Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


Genurile redactionale in presa scrisa

Jurnalism

+ Font mai mare | - Font mai mic



Genurile redactionale in presa scrisa

Stirea



Stirea este cel mai concis gen jurnalistic, este expresia insasi a informarii prin presa. O definitie a termenului ne indica faptul ca stirea este punerea in forma, prelucrarea si structurarea datelor unui eveniment real intr-un discurs purtator de sens si apoi materializarea acestui discurs pe un suport media.
     In opinia francezului Pierre de Noye, informatia de presa trebuie sa aiba patru calitati, sa fie :

importanta

interesanta

noua

adevarata

Luand drept baza aceste calitati Pierre de Noye propune pentru informatia-stire urmatoarea definitie: "O buna informatie pentru un jurnal este aceea care prezinta cel mai mare interes pentru cel mai mare numar posibil de cititori.'
Intrebarile la care trebuie sa raspunda stirea:

Cine? (este autorul faptei)

Ce? (s-a intamplat)

Unde? (s-a petrecut evenimentul)

Cand? (a avut loc)

De ce? (s-a putut intampla)

Cum? (s-a intamplat)

Scopurile stirii:

Sa-l tina pe cititor la curent cu tot ceea ce este nou

Sa contribuie la orientarea lui

Sa-i trezeasca interesul pentru anumite fapte si evenimente

Sa-i intretina curiozitatea asupra desfasurarilor diverse ale faptelor

Sa-l integreze in comunitatea locala, amintindu-i ca are nu numai anumite drepturi ci si o serie de indatoriri

Sa-i faciliteze contactul sau legaturile cu diferite institutii si organizatii;

Sa-l tina la curent cu schimbarile care au loc in structura acesteia.
Structura stirii:

Lead - introducerea sau capul stirii;

Corpul stirii, care dezvolta introducerea;

Final, care trebuie sa fie memorabil.


Lead-ul este nucleul informativ, care sintetizeaza principalele informatii. Introducerea indeplineste functiile de a surprinde esenta faptului de viata, continand, in acest sens, raspunsurile la intrebarile: cine?, ce?, unde?, cand? si, in al doilea rand, de a acrosa cititorul la lectura.

Corpul stirii contine date care explica si aprofundeaza introducerea, explicatiile care ajuta la situarea evenimentelor in context si o serie de date secundare care intregesc imaginea faptului.

Finalul fixeaza in mintea cititorului evenimentul.

Tehnici de redactare a stirii de presa:

Piramida rasturnata

Piramida normala

Tehnica mixta

Piramida rasturnata - tehnica americana sau lead. Ea consta in prezentarea informatiei de baza in chiar introducerea stirii, dupa care urmeaza date explicative, complementare, de context si alte detalii. Aceasta metoda corespunde cel mai bine cerintelor cititorului modern, mereu sub presiunea timpului, care vrea sa afle repede ce s-a intamplat, si dupa aceea, daca mai are timp, sa afle de ce si cum s-a intamplat.

Piramida normala - in cazul evenimentelor asteptate, despre care stirea de baza a fost deja livrata publicului. Stirea incepe cu raspunsurile la intrebarile de ce? si cum? - explicand circumstantele, contextul si istoria faptului, lasand pentru finalul stirii (pentru baza piramidei) elementul informativ esential.
Tehnica mixta - stirile ample, de sinteza, impun forma vagon, care consta in elaborarea mai multor paragrafe, fiecare continand in detaliu raspunsul la una din intrebarile pe care publicul mass-media si le pune in legatura cu un eveniment.

Feature

Feature este un gen de granita care combina informatia cu divertismentul (infotainment - information + entertainment).

Tipologie
-news-feature
-profil
-articolul de culoare (side bars)

-articolul de context (back graund)

-articolul de interes uman

-articolul de amuzament

-articolul de aventura

-articolul calendaristic

-articolul explicativ

-articolul utilitar

Caracteristici
-limbajul plastic,

-stil liber, neconventional,

-incepe cu un lead rezumat,

-sunt interesante, ofera divertisment cititorilor,

-permit o doza mai mare de creativitate, din partea autorului, fata de stire.

Structura jurnalistica a informatiilor feature este asemanatoare modelului standard, impunand tehnica interesului in suspensie (se incepe prin captarea atentiei cititorului, din lead, si mentinerea ei prin paragrafe explicative). O caracteristica a genului feature este tehnica deal-vale (intre lead si final exista dealuri informationale - anecdote, exemple si comentariile reporterului).

Reportajul

Reportajul este, fara indoiala, genul publicistic ce a generat cele mai vii dispute, mai mult sau mai putin academice, fiind adesea considerat un gen literar "imprumutat" de presa, parere larg raspandita si astazi. Pana la un punct, aceasta perceptie poate fi justificata de reflexele capatate in deceniile de comunism, cand presa nu era altceva decat un instrument de propaganda al partidului comunist iar abordarile teoretice relative la comunicarea de masa au lipsit cu desavarsire. In ceea ce priveste superficialitatea cu care este tratat reportajul, Luminita Rosca[1] are o explicatie: "Confuzia este intretinuta de faptul ca reportajul este singurul gen publicistic care permite exploatarea mijloacelor stilistice specifice prozei".

Putem apela, pentru clarificarea chestiunii, la modelul propus de Roman Jakobson, care identifica sase functii ale limbajului, dintre care doua sunt considerate definitorii pentru textul publicistic:[3]

Functia referentiala

Functia fatica

Nu mai este nevoie sa argumentam ca reportajul are, din plin, aceste functii, fiind o relatare de la fata locului, scrisa cu intentia de a informa. Reciproca este valabila, pana acum nimeni n-a afirmat raspicat ca functia referentiala ar avea vreo relevanta pentru textul literar. Or, tocmai aceasta functie este cea care confera specificitatea textului publicistic, implicit reportajului.[4]

Reportajul nu numai ca nu este doar un gen al literaturii, dar este fundamental diferit de celelalte genuri publicistice, in primul rand prin calitatea informatiei care sta la baza redactarii articolului respectiv. Nu orice fel de informatie de presa poate constitui subiectul unui reportaj. Faptele care nu se produc literalmente sub ochii jurnalistului, nefiind posibila culegerea informatiilor brute concomitent cu desfasurarea evenimentului, nu pot constitui fundamentul redactarii unui reportaj. Chiar daca sunt intrunite toate elementele de baza ale redactarii unui reportaj suntem inca departe de a fi depasit etapa teoretizarii, reportajul fiind, prin natura sa, complex si greu abordabil, chiar in cazul respectarii stricte a regulilor enuntate pana acum. Asadar, trebuie avuta in vedere, in primul rand, calitatea reporterului relativ la eveniment, el putandu-se afla in ipostaza de martor sau in cea de participant. In ambele situatii abordarea de catre jurnalist a subiectului este similara, demersul sau axandu-se pe doua procedee fundamentale: observarea si intervievarea atat a martorilor cat si a celor direct implicati. Cert este ca nu poate fi vorba de un reportaj fara a avea detalii de la locul desfasurarii evenimentului, obtinute prin observare directa in momentul producerii acestuia.

Spuneam ca nu orice stire este in mod automat subiect de reportaj. In cazul evaluarii informatiei tratate in reportaj trebuie avuta in vedere semnificatia jurnalistica a faptelor. Altfel spus, prin relationarea mesajului cu publicul tinta putem identifica valorile informatiei semnificativa din perspectiva jurnalistica:[5]

Proximitatea temporala

Proximitatea spatiala

Neobisnuitul faptelor

Conflictul

Consecintele

Captarea interesului uman

Clasificarea reportajelor

Inainte de toate trebuie spus ca orice incercare de clasificare a reportajelor este minata de caracterul versatil al acestora, factorii ce pot determina aspectul final al redactarii unui reportaj fiind numerosi iar criteriile ce concura la realizarea lui suporta largi interpretari. Jurnalistii insisi arareori tin seama de categoria, clasa sau tipul de reportaj in care se inscrie materialul realizat de ei. Asa incat aceasta clasificare nu are alt scop decat acela de a facilita intelegerea mecanismelor complexe ce stau la baza realizarii unui interviu.

In Statele Unite ale Americii, una dintre clasificarile acceptate de cvasitotalitatea teoreticienilor mass-media este cea propusa de Elma Scott Wattson si presupune urmatoarele tipuri de reportaj:

schite de interes uman

relatari despre persoane interesante

documente umane autobiografice

reportaje istorice, schite de calatorie

reportaje de interpretare

reportaje de popularizare a stiintei

reportaje de orientare practica

Desi autoarea reuseste sa ilustreze cu exemple din presa americana, clasificarea in cauza, legitimata de practica jurnalistica americana si britanica, are un impact relativ minor asupra observatorilor fenomenului mass-media din Romania, dat fiind faptul ca presa de la noi are afinitati mai degraba cu presa de factura europeana. Mult mai aproape de paradigmele mass-media romanesti este tipologia propusa de Philippe Gaillard, care distinge doua mari categorii de reportaje: "De o parte exista reportajele specializate, care se mai cheama uneori si cronici parlamentare sau politice, judiciare, sportive (). De alta parte, gasim reportajul mai putin specializat, care consta in tratarea unor subiecte fara legatura intre ele si al caror tip este reportajul de informare generala"[6].

Avem, asadar, o clasificare al carei criteriu este cel al specializarii reportajului dar, ca si in cazul Elmei Scott Wattson, argumentele sunt mai degraba empirice, fiind extrase din practica de presa la care se aplica.

In ceea ce priveste presa romaneasca, pornind tot de la observatiile directe asupra practicii jurnalistice, putem stabili, fara pretentia de a crea modele ultime, urmatoarele tipologii:

1. In functie de tema reportajului:

a). reportajul de specialitate:

reportajul politic;

reportajul economic;

reportajul social-cetatenesc;

reportajul cultural;

reportajul sportiv.

b). reportajul de informare generala:

reportajul de calatorie;

reportajul de fapt divers;

reportajul portret;

reportajul cultural;

reportajul monografic;



reportajul publicitar.

2. Dupa evolutia naratiunii:

reportajul propriu - zis;

reportajul - colaj;

reportajul - eseu;

reportajul - povestire;

reportajul - ancheta.

3. Dupa componenta dominanta a personalitatii reporterului:

reportajul descriptiv;

reportajul de meditatie filosofica;

reportajul de dezbatere etica.

Intr-un studiu[7]despre reportaj, Luminita Rosca propune alte doua tipologii, specifice celor doua scoli de jurnalism dominante, franceza si americana:

conceptia retorica a reportajului - teoreticienii francezi au clasificat reportajele in functie de elementele pe care jurnalistul intentioneaza sa le evidentieze:

elemente de decor - (reportajul de atmosfera) evidentierea acestora reflecta intentia autorului de a transmite cititorului "culoarea locala" a evenimentului, de a re-crea pentru public atmosfera de la fata locului, asa cum a perceput-o jurnalistul. O astfel de abordare atrage atentia asupra intentiei jurnalistului de a-l transforma pe cititor in participant virtual la eveniment.

inlantuirea faptelor - (reportajul de eveniment) nu presupune absenta elementelor de atmosfera, ci doar plasarea lor in plan secund, in prim-plan situandu-se evenimentul sau inlantuirea de fapte ce prezinta semnificatia jurnalistica.

evaluarea semnificatiei/complexitatii evenimentului - specifica scolii americane de jurnalism, care clasifica reportajele in functie de complexitatea si semnificatia faptelor ce stau la baza redactarii interviului.

faptul divers - desi faptele diverse pot constitui subiecte pentru reportaje, cel mai adesea ele sunt prezentate in paginile ziarelor sub forma unor stiri sau relatari. La o prima vedere, valoarea de informare a faptului divers este mica, dar "orice persoana apartinand comunitatii careia i se adreseaza o publicatie ar putea fi subiectul unui fapt divers" [8], ceea ce face ca aceasta categorie de informatii sa aiba relevanta pentru comunitatea din care sunt culese si care constituie tinta publicatiei.

temele de actualitate - evenimente care se inscriu in aria preocuparilor de larg interes uman si social (accidente, crime, dezastre naturale, incendii etc.)

evenimente evidentiate prin complexitatea faptelor - evenimente cu impact major pentru societate si consecinte semnificative pentru populatie: razboaie, greve, revolutii, conflicte armate, etc.

evenimente caracterizate prin fapte ce se succed in timp - necesita o activitate de investigare de durata si au multiple semnificatii umane si sociale. In aceasta categorie se inscriu traficul si consumul de droguri in scoli, traficul de persoane, fenomenul copiilor abandonati etc.

Pentru a concluziona, il vom cita pe Michel Voirol: "scopul redactarii unui reportaj este acela de "a-i face pe cititori sa vada, sa auda si sa simta ceea ce jurnalistul insusi a vazut, a auzit si a simtit."[9]

Interviul

Definitii. Trasaturi si functii specifice

Ca si in cazul reportajului, pentru a intelege si mai apoi defini interviul ca gen publicistic ce are aplicatie larga in presa scrisa, trebuie sa apelam la elemente empirice, extrase din practica jurnalistica. Vom cauta, asadar, sa aducem in dezbatere elementele relevante privind statutul, functiile si specificitatile genului. Multe texte purtand insemnele exterioare ale interviului inunda paginile ziarelor cu productii pseudojurnalistice marcate de lipsa de profesionalism si de o precara fundamentare teoretica a domeniului, astfel incat sub titulatura (pe cale de a se demonetiza) Interviu, citim adesea:

transcrierea unor banale discutii in care un ziarist, umil si sufocat de admiratie in fata unei personalitati (adevarata ori falsa, nu are importanta), accepta cu seninatate valurile de platitudini si banalitati revarsate de interlocutorul ce pare sa-si fi dat brusc seama de "maretia" propriei staturi publice;

obisnuite declaratii ale unor personalitati, in fapt simple informari ce si-ar gasi locul firesc intr-o stire de presa;

discutii de interes profesional pentru ziaristul insusi, ale caror rezultate ar trebui folosite ca baza de documentare pentru realizarea altor genuri jurnalistice.

Dictionarele de presa disting intre interviul de documentare si interviul propriu-zis; daca primul este un mijloc de culegere a informatiilor, o tehnica de documentare (metoda curenta si in medicina, psihologie, sociologie etc.), cel de-al doilea este una dintre principalele modalitati de exprimare prin presa, modalitati pe care le numim genuri jurnalistice.

Ca gen jurnalistic, interviul se constituie dintr-o succesiune de intrebari si raspunsuri, fiind mediatizarea convorbirii rezultate dintr-o intrevedere solicitata de ziarist si purtata sub semnul actualitatii. Daca toate celelalte genuri jurnalistice sunt opera unui singur autor (ziaristul), interviul este o opera de coautorat: ziarist si intervievat, chiar daca la initiativa primului. Si asta pentru ca veridicitatea informatiilor si acordarea la realitate a opiniilor dintr-un interviu nu cad exclusiv in seama ziaristului, ci si in cea a interlocutorului.

Interviul este, in ultima instanta, un demers jurnalistic, o opera ziaristica, iar responsabilitatea privind calitatea sa ca text de presa revine in totalitate ziaristului. Ca si meritul pentru un interviu reusit. Doi ziaristi pot realiza, cu acelasi interlocutor si chiar pe acelasi subiect, interviuri extrem de diferite din perspectiva calitatii ziaristice.

Etapele elaborarii unui interviu

Regulile stabilite de teoreticienii mass-media, validate de practica ziaristica, impun, in elaborarea unui interviu, urmatoarele etape:

alegerea temei reprezinta un element-cheie al realizarii unui interviu cu impact in randul cititorilor: un interviu cu tema "recorelarea pensiilor" va avea o rezonanta mult mai mare printre cititori decat un interviu cu tema "cresterea viermilor de matase".

alegerea interlocutorului - interlocutorul ofera, in mare masura, garantia succesului unui interviu. Daca cel intervievat in legatura cu recorelarea pensiilor este Ministrul Muncii, valoarea interviului este mult mai mare decat daca este chestionat, in legatura cu acelasi subiect, primarul din localitate.

documentarea este, fara indoiala, cea mai monotona si lipsita de spectaculozitate etapa, dar fara de care cu greu se poate imagina realizarea unui interviu demn de acest nume. Documentarea presupune munca de rutina - parcurgerea unor materiale de presa mai vechi, pe acelasi subiect sau relative la interlocutor; consultarea arhivelor, a documentelor oficiale, a jurnalelor private (daca este cu putinta), a scrisorilor, cartilor si tot ce se presupune ca ar aduce un plus de informatie in legatura cu tema aleasa sau cu personalitatea celui ce urmeaza a fi intervievat. Documentarea permite jurnalistului sa formuleze intrebari pertinente si, totodata, sa atinga acele aspecte ale tematicii care ar putea fi de maxim interes pentru cititori, eliminand cat mai mult din reziduul reprezentat de discutia de complezenta, inevitabila (intr-o anumita proportie) chiar si in cazul celor mai bune interviuri.

pregatirea intrebarilor - nu exista o reteta universal valabila care sa garanteze reusita interviului plecand de la un set de intrebari, insa un lucru este cert: intrebarile trebuie sa fie astfel redactate si "plasate" in timpul interviului, incat sa provoace raspunsuri la problemele de interes pentru public. Tipurile de intrebari specifice interviului de presa sunt cele care trimit la scopurile urmarite de gen si anume:

intrebarile factuale, care solicita raspunsuri directe, explicite si la obiect

intrebarile de opinie, care vizeaza atitudinea, parerea si reactiile interlocutorului fata de realitatea imediata

intrebarile de motivatie, care evidentiaza cauzele si conditiile faptelor sau opiniilor

intrebarile de marturie, care se adreseaza purtatorilor de cuvant ai unor colectivitati.

Intrebarea de interviu trebuie sa fie aplicata (vadind familiarizarea ziaristului cu domeniul in discutie si documentarea la tema), pornind dintr-o curiozitate coincidenta cu cea a publicului, explicita, cerand exemple, evaluari, comparatii, contextualizari, oportuna (prinzand momentul unic in care o anumita intrebare trebuie neaparat pusa). Sunt de evitat intrebarile puse in necunostinta de cauza, excesiv generale, inchise, la care se poate raspunde monosilabic, prin Da sau Nu, ipotetice.

realizarea interviului - este, probabil, etapa cea mai dificila a unui interviu. Munca depusa pana in acel moment poate deveni inutila iar interviul un esec, inainte chiar de a ajunge la cititori, daca reporterul nu respecta cateva reguli de baza, una dintre ele putand fi cea enuntata de Marcel Tolcea: ".fiti mai degraba ofensiv si impertinent decat complezent." O alta regula in realizarea interviului propriu-zis ar fi adoptarea formulei celei mai potrivite cu profilul, statutul si prestanta interlocutorului:

interviul - palnie, care pleaca de la general spre particular

interviul - palnie inversata, care pleaca de la particular spre general

interviul cu ordine mascata, in care ziaristul uzeaza de intrebari la care interlocutorul poate raspunde cu usurinta, pentru a plasa, printre acestea, intrebarile dificile, de ale caror raspunsuri este realmente interesat

interviul cu forma libera, in care intrebarile sunt conditionate de continutul si logica raspunsurilor

redactarea interviului. Aceasta ultima etapa este una extrem de complexa, "interviul este o selectie, o ierarhizare si o restructurare a raspunsurilor date de intervievat" si nu transcrierea mecanica a insemnarilor din carnetul de reporter sau a textelor de pe banda magnetica. Scapat de rigorile care decurg din relatia sa cu interlocutorul, ziaristul se afla acum in fata altor rigori: cele impuse de relatia sa cu cititorul. Din aceasta perspectiva, trecerea in pagina de ziar a materialului cules in timpul convorbirii presupune o serie intreaga de interventii de ameliorare, precum si de compatibilizare cu discursul ziaristic. De regula, interventiile ziaristului sunt:

interventii de ameliorare a continutului - constau in selectarea datelor si opiniilor in functie de importanta pe care o au pentru opinia publica; ierarhizarea acestora, astfel incat sa se confere interviului coerenta logica si o anume gradare a interesului la lectura;

interventii de ameliorare formala - vizeaza sporirea expresivitatii stilistice si corectitudinea gramaticala.

interventii de compatibilizare cu discursul ziaristic - constau in adaptarea discursului particular la cerintele comunicarii cu publicul mass-media, precum si in "imbracarea" editoriala a interviului (titlu, sapou, ilustratie).

Titrarea interviului

Alegerea unui titlu, in cazul interviului, respecta imperativele generale ale titrarii de presa. Titlurile bune reprezinta, oricat de surprinzator pare, o chestiune de har, de talent si nu una de experienta sau rutina. Exista, totusi, elemente comune majoritatii interviurilor: titlul este constituit (partial sau in totalitate) de o afirmatie a interlocutorului, presupusa a avea cel mai mare impact asupra cititorului. Pe langa titlu, interviul beneficiaza, in majoritatea cazurilor, de un subtitlu (care-l prezinta prin nume si statut social pe intervievat) si, uneori, de un supratitlu.

Titlul are o importanta aparte, el constituind invitatia la lectura si oferind motive pentru aceasta. In cazul interviurilor de mari dimensiuni, practica jurnalistica atesta folosirea intertitlurilor menite a organiza materialul, marcand elementele de interes si usurand lectura (tehnica numita bumbistica). La capitolul texte autonome putem trece eventualele adnotari pe care ziaristul le presara pe parcursul interviului: notatii de atmosfera, descrieri de context, elemente de portret fizic sau comportamental al intervievatului etc.

Ilustratia interviului consta, cel mai adesea, in fotografii de identificare a persoanei intervievate. Ziaristul isi poate permite orice interventie publicistica pentru a spori expresivitatea interviului sau, cu o singura conditie: aceea de a nu deforma datele sau opiniile interlocutorului.



Tipuri de interviu

Scoala jurnalistica franceza inventariaza cinci tipuri de interviu:

interviul-relatare,

interviul-marturisire,

interviul de opinie,

interviul de analiza

interviul-portret.

Scoala jurnalistica americana adauga urmatoarele tipuri:

explicativ

justificativ

directiv

ipotetic

alternativ

coordonativ.

Chiar daca nu se poate vorbi despre o scoala romaneasca de presa, practica jurnalistica din tara noastra ofera premisele enuntarii unei tipologii a interviurilor. Avem in vedere doua criterii care sunt validate de practica jurnalistica din Romania: cel al scopului si cel al specificului participarii ziaristului la interviu.

In functie de scopul urmarit, principalele tipuri de interviu practicate in presa noastra sunt:

interviul informativ este fundamentat de obligatia ziaristului de a informa publicul in legatura cu un eveniment care se constituie intr-un subiect de actualitate. Daca orice text ziaristic trebuie sa raspunda, in general, intrebarilor: Cine? Ce? Cand? Unde? De ce? Cum?, interviul informativ raspunde, cu preponderenta, primelor patru intrebari.

interviul de opinie este interviul judecatilor de valoare si raspunde prioritar intrebarilor: Cum? si De ce?.

interviul-portret, cu functie explicit formativa, aduce la cunostinta publicului date despre personalitati exemplare

In functie de specificul participarii ziaristului la interviu, principalele tipuri de interviu practicate in presa noastra sunt:

interviul propriu-zis - ziaristul se rezuma la a pune intrebarile pe care le-ar pune si publicul sau, interesat de datele exacte ale unui eveniment cu semnificatie sociala;

convorbirea - ziaristul intra intr-un schimb de idei cu interlocutorul sau, aducand in discutie argumente pro, contra sau de completare a afirmatiilor acestuia;

interviul-colectiv (sau masa rotunda)- ziaristul invita doi sau mai multi interlocutori pentru a putea lamuri, din perspective diferite (de obicei complementare), un subiect de actualitate.

Ca si in cazul altor genuri jurnalistice, clasificarile interviului au, in primul rand, virtuti didactice, teoretice. Practica de presa atesta faptul ca un interviu bun imbina, de regula in proportii diferite, scopuri si modalitati de abordare proprii mai multor tipuri de interviu.

Ancheta de presa

Consideratii generale

S-a spus adesea ca sintagma ancheta de presa este o exagerare, ba chiar ca ar avea conotatii periculoase, sugerand imixtiunea in domenii ce tin mai degraba de competentele si atributiunile Puterii executive sau judecatoresti. S-a mai spus ca termenul ar fi doar o inventie gazetareasca, un mit al presei despre ea insasi. Cert este - si practica jurnalistica releva acest adevar - ca, fara sa se substituie institutiilor oficiale, mass-media a reusit sa impuna ancheta de presa ca instrument de evidentiere a disfunctionalitatilor din societate, lasand pe seama autoritatilor - si ele sub ochiul atent al presei - rezolvarea legala, in virtutea atributiilor proprii, a cazurilor semnalate.

Trebuie spus de la inceput ca realizarea unei anchete de presa presupune din partea jurnalistului calitati personale de neinlocuit: curaj, perseverenta, intuitie, spirit de observatie, dinamism. Jurnalistul de investigatie este de un soi aparte, indrazneala si temperamentul reclamate de realizarea unei anchete nefiind la indemana oricui. Definitia oferita de DEX termenului ancheta este departe de a fi multumitoare:

anchta s. f.: 1. cercetare facuta de o autoritate publica in scopul stabilirii imprejurarilor in care s-a produs un fapt si a raspunderilor. 2. metoda de investigatie stiintifica, prin cercetarea pe teren; (p. ext.) gen publicistic in care se prezinta rezultatele unor asemenea cercetari. (<fr. enquęte)

Ancheta de presa. Tipuri de anchete.

Ca in tot ceea ce tine de cercetarea si teoretizarea in domeniul comunicarii de masa, distingem si in cazul anchetei de presa doua pozitii distincte, chiar daca, pe undeva, convergente: cea a teoreticienilor francezi si cea sustinuta de scoala americana de presa. Astfel, Jacques Mouriquand[12] propune un model cu patru tipuri de anchete:

ancheta de actualitate - caracteristica ziarelor importante, cu tiraj mare si audienta nationala, este plasata sub semnul evenimentului, importante fiind nu atat stilul sau documentarea, cat rapiditatea cu care se misca jurnalistul si prezenta de spirit a acestuia.

ancheta de fapt divers - in ciuda similitudinilor, nu este nici ancheta de actualitate si nici ancheta politista. De altfel, spre deosebire de anchetatorii "oficiali" (politisti, procurori etc.) jurnalistul nu isi propune sa stabileasca vinovatii, eforturile sale fiind concentrate pe circumstantele cazului investigat. Jurnalistul poate lansa ipoteze sau semne de intrebare, in baza detaliilor adunate prin mijloace specifice, dar nu se substituie niciodata politistului, procurorului sau judecatorului.

ancheta magazin - un gen mai putin agreat de cotidiane, de unde lipseste aproape cu desavarsire, este totusi larg raspandit in presa tematica sau in publicatiile saptamanale, unde, nefiind sub presiunea imediatului, poate avea un efect publicistic puternic, determinat de originalitatea temei sau bogatia informatiilor prezentate.

ancheta de investigatie - specifica mai ales practicii jurnalistice americane, este un gen "de frontiera", in sensul ca imbina elementele reportajului cu cele ale cercetarii detectiviste; este un "gen de frontiera" si in sensul american al termenului, legat de colonizarea vestului salbatic: supravietuiesc doar cei puternici, perfect adaptati si care au arme bune. Din fericire, in cazul anchetei de investigatie, se uzeaza, banal, de fapte si argumente, nu de pusti sau pistoale. Metodele folosite pentru a obtine informatiile ce fundamenteaza ancheta nu sunt, insa, intotdeauna banale.

O alta clasificare a anchetei de presa ne ofera Jose De Broucker, care defineste doua atitudini jurnalistice importante: a sti in plus si a intelege mai bine[13]:

ancheta informativa

dezvaluie informatii ascunse

identifica informatii virtuale (potentiale)

reconstituie informatii lacunare

ancheta interpretativa - spre deosebire de ancheta informativa, vizeaza sensul, semnificatia faptelor si nu evenimentul in sine. Acest tip de ancheta, desi nu presupune o documentare laborioasa, impune, totusi, unele exigente[14]:

stabilirea corecta a problematicii

incadrarea corecta a problemei

studiul corect al dosarului tematic, pentru a selecta faptele ce sustin tema; argumentele si opiniile in discutie, divergentele dintre ele; referinte despre persoanele si instantele in cauza; slabiciunile dosarului: datele perimate ori lacunare, alte puncte de vedere, absente sau tratate superficial

lista ierarhizata a muncii de verificare, actualizare si completare personalizata a faptelor, analiza punctelor de vedere aflate in disputa

aplicarea in practica a acestor liste

formarea unor convingeri intime

luarea unei decizii redactionale

scrierea sau punerea in pagina presupune, la randu-i, doua cerinte:

dimensiunea

logica

Ancheta de presa este, spuneam, un gen publicistic de frontiera, care prezinta, insa, avantajul unei libertati cvasi-totale de abordare, ceea ce conteaza fiind efectul si nu mijloacele prin care se obtine. Ceea ce nu inseamna ca ancheta este un gen publicistic usor abordabil, la indemana oricui. Practica arata ca e nevoie de opt pana la zece ani pentru a transforma un ziarist talentat intr-un bun jurnalist de investigatie, iar in absenta talentului timpul nu are nici o relevanta: aspirantul lipsit de har nu va ajunge niciodata jurnalist de investigatie.

Editorialul

Editorialul reprezinta pozitia oficiala a publicatiei fata de un subiect de actualitate si important pentru public; reprezinta varful genurilor de opinie.
Campurile privilegiate ale editorialului sunt: politica, socialul, economicul, educatia, criminalitatea-infractionalitatea.

Editorialul nu ar trebui sa poarte semnatura unei persoane, intrucat el reprezinta vocea unei institutii, in speta ziarul.

Editorialistul are de ales dintr-o paleta foarte variata de tonuri: umor, sarcasm, satira, parabola, parodie.

De obicei, cel care isi asuma responsabilitatea unui editorial este jurnalistul cu experienta, din conducerea ziarului, cu reprezentare culturala si generala aprofundata, un tip care are simtul umorului si al ironiei.
De cele mai multe ori, cei care scriu acest gen de articole au impresia ca vor schimba lumea. De fapt, acest lucru nu s-a confirmat foarte des. David Randall, aminteste in lucrarea sa, 'Jurnalistul Universal' doar doua cazuri, in care au fost luate decizii memorabile, ca urmare a pulblicarii unor articole de opinie: al lui Emil Zola, despre cazul Dreyfus, publicat in ziarul francez 'L'Aurore' in ianuarie 1898 (de fapt, era vorba de o scrisoare deschisa, si nu de un editorial) si cazul lui Alfred Nobel, care si-a schimbat testamentul si a lasat ca averea sa sa constituie Premiile Nobel pentru pace, literatura si stiinte, aceasta in urma unui necrolog eronat (ce confunda moartea fratelui sau - Ludwing Nobel - cu a lui), care il eticheta drept 'negustorul mortii'.

Relatarea

Relatarea, ca si stirea, este un gen jurnalistic de informare pura. Relatarea este o stire dezvoltata, care trateaza un subiect mai complex.

Ca intindere, relatarea se plaseaza intre stire si reportaj.

Tonul relatarii trebuie sa fie absolut neutru, excluzandu-se implicarea afectiva a jurnalistului.

Asemanari intre relatare si stire: ambele sunt genuri de informare si in redactarea lor trebuie folosit un intro sau un lead direct.

In cazul stirilor, sursele de informare sunt altele decat jurnalistul insusi; in cazul relatarii, este obligatoriu ca jurnalistul sa fie principala sursa a informatiei; el trebuie sa se gaseasca la locul si timpul la care urmeaza sau s-a intamplat un eveniment (evenimente dinainte anuntate: conferinte de presa, diverse adunari politice, mitinguri, greve, spectacole, intreceri sportive; evenimente neasteptate: accidente, catastrofe).

Relatarea trebuie si ea sa indice sursa informatiei.

Constructie:

I

II



Cum se scrie o relatare:

1. Atentia cade pe actori si pe actiune.

2. Textul nu trebuie dezbracat complet de elementele de atmosfera, de culoare, citate directe, o scurta descriere a cadrului

3 . Trateaza fiecare aspect al subiectului la locul lui; nu sari dintr-o parte a relatarii in alta, pentru ca apoi sa te intorci la prima parte.

4 . Nu se abuzeaza de citate.

5 . Relatarea trebuie sa aiba un ritm firesc.

6 . Nu se dau explicatii lungi si detaliate.

7 . Daca exista parti conflictuale ale subiectului, dupa relatarea punctului de vedere al uneia dintre parti, urmeaza imediat punctul de vedere al celeilalte parti, cu interese opuse.

Portretul

Portretul este un articol care creioneaza personalitatea cuiva, evidentiindu-i caracteristicile: biografie, activitate, stil de viata, opinii, mod de a fi, detalii fizice." (Jean-Luc Martin-Lagardette)

"Este un reportaj asupra unei persoane, o ancheta a unei persoane." (Michel Voirol, Melvin Mencher)

Radu Balbaie considera portretul jurnalistic o reprezentare a naratiunii centrate in jurul unui subiect animat, facand astfel deosebirea fata de descriere, care se centreaza pe un subiect non-animat.

Subiectii portretelor sunt, de obicei, personalitatile: culturale, politice, sociale, mediatice, portretul fiind un gen in relatie stransa cu statutul social al personajului.

Nu in toate cazurile, obiectul portretelor jurnalistice este facut de personalitati. Subiectii pot fi oameni simpli, fiindca fiecare individ reprezinta o experienta aparte. In cazul acesta, se urmareste captarea cititorului tocmai prin tratarea experientelor comune, prin detasarea sau identificarea modelelor expuse de portretul jurnalistic.

Pamfletul


Pamfletul este
"creatie publicistica (in proza sau in versuri) de proportii reduse, cu caracter satiric, in care sunt biciuite aspectele negative din viata societatii."

Multi cercetatori si practicieni au afirmat ca pamfletul politic este cel mai citit, aceasta fiind forma cea mai des utilizata a genului si poate si forma cea mai bine inzestrata.

Dintre caracteristicile pamfletului, capacitatea de a proiecta in spatiu si de a vizualiza e cea mai importanta. Intotdeauna pamfletul da glas unei legitime indignari, valoarea lui fiind data de scopul inalt pe care-l slujeste, de taria convingerii si caracterul pasional.

Sarcina pamfletului implica o mare responsabilitate sociala si, de aceea,

implinirea ei presupune o bogata experienta de viata si o mare experienta publicistica.

Sfera de cuprindere a acestui gen este fara indoiala mult mai larga, pamfletul fiind practicat si in domeniul stiintei, in domeniul literaturii, dar si in domeniul filozofiei, remarcandu-se aici filozoful Lucian Blaga.

Inca din 1934, Geo Bogza spunea: "Pamfletul este un gen pur si simplu incandescent, un gen pe cat de formidabil, pe atat de periculos. El cere aceluia care vrea sa-l intrebuinteze sa fie perfect invulnerabil, sa aiba o viziune si o viata de profet.'

Recenzia

Specie a jurnalismului de opinie care consta in prezentarea succinta a unui volum nou aparut. Raspunde la intrebarile 'Ce este? si 'Cum este?.

Dintr-o recenzie, nu pot lipsi urmatoarele elemente: datele concrete in legatura cu volumul, cu autorul, cu tema tratata in volum; datele de context semnificative care ajuta la mai buna intelegere a subiectului discutat; evaluarea importantei subiectului, evaluarea importantei volumului discutat.

Recenzia se deosebeste de cronica (literara), prin aceea ca nivelul de generalitate este mai redus. Pe de alta parte, formularea judecatii de valoare o distinge de nota de lectura. Recenzia este importanta atat pentru informarea rapida a cititorului ziarului/revistei, cat si pentru orientarea lui estetica, orientarea in dinamica miscarilor de idei, dar si prin ajutorul pe care i-l ofera pentru a-si alege modalitatea de a-si petrece timpul liber.

In presa tiparita americana, semnificatia recenziei este mai larga. Reviewings se refera la toate textele de opinie consacrate aparitiilor editoriale, dar si spectacolelor, filmelor etc. care contin (obligatoriu) si o judecata de valoare.

Eseul

Eseul este o specie fixata la granita dintre literatura si publicistica, imbinand elemente ale tuturor stilurilor functionale.

Compozitia eseistica ofera posibilitati mari de a asocia idei venite din diferite domenii culturale.

Stilul eseistic este erudit, iar continutul se bazeaza pe o viziune complexa asupra vietii.

Varietatea procedeelor stilistice, ca si faptul ca nu presupune un tipar strict, fac ca aceasta specie sa se bucure de interes in toate domeniile culturale.

Eseul consta in consemnarea unor idei, a conexiunilor dintre ele, a parerii personale, intr-o maniera eleganta (stil elevat, trimiteri culturale numeroase, informatie bogata etc).

Un eseu poate sa abordeze un aspect dintr-un domeniu anume (o idee, o tema, un simbol, un eveniment) de pe pozitii filosofice, poate sa apeleze la informatii sociologice sau psihologice, poate sa faca asociatii in diverse arte, pe o tema oarecare etc.

Inclus in proza exploziva in mod curent, eseul este o specie fixata la granita dintre stilurile beletristic, publicistic si stiintific.

Eseul are cateva elemente specifice:

- subiectivitatea asumata

- prezentarea unor idei fara obligatia de a fi demonstrate, argumentate

- asociatii libere de teme, motive, simboluri, ganduri

- libertatea totala de a alege un anume stil

- atingerea mai multor domenii

Tiparul compozitional al speciei a fost preluat in stilul jurnalistic in special pentru articolele in care se imbina comentariul si relatarea succinta a unor impresii pe marginea unui eveniment, a unei carti, a unei idei etc.



Luminita Rosca este sefa Catedrei de Presa din cadrul Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Universitatea Bucuresti. Din 1997 este membra in Comisia de Politica, Jurnalism si Stiintele Comunicarii a Consiliului National de Evaluare si Acreditare Academica (CNEAA).

Rosca, Luminita, Reportajul, in Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iasi, 1997, p. 55

idem

idem

Rosca, Luminita, Reportajul, in Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iasi, 1997, p. 59 apud Mencher, Melvin, News Reporting andWriting, WCB, 1991, P. 54-55

Gaillard, Philippe, Technique du journalisme, Presses Universitaires de France, Paris, 1971.

Rosca, Luminita, Reportajul, in Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iasi, 1997, p. 64-65

Ferguson, L.Donald & Patten, Jim, An Introduction. Journalism today, NTC-Skokie, USA, 1982

Rosca, Luminita, Reportajul, in Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iasi, 1997, p. 59 apud Voirol, Michael, Guide de la redaction, CFPJ, Paris, p. 52-55

Tolcea, Marcel, Interviul in Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iasi, 1997, p. 69-102

Capelle, Marc, Guide l'usage des mdias, Les Cahiers de l'ESJ n 5, Lille, 1994

Mouriquand, Jacques, L Enquete, CFPJ, Paris, 1994, pp. 16-25

De Broucker, Jose, Practique de l information et ecriture journalistique, CFPJ, Paris, 1995

Preda, Sorin, Ancheta, in Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Vol. II, Ed. Polirom, Iasi, 200, pp119-139

Cf. DEX





Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 3210
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved