Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


DENNIS – CANTECELE DE VOLAN ALE ADOLESCENTEI

Carti

+ Font mai mare | - Font mai mic



DENNIS –

CANTECELE DE VOLAN ALE ADOLESCENTEI




Primele impresii

Hei, iote 'colo!

Vizavi!

Acolo‑i o masina facuta chiar pentru mine,

Sa posed acea masina ar fi un lux

Ca masina aia arata bine, omule,

Asta‑i cu totul altceva.

Eddie Cochran

Oh, Dumnezeule! a strigat brusc prietenul meu, Arnie Cun­ningham.

Ce s‑a intamplat? am intrebat eu. In spatele ochelarilor cu rama metalica, el avea ochii holbati, isi lipise o mana pe obraz acoperindu‑si partial gura, iar gatul lui ar fi putut fi pe articulatii pe bile dupa cat de mult si‑l sucise peste umar.

Opreste masina, Dennis! Du‑te inapoi!

Ce vrei sa

Intoarce‑te, vreau sa ma mai uit o data la ea.

Brusc, am inteles.

Oh, omule, uita. Daca te referi la acea chestie pe langa care tocmai am trecut.

Intoarce‑te!

Am intors, gandindu‑ma ca probabil este una dintre micile glume subtile ale lui Arnie. Dar nu era asa. Arnie era pierdut, cu catel, cu purcel. Se indragostise.

EA[1] era o gluma proasta si n‑am stiut niciodata ce a vazut Arnie la EA in acea zi. Partea stanga a parbrizului era un paienjenis ranjit de crapaturi. Imperiala dreapta din spate era turtita in interior, iar in adancitura de vopsea zgariata crescuse un cuib urat de rugina. Bara de protectie din spate era cas, capota portbagajului era intredeschisa, iar umplutura scaunelor sangera prin cateva gauri mari ale tapiteriei si in fata si in spate. Arata ca si cum cineva sfasiase tapiteria cu un cutit. Unul dintre cauciucuri era spart. Celelalte erau atat de tocite incat se vedea deja tesatura de panza a anvelopelor. Cel mai grav lucru, sub blocul motor era o baltoaca neagra de ulei.

Arnie se indragostise de un Plymouth Fury model 1958, una dintre acele masini lungi, cu aripi mari. Pe partea dreapta a parbrizului – cea care nu era crapata – se afla un anunt vechi si decolorat de soare pe care scria: DE VANZARE!

Dennis, uita‑te la formele ei! a soptit Arnie.

Alerga in jurul masinii ca un posedat. Parul ud de transpiratie i se agita si salta. A incercat usa din spate de pe partea dreapta, iar aceasta s‑a deschis cu un tipat.

Arnie, iti bati joc de mine, nu‑i asa? am spus. Ai insolatie, corect? Spune‑mi ca ai insolatie. Te duc acasa si te pun sub blestemata de instalatie de aer conditionat si uitam totul despre asta, bine?

Dar am spus acestea fara prea mari sperante. El stia cum sa glumeasca, dar atunci nu a fost nici o urma de gluma pe fata lui. In schimb se citea acolo un fel de nebunie toanta care nu mi‑a placut prea mult.

Nici macar nu s‑a obosit sa‑mi raspunda. Pe usa deschisa a iesit un val de aer cald, incarcat, statut, mirosind a ulei si a descompunere avansata. De asemenea, Arnie a parut ca nu remarca nici acest fapt. A intrat inauntru si s‑a asezat pe bancheta din spate, zdrentuita si decolorata. Candva, in urma cu douazeci de ani, fusese rosie. Acum era roz murdar.

M‑am intins si am apucat o bucata mica de umplutura, m‑am uitat la ea si apoi am aruncat‑o.

Arata de parca Armata Ruseasca a trecut peste ea in drum spre Berlin, am spus.

In sfarsit, el a remarcat ca eu eram inca acolo.

Mda mda. Dar poate fi reparata. O frumusete. O adevarata

Hei! Hei! Ce puneti voi, pustilor, la cale?

Era un tip batran care arata ca si cum se bucura – mai mult sau mai putin – de cea de‑a saptezecea vara a sa. Poate chiar mai putin. Acest filfizon bizar mi‑a creat impresia unui om caruia‑i placeau foarte putine lucruri. Parul lui era lung si nepieptanat; ma rog, atata cat mai ramasese din el. Pielea capului ii era afectata de un caz grav de psoriazis.

Purta pantaloni de om batran si ghete Keds. N‑avea camasa; in schimb, in jurul taliei purta o chestie care semana cu un corset femeiesc. Cand s‑a apropiat, am observat ca era o proteza pentru spate. Dupa cum arata aceasta, presupun ca ultima data cand si‑o spalase fusese cam pe vremea cand a murit Lyndon Johnson. Vocea lui era pitigaiata si stridenta.

Domnule, aceasta‑i masina dumneavoastra? l‑a intrebat Arnie.

Nu era o intrebare prea desteapta. Plymouth‑ul era parcat pe peluza din spatele casei construite dupa razboi, din care iesise omul. Peluza era oribila, dar in comparatie cu Plymouth‑ul arata chiar superb.

Si ce daca e? a intrebat tipul batran.

Eu – Arnie a trebuit sa inghita – eu vreau s‑o cumpar.

Ochii batranului codos au stralucit. Expresia manioasa de pe fata lui a fost inlocuita de o scanteiere fugara a ochilor si un ranjet infometat. Acela, cred, a fost momentul – atunci, chiar in acea clipa – cand am simtit ceva rece si albastru in interiorul meu. A fost un moment – chiar atunci – cand am simtit ca ar trebui sa‑l insfac pe Arnie si sa‑l tarasc de acolo. A aparut ceva in ochii batranului. Nu doar o scanteie; a fost ceva in spatele ei.

Ei bine, ar fi trebuit sa‑mi spui de la inceput, i‑a zis batranul lui Arnie. I‑a intins mana iar Arnie a luat‑o. Ma cheama LeBay. Roland D.LeBay. U.S. Army, pensionar.

Arnie Cunningham.

Tipul i‑a strans mana si apoi m‑a salutat vag si pe mine. Eu nu intram in schema; deja isi avea fraierul. Arnie ar fi putut la fel de bine sa‑i inmaneze lui LeBay portofelul sau.

Cat costa? a intrebat Arnie – si atunci s‑a repezit. Oricat cereti pentru EA, tot n‑ar fi prea mult.

In loc sa oftez, am gemut in sinea mea. Carnetul lui de cecuri tocmai se alaturase portofelului.

Pentru o clipa ranjetul lui LeBay a sovait putin, iar ochii i s‑au ingustat suspiciosi. Cred ca evalua posibilitatea ca cineva isi batea joc

de el. A studiat fata deschisa, doritoare, a lui Arnie, cautand semne de inselatorie, apoi a pus acea intrebare ucigator de perfecta:

Fiule, ai detinut vreodata o masina?

Are un Mustang Mach II, am spus eu repede. Ai lui i‑au cumparat‑o. Are cutie de viteze Hurst, compresor de supraalimentare si poate sa manance soseaua in viteza intai. Ea

Nu, a spus Arnie incet. Tocmai mi‑am luat permisul de conducere in primavara aceasta.

LeBay mi‑a aruncat o uitatura scurta, dar vicleana, apoi si‑a indreptat intreaga atentie spre principalul vanat. Si‑a pus mainile in solduri si s‑a intins. A raspandit in jur o duhoare acra de transpiratie.

Am avut in armata o problema cu spinarea, a spus el. Invaliditate totala. Doctorii n— putut sa‑mi faca nimic. Daca te‑ntreaba cineva, baiete, ce‑i in neregula cu lumea asta, sa‑i spui ca‑s trei lucruri: doctorii, comunistii si cioroii radicali. Dintre cele trei, comunistii sunt cei mai rai, urmati indeaproape de doctori. Si daca vrea sa stie cine ti‑a spus asta, spune‑i ca Roland D. LeBay. Da, dom'le.

A atins capota veche, scorojita a Plymouth‑ului cu un fel de dragoste uluita.

Asta de aici este cea mai buna masina pe care am avut‑o eu vreodata. Am cumparat‑o in septembrie 1957. Pe atunci, asta era perioada cand iti puteai cumpara noul model al anului, in septembrie. Cat era vara de lunga iti aratau poze cu masini sub copertine si masini sub prelate, pana cand pur si simplu mureai sa stii cum arata pe dedesubt. Nu ca acum. Vocea lui improsca dezgust pentru vremurile decadente pe care traise sa le vada. Nou‑nouta a fost EA. Avea mirosul unei masini nou‑noute, iar acela‑i aproape cel mai fin miros din lume.

S‑a gandit.

Cu exceptia, poate, a celui de pasarica.

M‑am uitat la Arnie, muscandu‑mi interiorul obrajilor ca sa‑mi stapanesc hohotele de ras. Arme mi‑a intors stupefiat privirea. Batranul nu parea sa ne bage in seama; el se afla pe alta planeta.

Am fost treizeci si cinci de ani in kaki, ne‑a spus LeBay, inca tinandu‑si mana pe capota masinii. M‑am inrolat la saisprezece ani, in 1923. Am inghitit praf in Texas si am vazut crabi si homari imensi in vizuinele puturoase din Nogales. Am vazut oameni cu matele iesindu‑le pe ureche in timpul Marelui Doi. Asta am vazut in Franta. Le ieseau matele afara pe urechi. Crezi asta, fiule?

Da domnule, a spus Arnie.

Nu cred ca a auzit vreun cuvant din ce a spus LeBay. Se balabanea de pe un picior pe altul ca si cand ar fi avut nevoie urgenta sa mearga la baie.

Totusi, in legatura cu masina –

Esti la Universitate? a latrat brusc LeBay. Acolo sus, la Horlichs?

Nu domnule, sunt la Liceul Libertyville.

Bine, a spus LeBay morocanos. Stai departe de colegii. Sunt pline de iubitori de cioroi care vor sa dea din mana Canalul Panama. Ei le denumesc 'Locasuri de Gandire'. 'Locasuri de Ticalosi' as spune eu.

A privit cu dragoste spre masina care statea pe janta, cu vopseaua scorojita, incalzindu‑se in soarele dupa‑amiezii.

Mi‑am paradit spatele in primavara lui '57, a spus el. Chiar si pe atunci armata incepuse sa decada. Am iesit tocmai la timp. M‑am intors inapoi in Libertyville. Am studiat fiarele pe roti. Nu m‑am grabit. Apoi am intrat in Reprezentanta Plymouth a lui Norman Cobb – unde este acum pista de bowling pe Main Street – si am comandat masina asta. I‑am spus ca vreau modelul din anul urmator, in rosu si alb. Rosu ca o pompa de incendiu. Si mi‑au facut‑o. Cand am luat‑o, avea un total de sase mile pe ceasul de kilometraj.

A scuipat.

M‑am uitat peste umarul lui Arnie la ceasul de kilometraj. Geamul era murdar dar totusi am putut sa citesc dezastrul: 97432 mile. Si sase zecimi. Sfinte Sisoe!

Daca iubesti masina asta atat de mult, atunci de ce o vinzi? am intrebat.

Mi‑a aruncat o privire laptoasa, mai degraba infricosatoare:

Fiule, incerci sa faci pe desteptul cu mine?

Dupa ce ne‑am duelat din priviri cateva clipe (pe care Arnie le‑a ignorat total; el mangaia, iubitor, una dintre aripile din spate ale ma­sinii), mi‑a spus:

Nu mai pot sa conduc. Ma doare spatele prea rau. Vederea mi‑a slabit.

Brusc am inteles – sau am crezut ca inteleg. Daca ne‑a dat datele corect, atunci avea saptezeci si unu de ani. Iar la saptezeci de ani legile acestui stat te obliga sa‑ti faci examenul oftalmologie inainte de a‑ti reinnoi permisul de conducere. LeBay ori nu corespunsese la acest examen, ori ii era teama ca nu‑l vor gasi apt. Oricum, insemna acelasi lucru. Mai degraba decat sa se expuna acestei injosiri, mai bine vindea Plymouth‑ul. In afara de asta, masina imbatranise foarte repede.

Cat cereti pe ea? a intrebat iarasi Arnie.

Oh, de‑abia astepta sa fie macelarit.

LeBay si‑a intors fata spre cer, in aparenta cercetand semnele de ploaie. Apoi a privit iarasi in jos spre Arnie si i‑a aruncat un zambet larg, binevoitor, care din punctul meu de vedere semana prea mult cu ranjetul mefistofelic de mai inainte.

Am cerut trei sute, a spus el. Dar tu pari un flacau destul de simpatic. Pentru tine, las la doua sute cincizeci.

Oh, Hristoase! am exclamat eu.

Dar el cunostea care ii este fraierul si stia cu exactitate cum sa bage zanzania intre noi. Dupa cum spunea bunicul meu, el nu cazuse ieri dintr‑o caruta cu fan.

Bine, a spus el brusc. Daca asa vreti voi. Eu trebuie sa ma uit la serialul de la ora patru‑jumatate. Marginea Noptii. Daca pot, nu‑l pierd niciodata. Baieti, mi‑a facut placere sa discut cu voi. La revedere.

Arnie mi‑a aruncat o privire fioroasa, asa de plina de durere si manie, incat m‑am dat un pas inapoi. S‑a dus dupa batran si l‑a apucat de umar. Au vorbit. N‑am putut sa aud tot, dar am vazut mai mult decat indeajuns. Mandria batranului era ranita. Arnie era serios si plin de scuze. Batranul doar spera ca Arnie intelege ca el nu putea suporta sa‑si vada insultata masina care l‑a slujit cu devotament atatia ani. Arnie l‑a aprobat. Incetul cu incetul, batranul s‑a lasat condus inapoi. Si iarasi am simtit ceva teribil in legatura cu el era ca si cum un vant rece de noiembrie ar fi putut gandi. Mai bine de atat nu ma pot exprima.

Daca mai spune macar un singur cuvant, eu ma spal pe maini de toata tarasenia, a spus LeBay si si‑a indreptat inspre mine un deget contorsionat, plin de bataturi.

Nu o sa spuna, nu o sa spuna, a zis Arnie in graba. Ati spus trei sute?

Da, cred ca asta era –

Doua sute cincizeci a fost pretul exprimat, am spus eu tare.

Arnie arata stupefiat, infricosat ca batranul o sa plece iarasi, dar LeBay nu‑si asuma riscuri. Pestele aproape ca iesise afara din iaz.

Banuiesc ca ma multumesc cu doua sute cincizeci, s‑a‑nvoit LeBay. Mi‑a aruncat din nou o privire, iar eu am vazut ca noi doi aveam o intelegere – el nu ma placea si eu nu‑l sufeream.

Spre oroarea mea crescanda, Arnie si‑a scos portofelul si a inceput sa caute prin el. Peste noi trei se lasase tacerea. LeBay privea. Eu ma uitam la un pusti care incerca sa se sinucida pe un skateboard prazuliu. Undeva un caine a latrat. Pe trotuar au trecut doua fete care pareau a fi in clasa a opta sau a noua, chicotind si tinand la sanii imbobociti pachete cu carti de la biblioteca. Mai aveam doar o singura speranta ca sa‑l scot pe Arnie din tarasenia asta; era ziua dinaintea salariilor. Daca m‑i se acorda timp, chiar si douazeci si patru de ore, aceasta febra nebuneasca s‑ar putea sa dispara. Arnie incepea sa‑mi reaminteasca de Toad din Toad Hali.

Cand m‑am uitat inapoi, Arnie si LeBay priveau la doua bancnote de cinci si sase de un dolar – in aparenta, tot ceea ce se gasise in portofelu sau.

Ce spuneti despre un cec? a intrebat Arnie.

LeBay i‑a oferit un zambet uscat si nu a spus nimic.

E un cec valabil, a protestat Arnie.

Bineinteles ca era. Noi lucrasem toata vara pentru Fratii Carson, la extensia l‑376, cea despre care localnicii din zona Pittsburg credeau cu fermitate ca nu va fi niciodata terminata cu adevarat. Cateodata Arnie declara ca Penn‑DOT incepuse ca inregistreze pariuri asupra lucrarilor de la l‑376 la scurt timp dupa ce s‑a terminat Razboiul Civil. Totusi, nici unul dintre noi doi nu aveam dreptul sa ne plangem; o multime de tineri lucrau pentru salarii de mizerie in acea vara sau nu munceau deloc. Noi castigam bani buni si chiar lucram ore suplimentare. Brad Jeffries, seful de echipa, fusese foarte reticent sa angajeze un pusti ca Arnie, dar pana la urma consimtise sa‑l foloseasca drept purtator de steag; fata pe care planuia s‑o angajeze ramasese gravida si fugise de acasa ca sa se marite. Deci Arnie incepuse prin a agita steagul in iunie, dar trecuse incetul cu incetul la munci mai grele, descurcandu‑se mai mult din curaj si hotarare. Era prima slujba adevarata pe care o facuse el vreodata, si nu dorea sa dea chix. Brad a fost destul de impresionat, iar soarele verii chiar a ajutat putin tenul incarcat al lui Arnie. Poate erau ultravioletele.

Sunt sigur, fiule, ca‑i un cec bun – a spus LeBay – dar trebuie sa inchei targul pentru bani gheata. Intelegi.

Nu stiam daca Arnie a inteles, dar eu da. Ar fi fost mult prea usor sa se sisteze plata unui cec local daca aceasta galeata de rugina care era Plymouth‑ul isi arunca in drumul spre casa vreo parghie sau i se rupea vreun piston.

Puteti sa sunati la banca, a spus Arnie, incepand sa para disperat.

Nu, a spus LeBay, scarpinandu‑si subsuoara deasupra corsetului scabros. Este aproape cinci si jumatate. Bancile s‑au inchis de mult.

Atunci un avans, a spus Arnie si a intins cei saisprezece dolari.

Arata foarte incapatanat. S‑ar putea sa nu va vina sa credeti ca un pusti care era destul de in varsta ca sa voteze, s‑a putut ambala atat de mult doar in cincispreze minute din cauza unei epave anonime si in­vechite. Chiar si mie de‑abia imi venea sa cred. Dar Roland D. LeBay se acomodase cu situatia pentru ca presupun ca era destul de batran ca sa fi vazut deja toate ciudateniile. Doar mai tarziu am inceput sa banuiesc ca aceasta siguranta ciudata ar fi putut veni din alte surse. Oricare a fost situatia, daca vreodata prin venele lui cursese vreun lapte de bunatate omeneasca, acesta se transformase demult in smantana acra.

Trebuie sa‑mi dai cel putin zece la suta, a spus LeBay. (Pestele era acum tras pe uscat; intr‑o clipa va fi curatat de solzi.) Daca‑mi dai zece la suta, o retin timp de douazeci si patru de ore pentru tine.

Dennis, poti sa‑mi imprumuti noua dolari pana maine?

Aveam zece in portofel si nu aveam nici un plan sa‑i cheltuiesc undeva. Zile dupa zile in care imprastiasem nisip si sapasem santuri pentru podele tubulare facusera minuni in ceea ce priveste pregatirea pentru sezonul de football, dar nu mai aveam deloc viata sociala. In ultimul timp nici macar nu mai asaltasem meterezele corpului prietenei mele animatoare in stilul in care era ea obisnuita. Eram bogat, dar singuratic.

Vino aici si o sa vedem, i‑am zis.

Sprancenele lui LeBay se intunecasera, dar putea vedea ca depinde de ajutorul meu chiar daca ii placea sau nu. Parul lui alb, ciufulit, se agita in adierea vantului. Isi tinea posesiv una dintre maini pe capota Plymouth‑ului.

Arnie venise inapoi spre locul unde masina mea, un Duster '75, era parcata la bordura trotuarului. Mi‑am pus mana pe umarul lui Arnie. Fara nici un motiv mi‑am amintit cum statusem amandoi in camera lui intr‑o zi ploioasa, pe cand aveam sase ani – desenele animate clipocind pe un televizor alb‑negru vechi, in timp ce noi coloram cu Crayola uzate, asezate intr‑o cutie veche de cafea. Aceasta imagine m‑a facut sa fiu trist si putin speriat. Stiti, exista niste zile cand mi se pare ca sase ani este o varsta optima si de aceea dureaza doar 7,2 secunde in timp real.

— Ii ai, Dennis? Ti‑i inapoiez maine dupa‑amiaza.

Mda, ii am, am spus. Dar, ce faci, pentru numele lui Dumnezeu, Arnie? Basinosul ala batran are pensie de invaliditate totala, ce Dumnezeu! Nu are nevoie de banii astia, iar tu nu esti o institutie de caritate.

Nu pricep. Despre ce vorbesti?

— Isi bate joc de tine. Te tromboneste pur si simplu de placere. Daca ar duce masina aia la Darnell, nu ar putea obtine nici macar cincizeci de dolari pentru piese. E un rahat.

Nu. Nu, nu este.

Fara tenul prost, prietenul meu ar fi fost complet comun. Dar Dumnezeu da fiecaruia macar o trasatura buna, cred eu, iar la Arnie erau ochii. In spatele ochelarilor care in mod normal ii faceau obscuri, erau de un gri frumos, inteligent, culoarea norilor intr‑o zi innegurata de toamna. Atunci cand se petrecea ceva care‑i starnea interesul puteau fi incomod de patrunzatori si cercetatori, dar acum erau distanti si visatori.

Ba nu e deloc un rahat.

In acel moment am inceput sa inteleg cu adevarat ca se petrecea ceva mai mult decat o decizie brusca a lui Arnie ca doreste o masina. Pana atunci nu‑si exprimase niciodata vreun interes sa detina una; era multumit sa mearga cu mine, sa contribuie la plata benzinei si sa pedaleze pe bicicleta lui cu trei viteze. Si nici nu avea nevoie de un automobil ca sa poata sa iasa la plimbare; dupa cunostintele mele, Arnie nu curtase niciodata o fata. Aici era vorba de altceva. Era dragoste, sau ceva de acest gen.

Cel putin convinge‑l s‑o porneasca pentru tine, Arnie, am spus. Si ridica‑i capota motorului. Dedesubt este o baltoaca de ulei. Cred ca blocul motor ar putea fi crapat. De fapt, cred –

Poti sa‑mi imprumuti cei noua dolari?

Ochii lui ma fixau.

Am renuntat. Mi‑am scos portofelul si i‑am dat banii.

Multumesc, Dennis.

E inmormantarea ta, omule.

Nu m‑a bagat in seama. A alaturat cei noua dolari la cei saisprezece ai sai si s‑a intors inapoi unde LeBay statea langa masina. I‑a inmanat banii' iar LeBay i‑a numarat cu atentie, umezindu‑si degetul mare.

O retin doar pentru douazeci si patru de ore, intelegi, a spus LeBay.

Da, domnule, este in regula, a raspuns Arnie.

O sa merg in casa sa‑ti scriu o chitanta. Cum spuneai ca te cheama, soldatule?

Arnie a zambit putin.

Cunningham. Arnold Cunningham.

LeBay a gemut si a traversat peluza nesanatoasa spre usa din spate a casei. Usa de afara era una dintre acele usi nesofisticate de aluminiu, cu cifru, cu o litera rotitoare la mijloc – in acest caz un L mare.

Usa s‑a trantit in urma lui.

Tipul e straniu, Arnie. Individul este cu adevarat al naibii de smecher.

Dar Arnie nu era acolo. Statea la volanul masinii. Pe fata avea aceeasi expresie hotarata.

Am inconjurat botul masinii si am gasit parghia de deschidere a capotei. Am tras de ea, iar capota s‑a ridicat cu un tipat ruginit, care m‑a facut sa ma gandesc la efectele sonore pe care le auzi in unele dintre acele inregistrari facute in casele bantuite de fantome. Fulgi de metal s‑au imprastiat in jur. Acumulatorul era un Allstate vechi, iar bornele erau atat de naclaite de cocleala, incat nu puteai spune care este plusul si care minusul. Am scos filtrul de aer si m‑am uitat posac in carburatorul cvadri‑cameral tot atat de negru ca un put de mina.

Am lasat in jos capota si m‑am intors langa Arnie, care mangaia bordul de deasupra vitezometrului calibrat pana la un absurd 120 de mile pe ora. Oare chiar au mers vreodata masinile atat de repede?

Arnie, cred ca blocul motor este crapat. Chiar asa. Masina asta este varza, prietene. Este facuta total varza. Daca vrei roti, putem sa‑ti gasim ceva cu mult mai bun pentru doua sute cincizeci. Vorbesc serios. Cu mult mai bun.

Are douazeci de ani vechime, a spus el. Realizezi ca un automobil este in mod oficial o antichitate cand are mai mult de douazeci de ani?

Mda, am spus. Curtea de gunoaie din spatele lui Darnell's era plina de antichitati oficiale, intelegi ce vreau sa spun?

Dennis…

Usa s‑a trantit. LeBay venea inapoi. Cu atat mai bine; continuarea discutiei nu ar fi avut sens. S‑ar putea sa nu fiu cel mai intuitiv om din lume, dar cand semnalele sunt destul de puternice, le pot receptiona. Arnie simtea ca trebuie neaparat sa aiba acel automobil, iar eu nu puteam sa‑i schimb parerea. Si nu cred ca ar fi putut reusi cineva.

LeBay i‑a dat chitanta cu o plecaciune. Scrise pe o hartie simpla de notite, cu un scris paienjenesc si putin tremurat, de om batran, erau urmatoarele: Am primit de la Arnold Cunningham 25,00 dolari drept avans pentru 24 de ore, pentru Plymouth‑ul 1958, Christine. Sub acestea isi semnase numele.

Ce‑i cu aceasta Christine? am intrebat, gandindu‑ma ca probabil am citit prost sau ca el a scris gresit.

Buzele i s‑au strans, iar umerii i s‑au ridicat putin ca si cand s‑ar fi asteptat sa se rada de el sau de parca m‑ar fi provocat sa‑mi bat joc de el.

Asa i‑am spus intotdeauna. Christine.

Christine, a spus Arnie. Imi place. Tie nu, Dennis?

Acum dorea sa‑i dea si un nume tampeniei. Totul incepea sa devina prea mult.

Ce crezi, Dennis, iti place?

Nu, am spus. Daca trebuie s‑o botezi, Arnie, de ce nu ii spui Belea?

Parea jignit,dar mie nu‑mi mai pasa.M‑am intors la masina mea si l‑am asteptat acolo, dorindu‑mi sa fi ales alta ruta spre casa.

Prima cearta in familie

Doar spune‑le prietenilor tai golani de afara,

Ca nu ai timp sa faci o plimbare cu masina!

(Trancaneli!)

Nu‑mi intoarce vorba!

The Coasters

L‑am dus pe Arnie acasa si am intrat cu el ca sa mananc o bucata de prajitura si un pahar cu lapte inainte de a ma indrepta spre casa. A fost o decizie pe care am regretat‑o foarte repede.

Arnie locuia pe Strada Laurel, care se afla intr‑un cartier linistit de vile din partea de vest a Libertyville‑ului. De fapt, in general, marea parte a Libertyville‑ului era linistita si alcatuita din vile. Nu sunt foarte luxoase, ca si cartierele suburbane ale Fox Chapel‑ului (unde multe dintre case sunt de fapt conace ca acelea pe care le tot vezi in revista saptamanala Columbo) si nici nu este ca Monroeville, cu magazine care se intind pe mile intregi, cu depozitele de cauciucuri ieftine si cu marile librarii pentru carti porcoase. Nu exista nici un fel de industrie grea; in general este o comunitate de dormitoare pentru Universitatea din apropiere. Nu luxoasa, dar intr‑un fel doxata, cel putin.

Tot drumul spre casa, Arnie a fost tacut si contemplativ; am in­cercat sa‑l scot din aceasta stare, dar nu a vrut. L‑am intrebat ce va face cu masina.

O s‑o repar, mi‑a raspuns absent si a cazut inapoi in tacere.

Ei bine, era in stare sa faca asta; nu puneam la indoiala acest lucru. Se pricepea sa lucreze cu ustensilele, putea sa asculte, putea sa izoleze hibele. Mainile lui erau sensibile si abile cu mecanismele; doar cand era in preajma altor oameni, in special a fetelor, deveneau stangace si agitate, dorind sa‑si pocneasca degetele sau sa si le vare in buzunare sau, cel mai grav, sa si le duca la fata si sa le plimbe peste terenul zgrunturos al obrajilor sai, peste barbie si frunte, atragand atentia asupra fetei.

Putea sa repare masina, dar banii pe care‑i castigase in acea vara erau destinati pentru colegiu. Nu mai detinuse niciodata inainte o masina si nu cred ca avea vreo idee despre modul sinistru in care inghiteau banii masinile vechi. Cu aviditatea unui vampir care iti suge sangele. Putea sa scuteasca in multe cazuri mana de lucru, realizand singur reparatiile, dar numai piesele il vor secatui de parale inainte de a termina treaba.

I‑am spus cate ceva din toate acestea, dar nici macar nu le‑a receptionat. Privirea ii. era inca pierduta, visatoare. Nu pot sa va spun ce gandea el.

Michael si Regina Cunningham erau amandoi acasa – ea lucra la unul dintre acele jigsaw‑puzzle idioate si interminabile (acesta era un tablou cu sase mii de came si roti dintate, pe un fundal simplu, alb; m‑ar fi scos din minti in aproape cincisprezece minute), iar el asculta casetofonul in salon.

Trebuie sa intelegeti ca Michael si Regina erau oameni de Universitate pana in maduva oaselor. Erau dedicati binelui, iar asta pentru ei insemna ca trebuiau sa protesteze. Protestasera in favoarea integrarii rasiale la inceputul anilor '60, apoi isi mutasera mai departe obiectivul spre Vietnam, iar cand acesta s‑a stins, a urmat Nixon, apoi problemele despre proportiile de rasa in scoli (iti puteau cita cuvant cu cuvant din cazul lui Alan Bakke pana cand adormeai), brutalitatea politiei si brutalitatea parinteasca. Apoi erau discutiile – toata acea vorbarie. Erau tot atat de mult dedicati discutiilor, cum erau dedicati protestelor. Intotdeauna erau dornici sa ia parte la o sueta de toata noaptea pe tema programului spatial sau prezentarii programului ERA, ori la un seminar pe tema alternativelor pentru combustibilii fosili, doar la simpla aruncare a unei opinii. Statusera, numai Dumnezeu stie de cat de multe ori, la capatul celalalt al firului unui telefon, raspun­zand problemelor fierbinti – violuri, droguri, telefoane la care copii fugiti de acasa puteau sa vorbeasca cu un prieten si la bunul si batranul AJUTOR TELEFONIC, la care oamenii care se gandeau la sinucidere puteau sa sune si sa asculte o voce plina de intelegere care sa spuna: nu o face, amice, ai o indatorire sociala pentru Planeta Pamant. Douazeci sau treizeci de ani de predare la Universitate si erau pregatiti sa dea din gura tot asa cum cainii lui Pavlov salivau la sunetul unui clopotel. Cred ca pana la urma sfarseai prin a‑ti placea asa ceva.

Regina (ei au insistat sa le spun pe numele mic) avea patruzeci si cinci de ani si era chipesa intr‑un fel mai degraba rece, semi‑aristocratic – adica reusea sa arate aristocratica chiar si atunci cand purta bluejeans, ceea ce se intampla in majoritatea timpului. Domeniul ei era Engleza, dar bineinteles atunci cand predai la nivelul colegiului, asta nu era niciodata indeajuns; era ca si cum ai apune 'America' atunci cand cineva te intreaba de unde esti. Domeniul ei era rafinat si calibrat ca un spot pe ecranul unui radar. Se specializase in poetii timpurii englezi, iar subiectul tezei de doctorat fusese Robert Herrick.

Michael era la catedra de istorie. Arata la fel de dezolant si de melancolic ca si muzica pe care o asculta la casetofon, desi dezolarea si melancolia nu faceau parte in mod normal din atitudinea lui obisnuita. Cateodata el ma determina sa ma gandesc la ceea ce se presupune ca a spus Ringo Starr atunci cand Beatles‑ii au venit pentru prima data in America si la o conferinta de presa, un reporter l‑a intrebat daca intr‑adevar era tot atat de trist pe cat parea. 'Nu – i‑a replicat Ringo – este doar fata mea' Michael era tot asa. De asemenea, fata lui slabuta si ochelarii cu rame groase pe care‑i purta il faceau sa arate ca si caricatura unui profesor aparuta intr‑o gazeta neprietenoasa. Parul lui se rarise si purta o tacalie mica si ciufulita.

Hello, Arnie, a spus Regina in timp ce intram. Hello, Dennis. Acestea au fost ultimele cuvinte voioase pe care ni le‑a adresat vreunuia dintre noi in acea dupa‑amiaza.

Noi am salutat‑o si ne‑am luat prajiturile si laptele. Ne‑am asezat in coltul amenajat pentru micul dejun. Cina se cocea in cuptor si, imi pare rau s‑o spun, dar aroma pe care o degaja era putin ranceda. Regina si Michael cochetasera pentru un timp cu vegetarianismul, iar in acea seara mirosea ca si cand Regina pregatise o placinta cu alge sau ceva similar. Speram sa nu ma invite sa raman la cina.

Casetofonul s‑a oprit si Michael a intrat in bucatarie. Era imbracat in bermude de blugi, si arata ca si cum tocmai ii murise cel mai bun prieten.

Ati intarziat, baieti. S‑a intamplat ceva?

A deschis frigiderul si a inceput sa se uite prin el. Poate ca nici lui nu‑i mirosea prea bine mancarea de seara.

Am cumparat o masina, a spus Arnie taindu‑si alta felie de prajitura.

Ce ai facut? a strigat imediat mama lui din cealalta camera.

S‑a ridicat mult prea grabita si s‑a auzit o bufnitura scurta atunci cand coapsele ei s‑au lovit de marginea mesei de joc. pe care isi facea puzzle‑ul. Bufnitura a fost urmata de o ploaie de cartonase care au cazut pe podea. Atunci a fost momentul in care am inceput sa regret ca nu m‑am dus acasa.

Michael Cunningham se intorsese cu spatele la frigider si il fixa, tinand intr‑o mana un mar Granny Smith, iar in cealalta o cutie de iaurt simplu.

Tu glumesti, a spus el si dintr‑unul dintre acele motive absurde am observat pentru prima data ca tacalia lui – pe care incepuse s‑o poarte cam de prin 1970 – avea destul de multe fire argintii. Arnie, glumesti, nu‑i asa? Spune‑mi ca glumesti.

Regina a intrat inauntru, inalta, semiaristocratica si a dracului de furioasa. S‑a uitat indeaproape la fata lui Arnie si a realizat ca el nu glumeste.

Nu poti sa cumperi o masina, a spus ea. Despre ce Dumnezeu vorbesti? Ai doar saptesprezece ani.

Arnie si‑a intors lent privirea de la tatal sau care statea langa frigider, la mama lui care se afla in usa care ducea in salon. Pe fata avea o expresie incapatanata, impietrita, pe care nu‑mi aminteam s‑o fi vazut pana atunci. Daca ar fi aratat asa de mai multe ori in incinta scolii, m‑am gandit, pustii de la atelier n‑ar mai fi fost asa de dornici sa‑si bata joc de el.

De fapt, va inselati, a spus el. Pot s‑o cumpar fara nici o bataie de cap. N‑as putea s‑o platesc in rate, dar s‑o cumpar pe bani gheata nu prezinta probleme. Bineinteles, sa inmatriculez o masina la sapte­sprezece ani este cu totul altceva. Pentru asta am nevoie de consim­tamantul vostru.

Ei il priveau cu surprindere, neliniste si – am vazut asta doar in ultimul moment si am simtit un gol in stomac – cu manie crescanda. Cu toata gandirea lor liberala si angajamentul pentru muncitorii fer­mieri, pentru sotiile maltratate, pentru mamele nemaritate si pentru toti ceilalti nefericiti, totusi ii dirijau destul de mult viata lui Arnie. Iar Arnie se lasa dominat.

Nu cred ca este cazul sa vorbesti asa cu mama ta, a spus Michael. – A pus la loc iaurtul, a retinut marul Granny Smith si a inchis incet frigiderul. – Esti prea tanar ca sa ai o masina.

Dennis are una, a raspuns prompt Arnie.

Hei! Oau! Cat de tarziu s‑a facut! am spus. Ar trebui sa ma duc acasa! Ar trebui sa ma duc acasa chiar acum! Eu …

Ceea ce fac parintii lui Dennis si ceea ce fac parintii tai sunt lucruri diferite, a spus Regina Cunningham. – Nu i‑am auzit niciodata vocea atat de rece. Niciodata. – Si tu nu ai nici un drept sa faci asa ceva fara sa‑l consulti pe tatal tau si pe mine despre…

Sa va consult! a urlat Arnie brusc.

Si‑a varsat laptele. Venele de la gat ii iesisera in evidenta ca niste corzi.

Regina a facut un pas inapoi, ramanand cu gura cascata. As fi dispus sa pariez ca niciodata fiul ei sperios nu mai uriase la ea. Michael arata tot la fel de uluit. Simteau acum gustul acelui ceva pe care eu il cunoscusem deja – pentru niste motive ale lui inexplica­bile, Arnie daduse in sfarsit peste ceva ce‑si dorea cu adevarat. Si Dumnezeu sa‑l ajute pe cel care‑i statea in cale!

Sa va consult!' V‑am cerut parerea asupra fiecarui lucru nenorocit pe care l‑am facut eu vreodata! Totul a fost pana acum o intalnire de comitet, iar daca era ceva ce nu doream sa fac, eram in minoritate de doi la unu! Dar asta nu este o intalnire nenorocita de comitet. Am cumparat un automobil si asta este!

Cu certitudine nu este asa! a spus Regina.

Buzele i se subtiasera si curios, (sau poate ca nu), nu mai arata doar semiaristocratica; acum arata ca regina Angliei sau a altei tari, cu toate ca era imbracata in blugi. Pentru moment, Michael iesise din scena. Arata tot atat de zapacit si de nefericit pe cat eram eu si am simtit pentru o clipa o mare mila pentru el. El nu putea nici macar sa plece acasa la cina ca sa scape de asta, el era acasa. Aici se des­fasura o lupta cruda intre vechea garda si noua generatie si care se va decide in acelasi mod cum se incheie toate aceste lucruri, cu o explozie monstruoasa de amaraciune si sarcasm. In aparenta, Regina era pre­gatita pentru asa ceva chiar daca Michael nu era. Dar eu nu doream sa iau parte la cearta. M‑am ridicat si m‑am indreptat spre usa.

L‑ai lasat sa faca asta? a intrebat Regina.

M‑a privit cu aroganta, ca si cum n‑am fi ras niciodata impreuna sau n‑am fi copt prajituri impreuna, sau n‑am fi mers la picnicuri.

Dennis, m‑ai dezamagit.

Asta m‑a intepat. Intotdeauna mi‑a placut destul de mult mama lui Arnie, dar niciodata n‑am avut deplina incredere in ea, cel putin de cand aveam in jur opt ani si a avut loc un mic incident.

Impreuna cu Arnie ne‑am dus in centrul orasului, cu bicicletele, ca sa vedem un film de sambata dupa‑amiaza. La intoarcere, Arnie a cazut in timp ce incerca sa ocoleasca un caine si si‑a zdrelit destul de grav piciorul. L‑am dus pana acasa pe bicicleta mea, iar Regina a mers cu el la urgenta unde doctorul i‑a pus cateva copci. Iar atunci, din nu stiu ce motiv, la urma urmelor totul trecuse si era evident ca Arnie nu patise nimic grav, Regina a tabarat asupra mea si mi‑a aratat ce limba ascutita poate sa aiba. M‑a boscorodit ca un sergent nemilos. Cand a terminat, tremuram tot si eram aproape sa izbucnesc in plans – ce dracu', aveam doar opt ani, iar in jur cursese destul de mult sange. Nu‑mi amintesc cuvant cu cuvant acea cearta, dar sentimentul general pe care mi l‑a lasat a fost rascolitor. Dupa cat de bine imi amintesc, ea a inceput prin a ma acuza ca nu am avut destul de multa grija de Arnie – ca si cum el ar fi fost mult mai mic decat mine si nu de aproape aceeasi varsta – si a terminat spunand (sau parand sa spuna) ca ar fi trebuit sa fiu eu in locul lui Arnie.

Acum parea ca se repeta exact acelasi lucru – Dennis, nu l‑ai supravegheat indeajuns de bine – si m‑am infuriat si eu. Precautia pe

care o aveam fata de Regina era doar o parte din cauza furiei, iar ca sa fiu sincer, probabil cea mai mica parte. Atunci cand esti pusti (iar la urma urmei, ce altceva reprezinta saptesprezece ani decat limita superioara a copilariei) ai tendinta sa tii partea celorlalti pusti. Stii dintr‑un instinct puternic si infailibil ca daca nu darami niste garduri si daca nu prabusesti niste porti, parintii tai – cu cele mai bune intentii – ar fi fericiti sa te tina pentru totdeauna in starea de copilarie.

M‑am infuriat, dar am incercat sa ma stapanesc cat de bine am putut.

Nu l‑am lasat sa faca nimic. O dorea, a cumparat‑o.

Mai devreme poate le‑as fi spus ca el n‑a facut nimic mai mult decat sa plateasca un avans, dar acum nu mai intentionam sa le comunic asa ceva. Acum ma razgandisem.

De fapt, eu am incercat sa‑l conving de contrariu.

Ma indoiesc ca ai incercat foarte mult, mi‑a replicat Regina.

Ar fi putut tot la fel de bine sa‑mi spuna: Nu incerca sa ma duci pe mine, Dennis, stiu ca sunteti bagati amandoi in chestia asta. Obrajii i se – imbujorasera iar ochii ei aruncau sageti. Incerca sa ma faca iarasi sa ma simt de opt ani si se descurca destul de bine. Dar m‑am luptat cu ea.

Stii ce, daca ai detine toate faptele, ai vedea ca nu ai de ce sa te infierbanti. A cumparat‑o pentru doua sute cincizeci de dolari .

Doua sute cincizeci de dolari! s‑a bagat Michael in vorba. Ce fel de masina poti sa obtii pentru doua sute cincizeci de dolari?

Disocierea lui inconfortabila de pana acum – daca asta fusese si nu doar un simplu soc simtit la auzul vocii linistite a fiului sau care se rastise protestand – disparuse. Pretul masinii il scosese din amorteala. Si si‑a privit fiul cu un dezgust nedisimulat care m‑a facut sa ma simt putin rau. Mi‑ar placea sa am candva copii, iar daca o sa am, sper sa pot inlatura acea expresie din repertoriul meu.

Imi tot spuneam sa ma stapanesc, ca nu era treaba mea si nici lupta mea, nu era nimic pentru care sa ma infierbant dar prajitura pe care o mancasem imi statea in centrul stomacului ca un glob cleios si imi simteam pielea prea calda. Cunninghamii reprezentasera pentru mine o a doua familie de cand eram mic, iar in sinea mea simteam simptomele nelinistitoare ale unui conflict de familie.

Poti sa inveti foarte multe lucruri despre o masina in timp ce repari una veche, am spus. – Brusc, mi s‑a parut ca sunt o imitatie proasta a lui LeBay. – Si o sa necesite o multime de reparatii pana cand o sa fie macar apta sa intre in circulatie din punct de vedere legal. (Daca va fi vreodata, m‑am gandit). O puteti considera ca un un hobby

O consider o nebunie, a spus Regina.

Brusc, singurul lucru pe care‑l doream era sa plec. Banuiesc ca daca vibratiile emotionale din camera nu ar fi devenit atat de puternice, as fi putut considera situatia amuzanta. Cumva, ajunsesem in postura de a apara masina lui Arnie, in timp ce de la bun inceput o considera­sem ca un lucru ridicol.

Cum spui tu, am murmurat. Doar sa nu ma amestecati pe mine in chestia asta. Ma duc acasa.

Bine, s‑a rastit Regina.

Asta este, a spus Arnie. – S‑a ridicat in picioare. – Eu plec dracului de aici.

Regina a icnit, iar Michael a clipit ca si cum ar fi fost palmuit.

Ce ai spus? a reusit sa ingaime Regina. Ce ai –

Nu inteleg ce v‑a suparat asa de tare – le‑a spus Arnie pe un ton controlat, cumplit – dar eu n‑am de gand sa stau aici si sa ascult de la nici unul dintre voi o multime de tampenii. – Ati vrut sa urmez materiile pentru colegiu si asta fac. – A privit spre mama lui. – Ati dorit sa fac parte din cublul de sah in loc de formatia liceului. In ordine, asta am facut. Am reusit sa ma descurc saptesprezece ani fara sa va fac sa va simtiti jenati la clubul de bridge si fara sa ajung la inchisoare.

Ei il priveau fix, cu ochii holbati ca si cand unuia dintre peretii bucatariei i‑ar fi crescut buze si ar fi inceput sa vorbeasca.

Arnie ii privea, avand in ochi o sclipire stranie si periculoasa.

Va spun un lucru, am de gand sa am masina asta. Doar acest lucru.

Arnie, asigurarea – a inceput Michael.

— Inceteaza, a strigat Regina.

Ea nu dorea sa inceapa ca vorbeasca despre problemele specifice, deoarece acesta era primul pas pe drumul spre o posibila acceptare; ea voia pur si simplu sa striveasca cu calcaiul cat mai repede si complet orice urma de rebeliune. Sunt momente in care adultii te dezgusta in niste moduri pe care ei nu le‑ar intelege niciodata; sa stiti ca eu cred acest lucru. Am avut atunci unul dintre acele momente care m‑a facut sa ma simt si mai prost. Cand Regina a strigat la sotul ei, am vazut‑o si vulgara si speriata, iar pentru ca o iubeam, nu as fi dorit s‑o vad niciodata in vreuna dintre aceste situatii.

Totusi am ramas in cadrul usii, dorind sa plec, dar in acelasi timp eram nefiresc de fascinat ce ceea ce se intampla – prima cearta serioasa din familia Cunningham pe care o vazusem eu vreodata, probabil chiar prima. Si cu siguranta era un cutremur de cel putin gradul zece pe scara Richter.

Dennis, mai bine ai pleca in timp ce noi lamurim chestia asta, a spus morocanoasa Regina.

Da. Dar nu vezi ca faci din tantar armasar? Masina asta – Regina Michael – daca ati putea s‑o vedeti probabil ca ajunge de la zero la treizeci de mile pe ora in jumatate de ora, daca se poate misca –

Dennis! Pleaca!

M‑am dus.

In timp ce ma urcam in Duster, Arnie a iesit pe usa din spate, in aparenta dorind sa‑si indeplineasca amenintarea de a pleca de acasa. Ai lui au iesit dupa el, aratand acum si ingrijorati si suparati. Puteam vag sa inteleg ceea ce simteam. Totul fusese la fel de brusc ca un ciclon aparut din senin.

Am pornit motorul si am dat inapoi in strada linistita. Se intamplasera foarte multe de cand noi doi am plecat de la lucru la ora patru. Atunci eram atat de infometat incat as fi putut manca aproape orice (cu exceptia placintei cu alge). Acum stomacul meu era atat de ravasit incat simteam ca as varsa orice as inghiti.

Cand am plecat, ei trei stateau pe aleea din fata garajului pentru doua masini (inauntru erau Porsche‑ul lui Michael si duba Volvo a Reginei – ei au masinile lor, imi amintesc ca m‑am gandit putin rautacios; ce le pasa lor) si inca se certau.

Asta este, m‑am gandit, fiind acum putin trist si suparat. Or sa‑l invinga pana la urma, iar LeBay o sa ramana cu cei douazeci si cinci de dolari si acel Plymouth '58 o sa stea acolo inca doua mii de ani. Ii mai facusera si inainte chestii asemanatoare. Deoarece el era un invins. Chiar si parintii lui stiau asta. Era inteligent, iar atunci cand reuseai sa treci de exteriorul timid si prudent, era plin de umor, de idei si era dulce, banuiesc ca acesta‑i cuvantul pe care‑l cautam.

Dulce, dar un invins.

Ai lui stiau asta tot la fel de bine ca si golanii de la atelier care tipau la el pe holuri si ii murdareau ochelarii.

Stiau ca este un invins si il vor dovedi.

Asa imi ziceam. Dar de acea data m‑am inselat.

Dimineata urmatoare

Batranul meu mi‑a zis: 'Fiule,

O sa dau in darul betiei

Daca nu lasi naibii

Lincoln‑ul ala de curse'.

Charlie Ryan

Dimineata urmatoare, la ora 6,30 AM, am trecut pe langa casa lui Arnie si am parcat langa bordura trotuarului, nedorind sa intru, chiar daca stiam ca mama si tatal lui erau inca in pat – in seara precedenta fusesera prea multe unde rele in bucatarie ca sa‑mi priasca obisnuitele cornulete si cafeaua dinainte de lucru.

Arnie a intarziat cinci minute, iar eu am inceput sa ma intreb daca nu cumva se tinuse de promisiune si plecase de acasa. Apoi usa din spatele casei s‑a deschis, iar el a aparut pe alee cu punga cu mancare de pranz lovindu‑i‑se de picior.

A urcat in masina, a trantit usa si a spus:

Hai sa mergem, Jeeves.

Era una dintre vorbele glumete ale lui Arnie atunci cand era in buna dispozitie.

Am condus mai departe, uitandu‑ma prudent spre el; aproape m‑am decis sa spun ceva, apoi m‑am gandit ca este mai bine sa astept sa inceapa el daca avea ceva de spus.

Pentru mult timp a parut ca nu are. Am mers aproape tot drumul spre santier fara sa vorbim nimic, tacerea fiind sparta doar de sunetul radioului acordat pe WMDY, postul local de rock‑and‑roll. Arnie batea absent ritmul pe genunchi.

Pana la urma a spus:

— Imi pare rau ca aseara a trebuit sa asisti, omule.

E‑n ordine, Arnie.

Ti‑a trecut vreodata prin minte – a spus el brusc – ca parintii nu sunt altceva decat niste copii mari pana cand copiii lor ii tarasc in maturitate? De obicei cu mare agitatie si multe tipete?

Am dat din cap.

Sa‑ti spun la ce ma gandesc, a zis el.

Ne apropiam acum de santier; trailerul fratilor Carson era doar la doua aruncaturi de bat. Acum, dis‑de‑dimineata, traficul era sporadic si somnolent. Cerul avea culoarea dulce a piersicii.

Eu cred ca a fi parinte inseamna in mare parte sa incerci sa‑ti ucizi copiii.

Asta suna foarte logic, am spus. Ai mei tot timpul incearca sa ma omoare. Aseara a fost randul mamei sa se furiseze in dormitor si sa imi apese peste fata o perna. Noaptea trecuta tata ne alerga pe mine si pe sora‑mea, amenintandu‑ne cu o surubelnita.

Glumeam, dar ma intrebam ce ar gandi Michael si Regina daca ar putea sa auda aceste tampenii.

Stiu ca la inceput pare putin aberant – a spus Arnie neperturbat – dar sunt o multime de lucruri care par nebunii pana cand stai sa le analizezi. Invidia penisului. Conflictele oedipale. Lintoiul lui Turin.

Mie mi se par tampenii, am spus. Te‑ai certat cu parintii, atata tot.

Totusi, eu chiar cred asta, a spus Arnie ganditor. Nu ca ei stiu ce fac; asta nu o cred. Si stii de ce?

Spune‑mi.

Deoarece, de indata ce ai un copil, stii cu siguranta ca o sa mori. Cand ai un copil, iti vezi piatra de mormant.

Stii ce, Arnie?

Ce?

Cred ca asta‑i a naibii de morbid, am spus, si am izbucnit am.andoi in ras.

Nu am vrut sa sune asa.

Am dus masina in parcare si am oprit motorul. Am stat acolo cateva clipe.

Le‑am spus ca renunt la materiile pentru colegiu, spuse el. Le‑am spus ca ma inscriu la CP. chiar impotriva vointei lor.

CP. erau cursurile profesionale. Aceeasi pregatire pe care o pri­mesc baietii de la scolile de corectie, cu exceptia faptului ca ei nu merg acasa noaptea. Ei au ceea ce ati putea numi o viata de internat impusa.

Arnie, am inceput eu, nestiind bine cum voi continua. – Modul in care toata treaba asta izbucnise din nimic ma speria inca. – Arnie, esti inca minor. Ei trebuie sa‑si dea acordul pentru optiunile –

Sigur, bineinteles, a spus Arnie.

Mi‑a zambit fara umor, iar in lumina rece a zorilor arata in acelasi timp mai batran si mult, mult mai tanar cumva, ca un prunc cinic.

Ei au puterea sa‑mi anuleze tot programul pentru inca un an, daca o doresc, si sa mi‑l impuna pe al lor. Pot sa ma inscrie la Economie, Geografie sau Moda, daca vor. Legea spune ca au dreptul sa faca asta. Dar nici o lege nu spune ca eu trebuie sa iau note de trecere la ce mi‑au ales ei.

Asta m‑a lamurit – vreau sa spun, cat de departe mersese el. Cum de ajunsese rabla aia de masina sa insemne atat de mult pentru el, atat de repede? In zilele care au urmat, aceasta intrebare m‑a tot asaltat in mai multe moduri, tot asa cum imi imaginam ca ar face‑o o suferinta recenta. Cand Arnie le‑a spus lui Michael si Reginei ca intentioneaza s‑o aiba, fara indoiala ca nu a glumit. Ii lovise tocmai in punctul in care sperantele pe care ei si le pusesera in el erau foarte vii si facuse asta cu o rapiditate si cu o cruzime care m‑au uimit. De fapt mi‑au uluit si rahatul din mine. Toate se reduceau la faptul ca daca Arnie isi facea anul terminal la C.P., colegiul zbura pe fereastra. Iar pentru Michael si Regina aceasta era o imposibilitate.

Deci ei pur si simplu au renuntat?

Mai era foarte putin pana la inceperea programului, dar nu puteam sa intrerup discutia pana cand nu aflam totul.

Nu chiar asa, nu. Le‑am spus ca o sa‑mi gasesc un garaj si ca nu o sa incerc s‑o duc la inspectie sau s‑o inregistrez pana cand nu am aprobarea lor.

Crezi ca o s‑o obtii?

Mi‑a aruncat un zambet sinistru care era in acelasi timp si increzator si speriat. Era zambetul unui mecanic de buldozer care lasa in jos lama unui D—9 Cat in fata unei radacini imense.

O s‑o obtin, a spus el. Cand o sa fiu gata, o s‑o obtin.

Si vreti sa stiti ceva? Am fost convins ca asa se va intampla.

Arnie se insoara

Imi amintesc ziua

Cand am ales‑o dintre toate celelalte vechituri,

M‑am gandit ca pot sa spun

Ca sub invelisul de rugina, ea era aur,

Nu o rabla

The Beach Boys

Puteam sa muncim doua ore suplimentare in acea dupa‑amiaza de vineri, dar am refuzat. Ne‑am luat cecurile de la birou si am mers la

filiala din Libertyville a bancii 'Savings and Loan' din Pittsburg si le‑am incasat. Eu am varsat majoritatea banilor in contul de economii, am pus cincizeci in contul de cecuri (doar sa am unul dintre acestea ma facea sa ma simt in mod ciudat adult – sentimentul, banuiesc, se uzeaza, cu timpul) si am retinut douazaci, bani gheata.

Arnie si‑a retinut toti banii.

Tine, a spus el, intinzandu‑mi o bancnota de zece.

Nu, i‑am spus. Pastreaz‑o, omule. O sa ai nevoie de fiecare banut pana cand o sa termini de reparat rabla.

Ia‑o, a spus el. Eu imi platesc datoriile, Dennis.

Pastreaz‑o. Te rog.

Ia‑o.

Imi intindea banii neinduplecat.

Am luat‑o. Dar l‑am rugat sa accepte dolarul lui. El nu dorea sa‑l ia.

Conducand de‑a lungul orasului spre casa lui LeBay, Arnie a devenit mai nervos, a dat radioul mult mai tare si tot timpul a batut darabana pe genunchi si pe bord. Au inceput sa cante Forigner cu melodia 'Baietii Albi Marsavi'.

Povestea vietii mele, Arnie, amice, am spus eu si el a ras prea zgomotos si prea mult.

Se manifesta ca un barbat care‑si asteapta sotia sa nasca. Pana la urma am inteles ca‑f era teama ca LeBay a vandut masina.

Arnie, stai calm. O sa fie acolo.

Sunt calm, sunt calm, si mi‑a oferit un zambet larg, radios si fals.

In acea zi tenul lui arata mai rau decat l‑am vazut vreodata si m‑am intrebat (nu pentru prima si nici pentru ultima data) cum era sa fii Arnie Cunningham, tot timpul prizonier in spatele acelei fete supurante, si –

Ei bine, nu mai transpira. Te porti de parca ai avea de gand sa faci limonada in pantaloni inainte sa ajungem acolo.

Nu‑i asa, a spus el, si a batut o rafala nervoasa pe bord doar ca sa‑mi arate cat de nervos nu era.

'Baietii Albi Marsavi' de Foreigner s‑a terminat si a inceput 'Jukebox Heroes' tot de Foreigner. Era vineri dupa‑amiaza, iar la FM‑l04 incepuse emisiunea 'Petrecerea de Weekend'.

Cand privesc inapoi la acel an, anul meu terminal, mi se pare ca il pot delimita in pachete de melodii rock si intr‑o escaladare ca de cosmar a sentimentului de teroare.

Ce se intampla exact? am intrebat. Ce are masina asta atat de deosebit?

Un lung rastimp a privit indelung Libertyville Avenue fara sa spuna nimic, apoi a inchis cu o miscare brusca radioul, intrerupandu‑i pe Foreigner in mijlocul melodiei.

Nu stiu exact, a spus el. Poate pentru ca, prima data de cand am implinit unsprezece ani si au inceput sa‑mi apara cosurile, am vazut ceva care este chiar mai urat decat mine. Asta doreai sa‑ti spun? Te face asta sa te simti mai linistit?

Hei, Arnie, am spus. Eu sunt Dennis, iti amintesti de mine?

— Imi amintesc, a spus. Si suntem inca prieteni, nu‑i asa?

Bineinteles, asa era ultima data cand am verificat. Dar ce are asta de a face cu….

Iar asta inseamna ca nu trebuie sa ne mintim unul pe altul, sau cel putin asta ar trebui sa insemne. Deci trebuie sa‑ti spun, poate ca nu‑i o tampenie. Eu stiu ce sunt. Sunt urat. Nu‑mi fac usor prieteni. Cumva Ii indepartez pe oameni. Nu vreau sa fac asta, dar intr‑un fel sau altul asa se intampla. Intelegi?

Am aprobat cu putina reticenta. Asa cum a spus, eram prieteni, iar asta insemna sa mentinem intre noi un minimum de inselatorie si de tampenii.

Arnie a dat la randul lui din cap destul de nonsalant.

Alte persoane –, – a continuat el si apoi a adaugat precaut –, – de exemplu tu, Dennis – nu inteleg intotdeauna ce inseamna acest lucru. Atunci cand esti urat si oamenii rad de tine, ti se schimba viziunea despre lume. Este greu atunci sa‑ti pastrezi simtul umorului. Te racaie pe creier. De multe ori te face sa nu‑ti fie usor sa‑ti pastrezi luciditatea.

Hm, pot sa inteleg asta.

Nu, a spus el incet. Nu poti sa pricepi asta. Ai putea sa crezi ca poti, dar nu‑i asa. Nu‑i chiar asa. Dar tie‑ti place de mine, Dennis .

Te iubesc, omule, am spus. Stii asta.

Poate ca da. Si apreciez asta. Daca ma iubesti este pentru ca stii ca exista altceva – ceva dedesubtul cosurilor si a fetei mele de prostanac

Fata ta nu‑i stupida, Arnie, am spus. Poate arata bizar, dar nu stupid.

Du‑te dracului, a spus el zambind.

— Impreuna cu calul tau, Range Rider.

Oricum, cu masina aia este acelasi lucru. Exista ceva dedesubt. Altceva. Ceva mai bun. Eu vad asta, atata tot.

Chiar asa?

Mda, Dennis, a spus el incet. Vad.

Am cotit pe Main Street. Acum ne apropiam de LeBay. Si brusc, mi‑a venit o idee cu adevarat rautacioasa. Sa presupunem ca tatal lui Arnie si‑a trimis pe unul dintre prieteni, sau pe unul dintre studenti, la casa lui LeBay ca sa cumpere masina de sub nasul fiului sau. O lovitura machiavelica ati putea spune, dar mintea lui Michael Cunningham era mai mult decat vicleana. Specialitatea lui era istoria militara.

Am vazut masina aia – si am simtit o asemenea atractie pentru ea nu pot sa mi‑o explic prea bine nici mie. Dar

S‑a intrerupt, privind visator inainte cu acei ochi gri.

Dar am vazut ca pot s‑0 fac sa arate mai bine, a continuat el.

S‑o repari, vrei sa spui?

Mda ei bine, nu. Este prea impersonal. Repari mese, scaune, lucruri de felul asta. Masina de tuns iarba, arunci cand nu porneste. Si masini obisnuite.

Probabil ca mi‑a vazut sprancenele ridicandu‑se. Oricum, a ras – un ras defensiv.

Mda, stiu cum suna, a spus el. Nici macar nu‑mi place s‑o spun, pentru ca stiu cum suna. Dar tu imi esti prieten, Dennis. Iar asta in­seamna un minimum de minciuni. Nu cred ca este o masina obisnuita. Nu stiu de ce cred asta dar asa e.

Am deschis gura ca sa spun ceva ce s‑ar fi putut sa regret mai tarziu, ceva despre incercarea de a mentine lucrurile intr‑o lumina normala, sau chiar despre faptul ca trebuie sa evitam o comportare obsesiva. Dar chiar atunci am cotit pe strada lui LeBay.

Arnie a tras aer in plamani, icnind aspru si dureros.

Pe peluza lui LeBay era un dreptunghi de iarba chiar mai galbena, mai rara si mai urata decat restul. Langa una dintre laturi era o pata bolnavicioasa de ulei care se impregnase in pamant si omorase totul in acea zona. Zona dreptunghiulara de pamant era atat de viciata, incat aproape ca am crezut ca daca ma uit prea mult la ea o sa orbesc.

Acolo era locul unde ieri statuse Plymouth‑ul.

Terenul era inca acolo, dar Plymouth‑ul disparuse.

Arnie – am spus, in timp ce parcam masina langa bordura – ia‑o usor. Nu te ambala, pentru numele lui Dumnezeu.

Nu mi‑a dat nici cea mai mica atentie. Ma indoiesc ca macar m‑a auzit. Palise. Bubele care‑i acopereau fata se reliefau rosii, lucitoare. A deschis usa si a inceput sa coboare inca inainte ca eu sa opresc masina.

Arnie

Este taica‑meu, a spus el plin de furie si nedumerire. Ii pot mirosi pe nenorocit peste tot.

Si a disparut fugind peste peluza, spre usa lui LeBay.

M‑am dat jos si m‑am grabit dupa el, gandindu‑ma ca porcaria asta aberanta nu se va sfarsi niciodata. De‑abia puteam sa cred ca tocmai l‑am auzit pe Arnie Cunningham numindu‑l pe Michael un nenorocit.

Arnie si‑a ridicat pumnul ca sa bata in usa cand aceasta s‑a deschis. In cadrul usii statea insusi Roland D. LeBay. Astazi purta o camasa peste corsetul care‑i sustinea spatele. A privit fata furioasa a lui Arnie cu un zambet hraparet, benign.

Buna, fiule, a spus el.

Unde este EA? a urlat Arnie. Aveam o intelegere! La dracu', aveam o intelegere! Am chitanta!

Potoleste‑te, a spus LeBay.

M‑a vazut cum stateam pe prima treapta, cu mainile infipte in buzunare.

Ce s‑a intamplat, fiule, cu prietenul tau?

Masina a disparut, am spus. Asta‑i in neregula cu el.

Cine a cumparat‑o? a strigat Arnie.

Nu l‑am mai vazut niciodata atat de furios. Daca atunci ar fi avut o arma, cred ca ar fi lipit‑o de tampla lui LeBay. Eram fascinat. Era ca si cum un iepure ar fi devenit brusc carnivor. Dumnezeu sa ma ajute, pentru o clipa chiar m‑am intrebat daca nu are o tumoare pe creier.

Cine a cumparat‑o? a repetat bland LeBay. Pai, nimeni inca, fiule. Dar tu ai un drept asupra ei. Am dus‑o in garaj, atata tot. Am pus cauciucul de rezerva si am schimbat uleiul.

Si‑a aranjat parul si apoi ne‑a oferit amandurora un zambet absurd de marinimos.

Esti un adevarat om de onoare, am spus.

Arnie l‑a privit nesigur apoi a intors capul putin sa se uite la usa inchisa a modestului garaj pentru o singura masina, care era legat de casa printr‑un pasaj acoperit. Pasajul acoperit, ca de altfel totul de pe langa casa lui LeBay, vazuse zile mult mai bune.

De altfel, n‑am vrut s‑o las afara o dara ce tu mi‑ai platit un aconto pentru ea, a spus— el. Am avut niste necazuri cu cativa vecini de pe strada. Intr‑o noapte un pusti a aruncat cu o piatra in ea. O, da, am niste vecini care fac parte chiar din batrana B.T.

Ce‑i asta? am intrebat.

Brigada Ticalosilor, fiule.

A maturat marginea indepartata a strazii cu o privire rea, prinzand in ea masinile curate ale navetistilor care se intorsesera de la lucru, copiii care jucau coarda si sotronul, oamenii care stateau pe veranda consumandu‑si primele bauturi in racoarea dupa‑amiezii.

Mi‑ar placea sa stiu cine a aruncat piatra aia, a spus el, incet. Da, domnule, cat de mult as vrea sa stiu.

Arnie isi drese glasul.

— Imi pare rau ca am facut o scena.

Nu‑i nimic, a spus LeBay repede. Imi place sa vad un tip care stie sa se bata pentru ce‑i al lui sau aproape al lui. Pustiule, ai adus banii?

Da, ii am:

Bine, hai in casa. Poate sa intre si prieteriul tau. O sa semnam actele si apoi bem o bere ca sa sarbatorim tranzactia.

Nu, multumesc, am spus. O sa stau aici, daca nu va suparati.

Cum vrei, fiule, a spus LeBay si mi‑a facut cu ochiul.

Pana in ziua de azi nu am nici o idee despre ce trebuia sa insemne asta. Au intrat inauntru si usa s‑a trantit in urma lor. Pestele fusese prins si urma acum sa fie curatat.

Simtindu‑ma deprimat, am mers prin pasaj spre garaj si am incercat usa. S‑a deschis cu usurinta si a emanat aceleasi mirosuri pe care le‑am simtit cand am deschis ieri usa Plymouth‑ului – ulei, tapiterie veche, caldura acumulata a unei veri lungi.

De‑a lungul unuia dintre pereti erau aruncate greble si unelte vechi de gradinarit. Pe altul era un furtun vechi, o pompa de bicicleta si un sac antic de golf, plin cu crose ruginite. In centru, cu botul spre exterior, era masina lui Arnie, Christine, aratand lunga de o mila in aceste zile si in aceasta era cand pana si Cadillac‑urile arata bondoace, ca niste cutiute. Paienjenisul ranjit de crapaturi de pe marginea parbrizului prindea lumina si o reflecta intr‑un argint viu opac. Un pusti cu o piatra, cum spusese LeBay – sau poate un mic accident in timp ce venea acasa de la casa VFW dupa o noapte de bautura si de povestiri despre Batalia de pe Bulge sau de la Parc Chop Hill. Vremurile bune de demult, cand un om putea sa vada Europa, Pacificul si misteriosul Est din spatele ochitorului unei bazooka. Cine stie si ce importanta avea? In orice caz, nu va fi usor sa gaseasca un inlocuitor pentru un parbriz atat de mare ca acesta.

Sau ieftin.

Oh, Arnie, m‑am gandit. Omule, te afunzi atat de adanc!

Cauciucul pe care LeBay il scosese se afla sprijinit de perete. M‑am lasat jos pe maini si genunchi si am privit sub masina. O pata proaspata de ulei incepuse sa se formeze acolo langa umbra maro a alteia mai vechi, mai mari, care se impregnase in ciment de‑a lungul anilor. Nu a reusit sa‑mi usureze deprimarea. Blocul motor era cu siguranta crapat.

M‑am dus langa usa soferului si in timp ce apucam manerul, am vazut un tomberon de gunoi in coltul indepartat al garajului. Din cos se vedea o sticla mare de plastic. Pe deasupra marginii erau vizibile literele SAPPH.

Am gemut. Oh, intr‑adevar schimbase uleiul. Frumos din partea lui. Il golise pe cel vechi – sau ce mai ramasese din el – si turnase inauntru cativa litri de ulei de motor Sapphire. Acesta‑i genul de lubrifiant pe care‑l poti obtine contra 3,50 dolari pentru bidonul de cinci galoane de ulei reciclat de la Mammoth Mart. Roland D. LeBay era un adevarat print. Roland D. LeBay era bunatatea intruchipata.

Am deschis usa masinii si m‑am asezat la volan. Acum mirosul de garaj nu mai parea atat de greu, sau atat de incarcat de nefolosinta si infrangere. Volanul masinii era mare si rosu – un volan sigur. M‑am uitat iarasi la uimitorul vitezometru, acela care era calibrat nu pana la 70 sau 80 de mile pe ora, ci tocmai pana la 120. Nu existau cifre scrise dedesubt cu rosu; cand aceasta puicuta iesise de pe banda de asamblare, ideea sistemului metric nu ii venise inca nimanui de la Washington. Nu exista nici un 55 mare rosu pe vitezometru. Pe atunci, benzina costa 29,9 un galon, poate chiar mai putin daca in oras era in vigoare o reducere pentru razboi. Embargourile arabe si limitarea de viteza erau inca la departare de cincisprezece arii.

Vremurile bune de demult, am gandit si am zambit putin. Am cautat jos, in partea stanga si am gasit mica maneta care iti dadea posibilitatea sa misti scaunul inainte si inapoi, in sus si in jos (daca inca mai mergea). Numai surprize placute, dupa cum spune o veche zicala. Exista si un sistem de ventilatie (acesta cu siguranta nu va functiona), un buton de control al vitezei economice, un buton mare cu mult crom pentru pornirea radioului – acesta avea, bineinteles, numai banda AM. In 1958, FM era in mare parte un teren nefolosit.

Mi‑am pus mainile pe volan si s‑a intamplat ceva. Chiar si acum, dupa multa gandire, nu sunt sigur ce a fost. Poate o viziune – dar daca asta a fost, cu siguranta nu a fost mare branza. Doar ca, pentru o clipa, tapiteria rupta a parut ca dispare. Acoperitoarele scaunelor erau intregi­si miroseau placut a vinilin sau poate ca acel miros era cel al pielii adevarate. De pe volan au disparut locurile uzate; alamurile sclipeau placut in lumina de dupa‑amiaza a verii, care intra prin usa garajului.

Hai sa facem o plimbare, durule, parea sa‑mi sopteasca Christine in tacerea calda de vara a garajului lui LeBay. Hai sa hoinarim.

Si, doar pentru o clipa, mi s‑a parut ca totul s‑a schimbat. Acel ranjet urat de crapaturi din parbriz disparuse – sau asa parea. Peticul mic din curtea lui LeBay pe care‑l puteam vedea nu era ingalbenit, rarit si murdar, ci era de un verde inchis, de iarba proaspat tunsa.

Trotuarul din fata era de curand cimentat, fara nici o crapatura. Am vazut (sau am crezut ca vad) un Cadillac '57 trecand prin fata. Acel GM de mare viteza era de un verde inchis fara nici o pata de rugina, cu cauciucuri mari, albe, ca ale gangsterilor si cu capacele rotilor tot atat de reflectorizante ca oglinzile. Un Cadillac de marimea unui vapor – si de ce nu? Benzina era pe vremea aceea aproape la fel de ieftina ca apa de la robinet.

Hai sa facem o plimbare, durule hai sa hoinarim.

Sigur, de ce nu? As putea iesi afara sa ma indrept spre centrul orasului, spre vechiul Liceu care inca exista – mai trebuiau sa treaca inca sase ani pana sa arda, in 1964 – si as putea sa dau drumul la radio sa‑l ascult pe Chuck Berry cantand 'Maybellin' sau pe Everlys cu 'Trezeste‑te, Micuta Susie' sau poate Robin Luke jeluindu‑se: 'Susie Darling'. Iar apoi as

Apoi am coborat din masina cat de repede am putut. Usa s‑a deschis cu un scartait ruginit, infernal si mi‑am lovit cotul destul de rau de peretele garajului. Am impins usa sa se inchida (de fapt nici macar nu doream s‑o ating, ca sa va spun adevarul). Apoi am stat acolo privind Plymouth‑ul care, daca nu va interveni un miracol, va fi in curand al prietenului meu, Arnie. Mi‑am frecat cotul zgariat. Inima imi batea prea repede.

Nimic. Nici alamuri noi, nici tapiterie noua. In contrast, destule zgarieturi si rugina, un far lipsa (nu observasem asta cu o zi inainte), antena radioului aberant de indoita. Si acel miros prafuit, murdar, de batranete.

Chiar atunci m‑am decis ca nu‑mi place masina prietenului meu Arnie.

Am iesit din garaj, uitandu‑ma tot timpul peste umar – nu stiu de ce, dar nu‑mi placea s‑o stiu in spatele meu. Stiu cat de stupid suna asta, dar asa am simtit. Iar ea statea acolo, cu masca zimtata si ruginita, fara nimic sinistru sau chiar misterios, doar un Plymouth foarte vechi, cu un abtibild de revizie tehnica care expirase la 1 iunie 1976 – de mult, mult timp.

Arnie si LeBay ieseau din casa. Arnie avea in mana o foaie alba de hartie – chitanta lui in urma vanzarii, am presupus. Mainile lui LeBay erau goale; deja pusese deoparte banii.

Sper sa te bucuri de EA, a spus LeBay.

Din nu stiu ce motiv, m‑am gandit la un batran codos facand reclama unui baiat foarte tanar. Am simtit un val de dezgust pentru el – cu psoria­zisul de pe tigva si cu corsetul imbibat de transpiratie.

Cred ca asa o sa se intample. Cu timpul.

Ochii lui reumatici m‑au gasit pe mine, mi‑au tinut pentru o clipa privirea, apoi s‑au intors la Arnie.

Cu timpul, a repetat el.

Da, domnule, sunt sigur, a spus Arnie absent.

S‑a indreptat spre garaj ca un somnambul si a stat acolo privindu‑si masina.

Cheile sunt inauntru, a spus LeBay. Trebuie s‑o duci de aici. Intelegi asta, nu‑i asa?

O sa porneasca?

Aseara a pornit pentru mine, a spus LeBay, dar ochii lui s‑au indreptat spre orizont. Iar atunci, cu tonul unuia care s‑a spalat pe maini de toate responsabilitatile, a spus:

Socotesc ca prietenul tau are un cablu de remorcare in portbagaj.

Ei bine, la drept vorbind, aveam un cablu in portbagaj, dar nu‑mi placea prea mult ca LeBay a ghicit. Nu‑mi placea ca el sa ghiceasca pentru ca Am oftat putin. Deoarece nu doream sa ma implic in viitoarea relatie a lui Arnie cu rabla veche pe care o cumparase, dar puteam sa vad ca sunt tarat pas cu pas apre asa ceva.

Arnie se retrasese complet din conversatie. Intrase in garaj si se urcase in masina. Razele dupa‑amiezii intrau acum din plin inauntru si am vazut un mic norisor de praf care s‑a ridicat cand Arnie s‑a asezat si mi‑am scuturat automat turul pantalonilor. Pentru o clipa doar a stat acolo, cu mainile usor sprijinite de volan si eu am simtit cum imi re­vine nelinistea. Intr‑un fel, era ca si cum masina l‑ar fi inghitit. Mi‑am spus sa incetez, ca n‑am nici macar un motiv nenorocit ca sa ma port atat de tampit, ca o fetita de clasa a saptea.

Apoi Arnie s‑a aplecat putin. Motorul a inceput sa haraie. M‑am intors si i‑am aruncat lui LeBay o privire acuzatoare, dar el inca studia cerul, ca si cum ar fi cautat semne de ploaie.

Nu avea de gand sa porneasca, sub nici o forma nu va porni. Duster‑ul meu era intr‑o forma destul de buna, dar cele doua masini pe care le‑am avut inainte fusesera rable (rable modificate; nici una nu era in aceeasi clasa cu Christine); si devenisem foarte obisnuit cu acel sunet in diminetile de iarna, acel cloncanit incet, obosit, care insemna ca bateria este descarcata.

Rurr‑rurr‑rurr‑rurr rurr rurr rurr rurr

Nu te obosi, Arnie, am spus. Nu o sa porneasca.

Nici macar nu si‑a ridicat capul. A intors cheia pe pozitia oprit si apoi din nou pe pornire. Motorul a uruit cu o incetineala dureroasa. M‑am dus la LeBay.

Nici macar n‑ai putut s‑o lasi sa mearga destul ca sa se incarce putin bateria, nu‑i asa? l‑am intrebat.

LeBay m‑a privit cu acei ochi galbeni, reumatici, n‑a spus nimic, apoi a reinceput ca cerceteze semnele de ploaie de pe cer.

Sau poate ca nici nu a pornit. Poate ca pur si simplu ti‑ai chemat cativa prieteni sa te ajute s‑o impingi in garaj. Daca un batran rahat ca tine are vreun prieten.

S‑a uitat in jos spre mine.

Fiule, mi‑a spus. Nu le stii pe toate. Inca nu ti s‑a uscat nici casul de la gura. Cand iti croiesti drumul prin cateva razboaie cum am facut eu

Am spus deliberat:

Ma pis pe cateva razboaie, si am luat‑o spre garaj, unde Arnie incerca inca sa porneasca masina. Ar fi putut la fel de bine sa incerce sa goleasca Atlanticul cu un pai, sau sa calatoreasca pe un balon cu aer cald pana pe Marte, m‑am gandit.

Rurr rurr rurr

Foarte curand ultimul ohm si ultimul erg va fi supt din bateria aceea Sears veche si corodata, iar atunci nu va mai fi nimic cu exceptia celui mai jalnic dintre sunetele scoase de motoarele cu ardere interna, cel mai frecvent auzit pe strazile laturalnice plouate si pe autostrazile din desert: plictisitorul, sterilul clinchet al bendixului, urmat de acel sunet ingrozitor, ca un horcait de moarte.

Am deschis portiera soferului.

Aduc cablurile mele, am spus.

S‑a uitat in sus.

Cred ca o sa porneasca pentru mine.

Mi‑am simtit buzele intinzandu‑se intr‑un zambet larg, necon­vingator.

Cum crezi. Eu o sa le aduc, in caz ca va fi nevoie.

Sigur, daca doresti, a spus el absent, apoi cu o voce atat de joasa, incat de‑abia am putut‑o auzi, a soptit:

Haide Christine. Ce spui?

In aceeasi clipa, acea voce s‑a trezit in mintea mea si a vorbit iarasi – Hai sa facem o plimbare, durule hai sa hoinarim – si am tresarit.

El a intors iarasi cheia. Eu ma asteptam la acel clinchet plictisitor si horcaitul de moarte. Ce am auzit a fost 'clanc'‑ul lent al motorului care brusc s‑a intetit. Motorul a prins, a mers putin apoi s‑a oprit. Arnie a intors din nou cheia. Motorul a cloncanit mai repede. A urmat un rateu care a sunat in spatiul. Inchis al garajului ca explozia unei bombe arti­zanale. Eu am sarit. Arnie nu. El era pierdut in lumea lui proprie.

In acest punct eu as fi injurat‑o de cateva ori ca s‑o indemn. Haide, stricate! este intotdeauna o fraza buna. Hai sa mergem, muisto are meritele ei, iar cateodata un bun, inimos Fir'ai a dracului! va rezolva problema. Multi dintre tipii pe care‑i cunosc ar face acelasi lucru; cred ca este unul dintre lucrurile pe care le inveti de la tatal tau.

Ce‑ti lasa mama sunt de obicei sfaturi foarte practice – daca‑ti tai unghiile de doua ori pe luna, nu o sa ai gauri in ciorapi; pune lucrul ala jos, nu stii de unde provine; mananca morcovii, iti fac bine dar de la tatal tau te alegi cu vrajile, cu talismanele, cu cuvintele atotputernice. Daca o masina nu porneste, injur‑o si asigura‑te ca o injuri ca pe o femeie. Daca te duci inapoi sapte generatii, o sa‑ti gasesti probabil pe unul dintre stramosi injurand‑o pe cateaua nenorocita de magarita care s‑a oprit in mijlocul ulitei undeva in Sussex sau Praga.

Dar Arnie n‑a injurat‑o. El a murmurat:

Haide, papuso, ce spui?

A rasucit cheia. Motorul s‑a rotit de doua ori, a dat rateuri iarasi, apoi a pornit. Suna oribil, ca si cand poate pat sau opt pistoane isi luasera zi libera, dar o facuse sa mearga. De‑al a imi venea sa cred, dar nu voiam sa stau prin preajma si sa discut acest subiect cu el. Garajul se umplea rapid cu fum si gaze. Am iesit afara.

Pana la urma tot a pornit, nu‑i asa? a spus LeBay. Si nu a trebuit sa‑ti risti bateria ta pretioasa. – A scuipat.

Nu am gasit nimic potrivit sa‑i spun. Ca sa va zic adevarul, ma simteam putin jenat.

Masina a iesit incet din garaj, aratand atat de absurd de lunga, incat te facea sa vrei sa razi sau sa plangi sau, in orice caz, sa faci ceva. Nu‑mi venea sa cred cat de lunga arata. Era ca o iluzie optica. Iar Arnie parea foarte mic la volan.

A deschis geamul si m‑a chemat la el. A trebuit sa strigam ca sa ne putem face auziti – asta era inca o caracteristica a Christinei, prietena lui Arnie; avea o voce extrem de sonora si ragusita. Trebuia sa fie acordata grabnic. Asta in cazul in care pe langa dantelaria de rugina, mai ramasese indeajuns de mult din teava de esapament ca sa poti sa atasezi un amortizor de sunet. De cand Arnie se asezase la volan, micutul contabil din sectiunea automobilistica a creierului meu adu­nase cheltuielile si ajunsese la un total de sase sute de dolari – fara sa pun la socoteala parbrizul crapat. Dumnezeu stie cat de mult ar putea sa coste sa‑l inlocuiesti.

O duc la Darnell! a urlat Arnie. Anuntul lui din ziar spune ca o pot parca intr‑una din nisele din spate, pentru douazeci de dolari pe saptamana.

Arnie, douazeci de dolari pentru una dintre nisele din spate este prea mult! am zbierat eu.

Aici era vorba de un adevarat furt pe seama celor tineri si inocenti. Garajul Darnell se afla alaturi de un cimitir de masini intins pe patru acri, care era cunoscut sub denumirea de: Depozitul de Piese de Schimb Refolosibile Darnell. Am fost acolo de cateva ori, o data ca sa‑mi iau un demaror pentru Duster, alta data ca sa iau un carburator reconditionat pentru Mercury‑ul care a fost prima mea masina. Will Darnell era un porc mare si gras care bea mult si fuma trabucuri lungi si rau mirositoare, cu toate ca se zicea ca sufera de un astm destul de grav. Se lauda ca‑i uraste pe toti adolescentii din Libertyville care aveau masina dar asta nu‑l oprea sa le procure piese de schimb si sa‑i curete de bani.

Stiu, a urlat Arnie pe deasupra uruitului motorului. Dar asta‑i o solutie numai pentru o saptamana sau doua, pana gasesc un loc mai ieftin. Nu o pot duce acasa in starea asta, Dennis, taica‑meu si maica‑mea ar face infarct!

Asta era cu siguranta adevarat. Am deschis gura sa mai spun ceva – poate sa‑l implor sa se opreasca din aceasta nebunie inainte de a iesi complet de sub control. Apoi mi‑am inchis gura. Targul se facuse. De altfel, nu aveam chef sa ma iau iarasi la intrecere cu acea toba de esa­pament uruitoare sau sa mai stau acolo sa inhalez gazele toxice de esapament.

— In ordine, am spus. Te urmez.

Foarte bine, a spus el ranjind. O iau pe Walnut Street si Basin Drive. Vreau sa fiu cat mai departe de strazile principale.

Bine.

Mersi, Dennis.

A schimbat iarasi in viteza intai si Plymouth‑ul s‑a urnit brusc, cam vreo doua picioare dupa care aproape ca s‑a oprit. Arnie a apasat putin pe acceleratie si Christine a dat un rateu.

Plymouth‑ul s‑a tarat de‑a lungul aleii lui LeBay spre strada. Atunci cand el a franat, doar una dintre luminile rosii s‑a aprins. Con­tabilul meu mecanic a mai marcat inca cinci dolari.

A rotit volanul spre stanga si a intrat pe strada. Ramasitele tobei de esapament s‑au frecat de bordura trotuarului. Arnie a apasat pe acceleratie si masina a urlat ca un refugiat de la derby‑ul demonstrativ din Philly Plains. De‑a lungul strazii, oamenii s‑au aplecat peste veranda sau au iesit in usa ca sa vada ce se intampla.

Urland si maraind, Christine se deplasa pe strada cu aproximativ zece mile pe ora, improscand nori mari si albastri de fum, care apoi ramaneau parca suspendati in aerul linistit al serii de august.

La stop, patruzeci de iarzi mai incolo, motorul s‑a oprit. Un pusti, pe o bicicleta Raleigh, a trecut pe langa matahala. Strigatul lui ironic, impertinent, a ajuns pana la mine:

Domnule, arunc‑o la gunoi!

Arnie si‑a scos pumnul pe fereastra. Degetul mare iesea afara printre aratator si mijlociu. Alta noutate! Nu l‑am mai vazut niciodata pe Arnie aratandu‑i cuiva acest gest obscen.

Demarorul a gemut, motorul a tusit si a pornit. De aceasta data a urmat o rafala de rateuri. Era ca si cum cineva tocmai ar fi inceput sa traga cu o mitraliera pe Laurel Drive, Libertyville, U.S.A. Eu am gemut.

Cineva va chema in curand politia, reclamand tulburarea linistii publice, iar ei il vor inhata pe Arnie pentru conducerea unei masini neinmatriculate, fara revizie tehnica – si probabil si pentru tulburarea linistii. Acest lucru nu ar avea darul sa usureze situatia de acasa.

A urmat o bubuitura finala, rasunatoare – s‑a rostogolit pe strada ca explozia obuzului unui tun mic – apoi Plymouth‑ul a cotit la stanga pe Martin Street, care, o mila mai sus, se intersecta cu Walnut. Razele soarelui i‑au transformat pentru un moment corpul rosu intr‑un auriu superb. Am vazut ca Arnie isi scosese cotul pe geam.

M‑am intors spre LeBay, iarasi foarte furios, gata de o noua cearta. Va spun ca‑mi simteam inima insangerata. Dar ceea ce am vazut m‑a oprit pe loc.

Roland D. LeBay plangea.

Era oribil si era grotesc, dar inainte de toate era jalnic. Cand aveam noua ani, am avut o pisica pe care o botezasem Captain Beefheart. Pisoiul a fost lovit de un camion UPS. L‑am dus la veterinar – mama mea a trebuit sa conduca incet fiindca plangea si din aceasta cauza nu vedea prea bine – iar eu am stat in spate cu Captain Beefheart. El se afla intr‑o cutie, iar eu ii tot spuneam ca veterinarul o sa‑l salveze, ca totul o sa fie bine, dar chiar si un prostut de noua ani, cum eram eu, putea sa‑si dea seama ca nimic nu va mai fi bine pentru Captain Beefheart, deoarece ii iesisera cateva mate afara, pe fund ii curgea sange, iar pe cutie si pe blana era rahat – pisoiul murea. Am incercat sa‑l mangai iar el m‑a muscat de mana, chiar de acea parte sensibila dintre degetul mare si aratator. Durerea a fost intensa; acel teribil sentiment de mila a fost mai rau. De atunci nu mai simtisem asa ceva. Nu ma plang din aceasta cauza, intelegeti; nu cred ca oamenii ar trebui sa aiba asemenea sentimente prea des. Daca ai simti asa ceva de prea multe ori, banuiesc ca ai ajunge la azilul de nebuni si ai impleti cosuri toata viata.

LeBay statea pe peluza cheala, nu departe de locul unde pata mare de ulei arsese totul si isi stergea ochii cu o batista imensa, tipica batranilor. Isi tinea capul in jos. Lacrimile straluceau uleios pe obraji, aratand mai mult ca transpiratia. Marul lui Adam ii urca si cobora.

Mi‑am intors capul ca sa nu‑l mai privesc cum plange si privirile mi‑au cazut pe garaj. Inainte, paruse intr‑adevar plin – chestiile de langa pereti bineinteles, dar inainte de toate acea masina imensa, cu farurile duble, cu parbrizul panoramic si cu capota nesfarsita. Acum materialele de pe langa pereti pareau doar sa accentueze goliciunea esentiala a garajului. Se casca precum o gura fara dinti.

Aceasta imagine era aproape la fel de mizerabila ca si cea a lui LeBay. Dar cand m‑am uitat iarasi la el, batranul ticalos isi recapatase controlul – hm, in mare parte. Incetase sa dea apa la soareci si isi indesase batista in buzunarul din spate al blugilor peticiti. Dar fata lui era inca palida. Foarte palida.

Ei bine, asta este, a spus el ragusit. Am scapat de ea, fiule.

Domnule LeBay – am spus – singurul lucru pe care‑l doresc este ca prietenul meu sa poata spune acelasi lucru. Daca ati sti cate necazuri are cu batranii lui din cauza acestei ruginituri.

Cara‑te de aici. Vorbesti de parca ai fi o oaie nenorocita. Doar bee, bee, bee, asta‑i tot ce aud din gura ta. Cred ca prietenul tau stie mai multe decat tine. Du‑te si vezi daca are nevoie de ajutor.

Am pornit pe peluza spre masina mea. Nu‑mi mai ardea sa stau nici macar o secunda in plus in preajma lui LeBay.

Nimic in afara de bee, bee, bee! a urlat el artagos in urma mea, facandu‑ma sa ma gandesc la un cantec vechi al formatiei Youngbloods – Sunt un om care stie o singura nota,/ Pe care o fredonez tot timpul. Nu stii nici pe jumatate din cat crezi!

M‑am urcat in masina si am plecat. M‑am uitat o singura data inapoi, in timp ce coteam pe Martin Street si l‑am vazut stand pe peluza, cu soarele stralucindu‑i in chelie.

Dupa cum aveau sa se desfasoare lucrurile, a avut dreptate.

Nu stiam nici pe jumatate din cate credeam ca stiu.

Cum am ajuns noi la Darnell

Am o masina '34 careia ii spunem rabluta,

Stii ca nu‑i o prospatura,

E o batranica, dar e bunicica

Jan and Dean

Am mers pe Martin spre Walnut, am cotit la dreapta spre Basin Drive. Nu a durat mult pana l‑am prins din urma pe Arnie. Parcase langa marginea trotuarului, iar capota portbagajului Christinei era ridicata. De bara indoita de protectie din spate era sprijinit un cric atat de vechi incat parea sa fi folosit candva pentru schimbatul rotilor la carutele Canestoga. Cauciucul din dreapta din spate era pe janta.

Am oprit in spatele lui si nici nu m‑am dat bine jos din masina cand o femeie tanara a venit spre noi dinspre casa ei, ocolind o colectie destul de frumoasa de animale fantastice din plastic, care erau raspandite pe peluza (doi flamingi roz, patru sau cinci ratuste in sir indian in urma mamei rate, si o felicitare frumoasa din plastic cu flori plantate intr‑un cos). Ea avea mare nevoie de un doctor dietetician.

Nu puteti sa lasati gunoiul ala aici, a spus ea mestecand guma. Nu puteti sa lasati gunoiul ala parcat in fata casei noastre, sper ca stiti asta.

Doamna – a spus Arnie – am pana, asta‑i tot. Plec de aici, cat de repede pot sa –

Nu puteti s‑o lasati aici si sper ca stiti asta, a spus ea cu o simetrie innebunitoare. Sotul meu va veni acasa in curand. Lui nu‑i place ca vreun gunoi de masina sa stea in fata casei noastre.

Nu e gunoi, a spus Arnie si ceva din tonul lui a facut‑o sa se retraga un pas.

Nu folosi tonul asta cu mine, baiete, a spus artagos aceasta grasa regina a bee‑bop‑ului. Nu‑i trebuie mult sotului meu ca sa se infurie.

Uite, a inceput Arnie cu aceeasi voce amenintatoare pe care a folosit‑o atunci cand Michael si Regina au tabarat asupra lui. L‑am apucat strans de umar. Nu aveam nevoie de alte frecusuri.

Multumim, doamna, am spus. Rezolvam imediat problema. O s‑o rezolvam atat de repede, incat o sa credeti ca ati avut o halucinatie.

Ar fi bine, a spus ea, apoi a aratat cu degetul spre Duster‑ul meu. Si masina ta este oprita in fata aleii mele.

Am dat Duster‑ul inapoi. M‑a privit si apoi s‑a grabit spre casa, unde un baietel si o fetita stateau inghesuiti in usa. Si ei erau aproape ca niste porcusori. Fiecare manca un hranitor Devii Dog.

Te s‑a‑ntamplat, Ma? a intrebat baietelul. Te s‑a‑ntamplat cu masina omului ala, Ma? Te s‑a‑ntamplat?

Taci din gura, a spus regina bee‑bop si i‑a impins pe amandoi inauntru.

Intotdeauna imi place sa vad asemenea parinti luminati; imi dau sperante pentru viitor.

M‑am intors la Arnie.

Ei bine – am spus, facand singurul spirit la care m‑am putut gandi. Este doar un cauciuc tocit. Corect?

A zambit vag.

Denis, am o mica problema.

Stiam care‑i era problema; nu avea roata de rezerva.

Arnie si‑a scos iarasi portmoneul – ma durea sa‑l vad facand asta – si s‑a uitat inauntru.

Trebuie sa cumpar o roata noua.

Da, cred ca trebuie. Una resapata.

Fara cauciucuri resapate. Nu vreau sa incep in felul asta.

Nu am spus nimic, dar m‑am uitat spre Duster‑ul meu. Aveam la el doua anvelope resapate si credeam ca‑s destul de bune.

Dennis, cat crezi ca ar costa un Goodyear nou sau un Firestone?

Am ridicat din umeri si l‑am consultat pe micul contabil‑auto, care banuia ca Arnie ar putea obtine un cauciuc nou de spate pentru aproximativ treizeci si cinci de dolari.

A scos doua bancnote de douazeci si mi le‑a inmanat.

Daca‑i mai mult – cu impozitele si adaosurile – o sa ti‑i returnez.

M‑am uitat la el cu tristete.

Arnie, cat ti‑a mai ramas din salariul pe saptamana asta?

Ochii i s‑au ingustat si au privit in alta parte.

Destul, a spus el.

M‑am decis sa mai incerc inca o data – trebuie sa retineti ca aveam doar saptesprezece ani si aveam inca impresia ca le puteam arata oamenilor care le este adevaratul interes.

N‑ai mai putea sa joci acum nici macar un poker pe maruntis. Ti‑ai bagat tot malaiul in masina aia. Sa‑ti scoti portmoneul o sa devina o actiune foarte obisnuita pentru tine, Arnie. Te rog, omule. Mai gandeste‑te.

Ochii lui au devenit duri. Era o expresie pe care nu o mai vazusem niciodata pe fata lui. Desi v‑ati putea gandi ca eram cel mai naiv adolescent din America, nu‑mi puteam aminti s‑o mai fi vazut vreodata pe vreun chip. Am avut un sentiment de surpriza si panica – m‑am simtit de parca as fi descoperit brusc ca incercam sa port o conversatie rationala cu un tip nebun. Totusi, de atunci am mai vazut acea expresie; imi imaginez ca si dumneavoastra ati vazut‑o. Parca se inchisese total fata de lume. A fost expresia pe care o are un barbat cand ii spurca femeia pe care o iubeste se prostitueaza in spatele lui.

Nu mai insista, Dennis, a spus el.

Mi‑am ridicat exasperat mainile.

— In ordine! In ordine!

Si, de asemenea, nu‑i nevoie sa te duci dupa nenorocitul de cauciuc daca nu doresti.

Acea expresie dura, insensibila si – Dumnezeu sa ma ajute, dar este adevarat – stupid de incapatanata, era inca intiparita pe chipul lui.

O sa ma descurc si singur.

Am inceput sa‑i raspund si s‑ar fi putut sa‑i fi spus ceva foarte dur, dar tocmai atunci m‑am uitat spre stanga. Cei doi pusti grasuti se aflau la marginea peluzei lor. Aveau langa ei triciclete identice, iar degetele le erau manjite cu ciocolata. Ne priveau solemn.

Nu‑i mare branza, omule, i‑am spus. O sa‑ti cumpar cauciucul.

Doar daca vrei, Dennis. Stiu ca s‑a facut tarziu.

Este racoare, am spus.

Domnule? a spus baietelul lingandu‑si ciocolata de pe degete.

Ce este? l‑a intrebat Arnie.

Mama mea spune ca masina aia este cah.

Asa‑i, a inganat fetita. Caca‑cah.

Caca‑cah, a spus Arnie. Oau! ce intelegere profunda, nu‑i asa copii? Mama voastra este filozoafa?

Nu, a spus baietelul. Este Capricorn. Eu sunt Balanta. Sora mea este…

Ma intorc cat pot de repede, am spus eu stangaci.

Sigur.

Pastreaza‑ti calmul.

Nu‑ti fa griji, n‑am de gand sa pocnesc pe nimeni.

Am aiergat spre masina mea.In timp ce ma asezam la volan,am auzit‑o pe fetita intrebandu‑l zgomotos pe Arnie:

Domnule, de ce fata dumneavoastra este asa de urata?

Am mers o mila si jumatate pana la JFK Drive, care – dupa cum spunea mama mea care a crescut in Libertyville – era, pe vremea cand Kennedy a fost asasinat in Dallas, centrul unuia dintre cele mai cautate cartiere ale orasului. Poate ca schimbarea denumirii de Barnswallow Drive si botezarea lui cu numele Presedintelui ucis a adus dupa sine ghinionul, deoarece, de la inceputul anilor saizeci vecinatatea strazii degenerase intr‑o mahala suburbana. Existau acolo un cinematograf‑parcare, un McDonald's, un Burger King, un Arby's si bowlingul Big Twenty Lanes. Mai erau acolo si opt sau zece benzinarii, din moment ce JFK Drive duce la autostrada cu taxare, Pennsylvania.

In mod normal ar fi trebuit sa cumpar foarte repede cauciucul, dar primele doua benzinarii pe langa care am trecut erau dintre acelea cu autoservire, la care nu se vinde nici macar ulei; au doar benzina si o fata, aproape retardata, care sta intr‑o cuseta facuta din geam securit, in fata terminalului unui computer, citeste National Enquirer si mesteca o portie de Bubblicious Gum, destul de mare ca sa se inece cu ea si un magar de Missouri.

A treia era o benzinarie Texaco, care avea si un magazin de anvelope. I‑am cumparat lui Arnie un cauciuc care sa se potriveasca la Plymouth‑ul lui (nu puteam s‑o numesc Christine sau chiar sa ma gandesc la EA – ea – dandu‑i acest nume) care m‑a costat douazeci si opt de dolari si cincizeci de centi plus adaosul comercial, dar exista un singur angajat acolo si acesta a fost nevoit sa puna cauciucul pe janta si in acelasi timp sa serveasca cu benzina pe ceilalti clienti. Totul a durat mai mult de patruzeci si cinci de minute. M‑am oferit sa deservesc eu pompa de benzina in timp ce el punea caupiucui, dar mi‑a spus ca daca seful lui ar auzi asa ceva, l‑ar impusca.

Pe cand pusesem cauciucul in portbagajul meu si ii platisem tipului doi dolari pentru munca lui, lumina de inceput de dupa‑amiaza se transformase in purpuriul sters al inceputului serii. Umbra fiecarui tufis era lunga si catifelata, iar in timp ce ma intorceam incet pe strada am vazut ultimele raze de lumina ale zilei prelingandu‑se aproape ori­zontal intre Arby's si terenul de bowling. Acea lumina, ca aurul lichid, era aproape ingrozitoare in frumusetea ei stranie, neasteptata.

Am fost luat prin surprindere de o panica inecacioasa care imi urca in gat ca un foc uscat. Mi se intampla pentru prima data in acel an – acel an lung si straniu – Sa am acel sentiment, dar nu a fost pentru ultima data. Si totusi imi este greu sa‑l explic sau sa‑l definesc. Avea legatura cu faptul ca am realizat ca era 11 august, 1978, ca peste o luna intram in ultima clasa de liceu, iar cand va incepe scoala va insemna sfarsitul unei faze lungi si linistite a vietii mele. Ma pregateam sa devin adult, iar acest fapt l‑am vazut parca cu ochii – l‑am vazut fara putinta de tagada, pentru prima data in acea ploaie de lumina aurie, intr‑un fel parca batrana, care inunda aleea dintre un teren de bowling si un chiosc cu fripturi de vaca. Si cred ca am inteles atunci ca ce‑i sperie de fapt pe oameni in procesul de maturizare este faptul ca incetezi sa porti o masca a vietii si o inlocuiesti cu alta. Daca sa fii un copil inseamna sa inveti sa traiesti, atunci sa fii adult inseamna sa inveti sa mori.

Sentimentul s‑a stins, dar in urma lui m‑am simtit zguduit si melancolic. Nici una dintre aceste stari nu‑mi era caracteristica.

Cand am cotit pe Basin Drive m‑am simtit brusc detasat de problemele lui Arnie in timp ce incercam sa fac fata problemei mele – gandurile despre maturizare ma condusesera in mod firesc spre asemenea idei grandioase (cel putin mie mi se pareau grandioase) cum ar fi colegiul, faptul ca o sa traiesc departe de casa si cum sa fac sa intru in echipa de football a Statului cand or sa fie saizeci de tineri care or sa concureze pentru locul meu, in loc de doar zece sau doisprezece cati erau acum. Deci poate ca dumneavoastra spuneti: Mare branza, Dennis, avem niste noutati pentru tine: unui miliard de Chinezi Rosii nu le pasa nici cat negru sub unghie daca intra sau nu in prima echipa a Statului. De acord! Eu doar incerc sa spun ca aceste lucruri pentru prima data mi se pareau foarte importante si de‑a dreptul infricosatoare. Mintea te duce cateodata in astfel de calatorii – iar daca tu nu vrei sa le faci, te obliga oricum.

Aceasta stare sufleteasca pe care o aveam nu a fost afectata deloc de faptul ca sotul reginei jazzului intr‑adevar venise acasa, iar el si Arnie stateau aproape nas in nas, gata‑gata sa se ia la bataie.

Cei doi copii inca mai stateau solemn langa triciclete, ochii lor trecand de la Arnie la tati, apoi inapoi la Arnie, ca si niste spectatori ai unui meci de tenis apocaliptic, in care arbitrul de‑abia asteapta sa‑l impuste pe invins. Pareau ca sunt in asteptarea momentului culminant in care tati il va lipi de pamant pe prietenul meu slabut si il va toca din cap pana in picioare.

Am parcat in graba, m‑am dat jos si m‑am dus spre ei aproape alergand.

Si cu asta am terminat! a mugit tatal. Iti spun ca vreau sa dispara de aici si vreau sa dispara chiar acum!

Avea un nas mare si borcanat, cu multe vene sparte. Obrajii ii erau de culoarea caramizilor noi, iar deasupra gulerului salopetei gri, de lucru, venele gatului se conturau proeminent.

Nu am de gand sa plec cu ea fara roata, a spus Arnie. Ti‑am spus. Nici tu n‑ai face asa ceva daca ar fi a ta.

O sa te conduc eu pe tine pe osie, Fata‑Pizza, a spus tati, probabil vrand sa le demonstreze copiilor cum isi rezolva oamenii mari problemele in Lumea Adevarata. Nu am chef sa‑ti parchezi tu cacaciosul de automobil de curse in fata casei mele. Nu ma scoate din tatani, pustiule, ca o s‑o patesti.

N‑o s‑o pateasca nimeni, am spus. Haide, domnule. Mai slabeste‑ne!

Ochii lui Arnie s‑au intors spre mine plini de recunostinta si am vazut cat de speriat fusese – cat de speriat era inca. Dintotdeauna un outsider, stia ca era ceva in fiinta lui, Dumnezeu stie ce, care‑i facea pe indivizii de un anumit soi sa doreasca sa‑l bata mar. Cred ca era foarte convins ca i se va intampla iarasi acest lucru – dar de aceasta data nu se retragea cu coada intre picioare.

Ochii omului s‑au intors spre mine.

Altul, a spus el ca si cum se mira cat de multi dobitoci sunt pe lume. Vrei sa va bat pe amandoi? Asta vrei? Crede‑ma, pot s‑o fac.

Da, stiam genul. Daca ar fi avut cu zece ani mai putin, ar fi fost unul dintre tipii de la scoala care gandesc ca este grozav de amuzant sa‑i zboare lui Arnie cartile din brate cand el se indreapta spre o sala de curs, sau sa‑l bage sub dus cu toate hainele pe el dupa ora de educatie fizica. Acesti indivizi nu‑si schimba niciodata caracterul. Doar imbatranesc si fac cancer la pfamani fumand prea multe Luky Strikes, sau sunt doborati la cincizeci de ani de embolie.

Nu vrem sa ne punem cu tine, am raspuns. A avut o pana, pentru numele lui Dumnezeu! N‑ai avut niciodata o pana?

Ralph, vreau sa plece de aici!

Nevasta lui grasana statea pe veranda. Vocea ii era pitigaiata si excitata. Ce se intampla in fata casei ei era mai interesant decat Phil Donahue Show. Cativa dintre vecini iesisera sa vada spectacolul, iar eu m‑am gandit iarasi foarte dezgustat ca daca cineva n‑a chemat inca politia, asta se va intampla in curand.

Niciodata cand am avut o pana n‑am lasat o bucata de gunoi timp de trei ore in fata casei cuiva, a spus tare Ralph.

Buzele i se ridicasera, iar in lumina apusului de soare, saliva ii lucea pe dinti.

A trecut o ora – am spus eu incet – sau nici macar.

Nu face pe desteptul cu mine, pustiule. Nu ma intereseaza. Nu sunt ca voi. Eu lucrez ca sa‑mi asigur traiul. Vin acasa obosit si n‑am timp de cearta. Vreau s‑o duceti de aici si vreau sa dispara acum!



Am roata de rezerva in portbagaj, am spus. Vrem doar s‑o monez

Si daca ai avea putin bun simt … a inceput Arnie infierbantat.

Asta aproape a pus capac. Mai presus de orice, amicul nostru Ralph nu suporta sa i se puna la indoiala bunul simt in fata propriilor copii. S‑a rasucit spre Arnie. Nu stiu care ar fi fost finalul – probabil cu Arnie in inchisoare si cu pretioasa lui masina sechestrata – dar, cumva, am reusit sa‑mi ridic mana si s‑o prind pe cea a lui Ralph. In momentul impactului s‑a auzit un pocnet surd.

Fetita grasuta a izbucnit in plans.

Baietelul grasut statea langa tricicleta, cu maxilarul atarnandu‑i aproape pana la piept.

Arnie, care intotdeauna se furisa grabit pe langa locul pentru fumat de la scoala de parca ar fi fost o zona bantuita, nici macar nu a clipit. De fapt se parea ca a dorit sa se intample asta.

Ralph s‑a intors spre mine, cu ochii iesiti din orbite de furie.

Bine, cacat mic, a spus. Tu esti primul.

L‑am tinut de brat, incordandu‑ma.

Haide, omule, i‑am spus cu voce joasa. Roata de schimb este in portbagajul meu. Acorda‑ne cinci minute ca s‑o punem si plecam. Te rog.

Incetul cu incetul presiunea din bratul lui a inceput sa se diminueze. A privit spre pustii lui, fetita tragandu‑si nasul, iar baietelul holbandu‑se la noi, iar asta l‑a decis.

Cinci minute, a aprobat. S‑a uitat la Arnie. Esti al naibii de norocos ca nu chem politia. Chestia aia n‑are revizia facuta si n‑are nici numere de inmatriculare.

M‑am asteptat ca Arnie sa mai spuna ceva inflamator, sa puna iarasi paie pe foc, dar probabil ca totusi nu uitase tot ce stia despre discretie.

Multumesc, a spus. Imi pare rau ca v‑am enervat.

Ralph a mormait ceva si si‑a bagat camasa in pantaloni cu miscari bruste. S‑a uitat iarasi spre copiii lui.

Intrati in casa? a mugit. Ce cautati afara? Vreti sa va aplic un bang‑zdrang‑bang?

O, Doamne, ce familie onomatopeica, m‑am gandit. Pentru numele lui Dumnezeu, taticule, nu le aplica un bang‑zdrang‑bang – pentru ca ar putea sa faca caca‑cah in pantaloni.

Copiii s‑au refugiat langa mama lor, lasand in urma tricicletele abandonate.

Cinci minute, a adaugat Ralph, privindu‑ne amenintator.

Iar mai tarziu in acea seara, cand va pune tara la cale impreuna cu amicii, le va povesti cum si‑a adus el contributia in punerea la punct a generatiei depravate. Chiar asa, baieti, le‑am spus sa‑si ia nenorocitul de gunoi din fata casei mele inainte sa le aplic un bang‑zdrang‑bang. Si credeti‑ma ca s‑au miscat de parca picioarele le‑ar fi luat foc si vapaia ameninta sa le ajunga la fund. Apoi isi va aprinde o Lucky. Sau un Camei.

Am montat cricul lui Arnie sub masina. Dupa ce Arnie a rotit manivela de doua sau trei ori, cricul s‑a rupt in doua. Cand s‑a prabusit a scos un sunet spart, iar in jur s‑a imprastiat rugina. Arnie s‑a uitat spre mine, din nou cu o privire umila si speriata.

Nu conteaza, i‑am spus. O sa‑l folosim pe al meu.

Soarele deja asfintise si incepuse sa se intunece. Inima imi batea inca foarte tare, iar in gura aveam un gust amar ca urmare a confruntarii cu Marea Branza din Basin Drive nr. 119.

— Imi pare rau, Dennis, mi‑a spus Arnie incet. Promit ca nu o sa ti mai pun intr‑o situatie de acest gen.

Las‑o balta. Hai sa punem roata.

Am folosit cricul meu ca sa ridicam Plymouth‑ul (pentru cateva clipe ingrozitoare am crezut ca bara de protectie din spate o sa se faramiteze) si am scos cauciucul stricat. L‑am pus pe cel nou, am strans putin suruburile, apoi am lasat jos masina. A fost o mare usurare sa vad iarasi masina pe patru roti; modul in care bara de protectie ruginita se curbase sub actiunea cricului, ma speriase.

Asa, a spus Arnie potrivind capacul vechi si plin de gauri peste suruburi.

Stateam si ma uitam la Plymouth, si m‑a cuprins brusc acelasi sentiment pe care l‑am avut in garajul lui LeBay. Acest sentiment m‑a asaltat in momentul cand m‑am uitat la noul cauciuc Firestone. Anvelopa mai avea inca pe ea unul dintre abtibildurile fabricantului si semnele galbene de creta pe care baiatul de la benzinarie le facuse cand o fixase pe janta.

Am tremurat putin – dar mi se parea imposibil sa inlatur gandul nebunesc pe care‑l aveam. Era ca si cum vazusem un sarpe care se pregatea sa‑si inlature pielea veche si o bucatica din acea piele cazuse dezvaluind noutatea stralucitoare de dedesubt

Ralph statea pe veranda, incruntandu‑se la noi. Intr‑o mana tinea un hamburger facut cu Paine Minune. In cealalta, tinea o cutie de bere Iron City.

E aratos, nu‑i asa? am murmurat catre Arnie in timp ce aruncam cricul rupt in portbagajul Plymouth‑ului.

Un adevarat Robert Deadford, a mormait Arnie.

Si asta a fost – am inceput amandoi sa chicotim, asa cum se intampla cateodata dupa ce treci de o situatie grea si tensionata.

Arnie a aruncat cauciucul spart in portbagaj, deasupra cricului, apoi a pufnit in ras si si‑a pus mainile peste gura. Arata ca un copil care tocmai a fost prins facand o nazbatie. Gandindu‑ma la asta am izbucnit si eu in hohote.

De ce radeti, paduchiosilor? a urlat Ralph. – A coborat treptele verandei. – Hm? Vreti sa vedeti cum este sa radeti pe partea cealalta a capului? Credeti‑ma, pot sa va arat cum!

Pleaca de aici, repede, i‑am spus lui Arnie si m‑am indreptat spre Duster‑ul meu.

Nimic nu‑mi mai putea opri acum hohotele de ras, pur si simplu mi se rostogoleau din gura. M‑am trantit pe scaun si am pornit motorul, sughitand din cauza rasului. In fata mea, Plymouth‑ul lui Arnie a pornit cu un raget rasunator, improscand un nor mare si albastru de gaze de esapament. Chiar si cu acest zgomot infernal, tot mai auzeam hohotele de ras ale lui Arnie, aproape isterice.

Ralph a traversat amenintator peluza, tinand inca in maini hamburgerul si berea.

De ce radeti, paduchiosilor?

De tine, tolomacule! a strigat Arnie triumfator si a pornit cu o salva de rateuri.

Am apasat si eu pe pedala de acceleratie si a trebuit sa cotesc brusc ca sa‑l evit pe Ralph care era acum hotarat sa faca moarte de om. Inca radeam, dar nu mai era un ras benefic (daca fusese vreodata), era un sunet acut, care stopa respiratia, aproape ca un tipat.

Te omor, paduchiosule! a mugit Ralph.

Am apasat iarasi pe acceleratie si de aceasta data aproape l‑am pocnit pe Arnie.

I‑am aratat lui Ralph un gest obscen.

Prostii! am urlat.

Apoi a ramas in urma noastra. A incercat sa ne ajunga; timp de cateva secunde a alergat pe trotuar apoi s‑a oprit, respirand greu si maraind.

Ce zi aiurita, am spus cu voce tare, putin speriat de tonul tremurat si aspru al vocii mele. – in gura aveam iarasi acel gust amar. – Ce zi aiurita si nenorocita!

Garajul Darnell, pe Hampton Street, era o cladire lunga, cu pereti si acoperis de tabla galvanizata ruginita. In fata era un indicator patat de ulei pe care scria: ECONOMISITI BANII! STITI CUM: FOLOSIND UNELTELE NOASTRE! Dedesubt era un alt anunt, scris cu litere mici: Inchiriem Spatiu de Parcare pentru o Saptamana, o Luna sau un An.

Cimitirul de automobile era in spatele garajului. Un spatiu cam de marimea unui cvartal, imprejmuit cu gard din tabla galvanizata, ondulata, inalt cam de cinci picioare: conformarea apatica a lui Will Darnell la Legea de Zonare a Orasului. Nu ca ar fi existat vreo sansa ca sa fie vreodata amendat, si nici pentru ca doi dintre cei trei membri ai Comitetului de zonare erau prietenii lui Darnell. Will Darnell ii cunostea cam pe toti oamenii influenti din Libertyviile. El este unul dintre acei indivizi pe care‑i gasesti in orice orasel sau oras de marime medie si care se misca tiptil in spatele multor scene importante.

Am auzit ca era amestecat in traficul de droguri de la Liceul Libertyville si Gimnaziul Darby si am auzit, de asemenea, ca ii cunostea pe escrocii din Pittsburg si Philly. Nu am crezut chestiile astea – cel putin, nu ma gandeam ca da – dar stiam ca daca vrei sa faci rost de pocnitori, bombe artizanale sau cocteiluri Molotov pentru Patru Iulie, Will Damell ti le procura. De asemenea, auzisem de la tatal meu ca Will fusese pus sub acuzatie in urma cu doisprezece ani, cand eu eram doar un baietel, pe motivul ca era una dintre verigile importante ale unei retele de hoti de masini, care se intindea din partea noastra de tara spre New York City si se termina in Bangor, Maine. Pana la urma acuzatiile au fost retrase. Dar tatal meu mi‑a spus ca el este aproape sigur ca Will Darnell ar putea sa fie implicat pana peste cap in alte activitati dubioase; orice, de la deturnarea de camioane pana la falsificarea obiectelor de arta vechi.

Un loc de care este bine sa te feresti, Dennis, imi spusese tata. Asta se intampla cu un an in urma, la putin timp dupa ce‑mi luasem prima rabla si inchiriasem pentru douazeci de dolari una din boxele lui Darnell ca sa‑mi repar singur masina; sa incerc sa‑i inlocuiesc car­buratorul, un experiment soldat cu un esec total.

Un loc de care este bine sa te feresti – si aici eram, intrand pe poarta principala, dupa caderea intunericului, in spatele prietenului meu, Arnie; din zi nu mai ramasese aproape nimic, decat o dara stacojie, spre orizont. Farurile mele luminau destule resturi de masini stricate, automobile avariate si mizerie generala, ca sa ma faca sa ma simt mai deprimat si mai obosit ca niciodata. Mi‑am amintit ca n‑am sunat acasa si ca mama si tata se vor intreba probabil unde naiba sunt eu.

Arnie a mers pana la o usa mare a garajului deasupra careia scria: CLAXONEAZA CA SA INTRI. De la o fereastra foarte murdara de langa usa se raspandea o lumina slaba – cineva era acolo – si de‑abia m‑am abtinut sa nu ma aplec pe geamul portierei si sa‑i spun lui Arnie sa conduca pana acasa la mine si sa lase masina acolo in noaptea aceea. Am avut o viziune ca o sa dam peste Will Darnell si amicii lui (facand inventarul televizoarelor color de contrabanda sau reparand Cadillac‑uri furate). Baietii Rai din Libertyville.

Arnie pur si simplu statea acolo, neclaxonand, nefacand nimic si­ma pregateam sa ma duc sa‑l intreb ce s‑a intamplat cand a venit el fa mine. Chiar si in lumina aceea foarte slaba, arata foarte rusinat.

Te superi daca claxonezi tu in locul meu, Dennis? a spus el umil. Se pare ca Christine nu merge.

Desigur.

Multumesc.

Am apasat de doua ori pe claxonul meu si dupa p scurta pauza, usa mare a garajului a inceput sa se ridice zanganind. In spatele ei statea chiar Will Darnell, cu burta revarsata peste curea. I‑a facut semn nerabdator lui Arnie sa intre.

Am intors masina, am parcat‑o cu fata spre iesire apoi am intrat inauntru.

Interiorul era imens ca o pivnita si foarte tacut la sfarsitul zilei. Inauntru erau cam saizeci de rampe de parcare, fiecare echipata cu o trusa de unelte ca sa‑ti repari singur masina; dar inauntru erau doar masini stricate, nu si unelte. Tavanul era foarte inalt si prevazut cu reflectoare asezate pe poduri rulante.

Peste tot erau amplasate afise: TOATE USTENSILELE TREBUIE VERIFICATE INAINTE DE PLECARE; PENTRU MACARA TREBUIE SA VA INSCRIETI DIN TIMP; CAND VENITI PRIMA DATA PROCURATI‑VA MANUALE DESPRE FUNCTIONAREA MOTOARELOR si NU VOR FI TOLERATE PROFANARILE SI INJURATURILE. Multe altele; oriunde te intorceai, parea sa‑ti sara unul in ochi. Lui Will Darnell ii placeau mult afisele.

Rampa douazeci! Rampa douazeci! tipa Darnell la Arnie cu vocea lui iritata, suieratoare. Du‑o acolo si opreste‑o, pana nu ne inecam cu totii!

'Cu totii' insemna un grup de barbati asezati la o masa imensa de joc plasata in coltul indepartat. Pe ea erau jetoane de poker, carti si sticle de bere. Indivizii se uitau la noua achizitie a lui Arnie cu diverse expresii de dezgust si amuzament.

Arnie a mers pana la rampa douazeci, a parcat masina si a oprit motorul. In spatiul ca o caverna s‑au raspandit gaze de esapament.

Darnell s‑a intors spre mine. Purta o camasa alba de doc si pan­taloni kaki. De‑a lungul barbiei ii atarnau guse duble de grasime, iar gatul parea o succesiune de covrigi.

Pustiule – a spus el cu aceeasi voce suierata – daca tu i‑ai vandut rahatul ala, ar trebui sa‑ti fie rusine.

Nu eu i‑am vandut‑o.

Din nu stiu ce motiv absurd am simtit ca trebuie sa ma justific in fata acestui grasan hapsan, intr‑un fel in care n‑as fi facut‑o nici in fata tatalui meu.

Eu am incercat sa‑l conving sa n‑o cumpere.

Ar fi trebuit sa te straduiesti mai mult.

S‑a indreptat spre locul unde‑si parcase Arnie masina, iar acum cobora din ea. A trantit usa, si rugina a cazut de pe aripa din fata raspandindu‑se intr‑un norisor rosu fin.

Astmatic sau nu, Darnell umbla cu gratia aproape feminina a unui om care este de mult timp gras si care vede in fata lui o lunga perspectiva de obezitate. Si a inceput sa urle la Arnie chiar inainte ca acesta sa se poata intoarce spre el, astmatic sau nu. Banuiesc ca‑l puteti cataloga drept un om care nu se lasa coplesit de infirmitatile lui.

Ca si pustii de la scoala care frecventeaza locul pentru fumat, ca si Ralph din Basin Drive, ca si Buddy Repperton (mi‑e teama ca vom vorbi mult prea curand despre el), el simtise din capul locului un dezgust pentru Arnie – era un caz de aversiune la prima vedere.

Okay, asta‑i ultima oara cand mai pornesti dobitocenia asta aici fara sa aiba un furtun atasat la teava de esapament! a urlat el. Daca te prind macar o data, zbori de aici, ai inteles?

Da.

Arnie parea mic, obosit si descurajat. Energia salbatica pe care o avusese pana acum disparuse. Mi se rupea inima sa‑l vad in starea aceea.

Eu…

Darnell nu l‑a lasat sa continue.

— Iti trebuie un furtun pentru evacuarea gazelor de esapament, asta te costa doi dolari jumatate si trebuie sa‑ti faci o rezervare prealabila. Si chiar acum, iti mai spun ceva si vreau sa bagi bine la cap, prietene. Nu suport nici un fel de tampenii de la pustime. Nu am de ce. Locul asta este pentru tipi care muncesc si care trebuie sa‑si repare masinile ca sa puna mancare pe masa si nu pentru pustii de bani gata de la colegiu care vor doar sa se distreze. Daca vrei o tigara, te duci afara in cimitirul de masini.

Eu nu fur…

Nu ma intrerupe, baiete. Nu ma intrerupe si nu fa pe desteptul, a spus Darnell.

Acum statea in fata lui Arnie. Era si mai inalt si mai masiv, astfel incat il domina in intregime pe prietenul meu.

Am inceput iarasi sa ma infurii. De fapt, simteam cum imi geme corpul din cauza neintreruptului sir de emotii la care fusesem supus din momentul cand ajunsesem la LeBay si vazusem ca nenorocita de masina nu mai este pe peluza.

Pustii sunt o clasa asuprita; dupa cativa ani inveti sa aplici propria versiune de Unchiul Tom cand te afli in preajma unor persoane care nu sufera copiii, cum era Will Darnell. Da, dom'le, nu, dom'le, okay, sigur ca da. Dar Isuse, el deja intrecuse masura!

Brusc l‑am apucat pe Darnell de brat.

Sir?

S‑a rasucit spre mine. Am observat ceva: pe masura ce‑mi creste dispretul fata de un om cu atat sunt mai apt sa‑i spun Sir.

Ce este?

Oamenii aia de acolo fumeaza. Ar trebui sa le spuneti sa termine.

Am aratat spre indivizii de la masa de poker. Impartisera o mana noua. Deasupra mesei plutea un nor albastru de fum.

Darnell s‑a uitat spre ei, si inapoi spre mine. Fata lui era solemna.

Junioare, incerci sa‑l ajuti pe amicul tau sa zboare de aici?

Nu, Sir, am spus eu.

Atunci taca‑ti fleanca.

S‑a intors inapoi spre Arnie si si‑a pus mainile carnoase peste soldurile imense.

Recunosc un gainar imediat cum il vad – a spus el – si cred ca acum am in fata mea unul. Acum o sa te pun la incercare, pustiule. Daca doar o singura data nu faci cum iti spun eu – si nu conteaza pentru cat timp imi platesti in avans – te trimit de aici cu un sut in fund.

Dinspre stomac mi s‑a ridicat o senzatie de furie oarba, iar capul a inceput sa‑mi pulseze. In sinea mea ma rugam de Arnie sa‑i spuna tampitului asta gras ca poate sa‑l pupe‑n cur. Bineinteles ca atunci ar intra in scena si amicii de poker ai lui Darnell si am sfarsi probabil amandoi aceasta incantatoare seara in sala de urgenta a Spitalului Libertyville Community, cu capetele sparte Dar aproape ca ar merita.

Arnie, ma rugam in interiorul meu, spune‑i sa te pupe‑n cur si hai sa plecam de aici. Impotriveste‑i‑te, Arnie. Nu‑l lasa sa te faca de rahat. Nu mai fi un invins, Arnie – daca i te‑ai putut impotrivi mamei tale, poti sa i te impotrivesti si acestui imbecil. Doar de data asta nu mai fi un invins.

Arnie a stat mult timp tacut si cu capul plecat, apoi a spus:

Da, dom'le.

A spus cuvintele atat de incet incat aproape nu s‑au auzit. Au sunat de parca s‑ar fi inecat cu ele.

Ce ai spus?

Arnie s‑a uitat in sus. Fata lui avea o paloare de moarte. Ochii ii inotau in lacrimi. Nu puteam sa‑l privesc. Ma durea prea tare daca‑l priveam. M‑am intors. Pokeristii isi intrerupsesera jocul ca sa pri­veasca deznodamantul intamplarilor de la rampa douazeci.

Am spus: 'Da, dom'le', a zis Arnie cu voce tremuratoare.

Era ca si cum s‑ar fi semnat pe o declaratie teribila. M‑am uitat iarasi la masina, la Plymouth‑ul '58, care statea acolo, cand locul ei era in cimitirul de masini din spate, laolalta cu restul rablelor ruginite ale lui Damell si iarasi am simtit ca o urasc pentru ce ii facea lui Arme.

In ordine, carati‑va, a spus Darnell. Am inchis.

Arnie a pornit impleticindu‑se orbeste. Ar fi intrat direct intr‑un morman de cauciucuri roase, daca nu l‑as fi prins de brat si l‑as fi tras spre mine. Darnell s‑a intors la masa de poker. Cand a ajuns acolo le‑a spus celorlalti ceva cu vocea lui suieratoare. Toti au izbucnit in ras.

Ma simt bine, Dennis, a spus Arnie ca si cand l‑as fi intrebat.

Isi tinea dintii inclestati, iar pieptul i se ridica si cobora in respiratii ample.

Ma simt bine, lasa‑ma in pace, ma simt bine, e‑n ordine.

Mi‑am luat mana de pe bratul lui. Ne‑am indreptat spre usa iar Darnell a urlat la noi:

Si sa nu indraznesti sa‑ti aduci golanii de prieteni aici, ca zbori! Unul dintre ceilalti a adaugat:

Si lasa‑ti drogurile acasa.

Arnie s‑a facut mic. Eu eram prietenul lui, dar nu suportam sa‑l vad cand se umilea asa.

Am iesit in intunericul racoros. Usa s‑a trantit in urma noastra. Si in acest fel am dus‑o pe Christine la Garajul Darnell. Ne‑am distrat bine, nu‑i asa?

Afara

Mi‑am cumparat o masina si ceva benzina,

Le‑am spus tuturor ca pot sa ma pupe‑n cur

Glenn Frey

Ne‑am urcat in masina mea si am iesit din curte. Trecuse de ora noua. Ce repede zboara timpul cand te distrezi! Pe cer luna era ca un covrig. Ea si cu luminile portocalii din parcarea mare de la Monroeville Mall nu lasau sa se vada nici o stea buna care ar fi putut fi pe cer.

Cale de doua sau trei cvartale, am condus in tacere, apoi Arnie a izbucnit brusc in hohote de plans. Ma gandisem ca s‑ar putea sa planga, dar aceasta furie a lacrimilor m‑a infricosat. Am oprit imediat.

Arnie.

Dar m‑am oprit imediat. O sa planga pana‑i vor seca lacrimile. Lacrimile si suspinele veneau intr‑un suvoi amar si fara nici o stavila. Arnie isi folosise deja rezerva de stapanire din acea zi. La inceput nu a parut sa fie nimic altceva decat o reactie normala; si eu ma simteam la fel, doar ca la mine totul se rasfransese asupra capului, facandu‑l sa ma doara foarte tare, si asupra stomacului, unde simteam o senzatie de greata.

Deci, da, la inceput am crezut ca era doar o reactie normala, o usurare spontana si poate ca la inceput asa a fost. Dar, dupa un minut sau doua, am realizat ca era mai mult decat atat: venea mult mai din adanc. Si am inceput sa disting cuvinte printre suspine: la inceput doar cateva, apoi o intreaga tirada.

O sa le arat eu lor! a strigat el manios printre suspine. O sa le arat eu acestor ticalosi nenorociti, o sa le arat eu, Dennis, o sa‑i fac sa le para rau, o sa‑i tac pe dobitocii aia s‑o manance S‑O MANANCE S‑O MANANCE!

Opreste‑te, i‑am spus eu speriat. Arnie, inceteaza!

Dar nu intentiona asa ceva. A inceput sa bata cu pumnii pe bordul Duster‑ului, destul de tare ca sa lase urme.

O sa le arat eu lor, o sa vezi!

In lumina slaba a lunii si a lampilor de pe strada, fata lui arata ravasita si schimonosita. Atunci a fost ca un strain pentru mine. Era plecat plimbandu‑se in locurile reci ale Universului, pe care un Dumnezeu care se amuza le rezerva pentru oamenii ca Arnie. Nu il cunosteam. Nu doream sa‑l cunosc. Puteam doar sa stau acolo neajutorat si sa sper ca Arnie pe care‑l stiam eu se va intoarce. Dupa un timp, s‑a intors.

Cuvintele isterice s‑au transformat iarasi in suspine. Ura a disparut, iar el pur si simplu plangea. Erau niste sunete adanci, tanguitoare, foarte dezorientate.

Am stat acolo, la volanul masinii mele, nesigur de ce ar trebui sa fac, dorindu‑mi sa fiu in alta parte, oriunde altundeva, incercand pantofi la Thom McAn's, completand o cerere pentru un credit, sa stau in fata unui WC cu plata avand diaree si neavand bani. Oriunde. Nu neaparat Monte Carlo. De fapt, stateam acolo si‑mi doream sa fiu mai batran. Imi doream sa fim amandoi mai batrani.

Dar asta era o reactie de las. Stiam ce trebuia sa fac. Fara tragere de inima, nedorindu‑mi asa ceva, m‑am aplecat si l‑am luat in brate. Ii puteam simti fata, fierbinte, lipita de pieptul meu. Am stat asa poate cinci minute, apoi l‑am dus acasa si l‑am lasat acolo. Dupa aceea m‑am dus si eu acasa. Nici unul dintre noi n‑a vorbit mai tarziu despre acest incident, despre faptul ca eu l‑am tinut in brate. Nimeni n‑a trecut pe acolo sa ne vada in masina parcata langa bordura trotuarului. Banuiesc ca daca cineva ne‑ar fi vazut, ar fi crezut ca suntem homosexuali. Am stat acolo, l‑am tinut si l‑am iubit asa cum m‑am priceput si m‑am intrebat cum de eu sunt singurul prieten al lui Arnie Cunningnam, deoarece atunci, credeti‑ma, nu‑mi doream sa fiu prie­tenul lui.

Totusi, intr‑un fel – am realizat asta atunci, chiar daca doar vag – poate ca si Christine va fi prietena lui. Nu eram sigur daca‑mi placea treaba asta, desi trecuseram amandoi prin aceleasi furci caudine din cauza ei in ziua aceea.

Cand am parcat pe trotuar in fata casei lui, l‑am intrebat:

O sa te descurci, omule?

A reusit sa‑mi zambeasca.

Da, o sa ma descurc. – M‑a privit trist. – Stii, ar trebui sa‑ti gasesti alta institutie de caritate. Fundatia pentru Inima. Societatea de Lupta Impotriva Cancerului. Ceva.

Ahh, du‑te de aici.

Stii ce vreau sa spun.

Daca vrei sa‑mi spui ca esti un smiorcait, nu‑i nimic nou in asta.

Lumina de pe veranda din fata s‑a aprins. Michael si Regina au iesit grabiti afara, probabil sa vada daca suntem noi sau Politia care venise sa‑i informeze ca singurul lor odor fusese calcat pe autostrada.

Arnold? a strigat Regina strident.

Evapora‑te, Dennis, a spus Arnie, zambind mult mai natural acum. N‑ai nevoie de porcaria care va urma.

A coborat din masina si a spus docil:

Buna, mama. Buna, tata.

Unde ai fost? a intrebat Michael. Ai speriat‑o tare pe mama ta, baiete.

Arnie avea dreptate. Puteam sa ma lipsesc de scena aceea de fami­lie. Am privit scurt in oglinda retrovizoare si l‑am vazut stand acolo, singur si vulnerabil – apoi cei doi l‑au inconjurat si l‑au manat inapoi in cuibul de 60 000 de dolari, fara indoiala coplesindu‑l cu toata forta autoritatii lor de parinti – Cursul de Eficienta Parentala si Dumnezeu mai stie ce. Erau foarte rationali in privinta asta, aici era baiul. Juca­sera un rol atat de important in ceea ce devenise el si erau al dracului de rationali ca sa‑si dea seama de asta.

Am deschis radioul pe FM‑l04, unde continua 'Petrecerea de weekend' si i‑am prins pe Bob Seger si Silver Bullet Band cantand 'Tot Acelasi', dar coincidenta era hidos de perfecta, asa ca am comutat pe meciul Phillies‑ilor.

Phillies‑ii pierdeau. Era superb. Asta punea capac la toate.

Cosmaruri

Sunt un alergator de curse, iubito,

Si nu ma poti prinde.

Da, sunt un alergator de curse, iubito,

Si nu poti sa tii pasul cu mine.

Vino aici sa ne intrecem,

Baby, baby, o sa vezi.

Da‑te la o parte, iubito! Pastreaza distanta!

O sa te improsc cu noroi in ochi!

Bo Diddley

Cand am ajuns acasa, tata si sora mea erau in bucatarie si mancau sandvisuri cu zahar caramel. Imediat mi s‑a facut foame si mi‑am dat seama ca nu mancasem nimic de cina.

Unde ai fost, Boss? m‑a intrebat Elaine abia ridicand capul din­tr‑o revista: 16 sau Creem sau Tiger Beat. Ma poreclise 'Boss' inca de anul trecut, de cand il descoperisem pe Bruce Springsteen si deve­nisem un fanatic in aceasta privinta. Ea dorea doar sa ma enerveze.

La paisprezece ani, Elaine incepuse sa lase in urma copilaria si sa se transforme in adevarata frumusete americana care a devenit mai tarziu – inalta, bruneta, cu ochii albastri. Dar la sfarsitul acelei veri a anului 1978, era o adolescenta tipica. La noua ani se indragostise de Donny and Marie, apoi, la unsprezece, de John Travolta (intr‑o buna zi am facut greseala sa‑l numesc John Revolta si ea m‑a zgariat atat de tare, incat aproape ca a fost nevoie sa mi se puna copci pe Obraz – banuiesc ca, intr‑un fel, am meritat asta). La doisprezece ani se indragostise pana peste cap de Shaun. Apoi a urmat Andy Gibb. De curand incepuse sa aiba gusturi mai socante: formatii de hard‑rock, cum ar fi Deep Purple si un nou grup, Styx.

L‑am ajutat pe Arnie sa‑si puna la loc sigur masina, am raspuns, adresandu‑ma mai degraba tatalui meu decat lui Ellie.

Viermele ala, a oftat Ellie, si a intors pagina revistei.

Am simtit o pornire brusca si deosebit de puternica sa‑i smulg din mana revista, s‑o rup in doua si apoi sa i‑o arunc in fata. Acest impuls mi‑a aratat foarte clar cat de stresanta fusese ziua aceea pentru mine. De fapt Elaine nu credea ca Arnie era un vierme; doar cauta prin orice mijloace sa ma enerveze. Dar poate ca auzisem in ultimele ore de prea multe ori acest invectiv la adresa lui Arnie. Pentru numele lui Dumnezeu, lacrimile lui inca se mai uscau pe camasa mea si poate ca si eu ma simteam putin prost.

Ce mai fac cei de la Kiss zilele astea, draga? am intrebat‑o eu mieros. I‑ai mai scris in ultimul timp ravase de dragoste lui Erik Estrada? 'Oh, Erik, mor dupa tine, mi se opreste inima de fiecare data cand ma gandesc la buzele tale groase, libidinoase, peste ale mele'

Esti un animal, mi‑a raspuns ea cu raceala. Doar un animal, asta esti.

Si nu stiu ce‑as putea face in privinta asta.

Corect.

Si‑a luat revista si sandvisul si a plecat in camera de zi.

Ellie, sa nu picuri zahar caramel pe podea, a avertizat‑o tata, stricandu‑i putin iesirea teatrala.

M‑am dus la frigider si am gasit inauntru niste salam de Bologna si o rosie care parea cam stricata. De asemenea, mai era acolo o jumatate de pachet de branza topita, dar mancasem prea multa in scoala primara, iar acum nu‑mi mai placea. Pana la urma m‑am hotarat sa beau o cana cu lapte, sa mananc un sandvis si sa‑mi prepar o supa de vaca din conserva.

A cumparat‑o? m‑a intrebat tata.

Tatal meu este consultant in problema impozitelor la firma H & R Block. De asemenea, mai oferea asistenta prin corespondenta pentru alte firme si persoane. Mai demult a fost avocatul celei mai mari firme de arhitectura din Pittsburg, dar a suferit un infarct si a demisionat. Este un om bun.

Mda, a cumparat‑o.

Tot asa rau arata?

Mai rau. Unde‑i mama?

La scoala, a spus.

Ochii ni s‑au intalnit si aproape am izbucnit amandoi in ras. Imediat ne‑am uitat in alta directie, rusinati de noi insine – dar chiar daca eram rusinati, nu ajuta prea mult. Mama mea are patruzeci si trei de ani si este igienist dentar. Multa vreme nu si‑a practicat meseria, dar dupa ce Tata a avut infarctul, si‑a reluat serviciul.

Acum patru ani i‑a intrat in cap ca ea este o scriitoare nedescope­rita. A inceput sa scrie poeme despre flori si nuvele despre oameni batrani si cumsecade in toamna vietii. Din cand in cand devine 'foarte' realista si mai scrie cate o nuvela despre o fata tanara care este tentata 'sa riste' si apoi se decide ca ar fi cu mult mai bine daca O Salveaza pentru Patul Conjugal. In aceasta vara se inscrisese la un curs de tehnica scriitoriceasca la Horlicks – unde predau Michael si Regina

Cunningham, daca va mai amintiti – si isi aduna toate poemele si nuvelele intr‑o carte intitulata 'Schite despre Dragoste si Frumusete'.

Acum, dumneavoastra ati putea gandi (si felicitari, daca este asa) ca nu este nimic ciudat daca o femeie, care a reusit sa‑si mentina o slujba si sa isi creasca odraslele, se decide sa incerce ceva nou, sa‑si extinda putin orizontul. Si bineinteles ca aveti dreptate. De asemenea, v‑ati putea gandi ca eu si tatal meu aveam toate motivele sa ne simtim rusinati, ca noi doi eram doar un cuplu de porci care grohaiam in bucatarie si iarasi ati avea perfecta dreptate. N‑as incerca sa va schimb nici una dintre pareri, desi v‑as spune ca daca ati fi supusi uneia dintre desele recitari din 'Schite despre Dragoste si Frumusete', asa cum ni se intampla mie si tatei – si lui Elaine – ati putea intelege mai bine sursa rasului.

Ei bine, ea a fost si este o mama grozava si banuiesc ca si o sotie minunata pentru tatal meu – cel putin nu l‑am auzit niciodata plangandu‑se si nu a stat vreodata pana noaptea tarziu in fata unei sticle de tarie – si tot ce pot spune in apararea noastra este ca n‑am ras niciodata in fata ei. Este o scuza foarte proasta, dar cel putin este mai buna decat nimic. Pentru nimic in lume nici unul dintre noi n‑ar fi ranit‑o in acest mod.

Mi‑am pus mana la gura si am incercat sa‑mi inabus rasul, tata s‑a prefacut ca s‑a inecat cu paine si zahar. Nu stiu la ce se gandea el, dar eu imi amintisem de un eseu recent intitulat 'Avea Isus un Caine?'

Adaugat la restul zilei, era deja prea mult.

M‑am dus la dulapurile de deasupra chiuvetei, mi‑am luat un pahar pentru lapte, iar cand m‑am uitat iarasi, tata reusise sa se stapaneasca. Asta m‑a ajutat si pe mine sa ma controlez.

Aratai foarte mohorat cand ai intrat, a spus el. Dennis, totul este in ordine cu Arnie?

Arnie se descurca, am spus in timp ce puneam supa intr‑o oala ca s‑o incalzesc. Tocmai si‑a cumparat o masina, iar asta‑i o porcarie, dar cu Arnie totul este in regula.

Bineinteles ca nu era asa, dar sunt anumite lucruri pe care nu i le poti spune tatalui tau, indiferent de cat de bine reusise in meseria de parinte.

Cateodata oamenii nu pot sa inteleaga unele lucruri pana cand nu le simt pe pielea lor, a spus el.

Ei bine, sper ca o sa‑si dea seama cat de curand. A dus masina la Darnell pentru douazeci de dolari pe saptamana, deoarece parintii lui nu doresc ca el s‑o tina acasa.

Douazeci pe saptamana? Doar pentru rampa? Sau pentru rampa si unelte?

Doar pentru rampa.

Asta‑i hotie la drumul mare.

Cam asa, am spus observand ca tatal meu nu a facut nici o oferta ca Arnie s‑o parcheze la noi acasa.

Vrei sa jucam cribbage?

Ar fi o idee, am spus.

— Inveseleste‑te, Dennis. Nu poti sa rezolvi greselile altor persoane.

Asta cam asa este.

Am jucat doua sau trei maini de cribbage si m‑a batut de fiecare data – aproape intotdeauna se intampla asa, doar daca nu este foarte obosit sau a baut cateva pahare. Totusi, nu ma supar. Asta inseamna ca ma bucur cu atat mai mult cand reusesc sa‑l bat. Am continuat sa jucam, iar dupa catva timp a venit acasa mama, imbujorata la fata si cu ochii stralucitori, aratand prea tanara ca sa fie mama mea; isi tinea la piept cartea de schite si povestiri. L‑a sarutat pe tata – nu fugar, ca de obicei, ci un sarut adevarat, care m‑a facut brusc sa simt ca ar trebui sa fiu in alta parte.

Mi‑a pus aceleasi intrebari ca si tata despre Arnie si masina lui, care devenise foarte repede cel mai important subiect de conversatie in casa noastra, de cand fratele mamei, Sid, a dat faliment si i‑a cerut tatei un imprumut. I‑am dat aceleasi raspunsuri. Apoi m‑am dus sus sa ma culc. Imi simteam picioarele foarte grele si se parea ca mama si tata aveau o treaba a lor de rezolvat desi acesta este un subiect pe care nu‑l analizez prea adanc in minte, dupa cum bine cred ca intelegeti.

Elaine statea pe patul ei ascultand ultimele hituri. Am rugat‑o sa dea muzica mai incet deoarece doream sa dorm. Mi‑a scos limba. In nici un fel nu puteam sa tolerez asa ceva. Am intrat in camera si am gadilat‑o pana cand mi‑a spus ca daca nu incetez o sa verse. I‑am zis: da‑i drumul, varsa, e patul tau, si am mai gadilat‑o putin. Apoi a adoptat expresia: 'Nu‑ti bate joc de mine, Dennis, pentru ca este ceva teribil de important', a devenit solemna si m‑a intrebat daca este adevarat ca poti sa aprinzi 'vanturile'. Una dintre prietenele ei, Carolyn Shombliss, spusese ca da, dar Carolyn minte aproape, despre orice.

I‑am spus sa‑l intrebe pe Milton Dodd, prietenul ei tampitel. Atunci Elaine s‑a infuriat cu adevarat, a incercat sa ma loveasca si m‑a intrebat 'de ce trebuie tu sa fii intotdeauna asa de afurisit, Dennis?' Deci i‑am raspuns ca da, poti sa aprinzi 'vanturile' si am sfatuit‑o sa nu incerce, i‑am dat un pupic (ceea ce, de fapt, nu prea mai faceam – acest lucru incepuse sa ma faca sa ma simt prost de cand ii crescusera sinii si, ca sa fiu sincer, la fel se intampla si cand o gadilam), apoi m‑am dus sa ma culc.

In timp ce ma dezbracam m‑am gandit ca ziua nu s‑a terminat la urma urmei asa de prost. In jurul meu sunt oameni care gandesc ca eu sunt o fiinta umana si, de asemenea, cred acelasi lucru despre Arnie. O sa‑l conving sa vina maine sau duminica pe aici sa mai discutam, sa vedem la televizor meciul echipei Phillies si poate sa jucam ceva prostesc: 'Monopoly' sau 'Viata' sau poate acel vechi 'Cheia' si sa ne debarasam de tensiunile dintre noi. Sa ne simtim iarasi bine.

Deci m‑am bagat in pat cu toate ideile in ordine si ar fi trebuit sa adorm imediat, dar n‑am reusit. Deoarece nu era totul in ordine, si stiam asta. Lucruri incep sa se intample si cateodata nu stii ce dracu' inseamna.

Motoare. Asta este un alt aspect despre perioada de adolescenta. Exista toate aceste motoare si, cumva, te trezesti ca ai in mana cheile de contact de la unele dintre ele si le pornesti, dar nu stii ce dracu‑i cu ele sau ce se presupune ca trebuie sa faca. Exista chei, dar asta‑i tot. Si chestia cu drogurile este la fel, tot asa si alcoolul, sexul si cateodata si alte treburi – o slujba de vara care iti genereaza un nou interes, o excursie, o materie de la scoala. Motoare. Ei iti dau cheile si cateva informatii si iti spun: 'Porneste‑o, vezi ce va face', iar cateodata urmarea te impinge spre o viata foarte buna si multumitoare si cateodata te duce drept pe autostrada, spre iad si te lasa batut si insangerat pe marginea drumului.

Motoare.

Dintre cele mari. Ca si 382‑urile pe care le montau in masinile vechi. Ca si Christine.

M‑am tot rasucit in pat pana cand asternutul s‑a mototolit si s‑a strans sub mine si m‑am gandit la LeBay spunand: Numele EI este Christine. Si, cumva, Arnie preluase ideea cu numele. Cand am fost mici, am avut triciclete, apoi biciclete, iar eu le‑am botezat pe ale mele, dar Arnie nu – el spunea ca numele sunt pentru caini, pisici si pestisori. Dar asta a fost atunci, iar acum treaba se schimbase. Acum spunea acelui Plymouth Christine si, ceea ce era intr‑un fel si mai rau, era intotdeauna 'EA' in loc de 'ea'.

Nu‑mi placea treaba asta si nu stiam de ce.

Si chiar tatal meu vorbise de ea ca si cand Arnie, in loc sa‑si cumpere o rabla veche, se insurase. Dar nu era asa. Chiar deloc. Sau asa era?

Opreste masina. Dennis. Du‑te inapoi Vreau sa ma mai uit o data la EA.

Pur si simplu.

Fara sa stea nici un pic pe ganduri, iar asta nu‑i statea lui Arnie in caracter, care de obicei se gandea foarte mult la lucruri – viata il facuse foarte constient despre ce li se intampla baietilor ca el cand faceau ceva din impuls. Dar de aceasta data se comportase ca un barbat care intalneste o dansatoare de cabaret, ii face curte foarte grabit, iar lunea se trezeste cu o migrena groaznica si cu q noua nevasta.

Fusese ca si ei bine o dragoste la prima vedere.

Nu conteaza, m‑am gandit. O s‑o luam de la inceput. Maine o s‑o luam de la inceput. O sa ne lamurim ce‑i cu treaba asta.

Si asa, pana la urma, am adormit. Si am visat.

Rotirea tanguitoare a demarorului in intuneric.

Liniste.

Demarorul, tanguindu‑se iarasi.

Motorul parand ca porneste, apoi oprindu‑se, apoi pornind.

Un motor duduind in intuneric.

Apoi faruri care se aprind; faza lunga; faruri demodate, tintuin­du‑ma ca pe o gaza pe un geam.

Eu stateam in usa deschisa a garajului lui Roland D. LeBay, iar Christine era inauntru – o Christine noua, fara nici o zgarietura sau o pata de rugina pe ea. Parbrizul curat, fara pata, intunecandu‑se pana la un albastru polarizat spre marginea de sus. De la radio se auzeau sunetele ritmice ale melodiei 'Susie‑Q', cantata de Dale Hawkins – o voce dintr‑o era moarta, plina de o vitalitate infricosatoare.

Motorul murmurand cuvinte despre putere prin galerii.

Si, cumva, stiam ca exista inauntru o cutie de viteze Hurst si un carburator Feully; uleiul Quaker State tocmai fusese schimbat – era curat si de culoarea chihlimbarului; sangele mecanismelor auto­mobilelor.

Brusc, stergatoarele au inceput sa functioneze, iar asta era straniu, deoarece la volan nu era nimeni, masina era goala.

Haide, durule. Hai sa facem o plimbare. Hai sa calatorim.

Am clatinat din cap. Nu vreau sa intru acolo. Mi‑e frica sa intru acolo. Nu vreau sa calatoresc. Si, dintr‑o data, motorul a inceput sa se ambaleze, sa incetineasca, sa se ambaleze si sa incetineasca; este un sunet infometat, infricosator, iar de fiecare data cand motorul se ambaleaza, Christine pare sa inainteze putin, ca un caine rau intr‑o zgarda moale iar eu vreau sa ma misc dar picioarele parca mi‑s batute in cuie pe aleea crapata.

Ultima sansa, durule.

Si inainte sa‑i pot raspunde – sau sa ma gandesc la un raspuns – se aude tipatul teribil al cauciucurilor care saruta cimentul si Christine se

repede la mine, masca radiatorului ranjind ca o gura deschisa plina de dinti de crom, farurile ei scanteind

M‑am trezit urland la doua noaptea, in intuneric bezna, speriindu‑ma de vocea mea si am auzit pasi grabiti care veneau pe hol, care m‑au speriat chiar mai tare. Intre maini strangeam cearsaful. I‑am dat drumul imediat; era tot adunat in mijlocul patului. Eram leoarca de transpiratie.

De la capatul holului Ellie a strigat si ea speriata:

Ce‑a fost asta?

Lumina din camera s‑a aprins si am vazut‑o pe mama intr‑o camasa de noapte scurta care lasa sa se vada mai mult decat ar fi ingaduit ea in mod normal, cu exceptia celor mai critice imprejurari, iar in spatele ei era tata, legandu‑si halatul sub care nu avea nimic.

Puisor, ce s‑a intamplat? m‑a intrebat mama.

Ochii ei erau mari si speriati. Nu‑mi puteam aminti cand mi‑a spus ultima data 'puisor' in acest fel – cand aveam paisprezece ani? Doisprezece? Poate zece? Nu mai stiam.

Dennis? a intrebat tata.

Apoi in spatele lor a aparut Elaine, tremurand.

Duceti‑va inapoi in pat, am spus. A fost un vis, asta‑i tot. Nimic.

Oau! a spus Elaine, plina de respect la aceasta ora tarzie din noapte. Trebuie sa fi fost un adevarat film de groaza. Ce a fost, Dennis?

Am visat ca te‑ai maritat cu Milton Dodd, apoi ati venit sa locuiti cu mine.

N‑o tachina pe soara ta, a spus mama. Ce a fost, Dennis?

Nu‑mi amintesc.

Brusc mi‑am dat seama ca cearsaful cu care ma inveleam era ravasit, ca se vedea un smoc negru de par pubian. Am rearanjat totul grabit, cu ganduri vinovate de masturbatie, vise erotice si Dumnezeu stie ce mi‑a mai trecut prin minte. Pierdusem complet contactul cu realitatea. In primul moment nici macar n‑am fost sigur care‑mi era varsta, a existat doar acea imagine neagra, ingrozitoare si imensa a masinii repezindu‑se in fata cate putin de fiecare data cand motorul se ambala, retragandu‑se, repezindu‑se iarasi; capota vibrand deasupra motorului, masca radiatorului ca niste dinti de otel

Ultima sansa, durule.

Apoi am simtit pe frunte mana mamei, rece si uscata.

E‑n ordine, mama. Nu a fost nimic. Doar un cosmar.

Dar nu‑ti amintesti.

Nu. Acum s‑a terminat.

M‑am speriat, a spus ea si a ras tremurat. Banuiesc ca nu stii ce inseamna frica pana cand unul dintre copiii tai tipa in intuneric.

Uh, chiar, nu mai spune, a zis Elaine.

Du‑te sa te culci, micuto, a spus tata, si a batut‑o usor cu palma peste fund.

A plecat, aratand putin dezamagita. Poate ca dupa ce‑i trecuse sperietura initiala, sperase ca eu o sa incep sa plang, sa am istericale. Asta i‑ar fi furnizat o stire senzationala pe care s‑o impartaseasca prietenelor in recreatie.

Chiar te simti bine? a intrebat mama. Dennis? Puiule?

Iarasi acel cuvant, care reamintea de genunchii juliti cand cadeam din leagan; fata ei, aplecata peste patul meu cum fusese si cand avusesem febra bolilor obisnuite ale copilariei – varicela, pojar si un acces de scarlatina. Aproape ca doream, absurd, sa plang. Acum eram mai inalt cu douazeci si trei de centimetri si aveam cu treizeci si cinci de kilograme mai mult decat ea.

Sigur.

— In ordine, a spus. Lasa lumina aprinsa. Cateodata ajuta.

Aruncandu‑i o ultima privire nesigura tatalui meu, a iesit afara. Aici era ceva care m‑a uluit – ideea ca mama mea a avut vreodata cosmaruri. Banuiesc ca este unul dintre lucrurile la care nu te gandesti niciodata. Oricare ar fi fost cosmarurile ei, nici unul nu‑si gasise, loc in 'Schite despre Dragoste si Frumusete'.

Tata s‑a asezat pe pat.

Chiar nu‑ti mai amintesti despre ce era?

Am clatinat din cap.

Trebuie sa fi fost groaznic daca te‑a facut sa urli asa, Dennis.

Ochii lui erau atintiti asupra mea, intrebandu‑ma grav daca era vorba despre ceva care ar trebui sa stie si el.

Aproape i‑am povestit – masina, era nenorocita de masina a lui Arnie, Christine, Regina Ruginii, in varsta de douazeci de ani, o uratenie. Aproape i‑am povestit. Dar cuvintele mi s‑au oprit apoi in gat, ca si cum, daca as fi vorbit, mi‑as fi tradat cel mai bun prieten. Bunul si batranul Arnie, pe care un Dumnezeu pus pe glume se decisese sa‑l atinga cu bagheta urateniei.

— In ordine, a spus el si m‑a sarutat pe obraz.

Ii simteam barba, acei peri mici si tari care cresc noaptea, mirosul de transpiratie si dragostea. L‑am strans tare in brate si el mi‑a raspuns la fel.

Plecasera toti, iar eu am ramas acolo, cu lumina de pe noptiera aprinsa, fiindu‑mi frica sa adorm. Am luat o carte si m‑am intins, stiind ca parintii mei nu dorm si se intreaba daca nu cumva am dat de niste necazuri sau am bagat pe altcineva – poate pe animatoarea cu corp fantastic – in bucluc.

M‑am decis ca somnul este o imposibilitate. Aveam de gand sa citesc pana la ziua si sa dorm maine dupa‑amiaza in timpul pauzei meciului. Si gandindu‑ma la asta, am adormit si m‑am trezit de dimineata cu cartea nedeschisa care cazuse langa pat.

Primele schimbari

Dac‑as avea bani, iti spun

ce as face,

M‑as duce in centru sa cumpar

un Mercury sau doua,

Mi‑as cumpara un Mercury,

Si m‑as plimba in sus si in jos pe drumul asta.

The Steve Miller Band

M‑am gandit ca Arnie o sa treaca pe la mine in sambata aceea, deci am stat prin preajma – am tuns peluza, am faput curatenie in garaj, chiar am spalat cele trei masini. Mama a privit toata aceasta harnicie cu destula uimire si in timpul mesei de pranz – crenvursti si salata de cruditati – a spus ca poate ar trebui sa am mai des cosmaruri.

Nu voiam sa sun la Arnie acasa, dupa toate certurile neplacute care au avut loc acolo in ultimul timp, dar cand a inceput spectacolul dinaintea meciului si el inca nu venise, mi‑am facut curaj si am sunat. A raspuns Regina si, desi incerca sa se poarte de parca nimic nu s‑ar fi intamplat, mi s‑a parut ca simt o noua raceala in vocea ei. Asta m‑a intristat. Singurul ei fiu fusese sedus de o batrana si bolnava prostituata numita Christine, iar batranul amic Dennis trebuie sa fi fost complice la acest fapt. Poate ca tocmai el intermediase afacerea. Mi‑a spus ca Arnie nu este acasa. Era la Garajul Darnell. Era acolo de la noua de dimineata.

Oh, am spus eu spasit. Oh, n‑am stiut.

Sunase ca o minciuna. Chiar mai mult, se simtise ca o minciuna.

Nu? a spus Regina cu aceeasi raceala in glas. La revedere, Dennis.

Telefonul era mort in mainile mele. Pentru un timp m‑am uitat prosteste la el, apoi am inchis.

Tata se postase in fata televizorului, imbracat cu bermudele lui ordinare si cu tenisi si‑si pusese in racitorul de langa fotoliu sase cutii de bere Stroh. Aia din Philadelphia aveau o zi buna; ii bateau mar pe cei din Atlanta. Mama plecase sa‑si viziteze una dintre colegele de clasa (cred ca‑si citeau una alteia povestioarele si poemele si se entuziasmau impreuna). Elaine se dusese la Della, prietena ei. Casa era linistita; afara soarele se juca de‑a v‑ati ascunselea cu cativa nori­sori inofensivi. Tata mi‑a dat o bere, ceea ce face doar cand se simte foarte bine.

Dar sambata inca parea plicticoasa. Continuam sa ma gandesc la Arnie, care nu se uita la meci, nu facea plaja si nici nu‑si inverzea picioarele tunzand peluza. Arnie, in umbra uleioasa a atelierului lui Will Darnell, jucandu‑se cu rabla aia ruginita in timp ce in jur oamenii strigau, uneltele cadeau zanganind pe ciment, cu acel sunet metalic acut, surubelnita pneumatica desfacand bolturi vechi, vocea suieratoare a lui Will Darnell si tusea lui astmatica.

Si, dracu' s‑o ia, eram gelos? Asta era, de fapt?

Dupa a saptea repunere de la centru, m‑am ridicat si m‑am indreptat spre usa.

Unde te duci?

Mda, unde ma duceam? Acolo? Ca sa ma uit la el, sa‑mi exprim parerea si sa‑l ascult pe Will Darnell cum il boscorodeste? Ma indreptam spre alta doza de mizerie? Da‑o dracului. Arnie era acum baiat mare.

Niciunde, am spus..

Am gasit un baton de ciocolata Twinkie, ascuns cu grija in spatele cutiei pentru paine si l‑am luat cu o anumita doza de rautate, stiind cat de suparata va fi Elaine cand se va ridica in timpul uneia dintre reclamele de la show‑ul Saturday Night Live si va descoperi ca nu mai este acolo.

Niciunde.

M‑am intors in camera de zi, m‑am asezat, am mai desfacut o bere si am mancat Twinkie‑ul lui Elaine si chiar am lins ambalajul. I‑am‑— privit pe Phillies desavarsind ruinarea celor de la Atlanta ('Ii mananca fripti, Dennis – parca‑l auzeam pe bunicul spunand cu vocea hodo­rogita, de om batran – au scos untul din ei'. Bunicul murise acum cinci ani.) si nu m‑am mai gandit deloc la Arnie Cunningham.

Aproape deloc.

A venit a doua zi dupa‑amiaza pe semicursiera lui veche cu trei viteze, in timp ce eu si Elaine jucam crochet pe peluza din spatele casei. Elaine ma tot acuza ca trisez. Era intr‑una din pasele ei proaste. Elaine intotdeauna intra in pasa proasta cand 'ii venea ciclul'. Elaine era mandra de asta. Incepuse de paisprezece luni sa‑l aiba cu regularitate.

Hei – a spus Arnie, venind agale de dupa coltul casei – aici se afla Monstrul din Laguna Neagra si Mireasa lui Frankenstein, sau Dennis si Ellie?

Ce ai spus, omule? am intrebat. Ia‑ti o crosa.

Eu nu mai joc, a spus Elaine, aruncandu‑si crosa pe jos. El triseaza chiar mai mult decat tine. Barbatii!

In timp ce ea se indeparta, Arnie a spus cu voce tremuratoare si afectata:

Dennis, asta‑i prima data cand ea mi‑a spus ca‑s barbat!

A cazut in genunchi, cu o expresie de adoratie intiparita pe chip. Am izbucnit in ras. Cand dorea, Arnie stia sa joace foarte bine teatru. Asta era unul dintre motivele pentru care imi placea atat de mult de el. Si, stiti, intr‑un fel, era un secret. Nu cred ca altcineva, cu exceptia mea, realiza ca el are acest simt al umorului. Am auzit odata de un milionar care avea in pivnita un Rembrandt furat, pe care doar el putea sa‑l vada. Il intelegeam pe bogatasul ala. Nu vreau sa spun ca Arnie era un Rembrandt, sau chiar un mare umorist, dar puteam sa inteleg atractia care o reprezenta faptul ca doar tu stii despre ceva valors ceva care este valoros, dar este secret.

Pentru un timp ne‑am agitat pe terenul de crochet, nejucand serios, doar obosindu‑ne unul pe altul. Pana la urma am trimis o minge prin gard pe peluza casei Blackford si dupa ce m‑am tarat ca s‑o recuperez, nici unul dintre noi n‑a mai avut chef sa joace. Ne‑am trantit in sezlonguri. Destul de repede, pisica noastra, Jay Hawkins scandalagiul, inlocuitorul lui Captain Beefheart, a iesit de sub veranda, sperand probabil sa gaseasca vreo veverita draguta pe care s‑o omoare lent si rautacios. Ochii lui verzi‑chihlimbarii sclipeau in lumina dupa‑amiezii innorate si mohorate.

Ieri te‑am asteptat sa ne uitam impreuna la meci, am spus. A fost bun.

Am fost la Darnell. Totusi, l‑am ascultat la radio. Si‑a ridicat tonul vocii cu trei octave si l‑a imitat foarte bine pe bunicul meu:

— Ii mananca fripti! Ii mananca fripti!

Am ras si l‑am aprobat. Era ceva cu el in acea zi – poate lumina, care era destul de intensa si totusi indeajuns de mohorata – ceva ce‑l facea sa arate schimbat. Cu siguranta, arata obosit – avea cearcane la ochi – dar, in acelasi timp, tenul lui arata putintel mai bine decat fusese in ultimul timp. La serviciu bause multa Cola, stiind ca n‑ar fi trebuit, bineinteles, dar nereusind din cand in cand sa reziste tentatiei. Proble­mele lui cu pielea aveau o tendinta sa fie ciclice, asa cum se intampla la majoritatea adolescentilor – doar ca in cazul lui Arnie ciclurile se schimbau din rau in mai rau, apoi inapoi la rau.

Sau poate ca era doar lumina.

Ce ai facut la masina? l‑am intrebat.

Nu prea multe. I‑am schimbat uleiul. M‑am uitat la blocul motor. Prima chestie, Dennis, nu este crapat. LeBay sau altcineva a uita sa detaseze pompa de evacuare a uleiului folosit din motor, asta a fost tot. Mult din uleiul vechi cursese. Am avut noroc ca n‑am prajit un piston cand am mers vineri seara cu EA.

Cum de ai obtinut macaraua? Credeam ca trebuie sa ai o rezervare pentru ea.

Si‑a indreptat privirile in alta parte.

N‑a fost prea greu s‑o obtin, a spus, dar in vocea lui se simtea minciuna. Am indeplinit o serie de comisioane pentru domnul Darnell.

Am deschis gura ca sa‑l intreb ce fel de comisioane, dar apoi m‑am decis ca nu ma intereseaza. Probabil 'o serie de comisioane' insemnau mult mai mult decat sa mearga pana la colt la Schirmer's Luncheonette si sa cumpere cafea pentru clienti sau sa aranjeze piesele automobilelor folosite. Dar nu doream sa devin implicat in latura Christine a vietii lui Arnie, iar asta includea si modul in care reusea el sa se descurce (sau sa nu se descurce) la Garajul Darnell.

Si mai era ceva – un sentiment ca ar fi mai bine s‑o las balta. Atunci n‑am putut, sau n‑am vrut, sa definesc mai bine acest sentiment. Acum probabil as spune ca a fost acelasi sentiment pe care‑l ai cand cel mai bun prieten se indragosteste si se insoara cu o snoaba intepata. Tie nu‑ti place de ea, iar in nouazeci si noua la suta din cazuri snoaba nu te sufera, deci, pur si simplu pui capat acestui aspect al prieteniei tale. Cand lucrul este fapt consumat, nu mai discuti acest subiect, altfel o sa observi ca prietenul tau te lasa balta, de obicei cu aprobarea entuziasta a snoabei.

Hai sa mergem la film, a spus Arnie agitat.

Ce ruleaza?

Ei bine, la State Twin este unul dintre acele filme super cu Kung‑fu, ce zici? Heee‑iah!

S‑a facut ca‑i administreaza lui Screaming Jay Hawkins o lovitura salbatica, iar Screaming Jay a plecat ca din pusca.

Pare destul de interesant. Bruce Lee?

Nu, altul.

Care‑i titlul?

Nu stiu. Pumnii Periculosi. Palmele Zburatoare ale Mortii. Sau poate ca Testiculele Furiei, nu stiu. Ce spui? Cand ne intoarcem o sa‑i povestim lui Ellie scenele tari ca s‑o facem sa vomeze.

S‑a facut. Numai daca mai putem sa intram doar cu un dolar fiecare.

Da, pana la ora trei se poate.

Hai sa mergem.

Ne‑am dus. S‑a dovedit a fi un film cu Chuck Norris, deloc rau. Iar luni ne‑am intors la santierul de constructii. Am uitat visul meu. Incet, incet, mi‑am dat seama ca nu‑l mai vad pe Arnie asa de des ca inainte; iarasi era modul in care pierzi legatura cu un tip care de‑abia s‑a casatorit. De altfel, prietenia mea cu animatoarea a inceput sa se infierbante pe atunci. Chestia mea se infierbanta, si inca cum! – aproape in fiecare seara ma intorceam acasa dupa harjoneli la cinematograful‑parcare, iar coaiele ma dureau atat de tare incat de‑abia puteam sa merg.

Intre timp, Arnie isi petrecea la Darnell aproape toate serile.

Buddy Repperton

Si stiu ca indiferent eare‑i pretul,

Oooooh, teava dubla de esapament

Face motorul meu sa planga.

Iubita mea are mers de Cadillac:

Moon Martin

Ultima noastra saptamana de lucru plina dinainte de inceperea scolii a fost cea premergatoare Zilei Muncii[2]. Cand am parcat in acea dimineata in fata casei lui Arnie ca sa mergem la serviciu, el a aparut cu o vanataie imensa la un ochi si o zgarietura urata pe fata.

Ce ai patit?

Nu vreau sa discutam despre asta, a spus el ursuz. A trebuit sa le tot povestesc parintilor pana cand am crezut ca o sa innebunesc.

Si‑a aruncat pe bancheta din spate punga cu sandvisuri si a cazut intr‑o tacere indaratnica pe care a mentinut‑o tot drumul. Unii dintre tipii din echipa l‑au ironizat in legatura cu vanataia, dar Arnie ridica pur si simplu din umeri.

In drum spre casa n‑am pomenit nimic despre acest subiect, am dat drumul la radio si m‑am gandit la ale mele. Si as fi putut sa nu aflu niciodata acea intamplare daca n‑as fi fost ademenit de broscarul ala pe nume Gino, tocmai cand coteam pe Main Street.

Pe atunci Gino reusea intotdeauna sa ma ademeneasca – putea sa treaca si prin geamul inchis al unei masini si sa faca asta. Gino's Fine Italian Pizza este situata la intersectia dintre Main si Basin Drive si de fiecare data cand vedeam firma cu pizza zburand in aer si i‑urile punctate cu trifoi (noaptea se aprindeau si se stingeau; asa‑i ca poti sa te si sperii?), simteam ca incepe ademenirea. Iar in aceasta seara mama mea era la scoala, cea ce insemna ca trebuia sa‑mi incropesc o cina. Aceasta perspectiva nu ma incanta. Nici eu, nici tatal meu nu eram prea buni bucatari; iar Ellie ar fi reusit sa arda si apa.

Hai sa luam o pizza, am spus eu intrand in parcarea din fata pizzeriei. Ce spui? Una mare si unsuroasa care sa miroasa ca si subsuorile transpirate.

Isuse, Dennis, ce scarbos!

Ca subsuorile curate, m‑am corectat. Haide.

Nu, nu prea am bani, a spus Arnie cu indiferenta.

Fac cinste. Chiar pot sa‑ti dau pe jumatatea ta acele ansoa oribile. Ce parere ai?

Dennis, chiar n‑ar trebui.

Si un Pepsi, am spus.

Pepsiul imi face rau la ten. Stii asta.

Mda, stiu. Un Pepsi superb, imens, Arnie.

Ochii lui gri au stralucit pentru prima data in acea zi.

Un Pepsi superb, imens, a inganat el. Gandeste‑te la asta. Dennis, esti josnic. Chiar asa.

Doua, daca vrei.

Eram intr‑adevar josnic – era ca si cum as fi oferit batoane Hershey de ciocolata celei mai grase doamne dintr‑un circ.

Doua, a spus el strangandu‑ma de umar. Doua Pepsi‑uri, Dennis!

A inceput sa se agite in scaun, zgariindu‑si gatul si strigand:

Doua ! Repede! Doua! Repede!

Radeam atat de tare incat era sa ne lovim cu masina intr‑un zid de beton, iar in timp ce coboram din masina m‑am gandit: de ce n‑am bea cateva Pepsi‑uri? In ultimul timp Arnie parea ca scapase de cosuri. Vaga imbunatatire a aspectului tenului sau, pe care o observasem in acea duminica mohorata de acum doua saptamani, era acum foarte evidenta. Inca mai avea destule cosuri si gauri in obraz, dar nu multe dintre ele – iertati‑ma, dar trebuie s‑o spun – supurau. Si din alte puncte de vedere arata mai bine. O vara intreaga in care muncise pe santier il bronzase profund si il facuse sa arate mai bine ca niciodata. Deci m‑am gandit ca‑si merita Pepsi‑ul. Pentru invingator toate onorurile.

Pizzeria Gino este condusa de un italian minunat pe nume Pat Donahue. Pe aparatul de taxat are un abtibild pe care scrie MAFIA IRLANDEZA, serveste bere verde in ziua Sfantului Patrick (pe 17 martie nici nu poti sa te apropii de Gino, iar una dintre melodiile de pe tonomat este a lui Rosemary Clooney, care canta: 'Cand Ochii Irlandezi Zambesc') si intotdeauna are pe cap o palarie bombata cu boruri scurte, pe care de obicei o poarta data pe ceafa.

Tonomatul este un Wurlizer vechi, o ramasita a anilor patruzeci, iar toate cantecele – nu numai cel al lui Rosemary Clooney – sunt dintre cele Preistorice. S‑ar putea sa fie ultimul tonomat din America de la care obtii trei melodii pentru douazeci si cinci de centi. In rarele ocazii cand fumez droguri, fanteziile mele se indreapta spre Gino – sa intru acolo si sa comand trei pizza foarte incarcate, o lada de Pepsi si sase sau sapte dintre briosele cu crema facute in casa de Pat Donahue. Apoi imi inchipui ca stau jos si infulec totul, in timp ce in jurul meu se aude muzica Rolling Stones‑ilor si a celor de la Beach Boys.

Am intrat, am comandat si am stat sa‑i privim pe cei trei bucatari aruncand turtele in aer si apoi prinzandu‑le inapoi in tigaie. Intre ei vorbeau cu acele fraze intelepte italienesti cum ar fi: 'Te‑am vazut aseara la dansul de la Shrines, Howie, cine era puicuta cu care era frate‑tu?' 'O, ea? Era sor'ta.'

Adica, este un fel de a spune: cat de european poti sa ramai?

Consumatorii intrau si ieseau, multi dintre ei fiind pusti de la scoala. Nu peste mult timp o sa‑i vad iar prin clase si am simtit recurenta acelei nostalgii puternice si acea frica. Puteam sa aud in minte clopotelul, dar, intr‑un fel, tunetul lui lung era ca o alarma: Iarasi incepem, Dennis, pentru ultima oara; dupa acest an va trebui sa inveti sa fii un adult. Auzeam inchizandu‑se usile vestiarelor, auzeam cla‑clanc, cla‑clanc, cla‑clanc‑ul monoton al mijlocasilor lovind manechinele de antrenament, il auzeam pe Marty Bellerman urland exuberant: 'Curul meu si fata ta, Pedersen! Aminteste‑ti asta! Curul meu si fata ta! Este mai usor sa‑i deosebesti pe afurisitii de gemeni Bpbbsey! ' Mirosul uscat al prafului de creta din clasele de Mate­matica. Zgomotul masinilor de scris din marile sali de dactilografie, de la etajul doi. Domnul Meechan, directorul, rostind anunturile la sfarsitul zilei cu vocea lui uscata si pompoasa. Masa de pranz luata pe peluza atunci cand vremea era frumoasa. Noii boboci care arata speriati si pierduti. Si la sfarsit de tot marsaluiesti pe coridorul principal, imbracat in roba mare rosie, iar asta‑i tot. Liceul este gata. Ti se da drumul intr‑o lume necunoscuta.

Dennis, il cunosti pe Buddy Repperton? m‑a intrebat Arnie, intrerupandu‑mi visarea.

Pizza noastra sosise.

Care Buddy?

Repperton.

Numele imi era cunoscut. Mancam din partea mea de pizza si in­cercam sa asociez un chip acestui nume. Dupa un timp mi‑am amintit. Am avut o ciocnire cu el pe vremea cand eu eram un boboc sperios. S‑a intamplat la o reuniune dansanta. Muzicantii facusera o pauza, iar eu asteptam la rand ca sa‑mi cumpar ceva racoritor. Repperton m‑a impins si mi‑a spus ca bobocii trebuie sa astepte pana cand toti seniorii isi cumpara bautura. Pe atunci el era in anul doi, era inalt, masiv si josnic. Avea barbia patrata, o claie de par negru si slinos, ochii mici si apropiati. Dar acei ochi nu erau cu totul idioti, in ei sclipea o inteligenta vicleana. El este unul dintre tipii care‑si petrec anii de liceu perfectionandu‑se in Zona de Fumat.

Eu am spus erezia ca daca esti intr‑o clasa mai mare nu influen­teaza cu nimic pozitia din randul pentru bauturi racoritoare. Repperton m‑a invitat sa ies afara cu el. Pe atunci coada se rupsese si se rearan‑jase intr‑unui dintre acele cercuri precaute care de obicei premerg o incaierare. Atunci a aparut unul dintre pedagogi si i‑a imprastiat pe privitori. Repperton a promis ca se va ocupa de mine, dar asta nu s‑a intamplat. Iar acela fusese singurul contact pe care‑l avusesem cu el, cu exceptia faptului ca‑i vedeam numele din cand in cand pe lista de penalizari care aparea la sfarsitul zilei. Mi se parea ca fusese eliminat de cateva ori din scoala, iar cand se intampla acest lucru era un semn destul de bun ca tipul nu facea parte din Liga Tinerilor Crestini.

I‑am povestit lui Arnie despre singura mea intalnire cu Repperton si el a incuviintat plictisit. Si‑a atins vanataia care se transforma intr‑un galben ca de lamaie.

El a fost.

Repperton ti‑a burdusit mutra?

Mda.

Arnie mi‑a spus ca‑l cunoaste pe Repperton de la cursurile de mecanica auto. Una dintre ironiile vietii haituite si nefericite de licean a lui Arnie era ca interesele si talentele lui il aduceau in legatura directa cu acel gen de oameni care considera ca este de datoria lor sa‑i burduseasca pe Arnie Cunninghamii acestei lumi.

Cand Arnie era in anul doi si urma o materie numita Bazele Motoarelor (care obisnuia sa se numeasca Mecanica – Auto I pana cand scoala a primit din partea Guvernului Federal o suma importanta de bani pentru educatia practica), un pusti pe nume Roger Gilman l‑a snopit in bataie. Am spus‑o destul de vulgar, dar nu exista un mod mai elegant de a ma exprima. Gilman pur si simplu l‑a snopit in bataie pe Arnie. Bataia a fost destul de rea incat sa‑l tina pe Arnie doua zile acasa, iar Gilman a primit o saptamana de vacanta prin bunavointa directiunii. Acum Gilman se afla in puscarie, acuzat de furt. Buddy Repperton facuse parte din cercul de prieteni ai lui Roger Gilman si, mai mult sau mai putin, mostenise conducerea grupului lui Gilman.

Pentru Arnie, sa se duca la ore in zona atelierelor era ca si cum ar fi intrat intr‑o zona demilitarizata. Apoi, daca se intorcea viu dupa ora a saptea, alerga pana in partea cealalta a scolii cu tabla de sah sub brat pentru un meci la club.

Imi amintesc ca m‑am dus anul trecut la un turneu de sah orasenesc in Squirell Hill (Dealul Veveritei) si am vazut ceva ce pentru mine a simbolizat viata schizofrenica de licean a prietenului meu. Statea acolo, aplecat solemn peste tabla de sah, in tacerea adanca care se asterne la asemenea turnee. Dupa o pauza lunga in care s‑a gandit, a mutat un turn cu mana care era impregnata cu ulei de motor, fiind atat de murdara incat nici un detergent nu o mai putea albi.

Bineinteles, nu toti colegii de acolo doreau sa‑l bata; existau destui baieti de treaba, dar multi dintre ei ori isi facusera propriile cercuri de prieteni sau erau in permanenta drogati. Cei care formasera 'bisericute' proveneau de obicei din cartierele mai sarace ale Libertyville‑ului (si sa nu lasati vreodata pe cineva sa va spuna ca elevii nu sunt categorisiti din punctul de vedere al carei parti din oras provin; asa se intampla) si sunt asa de seriosi si de tacuti incat ati putea face greseala sa‑i credeti prosti. Multi dintre ei arata ca niste ramasite din anul 1968, cu parul lung prins in coada de cal si ginsii si tricourile vopsite, dar in 1978 nici unul dintre acesti pusti nu dorea sa rastoarne guvernul; doreau sa devina ca domnul Goodwrench.

Iar atelierul este ultima oprire pentru inadaptabilii si inraitii care de fapt sunt mai degraba incarcerati acolo. Iar acum, cand Arnie amintise numele lui Repperton, ma mai gandeam la inca alti tipi care‑l inconjurau ca un sistem planetar. Multi dintre ei aveau douazeci de ani si inca se luptau sa‑si termine scoala. Don Vanderberg, Sandy Galton, Moochie Welch. Adevaratul nume al lui Moochie era Peter, dar toti pustii ii spuneau Moochie, fiindca intotdeauna il vedeai cersind in fata salilor de concerte rock din Pittsburg.

Buddy Repperton isi luase un Camaro de doi ani, care se rostogolise de cateva ori pe Route 46 langa Squantic Hill State Park – il cumparase de la unul dintre amicii de ppker ai lui Darnell, mi‑a spus Arnie. Motorul era in regula, dar caroseria suferise mult de pe urma accidentului. Repperton il adusese la Darnell cam la o saptamana dupa ce Arnie o dusese acolo pe Christine, cu toate ca Buddy se invartea de mult timp prin acele locuri.

In primele zile, Repperton nu paruse ca‑i acorda nici o atentie lui Arnie, iar Arnie, bineinteles, era fericit ca n‑a fost observat. Totusi Repperton se intelegea bine cu Darnell. Parea ca nu intampina nici o dificultate ca sa obtina sculele foarte solicitate, care de obicei le puteai avea doar daca le rezervai inainte.

Apoi Repperton incepuse sa se ocupe de cazul lui Arnie. Trecea pe langa el cand se intorcea de la automatul de Coca sau de la toaleta si rasturna o cutie plina cu unelte pe care Arnie le folosea. Sau daca Arnie avea o cana cu cafea pe raft, Repperton o lovea cu cotul si o varsa. Apoi murmura 'Ei bine, scuza‑MA!' ca si Steve Martin, cu acel zambet mare si ironic pe chipul lui. Atunci Darnell incepea sa urle la Arnie sa stranga uneltele inainte ca una dintre ele sa cada intr‑un canal din podea.

Destul de curand, Repperton incepuse sa se abata pe la Arnie si sa‑l loveasca tare pe spate, urland:

Ce mai faci, Gaoaza?

Arnie a suportat aceste salve de inceput cu stoicismul unuia care mai vazuse asa ceva si mai trecuse prin tot focul de artilerie. Probabil spera sa se intample una dintre cele doua situatii posibile – ori sacaiala va atinge un nivel constant de neplacere si se va opri acolo, sau Buddy Repperton isi va gasi o alta victima si‑l va abandona pe el. Mai exista totusi si o a treia posibilitate, una aproape prea frumoasa ca sa speri ca va fi asa – intotdeauna era posibil ca Buddy sa fie arestat pentru ceva si sa dispara din scena ca vechiul sau amic, Roger Gilman.

Sambata trecuta se ajunsese la lovituri. Arnie isi ungea motorul de la masina, mai mult pentru ca nu acumulase inca destule fonduri ca sa indeplineasca una dintre celelalte sute de reparatii necesare. Repperton a trecut pe acolo, fluierand voios cu o Cola si o punga de arahide intr‑o mana si cu o manivela in cealalta. Si, in timp ce trecea pe langa boxa douazeci, a dat cu manivela in laturi si a spart unul dintre farurile lui Christine.

L‑a facut bucatele, mi‑a spus Arnie.

O, Doamne, iote ce‑am facut! a spus Buddy Repperton, cu o expresie de regret ipocrit. Ei bine, scuuuuzeeeeee.

Dar asta‑i tot ce‑a reusit sa spuna. Atacul asupra Christinei reusise ceea ce atacurile asupra lui Arnie nu putusera sa realizeze – l‑a provocat sa riposteze. A inconjurat Plymouth‑ul cu palmele stranse in pumni si a lovit orbeste. Intr‑o carte sau intr‑un film, probabil ca l‑ar fi lovit pe Repperton tocmai in butonul de knock‑out, ca sa‑l puna la pamant si sa‑l numere pana la zece.

Rareori se intampla asa in realitate. Arnie n‑a lovit nici macar pe langa barbia lui Repperton. In schimb a nimerit mana lui Buddy; punga cu arahide s‑a varsat pe podea, iar Coca‑Cola s‑a imprastiat pe fata si camasa lui Repperton.

— In ordine, puta mica si nenorocita! a strigat Repperton.

S‑a uitat in jur foarte mirat.

Vai de curul tau!

L‑a atacat pe Arnie cu manivela.

Atunci cativa dintre ceilalti clienti au alergat spre ei, iar unul dintre ei i‑a spus lui Repperton sa lase manivela si sa lupte cinstit. Repperton a aruncat‑o si s‑a apropiat.

Darnell n‑a incercat sa puna capat luptei? l‑am intrebat pe Arnie.

Nu era acolo, Dennis. A disparut cu cincisprezece minute sau jumatate de ora inainte sa inceapa lupta. Era ca si cum ar fi stiut ce avea sa se intample.

Arnie a spus ca lui Repperton nu i‑a trebuit mult ca sa‑l invineteasca. Prima data i‑a innegrit ochiul, zgarietura de pe fata (facuta de inelul clasei pe care Repperton si‑l cumparase intr‑unui din multii ani doi pe care‑i facuse) a urmat imediat.

Plus alte vanatai, a spus el.

Ce alte vanatai?

Stateam intr‑unui din separeurile din spate. Arnie s‑a uitat in jur ca sa fie sigur ca nimeni nu ne privea, apoi si‑a ridicat tricoul. Cand am vazut ce era acolo, am scos o suieratura. Pe pieptul si stomacul lui Arnie era un teribil curcubeu de vanatai – galbene, rosii, purpurii, maro. Tocmai incepusera sa se estompeze. Nu puteam sa inteleg cum fusese in stare sa vina la lucru dupa ce fusese burdusit in halul asta.

Omule, esti sigur ca nu ti‑a rupt vreo coasta? l‑am intrebat.

Eram de‑a dreptul ingrozit. Ochiul vanat si zgarietura de pe obraz erau nimic pe langa acest rahat. Bineinteles, am vazut incaierari in liceu, chiar luasem parte la unele, dar ma uitam pentru prima data in viata la urmarile unei batai serioase.

Foarte sigur, a spus el calm. Am fost norocos.

Cred ca da.

Arnie nu mi‑a mai spus prea multe, dar a fost acolo si un baiat pe care‑l cunosteam, Randy Turner, si care mi‑a povestit restul dupa ce a inceput scoala. Mi‑a spus ca Arnie ar fi putut s‑o incaseze si mai rau, dar se repezise la Buddy mult mai tare si mult mai cu fune decat se asteptase Buddy.

De fapt, a spus Randy, Arnie l‑a atacat pe Buddy Repperton ca si cand diavolul i‑ar fi bagat in cur o incarcatura de ardei iute. Bratele lui se rotisera ca niste monstri, pumnii lui fusesera peste tot. Urlase, inju­rase, imprastiase saliva. Am incercat sa mi‑l imaginez si n‑am putut – imaginea care mi se tot forma in fata era aceea a lui Arnie lovind cu pumnii in bordul masinii, destul de tare ca sa lase gropi si tipand ca o sa‑i faca sa si‑o manance.

L‑a facut pe Repperton sa se retraga pana la mijlocul garajului, i‑a insangerat nasul (mai mult din pur noroc) si l‑a lovit cu pumnul in gat, ceea ce l‑a facut pe Repperton sa inceapa sa tuseasca, sa se inece si sa‑si piarda interesul in burdusirea fundului lui Arnie.

Buddy s‑a intors cu spatele, tinandu‑se de gat si incercand sa vomite, iar Arnie l‑a lovit pe Repperton cu piciorul in fiind, facandu‑l sa cada pe burta. Repperton inca tusea si isi tinea gatul cu o mana, iar nasul ii sangera abundent si (iarasi dupa cum a spus Randy Turner) Arnie se pregatea sa‑i dea lovitura de gratie cand Will Darnell a aparut ca prin miracol, urland cu vocea lui suieratoare sa se termine cu rahatul de acolo, sa se termine cu rahatul, sa se termine cu rahatul.

Arnie credea ca acea lupta trebuia sa aiba loc, i‑am spus lui Randy. El crede ca a fost ceva planuit.

Randy a ridicat din umeri.

Poate. S‑ar putea. Cu siguranta a fost ciudat modul cum a aparut Darnell cand Repperton incepuse sa piarda.

Cam sapte barbati l‑au insfacat pe Arnie si l‑au indepartat. La inceput s‑a luptat ca un nebun cu ei, strigandu‑le sa‑l lase in pace, strigand ca daca Repperton nu‑i plateste pentru farul spart o sa‑l ucida. Apoi s‑a linistit, stupefiat si abia realizand ca Repperton era pe jos si el era inca in picioare.

Pana la urma Repperton s‑a ridicat, cu tricoul patat de sange si unsoare si cu nasul inca sangerand. S‑a repezit spre Arnie. Randy a spus ca a parut ca face asta cu jumatate de inima, mai mult doar pentru salvarea aparentelor. Cativa dintre ceilalti tipi l‑au prins si l‑au dus de acolo. Darnell s‑a dus la Arnie si i‑a spus sa‑i predea uneltele si cheile si sa plece de acolo.

Isuse, Arnie! De ce nu m‑ai chemat sambata dupa‑amiaza?

A oftat.

Eram prea deprimat.

Ne‑am terminat pizza si i‑am cumparat lui Arnie al treilea Pepsi. Aceasta bautura ii face foarte rau tenului, dar este foarte buna pentru stari depresive.

Nu stiu daca a vrut sa spuna sa plec de acolo doar sambata sau pentru totdeauna, mi‑a spus Arnie in drum spre casa. Ce crezi, Dennis? Crezi ca m‑a dat afara?

Ai spus ca ti‑a cerut cheia de la cutia cu scule, asa‑i?

Mda. Mda, asa e. Nimeni nu m‑a mai dat afara de undeva.

Aproape a izbucnit in plans.

Oricum locul ala te scoate din pepeni. Will Darnell e un ticalos.

Banuiesc ca ar fi o prostie s‑O mai tin acolo, a spus el. Chiar daca Darnell ma reprimeste, Repperton e acolo. Daca iarasi ma bat cu el …

Am incercat sa fredonez melodia din Rocky.

Da, du‑te dracului, Calaretule Singuratic, impreuna cu martoaga ta, a spus zambind putin. Chiar ca m‑as bate cu el. Dar Repperton s‑ar putea s‑0 atace iarasi cu manivela aia cand eu nu sunt acolo. Nu cred ca Darnell l‑ar opri.

Nu i‑am raspuns si poate ca Arnie a crezut ca eram de acord cu el, dar nu eram. Nu credeam ca acea galeata veche de rugina, marca Plymouth Fury, era principala tinta. Iar daca Repperton simtea ca nu poate sa realizeze de unul singur demolarea tintei principale, pur si. simplu va apela la o mana de ajutor din partea prietenilor – Don Vanderberg, Moochie Welch et comp. Baieti, luati‑va cizmele de mo­tociclisti, diseara ne vom distra de pomina.

Mi‑a trecut prin minte gandul ca l‑ar putea omori. Nu doar sa‑l doboare, ci de‑a dreptul sa‑l ucida. Indivizii de soiul ala faceau cateodata asa ceva. Lucrurile mergeau putin prea departe si murea un pusti. Cateodata citesti despre asta in ziare.

S‑O tin?

Hm?

Nu fusesem atent la ce spusese. Casa lui Arnie se vedea in departare.

Te intrebam daca ai vreo idee unde as putea s‑O tin.

Masina, masina, masina, numai despre asta vorbea. Incepea sa semene cu o placa stricata. Si, ba inca mai rau, era intotdeauna EA, EA, EA. Era destul de destept ca sa‑si dea seama ca EA – ea, drace, ea, ea – il obseda din ce in ce mai mult, dar nu dorea sa se corecteze. N‑avea nici o intentie sa se corecteze.

Arnie, i‑am spus. Omule, ai treburi mai importante la care sa te gandesti decat locul unde‑ti vei tine masina. Eu vreau sa stiu unde ai de gand sa te tii pe tine.

Ce? Despre ce vorbesti?

Te intreb ce ai de gand sa faci daca Buddy si amicii lui se decid ca vor sa te puna pe targa.

Brusc, chipul lui a devenit ganditor – a devenit ganditor atat de repede, incat m‑am speriat. Expresia era ganditoare, neajutorata si rabdatoare. Era o expresie pe care o vazusem la televizor cand aveam opt sau noua ani, chipul soldatilor imbracati in salopete negre care‑i batusera si ii speriasera de moarte pe cei mai buni si mai bine echipati soldati din lume.

Dennis – a spus el – o sa fac tot ce pot.

Moare LeBay

Nu am masina si asta‑mi frange inima

Dar am gasit un sofer, iar asta‑i un inceput

Lennon si McCartney

Tocmai aparuse la cinematograf versiunea de film a lui Grease si, in acea seara, m‑am dus cu animatoarea sa‑l vedem. Mie mi s‑a parut stupid. Animatoarei i‑a placut la nebunie. Eu am stat acolo, privindu‑i pe acei adolescenti ireali dansand si cantand (daca vreau adolescenti reali – ei bine, mai mult sau mai putin – o sa ma duc o data sa revad Jungla de pe Tabla Neagra) si mi‑am lasat gandurile sa hoinareasca. Si brusc, in mintea mea parca s‑a produs o furtuna, asa cum se intampla de multe ori cand nu te gandesti la nimic special.

M‑am scuzat si m‑am dus in holul cinematografului sa dau un telefon. Am sunat la Arnie acasa, formand numarul foarte repede si cu mare siguranta. Memorasem numarul lui cam de cand aveam opt ani. As fi putut sa astept pana se termina filmul, dar ideea mi se paruse a dracului de buna.

Mi‑a raspuns chiar Arnie.

Alo?

Arnie, Dennis la telefon.

Oh, Dennis.

Vocea ii era atat de ciudata si de egala incat m‑am speriat putin.

Arnie? Te simti bine?

Ce? Sigur. Credeam ca te‑ai dus cu Roseanne la film.

De acolo te sun.

— Inseamna ca nu‑i prea interesant, a spus Arnie. Vocea lui era tot plata si trista.

Roseannei ii place mult.

Credeam ca asta o sa‑l faca sa rada, dar a urmat doar o tacere rabdatoare.

Asculta, i‑am spus. M‑am gandit la o solutie.

O solutie?

Sigur. LeBay. LeBay este solutia.

Le…, a spus el pe un ton straniu, ridicat iar apoi a urmat iarasi tacerea.

Incepeam sa devin mult mai speriat. Niciodata nu se mai comportase asa.

Sigur, am balmajit, LeBay, LeBay are un garaj si dupa parerea mea el ar manca si un sandvis cu sobolan daca i‑ar iesi un profit din asta.Daca‑l abordezi in legatura cu o chirie de, sa zicem, saisprezece‑saptesprezece dolari pe saptamana …

Foarte amuzant, Dennis?

Vocea lui era rece si rautacioasa.

Arnie, ce e?

A inchis.

Am stat acolo, uitandu‑ma la telefon si intrebandu‑ma ce dracu' s‑a intamplat. O noua mutare din partea parintilor lui? Sau poate ca se dusese inapoi la Darnell si descoperise o noua stricaciune la masina? Sau –

M‑a fulgerat o banuiala – sau poate o certitudine. Am pus receptorul in furca, m‑am indreptat spre standul cu de toate si am intrebat daca au vreun ziar din ziua aceea. Pana la urma vanzatoarea a gasit unul si apoi a stat acolo rumegandu‑si guma, in timp ce eu m‑am uitat pe ultimele pagini, unde se publica necrologurile. Banuiesc ca tinea sa se asigure ca n‑am de gand sa fac vreo perversiune ciudata cu el sau poate sa‑l mananc.

N‑am vazut nimic – sau asa am crezut la inceput. Apoi am in­tors pagina si am observat titlul. VETERAN DIN LIBERTYVILLE MOARE LA 71 DE ANI. Acolo era o poza a lui Roland D. LeBay imbracat in uniforma, aratand cu douazeci de ani mai tanar si cu ochii mult mai vii decat ii avusese cand il vazusem eu si Arnie. Necrologul era concis. LeBay murise subit sambata dupa‑amiaza. Lasase in urma un frate, George, si o sora, Marcia. Serviciul funerar era programat marti la ora doua.

Subit.

In necrologuri intotdeauna se spune 'dupa o lunga suferinta', 'dupa o scurta suferinta' sau 'subit'. Subit poate sa insemne orice de la o comotie cerebrala pana la a te electrocuta singur in cada de baie. Mi‑a amintit ceva ce‑i facusem lui Ellie cand era aproape un bebelus – poate avea trei ani. Am speriat‑o foarte rau cu un omulet pe arcuri. Marele frate Dennis invartea o manivela micuta si facea muzica. Nu era rau. Destul de amuzant. Si apoi – Ka‑BONZO! Iese afara un tip cu fata ranjita si cu nasul urat si stramb, aproape lovind‑o in ochi. Ellie a plecat urland s‑o gaseasca pe mama, iar eu am ramas acolo uitandu‑ma la omulet cum da din cap inainte si inapoi, stiind ca probabil o sa fiu certat, ca probabil meritam sa fiu certat – stiusem ca ea o sa se sperie cand il va vedea pe clovn pe neasteptate si insotit de o bubuitura. Iesind afara din cutie atat de brusc.

Am inapoiat ziarul si am ramas in hol uitandu‑ma absent la afisele care anuntau VIITORUL FILM si ce va fi IN CURAND.

Sambata dupa‑amiaza.

Subit.

Ciudat cum se rezolva lucrurile uneori. Ideea mea fusese ca poate Arnie ar putea s‑o duca inapoi pe Christine de unde EA venise; poate ca ii putea plati chirie lui LeBay. Acum LeBay era mort. Murise, la drept vorbind, in aceeasi zi in care Arnie se batuse cu Buddy Repperton – in aceeasi zi in care Buddy sparsese farul Christinei.

Dintr‑o data in minte mi s‑a format o imagine irationala a lui Buddy Repperton lovind cu manivela. – si exact in acelasi moment ochiul lui LeBay improasca sange si brusc, foarte brusc

Termina cu prostiile, Dennis, mi‑am spus. Termina cu

Iar atunci, undeva in strafundul mintii, undeva aproape de centrul ei, a soptit o voce: Haide, durule, hai sa ne plimbam – apoi s‑a stins.

Vanzatoarea a pocnit un balon de guma si a spus:

Pierzi sfarsitul filmului. Asta‑i partea cea mai buna.

Da, multumesc.

M‑am indreptat spre intrarea in sala, dar am facut un ocol pana la tasnitoare. Gatul imi era foarte uscat.

Pana sa‑mi astampar setea, usile s‑au deschis si spectatorii au inceput sa iasa. Pe deasupra capetelor lor am vazut ecranul. Apoi a iesit si Roseanne, uitandu‑se in jur, cautandu‑ma. Atragea multe priviri admirative la care le raspundea in felul ei visator si sigur.

Den‑Den, a spus ea luandu‑ma de mana.

Nu este cea mai mare nenorocire din lume sa mi se spuna Den‑Den – sa ti se scoata ochii cu un fier inrosit sau sa ti se amputeze piciorul cu un ferastrau cu lant este probabil mai rau – dar nu pot sa suport asa ceva.

Unde ai fost? Ai pierdut sfarsitul. Finalul este…

partea cea mai buna, am terminat eu. Iarta‑ma. A trebuit sa raspund unei urgente naturale. Mi‑a venit foarte brusc.

— Iti povestesc totul daca ne ducem putin pana la Embankment, mi‑a spus presandu‑mi usor mana de sanul ei moale. Asta doar daca vrei sa vorbim.

A fost un final fericit?

Mi‑a zambit, cu ochii mari, dulci si putin incetosati, asa cum erau tot timpul. Mi‑a apasat si mai tare mana pe san.

Foarte fericit, a spus. Imi plac finalurile fericite, tie nu, Den‑Den?

Ma dau in vant dupa ele.

Probabil ca ar fi trebuit sa ma gandesc la promisiunile pe care mi le facea sanul ei dar, in schimb, eu ma gandeam la Arnie.

In acea noapte am avut iarasi un vis, dar de aceasta data Christine era batrana – nu, nu doar batrana, era straveche; o masina imensa si ingrozitoare, ceva ce te astepti sa vezi intr‑un pachet de carti pentru Tarot; doar ca in loc de Spanzuratul este Masina Mortii. Ceva ce pare ca‑i de‑o varsta cu piramidele. Motorul duduia, se oprea si arunca afara un fum albastru inecacios.

Masina nu era goala. La volan se balabanea Roland D. LeBay. Ochii lui erau deschisi, dar erau sticlosi si morti. De fiecare data cand motorul pornea si corpul ruginit al Christinei vibra, el se misca precum o papusa de carpe. Tigva lui cheala se balabanea inainte si inapoi.

Apoi cauciucurile au scos scartaind lor infiorator, Plymouth‑ul s‑a repezit din garaj la mine si in timp ce facea asta, rugina a disparut, geamurile crapate si murdare au devenit clare, alamurile sclipeau noi‑noute, iar cauciucurile vechi si tocite s‑au transformat brusc in Wide Ovals, fiecare striu parand tot atat de adanc ca si Grand Canyon.

A urlat la mine, cu farurile aruncand cercuri albe de ura, iar in timp ce‑mi ridicam mainile intr‑un gest stupid, inutil, de aparare, m‑am gandit: Dumnezeule, furia ei nemarginita –

M‑am trezit.

Nu am tipat. In noaptea aceea mi‑am tinut tipatul in gat.

Dar am fost foarte aproape.

M‑am ridicat in pat, pe care luna arunca o lumina alba si rece si m‑am gandit: A murit subit.

In noaptea aceea n‑am adormit asa de repede.

Inmormantarea

Aripi Eldorado, cauciucuri mari si brizbrizuri,

Alearga intocmai ca o particica de rai aici pe pamant,

Ei bine, amice, cand o sa mor sa‑mi arunci corpul in spate,

Si sa ma duci la cimitirul de masini in Caddillac‑ul meu.

Bruce Springsteen

Brad Jeffries, seful nostru de echipa, avea in jur de patruzeci si cinci de ani, incepuse sa cheleasca, era masiv si in permanenta ars de soare. Ii placea mult sa strige – in special atunci cand ramaneam in urma cu planul – dar era un om destul de cumsecade. In timpul pauzei de cafea m‑am dus la el ca sa aflu daca Arnie se invoise in acea dupa‑amiaza.

A cerut o invoire de doua ore ca sa se duca la o inmormantare, a spus Brad.

Si‑a scos ochelarii cu rama de metal si si‑a masat punctele rosii pe care acestia i le lasasera pe nas.

Acum sa nu ma rogi si tu – oricum va pierd pe amandoi la sfarsitul saptamanii, si‑mi raman doar labagiii.

Brad, trebuie sa te rog.

De ce? Cine‑i tipul asta? Cunningham spune ca el i‑a vandut o masina, ca asta‑i tot. Cristoase, credeam ca nimeni nu merge, in fara de familie, la inmormantarea unui negustor de masini uzate.

Nu era un negustor de masini uzate, era doar un oarecare. Brad, Arnie are niste probleme in legatura cu asta. Simt ca ar trebui sa ma duc cu el.

Brad a oftat.

Okay, okay, okay, okay. Poti sa pleci de la unu la trei, ca si el. Daca esti de acord sa lucrezi in pauza de pranz si marti seara sa stai pana la ora sase.

Sigur. Multumesc, Brad.

O sa te pontez ca de obicei, a spus Brad. Iar daca cineva de la Penn‑DOT din Pittsburg afla despre asta, o sa dau de bucluc.

Nu o sa afle.

O sa‑mi para rau ca va pierd.

A ridicat ziarul si l‑a deschis la pagina sportiva. Venind din partea lui Brad, aceasta remarca fusese un mare compliment.

Si pentru noi a fost o vara buna.

— Imi pare bine ca asta‑i parerea ta, Dennis. Acum sterge‑o si lasa‑ma sa citesc ziarul.

Am plecat.

La ora unu cineva m‑a dus cu o masina de profilat pana la baraca principala. Arnie era inauntru, atarnandu‑si casca galbena de protectie si punandu‑si o camasa curata. S‑a uitat mirat la mine.

Dennis! Ce faci aici?

Ma pregatesc sa merg la o inmormantare. Ca si tine.

Nu, a spus el imediat, si a fost acel cuvant care, mai mult decat orice altceva – sambetele in care nu mai venea la mine, raceala lui Michael si‑a Reginei cand raspundeau la telefon, felul cum se comportase cand il sunasem de la cinematograf – m‑a facut sa‑mi dau seama cat de mult ma inlaturase din viata lui si cum acest lucru se intamplase in acelasi mod in care murise LeBay: subit.

Ba da, am spus. Arnie, il visez pe om. Ma auzi ce‑ti spun? Il visez pe omul ala. Ma duc. Putem sa mergem separat sau impreuna, dar eu ma duc.

NU glumeai, nu‑i asa?

Ce?

Cand mi‑ai telefonat de la cinematograf. Chiar nu stiai ca a murit?

Isuse Cristoase! Crezi ca as glumi in legatura cu asa ceva?

Nu, a spus, dar nu imediat.

Nu a spus nu pana cand nu s‑a gandit foarte serios. Acum vedea posibilitatea ca toti sa‑i fi intors spatele. Will Darnell ii facuse asta, Buddy Repperton si banuiesc ca si mama si tatal lui. Dar nu erau nu­mai ei, sau nu in special ei, deoarece nici unul dintre ei nu era motivul principal. Acela era masina.

Il visezi?

Da.

Statea acolo, tinand camasa curata in maini, gandindu‑se la acest fapt.

— In ziar scria ca funeraliile sunt la Cimitirul Libertyville Heights, am spus in cele din urma. Ai de gand sa iei autobuzul sau mergi cu mine?

Merg cu tine.

Foarte bine.

Am stat pe un deal, deasupra locului unde se tinea slujba de inmormantare, nici unul dintre noi neindraznind sau dorind sa mergem jos si sa ne alaturam celor cativa oameni care erau in jurul gropii. Erau mai putin de douasprezece persoane, jumatate dintre ei indivizi batrani imbracati in uniforme care pareau vechi si bine pastrate – aproape puteai sa simti mirosul de naftalina. Cosciugul lui LeBay era asezat pe niste barne deasupra gropii. Era acoperit cu un steag. Cuvintele predicatorului erau purtate spre noi de adierea fierbinte de sfarsit de august: omul este ca iarba care creste si apoi este taiata, omul este ca o floare care infloreste primavara si se ofileste, omul este indragostit si iubeste ceea ce trece.

Cand s‑a terminat slujba, steagul a fost ridicat, iar un om care parea sa aiba in jur de saizeci de ani a aruncat in sicriu un pumn de tarana. Bulgarasi de pamant s‑au imprastiat si au picat in groapa. In necrolog se spunea ca a lasat in urma un frate si o sora. Acesta trebuie sa fie fratele; asemanarea nu era izbitoare, dar exista. Evident, sora nu ajunsese la inmormantare; in jurul gropii nu mai era nimeni in afara de fostii camarazi.

Doi dintre veterani au impaturit steagul si i l‑au inmanat fratelui lui LeBay. Predicatorul L‑a rugat pe Domnul sa‑i binecuvanteze si sa‑i tina, sa isi intoarca fata spre ei, sa‑i ridice si sa le dea pace. Indoliatii au inceput sa plece. M‑am uitat in jur dupa Arme, dar Arnie nu mai era langa mine. Se indepartase putin. Statea sub un copac. Avea lacrimi pe obraji.

Te simti bine, Arnie? l‑am intrebat.

Am realizat ca eram mai mult decat sigur ca jos nu observasem nici o lacrima, iar daca Roland D. LeBay ar fi stiut ca Arnie Cunningham va fi singura persoana care va varsa o lacrima la inmormantarea scurta dintr‑unul dintre cele mai putin cunoscute cimitire din Pennsylvania, s‑ar putea sa fi scazut cincizeci de dolari din pretul pe care‑l ceruse pe masina lui cacacioasa. La urma urmelor, Arnie inca ar mai fi platit o suta cincizeci de dolari peste ce valora ea.

Si‑a trecut palmele peste obraji intr‑un gest aproape salbatic.

E‑n ordine, a spus el ragusit. Haide.

Sigur.

Credeam ca se referise la faptul ca era timpul sa plecam, dar el nu s‑a indreptat spre locul unde‑mi parcasem Duster‑ul; in schimb, a inceput sa coboare dealul. Am vrut sa‑l intreb unde se duce si apoi am inchis gura. Stiam foarte bine raspunsul; dorea sa discute cu fratele lui LeBay.

Fratele statea impreuna cu doi dintre fostii camarazi, vorbind incet si tinand steagul sub brat. Era imbracat intr‑un costum tipic pentru un om aflat in prag de pensionare si care dispunea de un venit destul de modest; era bleumarin in dungulite, iar turul pantalonilor lucea slab. Cravata era botita la varf, iar camasa alba avea in jurul gulerului o urma galbena.

S‑a uitat spre noi. '

Scuzati‑ma – a spus Arnie – sunteti fratele domnului LeBay, nu‑i asa?

Da, sunt.

S‑a uitat intrebator la Arnie si, m‑am gandit eu, putin precaut.

Arnie i‑a intins mana.

Ma numesc Arnie Cunningham. L‑am cunoscut putin pe fra­tele dumneavoastra. Cu putin timp in urma am cumparat de la el o masina.

Cand Arnie a intins mana, in mod automat LeBay a intins‑o pe a sa – cand este vorba de americani, singurul gest care este probabil mai bine intiparit in reflexe decat stransul mainii cuiva, este acela de a verifica daca fermoarul de la slit este inchis atunci cand iesi dintr‑o toaleta publica. Dar cand Arnie a continuat si i‑a spus ca a cumparat o masina de la LeBay, mana fratelui a ezitat. Pentru un moment am crezut; ca n‑are de gand sa‑i stranga mana prietenului meu, ca o sa si‑o retraga pe a sa si o sa‑l lase pe Arnie cu mana intinsa in aer.



Dar nu a facut asta cel putin, nu chiar. I‑a strans foarte repede mana lui Arnie, retragandu‑se repede.

Christine, a spus el cu voce uscata.

Da, asemanarea de familie exista – in modul cum sprancenele ii umbreau ochii, in forma maxilarului, in culoarea ochilor. Dar fata acestui om era mai placuta, aproape blanda; nu credeam ca va avea vreodata aspectul viclean, de vulpe, care‑l caracterizase pe Roland D. LeBay.

In ultima scrisoare pe care am primit‑o de la Rollie, imi spunea ca a vandut‑O.

Bunule Dumnezeu, si el folosea acel nenorocit prenume feminin. Si Rollie! Era greu sa ti‑l imaginezi pe LeBay, cu teasta lui plina de bube si cu corsetul pestilent, ca fiind Rollie‑ul cuiva. Dar fratele lui pronuntase numele de alint cu aceeasi voce uscata. In acea voce nu exista nici o urma de afectiune, cel putin una pe care s‑o pot percepe eu.

Fratele meu nu‑mi scria des – a continuat LeBay – dar avea o tendinta sa se umfle in pene, domnule Cunningham. As dori sa existe un cuvant mai bland pentru asta, dar nu cred ca exista. In scrisorica lui, Rollie vorbea despre dumneavoastra ca despre un 'muist' si spunea ca v‑a dat ceea ce numea el 'un futai regesc'.

Am ramas cu gura cascata. M‑am intors spre Arnie, asteptandu‑ma la un acces de furie. Dar expresia de pe fata lui nici macar nu se schimbase.

Daca a fost un futai regesc‑a spus el blajin – asta ramane intotdeauna la aprecierea spectatorilor. Nu sunteti de aceeasi parere, domnule LeBay?

LeBay a ras putin in sila, mi s‑a parut.

Acesta este prietenul meu. Era cu mine in ziua cand am cumparat masina.

Am fost prezentat si i‑am strans mana lui George LeBay.

Fostii soldati s‑au indepartat. Noi trei, LeBay, Arnie si eu ne priveam unul pe altul incurcati. LeBay a trecut dintr‑o mana in alta steagul fratelui sau.

Pot sa va ajut cu ceva, domnule Cunningham? a intrebat LeBay pana la urma.

Arnie si‑a dres glasul.

Ma intrebam in legatura cu garajul – a spus el. Vedeti, eu lucrez la masina, incercand s‑o aduc iarasi in stare de functionare. Parintii mei nu sunt de acord s‑o tin acasa si ma intrebam

Nu.

daca n‑as putea inchiria garajul.

Nu, nici nu se poate pune problema, de fapt este …

V‑as plati douazeci de dolari pe saptamana. Douazeci si cinci, daca vreti.

M‑am infiorat. Era ca un copil care calcase in nisip miscator si se decisese sa se inveseleasca mancand cateva turtite cu arsenic.

imposibil.

LeBay arata din ce in ce mai abatut.

Doar garajul, a spus Arnie, caruia calmul incepuse sa i se fisureze. Doar garajul unde a fost ea de la inceput.

Nu se poate, a spus LeBay. Am inscris casa la 'Secolul 21', 'Agentia Imobiliara Libertyville' si 'Casele din Pittsburg', tocmai in aceasta dimineata. Ei or sa inceapa sa prezinte casa.

Da, sigur, cu timpul, dar pana …

si n‑ar fi bine ca tu sa fii prin preajma. Intelegi, nu‑i asa? – S‑a aplecat putin spre Arnie. – Te rog, nu ma intelege gresit. In general nu am nimic impotriva adolescentilor – si daca as avea, pana acum as fi fost intr‑un azil de nebuni, deoarece predau la liceu in Paradise Falls, Ohio, de aproape douazeci de ani – iar tu pari sa fii un exemplar foarte inteligent si bine educat al genului adolescent. Dar tot ce vreau eu sa fac aici in Libertyville este sa vand casa si sa impart cu sora mea din Denver suma de bani pe care o voi obtine. Vreau sa ma descotorosesc de aceasta casa, domnule Cunningham, si vreau sa nu mai am nici o legatura cu viata fratelui meu.

— Inteleg, a spus Arnie. V‑ati putea razgandi daca va promit ca as avea grija de casa? As tunde iarba? As zugravi? As face mici reparatii? In acest fel v‑as putea ajuta.

Sa stiti ca se pricepe foarte bine la asa ceva, am intervenit eu.

M‑am gandit ca mi‑ar prinde bine daca Arnie si‑ar aminti mai tarziu ca am fost de partea lui chiar daca nu era asa.

Deja am angajat un om ca sa supravegheze casa si s‑o intretina putin.

Parea plauzibil, dar am stiut, pe neasteptate si foarte sigur, ca era o minciuna. Si cred ca si Arnie si‑a dat seama.

— In ordine. Imi pare rau pentru fratele dumneavoastra. Parea un om foarte incapatanat.

In timp ce spunea aceste cuvinte, mi‑am amintit cum m‑am intors si l‑am vazut pe LeBay cu lacrimi mari si uleioase pe obraji. Ei bine, asta este. M‑am despartit de EA, fiule.

Incapatanat? – LeBay a zambit cinic. – O, da. A fost un afurisit incapatanat. – Parea sa nu fi remarcat expresia socata a lui Arnie. – Ma scuzati, domnilor. Mi‑e teama ca soarele mi‑a facut putin rau la stomac.

A inceput sa se indeparteze de noi. Noi stateam destul de aproape de mormant si il priveam. Brusc s‑a oprit, iar chipul lui Arnie s‑a luminat; el credea ca LeBay si‑a schimbat pe neasteptate parerea. Pentru un moment LeBay a ramas nemiscat, cu capul inclinat in pozitia unui om care gandeste intens. Apoi s‑a intors la noi.

Sfatul pe care ti‑l dau este sa uiti masina, i‑a spus lui Arnie. Vinde‑O. Daca nimeni n‑o sa vrea s‑0 cumpere intreaga, vinde‑O ca piese de schimb. Daca nimeni n‑O cumpara nici asa, du‑O la cimitir. Fa asta repede si cu totul. Fa‑o tot asa cum te‑ai dezvata de un obicei prost. Cred ca vei fi mai fericit.

Statea acolo, uitandu‑se la Arnie, asteptand ca acesta sa spuna ceva, dar Arnie nu i‑a dat nici un raspuns. Doar ii sustinea privirile lui LeBay. Ochii lui aveau acea culoare speciala, cenusiu‑inchis, pe care o aveau atunci cand se hotara asupra unei idei si picioarle ii prindeau radacini. LeBay a inteles acea privire si a incuviintat. Parea nefericit si putin bolnav.

Domnilor, la revedere.

Arnie a oftat.

Banuiesc ca asta‑i tot.

Il privea pe LeBay indepartandu‑se, plin de resentimente.

Mda, am spus, sperand ca am reusit sa am un ton mai nefericit decat in realitate.

Asta era din cauza visului. Nu‑mi placea ideea s‑o stiu pe Christine inapoi in garaj. Semana prea mult cu visul meu.

Am pornit spre masina, fara sa spunem nimic. LeBay nu‑mi dadea pace. Nici Unul dintre LeBay nu‑mi dadea pace. Brusc, am ajuns la o decizie impulsiva – doar Dumnezeu stie cat de diferit s‑ar fi desfasurat lucrurile daca nu m‑as fi calauzit dupa acest impuls.

Hei, omule, am spus. Am o nevoie. Scuza‑ma doua‑trei minute, okay?

Sigur, a spus el, fara sa ridice privirea.

A continuat sa mearga, cu mainile in buzunare si cu ochii atintiti in pamant.

M‑am indreptat spre stanga, unde era un semn mic si discret, si o sageata si mai mica indicand directia spre toalete. Dar cand am trecut de primul damb si am iesit din raza vizuala a lui Arnie, am cotit spre dreapta si am inceput sa alerg spre parcare. L‑am prins pe Georges LeBay tocmai cand se aseza fara graba la volanul unei Chevette foarte mici, care avea pe parbriz un abtibild Hertz.

Domnule LeBay! am gafait eu. Domnule LeBay!

S‑a ukat curios in sus.

Iertati‑ma. Scuzati‑ma ca va deranjez iarasi.

Nu‑i nimic – a spus el – dar mi‑e teama ca ce i‑am spus prietenului tau este inca valabil. Nu pot sa‑l las sa‑si gareze masina acolo.

Foarte bine, am spus.

Si‑a ridicat sprancenele stufoase.

Masina, am spus. Plymouth‑ul ala Fury. Nu‑mi place.

A continuat sa ma priveasca fara sa spuna nimic.

Nu cred ca este benefica pentru el. Poate ca spun asta in parte pentru ca nu stiu

Esti gelos? m‑a intrebat el incet. Timpul pe care si‑l petrecea cu tine, acum si‑l petrece cu EA?

Ei bine, da, corect, am spus. Este prietenul meu de mult timp. Dar eu – eu nu cred ca asta‑i totul.

Nu?

Nu

M‑am uitat in jur sa vad daca Arnie era prin preajma, iar in timpul in care nu l‑am privit, am reusit sa aflu raspunsul.

De ce i‑ati spus s‑O duca la cimitirul de masini si s‑O uite? De ce i‑ati spus ca‑i ca un obicei prost?

Nu mi‑a raspuns si mi‑era teama ca nu are nimic de spus – cel putin, nu mie. Apoi, aproape prea incet ca sa aud, m‑a intrebat:

Fiule, esti sigur ca asta‑i treaba ta?

Nu stiu.

Brusc mi s‑a parut a fi foarte important sa‑i intalnesc privirile.

Dar, stiti, tin la Arnie. Nu vreau sa‑l vad ca sufera. Masina asta i‑a pricinuit deja necazuri. Nu vreau ca situatia sa se inrautateasca.

Vino la motel la mine in seara asta. Se afla la iesirea lui Western Avenue in 376. Poti sa‑l gasesti?

Eu am asfaltat laturile rambleului de acolo, am spus si i‑am aratat mainile. Inca am basicile.

Eu am zambit, dar el nu.

Motelul Rainbow. Sunt doua moteluri la iesirea aia. Al meu este cel mai ieftin.

Multumesc, am spus eu cu greutate. Ascultati, zau

S‑ar putea sa nu fie treaba ta, sau a mea, sau a altcuiva, a spus LeBay cu vocea lui moale, profesorala, atat de diferita (dar cumva atat de straniu similara) de croncanitul salbatic al fratelui sau. (iar acela‑i aproape cel mai fin miros din lume poate cu exceptia celui de pasarica)

Dar pot sa‑ti spun acum macar atat. Fratele meu n‑a fost un om bun. Cred ca singurul lucru pe care l‑a iubit cu adevarat in toata viata lui a fost acel Plymouth Fury pe care prietenul tau l‑a cumparat. Deci problema s‑ar putea discuta doar intre ei si numai intre ei, indiferent ce‑mi spui tu, sau ce‑ti spun eu.

Mi‑a zambit. Nu a fost un zambet placut, iar in acea fractiune de secunda mi s‑a parut ca‑l vad pe Roland D. LeBay privind prin ochii lui si am tremurat.

Fiule, esti probabil prea tanar ca sa cauti intelepciune in cuvintele altor persoane cu exceptia ta, dar eu iti spun asta: dragostea este dusmanul. – A dat incetisor din cap. – Da. Dintotdeauna si cateodata voit, poetii ii dau alt sens. Dragostea este batranul macelar. Dragostea nu este oarba. Dragostea este un canibal cu o perspicacitate extrem de acuta. Dragostea este ca o insecta; intotdeauna e infometata.

Ce mananca? am intrebat eu fara sa‑mi dau seama ca am de gand sa vorbesc. Fiecare particica a mea, in afara de gura, considera aberanta intreaga discutie.

Prietenia, a spus George La Bay. Mananca prietenia. Daca as fi in locul tau, Dennis, m‑as pregati pentru ce‑i mai rau.

A inchis usa Chevette‑ului cu un bang! usor si a pornit motorul de capacitate mica. S‑a indepartat, lasandu‑ma sa stau acolo, pe marginea macadamului. Mi‑am amintit brusc ca Arnie ar trebui sa ma vada intorcandu‑ma din directia toaletelor, deci m‑am dus intr‑acolo cat de repede am putut.

In timp ce mergeam mi‑am dat seama ca groparii, sau cioclii, sau inginerii pentru eternitate, sau cum s‑ar numi acestia in ziua de azi, ar trebui sa coboare in groapa sicriul lui LeBay. Tarana pe care George LeBay o aruncase la sfarsitul ceremoniei trebuia acum sa fie intinsa pe capac, ca o mana biruitoare. Am incercat sa inlatur din minte aceasta imagine dar, chiar mai rau, peste ea s‑a suprapus alta: Roland D. LeBay, in interiorul sicriului tapetat cu matase alba, imbracat in cel mai bun costum si cu lenjeria cea mai buna – bineinteles, fara corsetul galben si urat mirositor.

LeBay se afla in pamant. LeBay era in sicriul lui, cu mainile in­crucisate pe piept dar de ce eram eu asa de sigur ca pe fata lui era un ranjet larg, dracesc?

Putina istorie de familie

N‑o poti auzi acolo in Needham ?

Route '128, langa liniile de inalta tensiune,

E asa de frig aici in intuneric,

E atat de excitant in intuneric

Jonathan Richmond and the Modern Lovers

Motelul Rainbow intr‑adevar arata destul de rau. Avea un singur etaj, pavajul din parcare era crapat, doua dintre literele firmei de neon erau arse. Era exact genul de motel unde te asteptai sa gasesti un profesor de Engleza batran. Stiu cat de deprimant suna, dar este adevarat. Iar maine el va inapoia masina inchiriata la aeroport si va zbura acasa in Paradise Falls, Ohio.

Motelul Rainbow arata ca o sectie geriatrica. Pe scaunele pliante pe care administratia hotelului le inchiriaza, in dreptul camerelor, stateau grupuri de batrani, cu genunchii ososi incrucisati si cu sosetele albe trase peste gambele paroase. Toti barbatii aratau ca niste alpinisti

In varsta, slabi si vanjosi. Majoritatea femeilor erau infloritoare dato­rita grasimii de dupa cincizeci de ani si a lipsei de sperante. De atunci am observat ca exista moteluri care par locuite numai de oameni care au peste cincizeci de ani – parca ei ar auzi despre aceste locuri de la vreun program 'Oldies but Goodies Hotline'. Aduceti‑va Histerecto‑nomia si Prostata Marita la Nu‑Atat‑de‑Pitorescul Motel Rainbow. N‑avem Televiziune prin Cablu dar Avem Degete Magice, Doar Douazeci si Cinci de Centi Masajul. In, fata camerelor n‑am vazut nici un tanar, iar la unul din capatele cladirii, echipamentul ruginit al tere­nului de joaca era parasit, aruncand pe pamant umbre lungi. Deasupra capului, deasupra firmei de neon, era arcuit un curcubeu. Zumzaia ca un roi de muste prins intr‑o sticla.

LeBay statea in fata camerei 14 tinand in mana un pahar. M‑am dus la el si ne‑am strans mainile.

Ai dori ceva racoritor? m‑a intrebat. In hol exista un automat.

Nu, multumesc, am spus.

Am luat unul din scaunele pliante care se afla in fata unei camere libere si m‑am asezat langa el.

Atunci hai sa‑ti spun tot ce pot, a zis el cu acea voce moale, cultivata. Sunt cu unsprezece ani mai tanar decat Rollie si sunt inca un om care invata cum este sa fii batran.

Mi‑am rearanjat stangaci pozitia in scaun si n‑am spus nimic.

Am fost patru la parinti, a continuat el. Rollie era cel mai mare, eu cel mai mic. Celalalt frate al nostru, Drew, a murit in Franta, in 1944. El si Rollie erau amandoi militari de cariera. Noi am crescut aici, in Libertyville. Doar ca Libertyville era pe atunci mult, mult mai mic. Destul de mic ca sa aiba privilegiati si nedoriti. Noi eram nedoriti. Oameni saraci. Netoti. De partea proasta a drumului. Alege tu cliseul care‑ti place.

A chicotit usor in lumina amurgului si si‑a mai turnat 7‑Up in pahar.

De fapt, imi amintesc un singur lucru constant in legatura cu copilaria lui Rollie – la urma urmelor, cand m‑am nascut eu, el era in clasa a cincea – dar asta‑mi amintesc foarte bine.

Despre ce‑i vorba?

Furia lui, a spus LeBay. Rollie era intotdeauna suparat. Era suparat ca trebuia sa se duca la scoala imbracat cu hainele aruncate de altii, era furios ca tatal nostru era un betiv care nu‑si putea pastra o slujba la nici una dintre otelarii, era suparat ca mama nu‑l putea convinge pe tata sa nu mai bea. Era furios din cauza celorlalti trei copii mai mici – Drew, Marcia si eu – care faceau saracia sa fie insu­portabila.

A intins bratul catre mine si si‑a suflecat maneca de la camasa ca sa‑mi arate tendoanele ofilite, ca niste sfori, ale bratului sau de om batran, care se aflau chiar sub pielea lucioasa si intinsa. De la cot pana la incheietura palmei serpuia o cicatrice.

Asta a fost un cadou de la Rollie. Am obtinut‑o cand aveam trei ani si el paisprezece. Eu ma jucam cu cateva cubulete de lemn vopsit, care se presupunea ca sunt masini si camioane; eram pe aleea din fata casei cand el a iesit trantind usa in drum spre scoala. Banuiesc ca‑i stateam in cale. M‑a impins, a ajuns pana la trotuar, apoi s‑a intors si mi‑a dat un branci zdravan. Cand am aterizat mi‑am infipt bratul intr‑unul din tarusii gardului care inconjura terenul cu buruieni si floarea‑soarelui, pe care mama insista sa‑l numeasca 'gradina'. Am sangerat destul de mult, cat sa‑i sperie pana la lacrimi pe toti – pe toti, cu exceptia lui Rollie, care striga intruna: 'De acum inainte sa te feresti din calea mea, mucos afurisit, sa te feresti din calea mea, auzi?'

M‑am uitat fascinat la cicatricea veche, dandu‑mi seama ca arata ca dara lasata de un derapaj, deoarece acel brat dolofan de copil de trei ani crescuse de‑a lungul anilor si se transformase in bratul slab si lucios de om batran la care ma uitam acum. O rana care fusese o scobitura urata si plina de sange in anul 1921, se alungise lent transformandu‑se in aceasta succesiune argintie de semne ca niste trepte. Rana se inchisese, dar cicatricea se intinsese.

Am simtit un fior teribil, fara sperante. M‑am gandit cum a lovit Arnie cu pumnii in bordul masinii mele, cum a strigat ragusit ca o sa‑i faca s‑o manance, s‑o manance, s‑o manance.

George LeBay ma privea. Nu stiu ce a vazut pe chipul meu, dar si‑a dat incet maneca in jos, iar cand si‑a inchis manseta, acoperind cicatricea, a fost ca si cand a tras cortina peste un trecut aproape de nesuportat.

A mai baut niste 7‑Up.

Tata a venit acasa in acea seara – fusese intr‑o peregrinare pe care o numea 'vanarea unei slujbe' – iar cand a auzit ce a facut Rollie, l‑a snopit in bataie. Dar Rollie nu era deloc dispus sa dea inapoi. A plans, dar nu s‑a cait. LeBay a zambit putin. La sfarsit mama era inspaimantata, strigandu‑i tatalui meu sa se opreasca, pana nu‑l omoara. Pe fata lui Rollie se rostogoleau lacrimile, si totusi nu se caia. 'Statea in calea mea', spunea Rollie printre lacrimi. 'Si daca‑mi mai sta iarasi in cale, o s‑o fac din nou si tu nu ma poti opri, betivan ba­tran si nenorocit!' Atunci tata l‑a lovit in fata, i‑a dat borsul pe nas, iar Rollie a cazut pe jos cu sangele curgandu‑i printre degete. Mama tipa, Marcia plangea, Drew se retrasese speriat intr‑un colt, iar eu urlam din toti rarunchii tinandu‑mi bratul bandajat. Si Rollie a

continuat sa strige: 'As face‑o iarasi, betivan‑betivan‑batran‑nenorocit‑betivan!'

Deasupra noastra incepusera sa apara stelele. Dintr‑o camera a iesit o femeie batrana, a scos un geamantan jerpelit dintr‑un Ford si l‑a dus inapoi in camera. De undeva se auzea un radio. Nu era acordat pe muzica rock a postului FM‑l04.

Furia lui nemarginita mi‑o aduc cel mai bine aminte, a repetat incet LeBay. La scoala se batea cu oricine isi batea joc de hainele lui sau de felul cum era tuns – se lua la bataie cu oricine, chiar daca numai banuia ca se rade de el. Era tot timpul suspendat de la scoala. Pana la urma a renuntat si s‑a inrolat in armata.

Anii douazeci n‑au reprezentat o perioada prea buna ca sa fii in cadrul armatei. Nu exista nici o demnitate, nu erau promovari; nu erau steaguri si stindarde. Nu exista noblete. El a mers din unitate in unitate, la inceput in Sud, apoi in Sud‑Vest. Cam la trei luni primeam de la el o scrisoare. Inca era furios. Era suparat pe cei pe care el ii numea 'cacanarii'. Totul se intampla din vina 'cacanarilor.' Cacanarii nu‑i aprobau promovarea pe care o merita, cacanarii ii anulasera o per­misie, cacanarii nu‑si puteau gasi propriile funduri cu mainile si cu ajutorul unei lanterne. In cel putin doua ocazii, cacanarii il bagasera la arest.

Armata l‑a tinut deoarece era un excelent mecanic – putea sa mentina in stare de functionare vehiculele vechi si degradate, care erau tot Ceea ce Congresul permisese Armatei.

Tulburat, m‑am surprins iarasi gandindu‑ma la Arnie – Arnie care avea niste maini atat de iscusite.

LeBay s‑a aplecat.

Dar acest talent era o alta sursa a furiei lui, tinere. Iar aceasta furie nu s‑a stins pana cand si‑a cumparat masina aceea pe care acum o detine prietenul tau.

Ce vrei sa spui?

LeBay a chicotit harait.

El repara camioanele armatei, masinile personalului, vehiculele pentru transportul munitiei. Repara buldozere si pastra in stare de functionare masinile personalului folosind scuipatul si sarma ordinara. Si odata, cand un congresman a venit sa viziteze Fort Arnold in vestul texasului si a avut o problema la masina, i s‑a ordonat de catre comandantul unitatii, care dorea cu disperare sa faca o impresie buna, sa repare Bentley‑ul luxos al congresmanului. O, da, am primit o scrisoare de patru pagini despre acel anume 'cacanar' – patru pagini pline de furia si vitriolul lui Rollie. A fost o minune ca acele cuvinte nu fumegau pe pagina.

Toate acele vehicule dar Rollie n‑a detinut niciodata o masina proprie pana dupa Al Doilea Razboi Mondial. Chiar si atunci singurul lucru pe care si l‑a putut permite a fost un Chevrolet vechi care mergea prost si era mancat de rugina. In anii douazeci si treizeci n‑a avut niciodata bani indeajuns, iar in timpul razboiului a fost prea preocupat sa ramana in viata.

In toti acei ani a lucrat in garaje, a reparat mii de vehicule pentru cacanari si niciodata n‑a avut unul care sa fie al sau. Se repeta iarasi situatia dm Libertyville. Chiar si vechiul Chevrolet n‑a putut sa rezolve situatia, sau vechiul Huston Hornet pe care l‑a cumparat la un an dupa ce s‑a insurat.

S‑a insurat?

Nu v‑a spus asta, nu‑i asa? m‑a intrebat LeBay. Ar fi fost bucuros sa povesteasca si sa repovesteasca despre aventurile din armata si despre confruntarile pe care le‑a avut cu cacanarii – atata timp cat tu si prietenul tau puteati sa‑l ascultati fara sa adormiti iar el ar fi avut mana in buzunarul vostru pipaindu‑va portofelul. Dar nu s‑ar fi obosit sa va spuna despre Veronica sau Rita.

Cine au fost?

Veronica a fost sotia lui. S‑au casatorit in 1951, cu putin timp inainte de plecarea lui Rollie in Coreea. Stii, ar fi putut sa ramana in tara. Era insurat, nevasta lui era insarcinata, el se apropia de varsta mijlocie. Dar a ales sa plece.

LeBay s‑a uitat ganditor la echipamentul parasit al terenului de joaca.

Stii, asta a fost bigamie. In 1951, avea patruzeci si patru de ani si deja era insurat. Era insurat cu armata. Si cu cacanarii.

Iarasi a tacut. Tacerea lui avea o calitate morbida.

Va simtiti bine? l‑am intrebat pana la urma.

Da, mi‑a raspuns. Doar ma gandeam. Gandeam rau despre morti.

M‑a privit calm – cu exceptia ochilor; erau intunecati si raniti.

Stii, tinere, toate astea ma fac sa sufar cum spuneai ca te nu­mesti? Nu vreau sa stau aici si sa cant aceste melodii vechi si triste unuia caruia nu pot sa‑i spun pe numele mic. Era Donald?

Dennis, am spus. Uitati, domnule LeBay

Ma doare mai mult decat as fi crezut, a continuat el. Dar acum, daca am inceput, hai sa termin, nu‑i asa? Am intalnit‑o pe Veronica doar de doua ori. Era din West Virginia. De langa Wheeling. Era o sudista tipica si nu prea desteapta. Rollie era in stare s‑o domine, o considera un bun al sau, ceva de la sine inteles. Dar ea il iubea, cred – cel putin pana la treaba murdara cu Rita. Cat despre Rollie, eu nu cred ca s‑a insurat cu o femeie. El s‑a insurat cu un fel de zid al plangerii. Scrisorile pe care ni le trimitea ei bine, trebuie sa‑ti amintesti ca parasise scoala foarte repede. Scrisorile, analfabete cum erau, insemnau pentru fratele meu un efort foarte mare. Reprezentau puntea de care se agata, romanul lui, simfonia lui, marele sau efort. Nu cred ca le scria ca sa se descotoroseasca de veninul din inima lui. Cred ca le scria ca sa‑l raspandeasca. Din momentul in care a avut‑o pe Veronica, nu ne‑a mai scris. Avea acum setul lui de urechi eterne si nu mai trebuia sa ne plictiseasca pe noi. Banuiesc ca i‑a scris ei in timpul celor doi ani cand a fost in Coreea. In acea perioada eu am primit doar una si cred ca Marcia doua. N‑a simtit nici o bucurie cand s‑a nascut fiica‑sa, la inceputul lui 1952, doar o plangere ursuza ca mai avea acasa inca o gura de hranit iar cacanarii vor lua mai mult de la el.

A avansat vreodata in rang? am intrebat.

Cu un an inainte vazusem un episod dintr‑un lung serial de televiziune, unul dintre acele romane TV, numit Odata – Vultur. Am vazut cartea la magazin in ziua urmatoare si am cumparat‑o sperand o poveste buna de razboi. Dupa cum s‑a dovedit, am avut parte de razboi si de pace si de cateva idei noi despre serviciul militar. Una dintre ele era despre faptul ca promovarea incepe sa devina foarte rapida in timpul razboiului. Imi era greu sa inteleg cum a putut LeBay sa se inroleze in anii douazeci, sa treaca prin doua razboaie si inca sa fie un gunoi cand Ike a devenit Presedinte.

LeBay a ras.

Era ca si Prewitt din De Aici Pana la Eternitate. Avansa, dupa care era retrogradat pentru ceva – insubordonare, impertinenta sau betie. Ti‑am spus ca a petrecut mult timp la arest? Intr‑una din dati a stat acolo pentru ca a urinat in vasul pentru punch de la Clubul Ofiterilor din Fort Dix inaintea unei petreceri. Pentru ofensa asta a primit doar zece zile, deoarece cred ca superiorii au priyit in inimile lor si s‑au gandit ca nu a fost nimic altceva decat o gluma de betiv, dupa cum si unii dintre ei au facut probabil pe vremea cand faceau parte din cluburile studentesti – ei nu aveau, nu puteau avea, vreo idee despre ura si dispretul adanc care se afla in spatele acelui gest. Dar imi imaginez ca pe atunci Veronica le‑ar fi putut spune adevarul.

M‑am uitat la ceas. Era noua si un sfert. LeBay vorbea de aproape o ora.

Fratele meu s‑a intors din Coreea in 1953 si si‑a intalnit atunci fiica pentru prima data. Am inteles ca a privit‑o timp de un minut sau doua, apoi i‑a dat‑o inapoi sotiei sale si s‑a dus sa mestereasca la vechiul Chevrolet pentru tot restul zilei Te plictisesti, Demis?

Nu, am spus sincer.

In toti acei ani, singurul lucru pe care Rollie si‑l dorea cu adevarat era o masina nou‑nouta. Nu un Cadillac sau un Lincoln; nu dorea sa se alature clasei superioare, ofiterilor, cacanarilor. El dorea un Plymouth nou, sau poate un Ford, sau un Dodge. Veronica ne scria din cand in cand si ne spunea ca‑si petreceau majoritatea duminicilor colindand magazinele de automobile din zonele unde era stationat Rollie. Ea si copilul stateau in vechiul Hornet care‑l aveau pe atunci, Veronica citindu‑i povesti Ritei, in timp ce Rollie colinda nenumarate parcari prafuite, cu alti si alti negustori, discutand despre combustia interna, cai putere, rata de scnimb a vitezelor Cateodata ma gandesc la micuta fetita care a crescut in sunetul de fond al ventilatoarelor imense care scoteau aerul fierbinte din garajele armatei dintr‑o duzina de baze militare si nu stiu daca sa rad sau sa plang.

Gandurile mele s‑au indreptat iarasi spre Arnie.

Care‑i parerea dumneavoastra, era obsedat?

Da. As spunerea era obsedat. A inceput sa‑i dea Veronicai bani sa‑i puna deoparte. In afara de insuccesul lui de a fi promovat mai mult decat sergent‑major, fratele meu avea o problema cu bautura. Nu era un alcoolic, dar dadea periodic cate un chiolhan, o data la sase sau opt luni. Banii pe care reuseau sa‑i economiseasca se terminau la un ase­menea chiolhan. Niciodata nu stia precis unde‑i cheltuise.

Se presupunea ca Veronica o sa puna capat acestui obicei. Asta a fost unul dintre motivele pentru care o luat‑o de nevasta. Cand incepeau chiolhanurile, Rollie mergea la ea si‑i cerea bani. O data a amenintat‑o cu cutitul; i l‑a pus la gat. Am aflat asta de la sora mea, care vorbea cateodata cu Veronica la telefon. Veronica nu a vrut sa‑i dea banii, care atunci, in 1955, totalizau in jur de opt sute de dolari. 'Scumpule, aminteste‑ti de masina', i‑a spus ea cu varful cutitului lipit de gat 'N‑o sa‑ti cumperi niciodata masina daca o sa‑i bei pe toti.'

— Inseamna ca l‑a iubit, am spus.

Ei bine, poate ca da. Dar, te rog, nu fa presupunerea romantica ca dragostea a reusit sa‑l schimbe in vreun fel pe Rollie. Apa poate sa macine orice piatra, dar numai in sute de ani. Oamenii sunt muritori.

A parut ca sta in cumpana daca sa mai continue acest subiect, apoi s‑a decis ca nu. Aceasta tacere mi s‑a parut ciudata.

Dar niciodata nu le‑a lasat vreo zgarietura, nici uneia – a continuat LeBay. Si trebuie sa‑ti amintesti ca era beat atunci cand a amenintat‑o cu cutitul. Acum in scoli exista proteste vehemente impotriva drogurilor, si nu ma opun acestui protest, deoarece cred ca‑i obscen sa te gandesti la copii de cincisprezece, saisprezece ani, care‑s tot timpul plini de droguri, dar eu totusi cred ca alcoolul este cel mai vulgar si periculos drog care a fost inventat vreodata – si este legal.

Cand fratele meu s‑a retras pana la urma din armata, in 1957, Veronica reusise sa stranga putin peste o mie doua sute de dolari. La

acestia se adauga o pensie de invaliditate substantiala, pentru problema pe care o avea la spate – s‑a luptat cu cacanarii pentru ea si a castigat.

Deci, pana la urma, aveau banii. Au cumparat casa pe care ati vizitat‑o tu si prietenul tau, dar inainte ca sa se gandeasca macar ra casa au luat masina. Masina era prioritatea maxima. Vizitele la magazinele de automobile erau un iures febril. Si pana la urma s‑a decis pentru Christine. Am primit o scrisoare lunga despre ea. Era un Fury 1958, sport, cu doua usi, iar in scrisoare mi‑a dat toate datele de catalog. Nu mi le amintesc, dar pun pariu ca prietenul tau poate sa spuna ca pe o poezie toate caracteristicele EI.

Masurile EI, am spus eu.

LeBay a zambit fara umor.

Masurile EI, da. Imi amintesc ca mi‑a scris ca pretul de vanzare era cu putin sub 3000 $, dar el i‑a 'jecmanit' dupa cum s‑a exprimat, pana la 2100 $ cu tot cu piesele de schimb. A facut comanda pentru EA, a platit un avans de zece la suta, iar cand a primit‑O, a platit restul in bani gheata – in bancnote de zece si douazeci de dolari. Anul urma­tor, Rita, care pe atunci avea sase ani, a murit.

Am sarit ca ars, incat aproape am rasturnat scaunul. Vocea lui blanda, profesorala, avea un ton adormitor, iar eu eram obosit; fusesem pe jumatate adormit. Ultima remarca fusese ca un dus rece pe fata.

Da, este adevarat, a raspuns el expresiei mele intrebatoare si uimite de pe fata mea.

Iesisera sa faca o 'motoraita' in acea zi. Asta inlocuise expe­ditiile de vanatoare de masini: 'motoraita'. Asta era expresia lui. A preluat‑o dintr‑un rock‑and‑roll, unul din acelea pe care le asculta tot timpul. In fiecare sambata, toti trei plecau sa faca o 'motoraita'. Si in fata si in spate existau pungi pentru gunoi. Micutei i se interzisese sa arunce ceva pe jos. Ii era interzis sa faca mizerie. Invatase bine lectia. Ea

A cazut intr‑o tacere stranie, ganditoare, apoi a abordat alt subiect.

Rollie pastra scrumierele curate. Intotdeauna. Era un fumator inrait, dar scutura scrumul tigarii pe gemuletul mic, nu in scrumiera, iar cand termina de fumat, arunca mucul pe geam. Daca avea pe cineva cu el care folosea scrumiera, o golea si apoi o stergea cu un servetel de hartie. Isi spala masina de doua ori pe saptamana si o vopsea de doua ori pe an. O repara singur, inchiriind spatiu la un garaj din localitate.

Ma intrebam daca fusese Garajul Darnell.

— In acea duminica s‑au oprit la un chiosc de pe marginea drumului ca sa cumpere hamburgeri, cand se intorceau spre casa. Stii, pe vremea aceea nu existau McDonald‑uri, doar chioscuri. Iar ceea ce s‑a intam­plat a fost destul de simplu, banuiesc

Iarasi acea tacere, ca si cum s‑ar fi intrebat cat de mult ar trebui sa‑mi spuna sau cum sa separe ceea ce stie de presupuneri.

S‑a inecat cu o bucata de carne, a spus pana la urma. Cand a inceput sa horcaie si sa‑si puna mainile la gat, Rollie a tras la marginea drumului, a scos‑o din masina si a batut‑o pe spate incercand s‑o faca sa scuipe. Bineinteles acum exista o metoda – Manevra Heimlich – care functioneaza foarte bine in asemenea situatii. O tanara, o profesoara, de fapt, a salvat un baiat care se inecase in cafeneaua liceului meu chiar anul trecut, folosind Manevra Heimlich. Dar in acele zile Nepoata mea a murit pe marginea drumului. Imi imaginez ca a fost un mod murdar si ingrozitor de a muri.

Vocea lui isi reluase acea cadenta adormitoare, de clasa de curs, dar mie nu‑mi mai era somn. Chiar deloc.

A incercat s‑o salveze. Cred asta. Si incerc sa cred ca faptul ca a murit a fost doar un ghinion. El avusese un serviciu nemilos multa vreme si nu cred ca‑si iubea foarte mult fiica, daca nu deloc. Dar cateodata, in situatii limita, lipsa dragostei poate fi salvatoare. Cateodata este nevoie de cruzime.

Dar nu de data aceea, am spus.

Pana la urma a intors‑o pe dos si a tinut‑o de glezne. A lovit‑o in burta, sperand, s‑o faca sa vomite. Cred ca ar fi incercat sa‑i faca o trahectonomie cu briceagul daca ar fi avut cea mai vaga idee despre cum se face asa ceva. Dar, bineinteles ca nu stia. Fetita a murit.

Marcia, sotul ei si familia au venit la inmormantare. Si eu la fel. A fost ultima reuniune de familie. Imi amintesc cum ma gandeam ca, bineinteles, el o sa vanda masina. Intr‑un mod ciudat, eram putin dezamagit. Ocupase un loc atat de important in scrisorile Veronicai si in cele cateva pe care ni le trimisese Rollie, incat mi se parea ca este aproape o membra a familiei. Dar nu a vandut‑o. S‑au dus la Biserica Metodista din Libertyville in ea, si era lustruita si sclipitoare si demna de ura. Eu eram plin de ura.

S‑a intors si s‑a uitat la mine.

Crezi asta, Dennis?

A trebuit sa inghit inainte sa‑i pot raspunde:

Da, am spus. Da, cred.

LeBay a incuviintat sinistru.

Veronica statea pe scaunul din fata ca un manechin de ceara. Tot ceea ce fusese ea – tot ceea ce fusese in interiorul ei – se stinsese. Rollie avusese masina, ea o avusese pe fetita. Nu numai ca isi plangea fiica. Murise.

Am incercat sa‑mi imaginez situatia – am incercat sa‑mi imaginez ce as fi facut daca mi s‑ar fi intamplat mie. Fiica mea sa inceapa sa horcaie si sa se inece in spatele masinii mele si apoi sa moara pe marginea drumului. As vinde masinal De ce? Nu a fost masina cea care a omorat‑o; era ceea ce muscase, imbucatura de hamburger care‑i blocase caile respiratorii. Deci de ce sa vand masina? In afara de micul amanunt ca n‑as mai putea niciodata s‑o privesc, n‑as putea sa ma mai gandesc la ea fara oroare si amaraciune. Oare as vinde‑o? Omule, se caca ursul in padure?

L‑ai intrebat despre asta?

Sigur ca l‑am intrebat. Marcia era cu mine. Se intampla asta dupa slujba. Fratele Veronicai venise din Glory, West Virginia, si a dus‑o acasa dupa slujba de ingropare – oricum, ea era ca in transa.

Am stat singuri cu el, Marcia si cu mine. Aceea a fost reuniunea adevarata. L‑am intrebat daca intentioneaza sa vanda masina. Era parcata chiar in spatele furgonetei de pompe funebre care o adusese pe fiica lui la cimitir – stii, acelasi cimitir in care a fost azi ingropat Rollie. Era alba cu rosu – Chrysler n‑a oferit niciodata modelul Plymouth Fury 1958 in aceste culori; Rollie a vopsit‑o la comanda. Stateam cam la cincizeci de picioare departare de ea, si am avut un sentiment foarte ciudat cea mai ciudata pornire sa ma mai indepartez, ca si cum ne‑ar fi putut auzi.

Ce ati spus?

L‑am intrebat daca are de gand sa vanda masina. Acea expresie hotarata, incapatanata ca de catar, i s‑a intiparit pe fata, expresia pe care mi‑o aminteam atat de bine din copilarie. Era privirea care o avusese cand m‑a aruncat in gardul cu tepuse. Privirea pe care o avusese cand ii tot spunea betivan tatalui meu, chiar si dupa ce nasul ii sangera. Mi‑a spus: 'George, as fi nebun s‑o vand, are doar un an si doar 11000 mile. Stii ca nu‑ti obtii niciodata banii din vanzarea unei masini pana cand nu are trei ani'.

I‑am spus: 'Rollie, daca pentru tine asta‑i o chestiune de bani, atunci inseamna ca cineva ti‑a furat ceea ce mai ramasese din inima ta si a pus in loc o piatra. Vrei ca nevasta‑ta sa se uite la ea in fiecare zi? Sa calatoreasca cu ea? Dumnezeule mare, omule!' Expresia aceea nu s‑a schimbat. Nu, pana. cand nu s‑a uitat la masina, stand acolo in lumina soarelui stand in spatele dricului. Doar in acel moment chipul i s‑a imblanzit. Imi amintesc ca m‑am intrebat daca se uitase vreodata asa la Rita. Banuiesc ca nu. Nu cred ca putea.

Cateva clipe a tacut, apoi a continuat.

Marcia i‑a spus acelasi lucru. Ei intotdeauna i‑a fost frica de Rollie, dar in ziua aceea era mai mult furioasa decat fricoasa – aminteste‑ti, ea primise scrisori de la Veronica si stia cat de mult o iubise Veronica pe micuta. I‑a spus ca atunci cand cineva moare, arzi salteaua pe care a dormit, dai hainele persoanei la Armata Salvarii, pui capat acelei vieti sub toate aspectele, astfel incat cei in viata sa‑si poata vedea de treburile lor. I‑a spus ca sotia lui n‑o sa poata reveni la o viata normala atata timp cat masina in care murise fiica ei se mai afla in garaj. Rollie a intrebat‑o in stilul lui rautacios, sarcastic, daca dorea ca el sa‑si ude masina cu benzina si sa‑i dea foc doar pentru ca fiica lui se inecase de moarte. Sora mea a inceput sa planga si i‑a spus ca asta era o idee foarte buna. Pana la urma am luat‑o de brat si am dus‑o de acolo. Nu se putea discuta cu Rollie, nici atunci si niciodata. Masina era a lui si putea sa vorbeasca despre faptul ca trebuie s‑o tina pana cand are trei, ani, putea sa vorbeasca despre kilometraj pana se albastrea la fata, dar purul adevar era ca el avea de gand s‑o tina pentru ca asta dorea.

Marcia si familia ei s‑au intors la Denver cu Ogarul Cenusiu si, din cate stiu eu, nu l‑a mai vazut niciodata pe Rollie si nici nu i‑a mai scris. N‑a venit la inmormantarea Veronicai. Nevasta lui. Prima data copilul, apoi nevasta. Cumva, mi‑am dat seama ca asa se intamplase. Bang‑bang. Dinspre picioare a inceput sa‑mi urce spre stomac un fel de amorteala.

A murit sase luni mai tarziu. In ianuarie 1959.

Dar n‑a avut nici o legatura cu masina, am spus. N‑a avut nici o legatura cu masina, asa‑i?

A fost in stransa legatura cu masina, a spus el incetisor.

M‑am gandit ca nu mai vreau sa aud nimic. Dar bineinteles ca aveam sa ascult in continuare. Deoarece prietenul meu detinea acum masina si deoarece aceasta incepuse sa ocupe un loc mult prea important in viata lui.

Dupa ce Rita a murit, Veronica a avut o depresiune nervoasa. Pur si simplu n‑a mai reusit niciodata sa‑si revina. Isi facuse cativa prieteni in Libertyville, care au incercat s‑o ajute s‑o ajute sa‑si regaseasca iarasi un fel de viata. Cred ca asa se spune. Dar nu a fost in stare. Chiar deloc. Altfel, treburile mergeau bine. Pentru prima data in viata fratelui meu, aveau destui bani. Avea pensia din partea armatei, pensia de invaliditate si isi gasise o slujba de paznic de noapte la fabrica de anvelope din vestul orasului. Dupa inmormantare m‑am dus pana acolo, dar nu mai exista.

A dat faliment acum doisprezece ani, am spus eu. Eu eram copil pe atunci. Acum este o autoservire chinezeasca acolo.

Plateau imprumutul pe casa in doua rate lunare. Si, bineinteles, nu mai aveau o fetita de care sa aiba grija. Dar pentru Veronica n‑a mai existat niciodata lumina sau un imbold de a se insanatosi.

S‑a sinucis cu sange rece, dupa cate am putut sa aflu. Daca ar fi existat manuale pentru cei care doresc sa devina sinucigasi, moartea ei ar fi putu fi inclusa drept un exemplu de urmat. S‑a dus la magazinul Western Auto, din oras – acelasi de la care mi‑am cumparat eu prima mea bicicleta pu multi, multi ani in urma – si a cumparat un furtun de cauciuc lung de douazeci de picioare. Unul dintre capete l‑a atasat la teava de esapament a Christinei, iar celalalt l‑a bagat pe unul dintre geamurile din spate. Nu si‑a luat niciodata carnetul de conducere, dar stia cum sa porneasca o masina. Asta era tot ce avea nevoie sa stie.

Mi‑am strans buzele, apoi le‑am umezit cu limba si mi‑am auzit glasul, aproape un fel de croncanit ruginit:

Cred ca acum as bea ceva.

Daca esti dragut, mai adu‑mi si mie o cutie, a spus el. O sa ma tina treaz – intotdeauna au acest efect asupra mea – dar, banuiesc ca oricum n‑as dormi prea mult la noapte.

Banuiam ca si mie mi se va intampla la fel. M‑am dus sa iau racoritoarele din nolul motelului, iar cand ma intorceam m‑am oprit la jumatatea parcarii. El era doar o umbra mai inchisa in fata camerei sale, sosetele lui albe licarind ca niste fantome micute. M‑am gandit: Poate ca masina este blestemata. Probabil aceasta‑i explicatia. Intr‑adevar, pare o poveste cu fantome. In fata este un indicator urmatoarea oprire, Zona Crepusculara!

Dar asta era ridicol, nu‑i asa?

Bineinteles ca da. Am continuat sa merg. Masinile nu poarta blesteme, dupa cum nici oamenii; acestea erau chestii pentru filme de groaza, un fel de divertisment pentru o noapte de sambata la cinematograful‑parcare, dar foarte, foarte indepartate de faptele de zi cu zi care formeaza realitatea.

I‑am inmanat cutia cu apa tonica si am ascultat restul povestirii, care poate fi rezumata intr‑o singura propozitie: apoi a trait nefericit pana la moarte. Unicul Roland D. LeBay si‑a pastrat casa‑vagon si Plymouth‑ul 1958. In 1965 a renuntat la chipiul de paznic de noapte si la ceasul de pontaj. Si, candva, tot in jurul acelei date, a renuntat sa mai faca mari eforturi ca s‑o pastreze pe Christine ca noua – a lasat‑o sa se deterioreze tot la fel cum altcineva nu s‑ar mai ocupa de un ceas.

Vrei sa spui ca a tinut‑o acolo? am intrebat. Din 1965? Timp de treisprezece ani?

Nu, a pus‑o in garaj, bineinteles, a spus LeBay. Vecinii n‑ar fi tolerat privelistea unei masini care se deterioreaza pe peluza din fata. La tara, poate, dar nu in Suburbia U.S.A.

Dar era acolo cand noi am –

Da, stiu. A pus‑o pe peluza cu anuntul DE VANZARE prins pe parbiz. M‑am interesat de chestia asta. Eram curios, deci am intrebat. La Legiune. Majoritatea dintre ei pierdusera contactul cu Rollie, dar unul dintre ei mi‑a spus ca parca vazuse masina acolo, pe peluza, pentru prima data in luna mai.

Am inceput sa spun ceva dar apoi m‑am oprit. Imi venise o idee ingrozitoare, care suna cam asa: Era prea convenabil. Mult prea convenabil. Christine a stat ani multi in garajul intunecat – patru, opt, doisprezece, mai multi. Apoi – cu cateva luni inainte ca Arnie si cu mine sa trecem pe acolo si Arnie s‑o vada – Roland D. LeBay a scos‑o brusc afara si a pus pe ea un anunt: DE VANZARE.

Mai tarziu – mult mai tarziu – am verificat anunturile din ziarele din Pittsburg si ziarul local din Libertyville, The Keystone. Nu daduse nici un anunt pentru vanzarea Fury‑ului, cel putin nu in ziare, asa cum se procedeaza de obicei cand vrei sa vinzi o masina. Pur si simplu a scos‑o la vedere pe strada lui de periferie – nu era nici macar o artera principala – si a asteptat sa treaca pe acolo un cumparator.

Nu mi‑am dat seama atunci de celelalte implicatii ale acestui gand – cel putin nu in mod logic, intelectual – dar stiam destul ca sa simt revenirea acelui fior rece si albastru al fricii. Era ca si cum el a stiut ca va veni un cumparator. Daca nu in mai, atunci in iunie, sau iulie, sau august. Candva curand.

Nu, aceasta idee nu mi‑a venit pe o cale logica sau rationala. In schimb in minte mi s‑a format o imagine viscerala: o dionea pe marginea unei mlastini, cu falcile ei verzi larg deschise, asteptand sa prinda o insecta.

Insecta potrivita.

Eu m‑am gandit ca renunta la ea deoarece nu dorea sa riste sa pice la examenul de conducere, am spus eu pana la urma. Dupa ce imbatranesti, trebuie sa dai cate un examen pe an. Reinnoirile carnetului de conducere depind de asta.

George LeBay a incuviintat.

Asta ar fi fost in firea lui Rollie. Dar

Dar ce?

— Imi amintesc ca am citit undeva – dar pentru nimic in lume nu‑mi amintesc cine a spus‑o sau cine a scris‑o – ca in existenta umana sunt 'timpuri'. Ca atunci cand a venit 'timpul— motorului cu aburi', o duzina de oameni l‑au inventat. Poate ca brevetul l‑a obtinut doar unul singur, sau creditul din cartile de istorie, dar dintr‑o data toti, multi oameni, lucrau la aceeasi idee. Cum iti explici asta? Doar ca a fost timpul pentru motorul cu aburi.

LeBay a baut niste apa tonica si a privit in sus spre cer.

Vine Razboiul Civil si dintr‑o data este 'timpul cuirasatelor'. Apoi este 'timpul mitralierelor'. Fara sa‑ti dai seama este 'timpul electricitatii' si 'timpul radioului' si, in sfarsit, este 'timpul bombei atomice'. Ca si cum aceste idei vin toate nu de la niste indivizi, ci de la un mare val de inteligenta care tot timpul se deplaseaza un val de inteligenta din afara umanitatii.

Aceasta idee ma sperie daca ma gandesc prea mult la ea, Dennis. Pare sa aiba o tenta ei bine, foarte necrestineasca.

Iar pentru fratele dumneavoastra a existat un 'timp al vanzarii Christinei'?

Probabil. Ecleziastul spune ca exista o vreme pentru orice – un timp pentru semanat, un timp pentru cules, un timp pentru razboi, un timp pentru pace, un timp in care sa darami si un timp ca sa pui pietrele una peste alta. Un negativ pentru un pozitiv. Deci, daca in viata lui Rollie a existat 'timpul Christinei', s‑ar putea sa fi venit, tot la fel de bine, o zi in care trebuia s‑o vanda pe Christine.

Daca asa a fost, atunci el ar fi stiut cand venise momentul. Era un animal, iar animalele se ghideaza foarte bine dupa instinctele lor.

Sau poate ca pana la urma s‑a plictisit de ea, a incheiat LeBay.

Am incuviintat ca poate asa a fost, mai mult pentru ca eram nerabdator sa plec si nu neaparat pentru ca aceasta explica intamplarile spre deplina mea satisfactie. George LeBay nu vazuse masina in ziua in care Arnie uriase la mine sa ma intorc. Totusi, eu o vazusem. '58‑ul nu arata ca o masina care se odihnise linistita intr‑un garaj. Fusese murdara si zgariata, cu parbrizul crapat si cu una din barele de protectie aproape smulsa de la locul ei. Aratase ca un cadavru deshumat si lasat sa se descompuna la soare.

M‑am gandit la Veronica LeBay si am simtit un fior rece.

Ca si cum mi‑ar fi citit gandurile – oricum, o parte din ele – LeBay a spus:

Stiu foarte putine despre modul cum a trait sau despre ce a gandit fratele meu in ultimii ani ai vietii lui, dar sunt foarte sigur de un lucru, Dennis. In 1965, sau cand s‑a intamplat, cand a simtit ca este timpul sa puna masina in garaj, asa a facut. Iar cand a simtit ca trebuie s‑o vanda, a expus‑o pentru vanzare.

A facut o pauza.

Si nu cred ca mai am ce sa‑ti spun cu exceptia faptului ca eu intr‑adevar cred ca prietenul tau ar fi mai fericit daca s‑ar descotorosi de masina aia. L‑am studiat foarte bine pe prietenul tau. Nu arata ca un tanar prea fericit in prezent. Ma insel?

M‑am gandit foarte bine la intrebarea lui. Nu, fericirea nu il caracteriza pe Arnie si nu‑l rasfatase niciodata. Dar pana cand incepuse povestea cu Plymouth‑ul, paruse cel putin multumit ca si cand ar fi ajuns la un modus vivendi. Nu o relatie pe deplin fericita, dar cel putin una care mergea.

Nu, am spus. Nu va inselati.

Nu cred ca masina fratelui meu il va face fericit. Daca va avea cumva vreo influenta, se va intampla invers.

Si, ca si cand mi‑ar fi citit gandurile de acum cateva minute, a continuat:

Stii, eu nu cred in blesteme. Nici in fantome sau in orice fapt supranatural. Dar cred ca sentimentele si unele evenimente au o anumita rezonanta care persista. S‑ar putea ca sentimentele sa poata comunica intre ele in anumite circumstante, daca imprejurarile sunt destul de speciale la fel cum o cutie cu lapte lasata fara capac in frigider poate sa ia aroma altor alimente. Sau poate ca asta este o idee ridicola de‑a mea. Sau doar ca poate m‑as simti mai bine daca as sti ca masina in care nepoata‑mea a murit asfixiata si in care cumnata‑mea s‑a sinucis este transformata intr‑un cub de metal presat. Poate ca, de fapt, simt ca s‑a incalcat grosolan buna‑cuviinta.

Domnule LeBay, ziceati ca ati angajat pe cineva care sa aiba grija de casa fratelui dumneavoastra pana cand este vanduta. Era adevarat?

S‑a foit putin in scaun.

Nu, nu era. Am mintit sub influenta unui impuls. Nu‑mi placea sa ma gandesc ca masina aceea va fi inapoi in garaj ca si cand si‑ar fi gasit drumul spre casa. Daca mai exista emotie si sentimente persistente, ele ar fi si acolo la fel ca in EA – si foarte repede s‑a corectat – ea.

Nu mult dupa aceea mi‑am luat la revedere si am pornit cu masina spre casa, prin intuneric, gandindu‑ma la tot ce‑mi spusese LeBay. M‑am intrebat daca pe Arnie l‑ar impresiona daca i‑as spune ca o persoana a avut un accident mortal in masina lui, iar alta s‑a sinucis in ea. Stiam destul de bine ca nu; in felul sau, Arnie putea fi tot atat de incapatanat ca Roland LeBay. Cearta frumusica pe care o avusese cu parintii lui din cauza masinii demonstrase foarte concludent acest lucru. Faptul ca persista sa mearga la orele de mecanica auto acolo, in versiunea din Liceul Libertyville a unei zone demilitarizate, demonstra acelasi lucru.

M‑am gandit la LeBay spunand: Nu‑mi placea sa ma gandesc ca masina aceea este inapoi in garaj ca si cand si‑ar fi gasit drumul spre casa.

De asemenea, spusese ca fratele sau isi ducea undeva masina ca sa lucreze la ea. Iar singurul garaj din Libertyville unde puteai sa faci asta era acum cel al lui Darnell. Bineinteles, in anii cincizeci s‑ar putea sa mai fi existat si altul, dar ma indoiam. In inima mea aveam convingerea ca Arnie mesterise la Christine intr‑un loc unde i se mai facusera si inainte reparatii.

I se mai facusera. Aceasta era fraza operanta. Din cauza bataii cu Buddy Repperton, lui Arnie ii era teama s‑o mai lase acolo. Deci si aceasta cale spre trecutul Christinei s‑ar putea sa fie blocata.

Si, bineinteles, nu existau nici un fel de blesteme, chiar si ideea lui LeBay despre emotiile persistente era destul de trasa de par. Ma indoiam ca macar el o credea. Imi aratase o cicatrice veche si folosise cuvantul razbunare. Iar acesta era probabil mult mai apropiat de adevar decat orice porcarie aberanta si supranaturala. Bineinteles.

Nu; aveam saptesprezece ani, ma pregateam ca peste un an sa merg la colegiu si nu credeam in astfel de lucruri cum ar fi blesteme si emotii care persista si devin rancede, laptele stricat al viselor. Nu as fi putut sa concep ca exista o putere a trecutului care intinde oribile brate descarnate spre cei vii.

Dar acum sunt putin mai batran.

Mai tarziu, in acea seara

In timp ce faceam o motoraita pe deal

Am vazut‑o pe Maybelline intr‑un Coupe de Ville.

Cadillac‑ul rula pe soseaua goala,

Dar nimic nu putea depasi Fordul meu V8.

Chuck Berry

Mama si Elaine se culcasera, dar tata era inca treaz, urmarind la televizor stirile de la ora unsprezece.

Unde ai fost, Dennis? m‑a intrebat.

La bowling, am spus, minciuna iesindu‑mi pe buze instinctiv si foarte natural.

Nu doream ca tatal meu sa stie nimic din cele intamplate. Erau ciudate, dar totusi nu destul de ciudate ca sa prezinte un interes mai mult decat moderat. Sau asa mi se parea mie.

A sunat Arnie, mi‑a spus tata. Te‑a rugat sa‑i dai un telefon daca te intorci inainte de unsprezece jumatate.

M‑am uitat la ceas. Era doar unsprezece si douazeci. Dar nu ma ocupasem indeajuns pentru o singura zi de Arnie si de problemele lui?

— Ei bine?

Ei bine, ce?

Ai de gand sa‑l suni?

Am oftat.

Da, cred ca da.

M‑am dus in bucatarie, mi‑am facut un sandvis rece cu carne de pui, mi‑am turnat intr‑un pahar niste Hawaiian Punch – o porcarie, dar imi placea foarte mult – si l‑am sunat pe Arnie. La al doilea apel a ridicat chiar el receptorul. Parea fericit si excitat.

Dennis! Unde ai fost?

La bowling, am spus.

Asculta, in seara asta am fost la Darnell, stii? Si – e superb, Dennis – l‑a dat afara pe Repperton! Repperton a plecat si eu pot sa stau!

Iarasi am simtit in burta acea senzatie de frica nedefinita. Am pus sandvisul jos. Brusc, nu‑mi mai era foame.

Arnie, crezi ca‑i o idee atat de buna s‑o duci inapoi acolo?

Ce vrei sa spui? Repperton nu mai este. Tie asta nu ti se pare o veste buna?

M‑am gandit la Darnell, cum i‑a spus lui Arnie sa‑si opreasca masina ca sa nu‑i polueze garajul, la Darnell spunandu‑i lui Arnie ca nu accepta nici un fel de rahat de la pustii ca el. M‑am gandit la felul in care si‑a intors Arnie rusinat ochii cand mi‑a spus ca a obtinut macaraua, ca sa‑si schimbe uleiul, in urma faptului ca‑i facuse lui Darnell 'o serie de comisioane'. Aveam o presimtire ca lui Darnell i s‑ar parea amuzant sa‑l transforme pe Arnie in servitorul lui tont. I‑ar amuza de minune pe ceilalti obisnuiti ai garajului si pe amicii lui. Arnie aduce cafea, Arnie aduce alune, Arnie schimba sulul de hartie igienica de la toalete si umple aparatul de uscat cu servetele. Hei, Will, cine‑i patru‑ochi ala care curata toaletele? EI? Il cheama Cunningham. Parintii lui sunt profesori la colegiu. El urmeaza acolo un curs postliceal despre cum se curata latrinele. Iar ei ar rade. Arnie ar deveni batjocura tuturor de la Garajul Darnell de pe Hampton Street.

M‑am gandit la toate acestea, dar nu le‑am rostit. Mi s‑a parut ca Arnie poate sa ia singur hotarari in chestiunile importante pentru el. Asta nu putea continua la nesfarsit – Arnie era prea destept. Sau asa speram. Era urat, dar nu era idiot.

Este o veste buna ca Repperton nu mai e acolo, am spus. Numai ca eu crezusem ca Darnell este o solutie temporara. Adica, douazeci pe saptamana, Arnie, asta‑i destul de mult pe langa taxa pentru unelte, pentru macara si pentru toate celelalte nimicuri.

De asta ma gandeam ca daca as fi inchiriat garajul domnului LeBay ar fi fost superb, a spus Arnie. Socotisem ca si la douazeci si cinci de dolari pe saptamana ieseam in castig.

Ei bine, asta‑i solutia. Da un anunt fa ziar ca esti in cautarea unui garaj, si pariez ca –

Nu, nu, lasa‑ma sa termin, a spus Arnie. – Era inca excitat – Cand m‑am dus acolo in dupa‑amiaza asta, Darnell m‑a luat imediat deoparte. Mi‑a spus ca regreta bataia pe care mi‑a dat‑o Repperton. A spus ca m‑a judecat gresit.

A spus el asta?

Banuiesc ca l‑am crezut, dar n‑aveam incredere in afirmatiile lui Darnell.

Mda. M‑a intrebat daca mi‑ar placea sa lucrez pentru el in timpul liber. Zece, poate douazeci de ore pe saptamana in timpul scolii. Sa fac ordine printre piese, sa ung macaralele, ceva de genul asta. Si pot sa am boxa pentru zece dolari pe saptamana si taxele pentru unelte si macara la jumatate. Cum ti se pare?

Mi se parea al dracului de frumos ca sa fie adevarat.

Pazeste‑ti curul, Arnie!

Ce??

Tatal meu spune ca‑i un pungas.

Nu mi‑am dat seama. Eu cred ca‑i doar barfa, Dennis. E gura‑spar­ta, dar asta‑i tot.

Eu doar iti spun sa fii in garda, nimic altceva.

Am mutat receptorul la cealalta ureche si am baut niste Hawaiian – Punch.

Fii cu ochii‑n patru si pleaca repede daca lucrurile incep sa se‑ngroase.

Te referi la ceva in special?

M‑am gandit la zvonurile vagi despre droguri si la altele, mai precise, despre masini 'fierbinti'.

Nu, am spus. Doar ca n‑am incredere in el.

Ei bine, a spus el banuitor, lasand totul in suspensie, apoi intorcandu‑se la subiectul original: Christine. Cu Arnie, intotdeauna ajungeai la Christine.

Dar este o usurare, o mare usurare pentru mine, Dennis, daca merge chestia asta. Christine este foarte ranita. Am reusit sa‑i repar cateva chestii, dar cu fiecare lucru indreptat, apar alte patru noi reparatii fiecesare. Unele dintre ele nici nu stiu cum sa le fac, dar o sa invat.

Mda, am spus si am muscat din sandvis.

Dupa discutia pe care o avusesem cu George LeBay, entuziasmul meu pentru Christine, iubita lui Arnie, scazuse la zero si trecuse in zona negativa.

Are nevoie de reglarea directiei – drace, are nevoie de un sistem de directie nou – si saboti noi de frana sa‑i schimb simeringurile s‑ar putea sa trebuiasca sa alezez pistoanele dar nu pot sa fac toate astea cu trusa mea de scule de cincizeci si patru de dolari. Intelegi la ce ma refer, Dennis?

Parea ca se roaga pentru aprobarea mea. Simtind un gol in stomac, mi‑am amintit pe neasteptate de un fost coleg al nostru. Il chema Freddy Darlington. Freddy nu fusese un tip extraordinar, dar un baiat bun, cu un fin simt al umorului. Apoi a intalnit o otreapa din Penn Hills – vreau sa spun o adevarata otreapa, una mai mult decat fericita sa deserveasca trupele, WC‑ul tuturor; alegeti‑va dumneavoastra peiorativul. Miasma de Juicy‑Fruit plutea in jurul ei intr‑un nor constant. A ramas insarcinata cam in acelasi timp cand Freddy s‑a incurcat cu ea. Intotdeauna m‑am gandit ca el s‑a agatat de ea fiindca a fost prima fata care l‑a lasat sa mearga pana la capat. Deci a parasit scoala, si‑a luat o slujba la un depozit, printesa a nascut copilul si el a aparut cu ea la o petrecere dupa examenele din decembrie trecut, dorind ca totul sa fie ca inainte, cand nimic nu mai era la fel; ea se uita la noi, baietii, cu acei ochi stinsi, dispretuitori, si‑si misca maxilarele in sus si in jos ca o bovina care rumega un fan gustos, iar noi toti auzisem noutatile; ea se intorsese pe pista de bowling, se intorsese la magazinul de muzica din Libertyville, se intorsese la Gino, ea facea rondul in timp ce Freddy lucra, se intorsese cu forte proaspete la 'munca', deservind gastile si trupele. Stiu ca se spune ca 'sulele batoase' n‑au constiinta, dar va spun acum ca unele 'pizde' au dinti, iar cand ma uitam la Freddy, aratand cu zece ani mai batran decat ar trebui, imi venea sa plang. Iar cand vorbea despre ea o facea cu acelasi ton rugator pe care‑l auzisem chiar acum in vocea lui Arnie. Nu‑i asa, ca intr‑adevar o placeti, baieti? E in ordine, nu‑i asa, baieti? Nu am dat‑o prea tare in bara, nu‑i asa, baieti? Adica, probabil ca‑i doar un cosmar si o sa ma trezesc in curand, asa‑i? Asa‑i? Asa‑i?

Sigur, am spus in receptor.

Toata tarasenia stupida, urata, a lui Freddy Darlington imi trecuse probabil prin minte in doua secunde.

— Inteleg ce vrei sa spui, Arnie.

Bine, a zis el usurat.

Doar sa‑ti pazesti curul. Si sa faci asta mai ales dupa ce incepe scoala. Fereste‑te de Buddy Repperton.

Mda. Te cred.

Arnie.

Ce?

M‑am oprit. Dorisem sa‑l intreb daca Darnell spusese ceva despre faptul ca Christine a mai fost in garajul lui, daca a recunoscut‑o. Chiar mai mult, voiam sa‑i spun ce se intamplase cu doamna LeBay si cu fiica ei, Rita. Dar nu am putut. Si‑ar fi dat seama imediat de unde am informatiile. Iar in starea foarte susceptibila pe care o avea in legatura cu nenorocita de masina, ar fi fost in stare sa creada ca l‑am lucrat pe la spate – si intr‑un fel asa a fost. Dar sa‑i spun asta, ar putea sa insemne si sfarsitul prieteniei noastre.

Ma saturasem de Christine, dar inca tineam la Arnie. Ceea ce insemna ca usa acelui subiect fusese incuiata. Nu mai aveam de gand sa ma furisez si sa pun intrebari. Nu mai aveam de gand sa tin predici.

Nimic, am spus. Voiam sa‑ti spun ca ti‑ai gasit o casa pentru galeata ta de rugina. Felicitari.

Dennis, mananci ceva?

Mda, un sandvis cu carne de pui. De ce?

Mesteci in urechea mea. Suna oribil.

Am inceput sa plescai cat de tare puteam. Arnie a scos niste sunete de parca ar fi vomitat. Amandoi am inceput sa radem si asta era bine – era ca pe vremuri, inainte de a se casatori el cu masina aia afurisita.

Esti un idiot, Dennis.

E adevarat. Am invatat de la tine.

Du‑te dracului, a spus el si a inchis.

Mi‑am terminat sandvisul si punch‑ul Hawaiian, am spalat farfuria si paharul si m‑am intors in sufragerie, pregatit sa fac un dus si sa ma bag in pat. Eram frant.

In timpul conversatiei telefonice auzisem ca televizorul a fost inchis si presupusesem ca tata se dusese sus. Dar ma inselasem. Statea in fotoliul lui, cu camasa descheiata. Am observat cu oarecare tulbu­rare cat de carunt devenise parul de pe pieptul sau si felul cum lumina veiozei de langa el intra printre firele de par si se reflecta pe pielea capului. Incepea sa cheleasca. Tatal meu nu mai era tanar. Mi‑am dat seama cu si mai multa neliniste ca peste cinci ani, pe cand eu o sa ter­min colegiul, va avea cincizeci de ani si va fi chel – un contabil tipic. Peste cinci ani va avea cincizeci, daca nu va muri pana atunci din cauza unui alt infarct. Primul nu fusese prea grav – muschiul miocardic nu se fisurase, imi spusese el cand il intrebasem. Dar nu‑mi spusese ca nu ar putea avea loc un al doilea infarct. Stiam ca asta se putea intampla, stia si mama, dupa cum stia si el. Doar Ellie mai credea ca el este invulnerabil – dar oare n‑am surprins o data sau de doua ori o privire intrebatoare in ochii ei? Mi se parea ca da.

A murit subit.

Am simtit cum mi se ridica parul de pe cap. Subit. Ridicandu‑se de la biroul lui, tinandu‑se de piept. Subit. Scapandu‑si racheta pe terenul de tenis. Nu doresti sa ai astfel de ganduri in legatura cu tatal tau, dar cateodata n‑ai incotro. Dumnezeu stie ca le ai.

N‑am putut sa nu aud cate ceva din discutie, a spus el.

Da?

Eram precaut.

Arnie Cunningham a intrat cu picioarele intr‑o galeata plina cu ceva cald si maroniu, Dennis?

Nu nu sunt foarte sigur, am spus eu incet.

Fiindca, la urma urmelor, ce dovezi aveam? Doar niste aburi, atata tot.

Vrei sa discutam despre asta?

Nu chiar acum, Dad, daca nu te superi.

— In regula. Dar daca dupa cum ai spus la telefon, se‑ngroasa gluma, daca situatia devine grava, atunci o sa‑mi spui, pentru numele lui Dumnezeu, ce se intampla?

Da.

Okay.

M‑am indreptat spre scari si aproape ajunsesem la ele cand m‑a oprit, spunand:

Stii, i‑am facut contabilitatea lui Will Darnell si i‑am calculat impozitele aproape cincisprezece ani.

M‑am intors foarte surprins spre el.

Nu. Nu stiam.

Tata a zambit. Era un zambet pe care nu‑l mai vazusem, unul pe care banuiesc ca mama il observase de cateva ori, iar sora mea deloc. La inceput puteai sa crezi ca‑i un zambet obosit, dar daca priveai mai atent vedeai ca nu‑i deloc obosit – era cinic, dur si atotcunoscator.

Poti sa pastrezi un secret, Dennis?

Da, am spus. Cred ca da.

Nu‑i de‑ajuns doar sa crezi ca da.

Da. Pot.

Mai bine. I‑am facut contabilitatea pana in 1975, iar de atunci m‑a inlocuit cu Bill Upshaw din Monroeville.

Tata s‑a uitat atent la mine.

N‑as spune ca Bill Upshaw este un escroc, dar pot sa afirm ca scrupulele lui sunt destul de subtiri ca sa poti citi un ziar printre ele. Iar anul trecut si‑a cumparat o vila stil English Tudor in Sewickley, de 300 000 $. La dracu' cu dobanzile, a platit bani gheata.

A facut un gest cu bratul drept, referindu‑se la casa noastra, apoi si l‑a pus inapoi in poala. El si mama o cumparasera cu un an inainte de a ma naste eu, pentru 62 000 $ – acum probabil valora 150 000 $ – si abia de curand reusisera sa‑si achite toate datoriile la banca. Vara trecuta avusesem o mica petrecere la noi acasa, pe peluza din spate; tata aprinsese gratarul, pusese contractul de imprumut bancar intr‑o furculita si fiecare dintre noi am tinut‑o cu randul deasupra focului de carbuni pana a ars de tot.

Aici, nici vorba de stil Tudor englezesc, nu‑i asa, Denny?

E foarte buna, am spus.

M‑am intors in camera si m‑am asezat pe sofa.

Darnell si cu mine ne‑am despartit in termeni destul de amicali – a continuat tata – nu ca mi‑ar fi pasat vreodata prea mult de persoana lui. Intotdeauna am crezut ca este un nemernic.

Am incuviintat pentru ca mi‑a placut calificativul; exprima senti­mentul pe care‑l aveam instinctiv fata de Darnell, mai bine decat orice cuvant urat.

Dar, exista o mare diferenta intre relatiile personale si relatiile de afaceri. In meseria mea ori inveti acest lucru foarte repede, ori renunti si te faci comis voiajor care vinde perii Fuller. Relatiile noastre profesionale erau foarte bune, atat cat au durat dar nu au mers prea departe. De aceea am renuntat sa mai lucrez pentru el.

Nu te inteleg.

Tot apareau sume de bani. Mari sume de bani fara o provenienta clara. La indicatiile lui Darnell am investit in doua corporatii Pennsylvania Solar Heating si New York Ticketing – care pareau a fi cele mai fantomatice dintre corporatiile fantoma de care am auzit eu vreodata. Pana la urma m‑am dus sa vorbesc cu el, deoarece doream sa punem toate cartile pe masa. I‑am spus ca opinia mea profesionala era ca daca va fi verificat ori de IRS[3] sau de catre baietii de la Commonwealth‑ul Pennsylvaniei, era in masura sa dea multe explicatii, iar nu peste mult timp eu voi sti mult prea multe si ii voi deveni complice.

Ce ti‑a spus?

A inceput sa danseze, mi‑a spus tata, avand inca intiparit pe buze acel zambet obosit, cinic. In meseria mea, pana cand ajungi in jur de treizeci si opt de ani, incepi sa te obisnuiesti cu pasii dansului asta daca esti priceput la ceea ce faci. Iar eu sunt destul de bun. Dansul incepe cand tipul te intreaba daca esti multumit de munca ta, daca el te plateste indeajuns. Daca raspunzi ca munca iti place dar esti sigur ca ai merita mai mult, tipul te incurajeaza sa vorbesti de toate chestiile care te framanta: casa, masina, taxele pentru scoala copiilor – poate ca ai o nevasta care are preferinte pentru haine mai scumpe decat ti‑ai putea permite Intelegi?

Te tatona?

Era mai mult decat o tatonare, a spus tata, si apoi a ras. Dar, asa‑i. Dansul este manierat ca un menuet. Are tot felul de fraze, pauze si pasi. Dupa ce tipul afla de ce fel de necazuri financiare ai vrea sa te descotoro­sesti, incepe sa te intrebe ce fel de lucruri ti‑ar placea sa ai. Un Cadillac, o casa de vara in Catskills sau Paconos, poate o barca.

La auzul ultimului cuvant am tresarit putin, fiindca stiam ca tatal meu isi dorea pe atunci o barca mai presus de orice; de cateva ori, in dupa‑amie­zile insorite de vara, am fost cu el la debarcaderele de pe lacul King George si Passeeonkee. El evalua pretul yachturilor mici cu o privire dornica in ochi. Acum am inteles‑o. Nu si le putea permite. Poate ca daca viata lui ar fi luat o alta turnura – de exemplu daca n‑ar fi avut copii pe care sa trebuias­ca sa‑i trimita la colegiu – ar fi putut sa‑si cumpere un yacht.

Si tu ai spus nu? l‑am intrebat.

A ridicat din umeri.

I‑am sugerat foarte clar de la inceput ca nu vreau sa dansez. In primul rand, asta ar fi insemnat sa ma implic mult mai mult din punct de vedere personal si, dupa cum ti‑am spus, il consideram un ticalos, in al doilea rand, acesti tipi sunt de o prostie crasa in privinta cifrelor – din acest motiv multi dintre ei au infundat puscaria din cauza impozitelor. Ei cred ca poti sa ascunzi veniturile ilicite. Sunt convinsi de asta. Toti au aceasta idee supranaturala, ca poti spala banii ca pe haine, cand, de fapt, tot ce poti sa faci este sa jongfezi cu ei pana cand ceva iti scapa din mana si‑ti sparge capul.

Astea ti‑au fost motivele?

Doua dintre ele. – M‑a privit in ochi. – Dennis, nu sunt un nenorocit de escroc.

Atunci a fost un moment de comunicare electrica intre noi – chiar si acum, dupa patru ani, mi se face pielea de gaina cand ma gandesc la el, desi nu sunt deloc convins ca reusesc sa vi‑l comunic. Asta nu s‑a intamplat fiindca pentru prima data m‑a privit ca pe un egal; nici pentru ca imi arata ca sub fata sa de omulet care se chinuie sa agoniseasca o paine in aceasta lume murdara si hapsana se ascundea un cavaler cu principii inalte. Cred ca l‑am simtit atunci ca pe o realitate, o persoana care a existat cu mult inainte de a intra eu in scena, o persoana care‑si luase portia de noroi. In acel moment cred ca mi l‑as fi putut imagina facand dragoste cu mama mea, amandoi transpirati si muncind din greu ca sa reuseasca, si n‑as fi fost jenat.

Apoi si‑a plecat ochii zambind incurcat si l‑a imitat pe Nixon; se pricepea foarte bine: 'Voi, oameni, aveti dreptul sa stiti daca tatal vostru este in escroc. Ei bine, eu nu sunt un escroc, as fi putut lua banii, dar acest lucru hrrrrmmm! ar fi fost o fapta rea.'

Am ras mult prea tare, o relaxare a tensiunii – am simtit cum trece momentul, dar desi o parte din mine nu dorea ca acesta sa treaca, alta parte o dorea; fusese prea intens. Cred ca si tata gandea acelasi lucru.

Sst, o s‑o scoli pe mama si o sa ne ocarasca pe amandoi ca nu ne‑am culeat.

Da, iarta‑ma. Dad, stii cumva cu ce se ocupa Darnell?

Atunci nu stiam; nu dorisem sa aflu deoarece atunci as fi devenit complice. Aveam banuielile mele si auzisem cate ceva. Masini furate, imi imaginez – dar nu le aducea in garajul din Hampton Street; nu este chiar atat de cretin, fiindca doar un idiot se caca acolo unde mananca. Poate ca si deturnari.

Arme si munitie? am intrebat cu o voce putin ragusita.

Nimic atat de romantic. Daca trebuie sa ghicesc, as spune ca in primul rand tigari si alcool, cele doua eterne marfuri. Contrabanda cu artificii. Poate din cand in cand cate un transport de cuptoare cu micro­unde si televizoare color, daca riscul pare mic. Destul ca sa‑l tina ocupat multi ani.

S‑a uitat serios la mine.

Pana acum a invartit bine treburile, dar a si fost norocos mult timp, Dennis. Sau poate ca nici nu a avut prea mare nevoie de noroc aici in oras – daca ar fi vorba doar de Libertyville, banuiesc ca ar putea sa continue la nesfarsit, sau cel putin pana cand il pune jos un infarct – dar baietii de la fiscul statal sunt rechini, iar – federalii sunt Rechini Albi. A fost norocos, dar intr‑o buna zi, cat de curand, ei or sa cada peste el ca Marele Zid Chinezesc.

Ai ai auzit ceva?

Nici macar o soapta. Nici nu am de unde. Dar imi place foarte mult Arnie Cunningham si stiu ca tu esti ingrijorat in legatura cu masina aceea.

Mda. Nu se poarta normal, Dad. Totul este numai despre masina, masina, masina.

Oamenii care nu poseda prea multe lucruri au o tendinta sa faca asta. Cateodata este o masina, cateodata este o fata, alta data cariera sau un instrument muzical, sau obsesia nesanatoasa pe care o au pentru o persoana celebra. La colegiu am avut un coleg inalt, urat, pe nume Stork. Pentru Stork obsesia erau trenuletele electrice era obsedat de machetele de trenuri de cand era in clasa a treia, iar colectia lui era aproape a opta minune a lumii. A picat la toate examenele din semestrul doi al primului an. Notele lui erau groaznice si pana la urma a trebuit sa aleaga intre colegiu si locomotivele lui. Stork a ales trenuletele.

Ce s‑a intamplat cu el?

S‑a sinucis in 1961, a spus tata ridicandu‑se din fotoliu. Parerea mea este ca oamenii capabili pot orbi uneori si nu intotdeauna este vina lor. Probabil ca Darnell o sa uite de el – va fi doar un alt tip care mestereste sub masina lui. Dar daca Darnell incearca sa‑l foloseasca, tu sa fii ochii lui, Dennis. Nu‑l lasa sa intre in dans.

— In ordine. O sa incerc. Dar s‑ar putea sa nu pot sa fac prea multe.

Mda. Cat de bine stiu asta! Vrei sa mergem sus?

Sigur.

Ne‑am dus sus si, obosit cum eram, am ramas treaz pentru mult timp. Fusese o zi plina de evenimente. Afara vantul nabadaios tot izbea o craca de zidul casei si undeva, departe, se auzea zgomotul unei masini‑sport care musca asfaltul – scotea niste sunete in noapte ca si o femeie disperata care rade isteric;

Christine si Darnell

El spunea ca a auzit despre un cuplu care traia in S. U.A.,

Spunea ca si‑au vandut copilul pentru un Chevrolet:

Acum haideti sa vorbim despre viitor.

Am lasat trecutul in urma

Elvis Costello

Lucrand in timpul zilelor la santierul de constructii si serile la Christine, Arnie nu i‑a vazut prea mult pe parintii sai. Relatiile dintre

ei se inasprisera si devenisera foarte incordate. Casa Cunningham‑ilor, care intotdeauna fusese placuta si linistita, acum era o tabara inarmata. Banuiesc ca este o stare de fapt pe care multi oameni si‑o amintesc din perioada lor de adolescenta; poate chiar prea multi. Un pusti este destul de egoist ca sa‑si inchipuie ca el sau ea este prima persoana din lume care descopera un anume lucru (de obicei este o fata, dar nu este neaparat necesar); iar parintii sunt prea speriati, neajutorati si posesivi ca sa slabeasca fraiele – nici un razboi nu este atat de murdar si de amar ca un razboi civil. Iar in cazul lui Arnie a fost deosebit de dureros, deoarece ruptura a venit atat de tarziu, iar parintii lui se obisnuisera prea bine ca ei sa dicteze. N‑ar fi incorect sa spun ca‑i planificasera viata.

Deci cand Michael si Regina au propus un weekend de patru zile la casuta lor de pe malul unui lac din statul New York, inainte de incepe­rea scolii, Arnie a fost de acord, chiar daca‑si dorea acele patru zile ca sa lucreze la Christine. Din ce in ce mai des imi spusese la slujba cum avea el de gand sa le 'arate lor'; o s‑o transforme pe Christine intr‑o adevarata masina de curse si 'o sa le arate el la toti'. Planuia deja sa readuca masina la culoarea ei initiala, rosu aprins si sidef, dupa ce termina reparatiile.

Dar a plecat cu ei, hotarat sa‑si aprobe si sa‑si imbuneze parintii in decursul celor patru zile si sa se distreze bine – sau cel putin rezonabil. M‑am dus pe la ei in seara dinaintea, plecarii si am fost usurat sa constat ca amandoi ma absolvisera de vina pe care mi‑o atribuisera la cumpararea masinii (pe care inca nu o vazusera). In aparenta se decisesera ca este o obsesie personala. Mie imi convenea de misiune.

Regina era ocupata cu impachetatul. Arnie, Michael si cu mine am pus barca Oldtown deasupra masinii Scout si am fixat‑o. Cand am terminat treaba, Michael i‑a propus fiului sau – cu aerul unui rege puternic care‑i acorda un nebanuit favor unuia dintre supusii preferati – sa mearga inauntru si sa aduca niste beri.

Arnie, abordand o expresie si un ton de o imensa gratitudine, a spus ca ar fi minunat. Cand a plecat, mi‑a facut cu ochiul.

Michael s‑a sprijinit de masina si si‑a aprins o tigara.

Dennis, o sa se plictiseasca el vreodata de masina aceea?

Nu stiu.

Vrei sa‑mi faci un serviciu?

Sigur, daca pot, am raspuns eu precaut.

Eram aproape sigur ca o sa ma roage sa ma duc la Arnie sa joc rolul unchiului sfatos si 'sa‑l conving sa renunte'.

Dar, in schimb, a spus:

Daca se iveste vreo ocazie, du‑te la Darnell cat suntem noi plecati, sa vezi ce progrese a facut. Ma intereseaza.

De ce? l‑am intrebat, gandindu‑ma imediat ca era o intrebare destul de nepoliticoasa – dar deja o rostisem.

Deoarece vreau sa reuseasca, a spus el simplu si s‑a uitat la mine. Oh, Regina este inca foarte pornita impotriva ei. Daca el are o masina, asta inseamna ca se maturizeaza, asta inseamna foarte multe lucruri. Dar cu mine nu‑i asa. Nu m‑ai putea caracteriza ca fiind impotriva ei, cel putin nu acum. Oh, la inceput m‑a luat prin surprindere Am avut niste viziuni despre un caine mort care va sta in fata casei noastre pana cand Arnie va pleca la colegiu – cainele sau el sufocandu‑se de moarte intr‑o noapte cu gazele de esapament.

Imediat m‑am gandit la Veronica LeBay.

Dar acum

A ridicat din umeri, s‑a uitat spre usa dintre garaj si bucatarie, a aruncat tigara si a atins‑o.

Este evident ca‑i foarte prins. Isi pune in joc orgoliul personal. Mi‑ar placea sa vad ca macar reuseste s‑o faca functionala.

Poate ca a vazut ceva pe fata mea; cand a continuat, avea un ton defensiv.

Nu am uitat chiar de tot cum este sa fii tanar. Stiu ca o masina este importanta pentru un pusti de varsta lui Arnie. Regina nu poate sa inteleaga asa de bine chestia asta. Ea a fost intotdeauna luata cu masina de un baiat. Ea nu a fost pusa niciodata fata in fata cu problemele celui care trebuie sa conduca pe cineva. Imi amintesc ca o masina este importanta daca un tanar are de gand sa iasa cu o fata.

Deci despre asta credea el ca este vorba. O considera pe Christine ca pe un mijloc de rezolvare a unei dorinte si nu ca pe dorinta insasi. Ma intrebam ce ar fi crezut Michael daca l‑as fi spus ca eu nu cred ca Arnie s‑a gandit vreodata la ce va face dupa ce va aduce Fury‑ul in stare de functionare si va obtine revizia tehnica. Ma intrebam daca asta l‑ar determina sa fie mai nelinistit sau nu.

S‑a auzit usa de la bucatarie.

O sa arunci o privire?

Cred ca da, am spus. Daca doresti.

Multumesc.

Arnie s‑a intors cu berile.

Pentru ce‑i multumesti? l‑a intrebat pe Michael.

Vocea lui era nepasatoare si vesela, dar ochii lui ne cercetau cu atentie. Am observat iarasi ca tenul intr‑adevar i se curata, iar chipul ii parea mai ferm. Pentru prima data cele doua concepte: Arnie si intalnirile nu se mai excludeau reciproc. Mi s‑a parut ca fata lui era aproape chipesa – nu in genul de bodyguard sau de rege al pro­motiei, ci intr‑un fel interesant, meditativ. El n‑ar fi niciodata genul Roseannei, dar

Pentru ca ne‑a ajutat sa fixam barca, a spus Michael nonsalant.

Oh

Ne‑am baut berile. Am plecat acasa. In ziua urmatoare trioul fericit a plecat spre New York, ca sa redescopere unitatea familiei, pierduta in ultima luna a verii.

Cu o zi inainte de intoarcerea lor m‑am dus in oras la Garajul Darnell – ca sa‑mi satisfac propria curiozitate cat si pe cea a lui Michael Cunningham.

Garajul, situat in fata marelui cimitir de masini, arata la fel de atra­gator la lumina zilei ca in seara cand am adus‑o pe Christine – adica era tot atat de simpatic ca un popandau mort.

Am parcat intr‑un loc liber din fata magazinului de piese auto – bine aprovizionat cu piese de genul: carburatoare Feully, cutii de vi­teza Hurst si compresoare de supraalimentare Ram‑jet (fara indoiala, pentru toti acei oameni ai muncii care trebuiau sa‑si mentina vechiturile de masini in stare de functionare, ca sa poata sa puna pe masa o paine) ca sa nu mai spun de o gama de anvelope resapate si cateva modele de capace de roti. Cand te uitai prin vitrina magazinului lui Darnell era ca si cum priveai un aberant Disneyland de mecanica auto.

M‑am dat jos din masina si am traversat curtea asfaltata spre garajul de unde se auzeau zgomotele uneltelor, strigatul si duduitul mecanismelor pneumatice. Un tip desirat, cu o jacheta de piele roasa, mesterea la o motocicleta BSA, scotand sau montand garnitura de la galeria de evacuare. Pe obraz era murdar de noroi. Pe spatele scurtei de piele era desenat un craniu acoperit cu o Bereta Verde si incantatorul motto: UCIDE‑I PE TOTI SI LASA‑L PE DUMNEZEU SA‑I DEOSEBEASCA.

M‑a privit cu niste ochi de Rasputin, injectati de sange si deliranti, apoi s‑a intors la treburile lui. Langa el erau imprastiate o multime de unelte, ca de chirurg, fiecare dintre ele marcata cu inscriptia GARAJUL DARNELL.

Inauntru, atmosfera era plina de ecouri, de zanganitul sculelor si de zgomotele care le faceau oamenii care lucrau la masini si urlau injuraturi la adresa bucatilor de fier la care munceau. Intotdeauna injuraturi si intotdeauna de gen feminin: iesi de‑acolo, catea; desprinde‑te, pizda; vino pana aici, Riff, si ajuta‑ma s‑o scot pe putoarea asta.

M‑am uitat in jur cautandu‑l pe Darnell, dar nu era nicaieri. Nimeni nu mi‑a acordat vreo atentie deosebita, deci m‑am indreptat spre boxa douazeci, unde se afla Criristine, acum cu botul spre afara, ca si cum ar fi avut tot dreptul din lume sa fie acolo. In boxa din dreapta, doi indivizi imbracati in salopete de bowling montau un dispozitiv pentru atasarea unei remorci la spatele unui camion uzat. Boxa din stanga era libera.

In timp ce ma apropiam de Christine, am simtit iarasi aceiasi fiori reci. Nu aveam nici un motiv sa simt asta, dar eram incapabil sa ma controlez si, fara sa ma gandesc, am facut un pas in stanga spre boxa libera. Nu doream sa fiu in fata Christinei.

Primul meu gand a fost ca tenul lui Arnie se insanatosise in tandem cu cel al Christinei. Al doilea gand a fost ca Arnie facuse reparatiile intr‑un mod ciudat, la intamplare iar Arnie in mod normal este foarte pedant.

Antena indoita si rasucita fusese inlocuita cu una noua, care lucea in lumina neoanelor. Jumatate din grila Fury‑ului fusese inlo­cuita; cealalta jumatate era inca scorojita si mancata de rugina. Si mai era ceva

Am cercetat partea dreapta pana la bara de protectie din spate, incruntandu‑ma.

Ei bine, era pe partea cealalta, asta‑i tot, m‑am gandit.

Deci m‑am dus pe partea cealalta si nu era nici acolo.

Am stat in spatele boxei, inca incruntat, incercand sa‑mi amintesc. Eram aproape sigur ca atunci cand am vazut‑o noi prima data pe peluza lui LeBay, cu un anunt DE VANZARE pe parbriz, pe una din laturi avusese o urma de lovitura ruginita spre capatul din spate – soiul acela de urma adanca caruia bunicul meu ii spunea 'lovitura de copita'. Daca mergeam impreuna pe autostrada si treceam pe langa o masina care avea o asemenea lovitura, Grampy spunea: 'Hei, Denny, uita‑te acolo! Pe ala l‑a lovit un cal'. Bunicul meu era unul dintre aceia care au o zicala pentru orice.

Am inceput sa ma gandesc ca poate mi‑am imaginat, apoi am clatinat din cap. Acestea erau ganduri neglijente. Adancitura fusese acolo; mi‑o aminteam foarte clar. Doar pentru ca acum nu exista, asta nu insemna ca nu fusese acolo. Era evident ca Arnie o indreptase si reusise s‑o mascheze chiar foarte bine.

Doar ca

Nu exista nici un semn ca el facuse ceva. Nu erau urme de grund, nici de chit, nici urme de vopsea indepartata. Doar vopseaua rosie si alba Christinei.

Dar, drace, fusese acolo! O adancitura mare, plina de rugina pe una din parti.

Dar disparuse.

Am stat acolo in zdranganitul sculelor, al masinariilor si m‑am simtit singur si, brusc, foarte speriat. Totul era in neregula, totul era aberant. Inlocuise antena radioului cand teava de esapament aproape se taraia pe pamant. Inlocuise jumatate din grila, dar nu si restul. Imi vorbise ca trebuie sa‑i refaca sistemul de directie, dar in interior inlocuise tapiteria prafuita si rupta a banchetei din spate cu una noua de culoare rosu‑intens. Scaunele din fata erau inca la fel de prafuite ca inainte, iar din cel al pasagerului iesea in afara un arc.

Nu‑mi placea deloc. Era aberant si nu era in stilul lui Arnie.

Brusc m‑am gandit la ceva, o amintire vaga si, fara sa stau sa ma gandesc mai bine, am facut cativa pasi inapoi si am privit masina in ansamblu – nu doar ceva 'acolo si ceva dincolo', ci la tot. Si mi‑am dat seama: totul a devenit clar si m‑a cuprins iarasi frigul

Seara aceea cand o adusesem aici. Cauciucul in pana. Inlocuirea lui. Privisem noua anvelopa pusa la acea masina veche si ma gandeam ca era ca si cum o particica din vechea masina fusese indepartata, iar noua masina – proaspata, splendida, chiar iesita de pe banda de asamblare in anul in care Ike era Presedinte si Batista era inca la conducerea Cubei – se intrevedea pe dedesubt.

Acum vedeam ceva tot de felul asta doar ca in loc de un singur cauciuc nou, existau o serie de alte lucruri – antena, o sclipire de alama noua pe grila, un far de frana rosu intens si tapiteria noua de pe bancheta din spate.

Iar acestea mi‑au mai amintit un episod din copilarie. In fiecare vara, timp de doua saptamani, fusesem cu Arnie la Scoala de Vacanta Biblia, unde in fiecare zi, profesoara ne spunea cate o poveste din Biblie si o lasa neterminata. Apoi ii dadea fiecarui copil o foaie alba de 'hartie magica'. Iar daca frecai foaia cu marginea unei mo­nede, sau cu latura creionului, aparea incetul cu incetul o imagine – porumbelul aducandu‑i lui Noe ramura de maslin, zidurile in cadere ale Ierihonului, miracole de acest gen. Pe amandoi ne fas­cina sa vedem cum apar aceste imagini. La inceput doar niste linii disparate apoi acestea unindu‑se intre ele, capatau coerenta capatau inteles

Ma uitam cu crescanda groaza la Christine a lui Arnie, incercand sa ma debarasez de sentimentul ca in ea vedeam ceva prea asemanator cu acele imagini miraculoase de pe hartia magica.

Doream sa ma uit sub capota.

Brusc, mi se parea foarte important sa ma uit sub capota.

Am inconjurat botul (nu‑mi placea sa stau in fata ei – nu aveam nici un motiv palpabil, pur si simplu nu‑mi placea) si am cautat maneta de ridicare a capotei. N‑o gaseam. Apoi mi‑am dat seama ca probabil era inauntru.

Am inceput s‑o inconjur si atunci am vazut altceva, ceva care m‑a speriat grozav de tare. Banuiesc ca as fi putut sa ma insel in legatura cu lovitura de copita. Stiam ca nu‑i asa, dar cel putin teoretic

Insa aici era cu totul altceva.

Paienjenisul de crapaturi din parbriz se diminuase.

Eram sigur ca. se diminuase.

Gandurile mi‑au fugit la ziua din urma cu o luna, cand intrasem in garajul lui LeBay sa ma uit la masina in timp ce Arnie se afla in casa cu batranul ca sa incheie afacerea. Toata partea stanga a parbrizului fusese un paienjenis de crapaturi care radiau de la o crapatura centrala, care fusese probabil cauzata de o piatra.

Acum panza de paianjen parea mai mica, mai simpla – puteai sa vezi in masina prin ea, iar asta fusese imposibil inainte (este doar o farsa pe care ti‑o joaca lumina, asta‑i tot, imi soptea min­tea mea).

Totusi, trebuia sa ma insel – deoarece era imposibil. Pur si simplu imposibil. Poti sa inlocuiesti un parbriz; e floare la ureche daca ai banii. Dar sa faci un paienjenis de crapaturi sa se diminueze

Am ras putin. A fost un sunet tremurator, iar unul dintre tipii care lucrau la camion s‑a uitat curios la mine si i‑a spus ceva amicului sau. A fost un sunet tremurator, dar poate mai bun decat nici un sunet. Bineinteles ca de vina era lumina si nimic mai mult. Prima data cand vazusem masina, soarele asfintitului luminase direct parbrizul crapat, iar a doua oara o vazusem in umbra garajului lui LeBay. Acum o priveam in lumina intensa a tuburilor fluorescente. Trei calitati diferite de lumina , iar tot ceea ce se intamplase era o iluzie optica.

Totusi, doream sa ma uit sub capota. Mai mult decat oricand.

M‑am dus la portiera soferului si am tras de ea. Usa nu s‑a deschis. Era incuiata, bineinteles. Toate butoanele de blocare erau date in jos. Arnie n‑ar fi lasat‑o aici descuiata ca oricine sa poata sa intre inauntru si sa se uite. Poate ca Repperton plecase, dar genul Furisatorus era raspandit ca buruienile. Am ras iarasi – prostul de Dennis – dar de data aceasta a sunat si mai acut si tremurat. Incepeam sa ma simt buimacit, cum mi se intampla cateodata in diminetile in care fumez prea multa ,,iarba'.

Sa ma uit la usile Fury‑ului era un lucru foarte normal. Doar ca, atunci cand inconjurasem prima data masina, mi se paruse ca toate butoanele de blocare erau in sus.

Iarasi m‑am dat incet inapoi, uitandu‑ma la masina. Statea acolo, inca nimic mai mult decat o masa de metal ruginit. Nu ma gandeam la nimic special – sunt foarte sigur de asta – doar ca poate ea stia ca eu doream sa intru si sa actionez maneta de ridicare a capotei.

Si pentru ca ea nu dorea acest lucru, si‑a inchis usile?

Asta era intr‑adevar o idee foarte nastrusnica. Atat de amuzanta incat iarasi am ras (acum ma priveau cativa oameni in felul in care lumea ii priveste pe cei care rad de unii singuri fara un motiv evident).

Am simtit pe umar o mana grea care m‑a rasucit. Era Darnell, cu un chistoc de trabuc stins atarnandu‑i in coltul gurii. Capatul din gura al chistocului era ud si arata foarte urat. Darnell purta niste ochelari cu lentile pe jumatate, iar ochii din spatele lor erau reci si intrebatori.

Ce faci aici, pustiule? m‑a intrebat. Asta nu‑i proprietatea ta.

Tipii din boxa de alaturi se uitau la noi cu mare interes. Unul dintre ei l‑a inghiontit pe celalalt si i‑a soptit ceva.

Este a unui prieten de‑al meu, am spus. Eram cu el cand a cumparat‑o. Poate ca va amintiti de mine. Eram cel cu tumoarea aceea mare la capatul nasului.

Nu‑mi pasa nici daca ai intrat aici pe un skateboard, a spus el. Nu este proprietatea ta. Ia‑ti glumele proaste si dispari, pustiule. Dispari.

Tata avusese dreptate – era un mizerabil. Si as fi fost mai mult decat fericit sa dispar de acolo, ma puteam gandi la cel putin sase mii de locuri unde mi‑ar fi placut sa fiu in penultima zi a vacantei mele. Chiar si Gaura Neagra a Calcutei ar fi fost ceva mai bine. Poate nu cu mult, totusi ceva mai bine. Dar masina nu‑mi dadea pace. O multime de amanunte mici se adunasera si‑mi dadusera o mare mancarime pe care trebuia s‑o scarpin. Fii ochii lui, imi spusese tata, iar asta parea un sfat bun. Problema era ca nu puteam sa cred ce vedeam.

Numele meu este Dennis Guilder, am spus. Tatal meu iti tinea registrele, nu‑i asa?

S‑a uitat la mine indelung, fara nici o expresie in ochii aceia de porc, mici si reci, si brusc am fost foarte sigur ca o sa‑mi spuna ca prea putin ii pasa cine era tatal meu, ca ar fi mai bine sa dispar si sa‑i las pe oamenii care muncesc sa‑si vada de treaba ca sa poata astfel sa puna o paine pe masa. Etcaetera.

Apoi a zambit – dar zambetul nu i‑a atins deloc ochii.

Esti baiatul lui Kenny Guilder?

Da, asa‑i.

A batut usor cu o mana palida si grasa pe capota masinii lui Arnie – avea doua inele pe degete, iar piatra unuia dintre ele arata ca un diamant adevarat. Totusi, ce stie un pusti ca mine?

Atunci banuiesc ca esti destul de cinstit. Daca esti pustiul lui Kenny.

A existat un moment in care am crezut ca avea de gand sa‑mi ceara niste acte de identitate.

Cei doi indivizi de langa noi se reintorsesera la lucru, decizandu‑st probabil ca nu va transpira nimic deosebit din discutia noastra.

Hai in birou ca sa vorbim putin, a spus el, si s‑a intors, miscandu‑se prin garaj fara sa se uite nici macar o data in spate. Faptul ca o sa‑l urmez era presupus ca evident. Se misca intocmai ca o corabie cu toate panzele sus. Camasa ii flutura, iar amploarea soldu­rilor si a spinarii sale era uimitoare, imposibila. Intotdeauna oamenii foarte grasi ma afecteaza in acest mod, dandu‑mi un sentiment de improbabilitate, ca si cand as privi o iluzie optica – dar asta pentru ca provin dintr‑un lung sir de oameni slabi. Pentru familia mea eu sunt un tip de categoria grea.

S‑a oprit de cateva ori in drum spre biroul sau, care avea un perete de sticla in partea dinspre garaj. Imi amintea putin de Moloh, zeul despre care am invatat la cursul de Originile Literaturii – era acel zeu care se presupunea ca poate sa vada peste tot cu singurul sau ochi rosu. Darnell a urlat la un tip sa‑si ataseze furtunul la teava de esapament inainte de a‑l da afara; a urlat altceva la alt individ, cum ca 'Pe Nicky iarasi il supara spatele' (asta a iscat un hohot feroce de ras din partea amandurora); a zbierat altuia sa ridice nenorocitele de cutii de Pepsi‑Cola, ca ce dracu', se nascuse intr‑un gunoi? In aparenta, Will Darnell era complet strain de ceea ce mama mea numea un 'ton nor­mal al vocii'.

Dupa un moment de ezitare, l‑am urmat. Curiozitatea a ucis pisica, cum se spune.

Biroul lui era decorat in stilul Early American Carburetor – era acelasi birou tipic de garaj pe care‑l gasesti de la o coasta la alta a continentului. Exista acolo un calendar unsuros cu poza unei zeite blonde in sort foarte sumar si o bluza deschisa la nasturi, care sarea un gard de tara. Existau plachete indescifrabile de la cateva companii care vindeau piese auto. Vrafuri de registre. O masina veche de socotit. Exista si o fotografie, Dumnezeu sa ne aiba in paza, a lui Will Darnell purtand un fes Shriner si cocotat pe o motocicleta miniaturala ce parea gata‑gata sa se naruie sub greutatea lui. Si mai erau mirosurile transpiratiei si al fumului de trabuc.

Darnell statea intr‑un scaun rotativ cu brate de lemn. Perna suiera sub el. Parea obosita si resemnata. Darnell s‑a lasat pe spate. A luat un chibrit din capul spart al unui jocheu negru de ceramica, l‑a scaparat de o banda de hartie abraziva care se afla pe toata lungimea biroului si si‑a aprins trabucul. A tusit lung si tare, pieptul lui mare si gras miscandu‑se in sus si in jos. Drept in spatele lui, agatat pe perete, era un desen cu Garfield the Cat. 'Vrei sa faci o calatorie in Orasul Dintilor Miscatori?' intreba Garfield Motanul tinandu‑si o laba alba in sus. Parea sa‑l caracterizeze perfect pe Will Darnell, Mizerabilul la Domiciliu.

Vrei un Pepsi, pustiule?

Nu, multumesc, am spus si m‑am asezat pe un scaun fara spatar din fata lui.

S‑a uitat la mine – iarasi aceeasi privire rece, cantaritoare – si apoi a aprobat.

Ce mai face tatal tau, Dennis? E‑n ordine cu inima?

E bine. Cand i‑am spus ca Arnie si‑a adus masina aici, si‑a adus imediat aminte de dumneavoastra. Mi‑a spus ca acum contabilitatea v‑o face Bill Upshaw.

Mda. Un om bun. Un om bun. Nu atat de bun ca tatal tau, dar bun.

Am incuviintat. Intre noi s‑a lasat tacerea si am inceput sa ma simt prost. Will Darnell nu parea stanjenit, ci total nepasator. Acea privire rece, cantaritoare nu s‑a schimbat.

Te‑a trimis amicul tau sa afli daca Repperton a plecat cu adevarat? m‑a intrebat el atat de brusc incat am sarit in sus.

Nu, am spus. Chiar deloc.

Ei bine, sa‑i spui ca asa este, a continuat Darnell, ignorand ceea ce spusesem. Gainar micut. Eu le spun cand au voie sa‑si arunce gunoaiele aici: se conformeaza sau pleaca. El lucra pentru mine, facand putin din asta si putin din ailalta si banuiesc ca se gandea ca detine cheia de aur a tampeniilor. Gainar micut si putred.

A inceput iarasi sa tuseasca si i‑a trebuit foarte mult ca sa se opreasca. Era un sunet bolnavicios. Incepusem sa ma simt claustrat in biroul lui, chiar si cu peretele acela de sticla care dadea spre garaj.

Arnie e un baiat bun, a spus Darnell, tot cantarindu‑ma din ochi. (Chiar si cand tusise expresia aceea nu disparuse.) A preluat stafeta si se descurca foarte bine.

Facand ce? am vrut sa intreb si n‑am indraznit.

Mi‑a spus Darnell oricum. Lasand la o parte privirea rece, in aparenta dorea sa fie foarte amabil.

Matura pe jos. scoate prostiile din nisele garajului la sfarsitul zilei, tine inventarul sculelor impreuna cu Jimmy Sykes. Aici trebuie sa fii foarte grijuliu cu ustensilele, Dennis. Au tendinta sa faca picioare atunci cand tu stai cu spatele. – A ras, iar rasul s‑a transformat intr‑un suierat. – L‑am mai pus sa scoata piesele refolosibile din masinile din spate. Are maini bune, dar gusturi foarte proaste in ce priveste masi­nile. N‑am mai vazut de ani de zile o javra ca acel '58.

Ei bine, banuiesc ca el o considera un hobby, am spus.

Sigur, a spus Darnell expansiv. Sigur ca asa este. Atata timp cat nu vrea sa hoinareasca cu ea, ca putregaiul ala de Repperton. Dar nu sunt prea multe sanse de asa ceva pentru un timp, nu‑i asa?

Banuiesc ca nu. Arata foarte obosita.

Ce dracu' face la ea? a intrebat Darnell.

S‑a aplecat pe neasteptate, umerii lui s‑au ridicat pana la linia parului. Sprancenele i s‑au incruntat, iar ochii i‑au disparut cu exceptia a doua luminite.

Ce dracu' are de gand? Fac meseria asta de o viata si niciodata n‑am vazut pe cineva care sa repare o masina in felul aberant in care o face el. Este o gluma? Un joc?

Nu te inteleg, am spus eu, desi nu era asa – il intelegeam perfect.

Atunci, hai sa‑ti fac o descriere, a spus Darnell. O aduce aici, iar la inceput face toate lucrurile la care ma asteptam eu. Ce dracu', doar nu ii curg banii prin cur, corect? Daca ar fi asa, n‑ar fi aici. Ii schimba uleiul. Schimba filtrul. O unge, o lubrifiaza, iar intr‑o zi am observat ca a cumparat doua Firestone‑uri pentru fata ca sa se potriveasca cu cele doua din spate.

Doua in spate? m‑am intrebat. Apoi am conchis ca el pur si simplu cumparase inca trei cauciucuri noi care sa‑l completeze pe cel pe care‑l cumparasem eu in seara cand o adusesem aici.

Apoi vin intr‑o zi si observ ca a schimbat stergatoarele de parbriz, a continuat Darnell. Nu‑i asa de ciudat, doar ca masina n‑o sa circule oricum, nicaieri – ploaie sau soare – pentru mult timp. Apoi apare o noua antena radio, iar eu ma gandesc: o sa asculte radioul in timp ce munceste la ea si o sa‑i consume bateria. Acum a pus o tapiterie noua pe bancheta si a inlocuit jumatate de grila. Deci ce este? Un joc?

Nu stiu, am spus. Piesele de schimb le‑a cumparat de la dumneavoastra?

Nu, a spus Darnell, parand enervat. Nu stiu de unde le ia. Grila – nu are nici un pic de rugina pe ea. Probabil ca a comandat‑o undeva. La Atelierul Chrysler din New Jersey sau de altundeva. Dar unde‑i cealalta jumatate? In curul lui? N‑am mai auzit niciodata despre o grila livrata in doua bucati.

Nu stiu. Sincer.

Si‑a stins trabucul.

Sa nu‑mi spui totusi ca nu esti curios. Am vazut cum te uitai la masina aia.

Am ridicat din umeri.

Arnie nu vorbeste prea mult despre ea.

Nu, pun pariu ca asa‑i. E un afurist taciturn. Totusi este un luptator. Repperton a apasat pe butonul gresit atunci cand s‑a dat la Cunningham. Daca in toamna asta se descurca bine, la iarna s‑ar putea sa‑i gasesc o slujba permanenta. Jimmy Sykes este un baiat bun, dar nu sta grozav cu cerebelul. – Ochii lui m‑au cantarit. – Crezi ca‑i un muncitor bun, Dennis?

E okay.

Eu am multe fiare puse la‑nrosit, a spus el. Multe fiare. Inchiriez camioane de marfa alora care trebuie sa‑si mute posesiunile in Philadelphia City. Depanez masinile avariate dupa curse. Intotdeauna am nevoie de un ajutor. Un ajutor bun, de incredere.

Am inceput sa am o banuiala oribila ca eram invitat ia dans. M‑am ridicat foarte repede, aproape rasturnand scaunul.

Ar cam trebui sa plec, am spus. Si domnule Darnell v‑as fi recunoscator daca nu i‑ati spune lui Arnie ca am fost aici. E e un pic susceptibil in legatura cu masina. Ca sa vad spun adevarul, tatal lui era curios sa stie cum se descurca el.

A inghitit ceva rahat acasa, nu‑i asa? Ochiul drept al lui Darnell s‑a inchis ironic in ceva ce nu era chiar o clipire. Parintii lui au mancat cateva kilograme de Ciocolax si apoi au stat cu picioarele cracanate deasupra lui, nu‑i asa?

Da, ei bine, stiti dumneavoastra.

Te cred si eu ca stiu.

S‑a ridicat dintr‑o singura miscare continua si m‑a batut pe spate destul de tare incat m‑am clatinat. Respiratie suieratoare si tuse, dar totusi era un barbatr puternic.

N‑o sa‑i spun, a zis el conducandu‑ma pana la usa.

Mana lui era inca pe umarul meu, iar asta ma facea sa fiu nervos – si putin dezgustat.

Sa‑ti mai spun ce ma mai preocupa, a zis el. Probabil ca aici vad o suta de mii de masini pe an – ei bine, nu chiar atatea, dar intelegi ce vreau sa spun – si am ochiul format. Stii, as putea sa jur ca pe asta am mai vazut‑o. Cand nu era atat de rabla. De unde a luat‑o?



De la unul pe nume Roland LeBay, am spus, gandindu‑ma la fratele lui LeBay, care spunea ca LeBay isi intretinuse masina la un garaj din oras. – Tipul a murit.

Darnell s‑a oprit inghetat.

LeBay? Rollie LeBay?

Da, corect.

Armata? In retragere?

Da.

Sfinte Cristoase, sigur! A adus‑o aici cu regularitate de ceasornic timp de sase, poate opt ani, apoi n‑a mai venit. Cu mult timp in urma. Mare ticalos era omul ala! Daca turnai apa fiarta pe gatul codosului aluia, s‑ar fi pisat cuburi de gheata. Nu se putea intelege cu nimeni. – Mi‑a strans umarul mai tare. – Prietenul tau, Cunningham, stie ca nevasta lui LeBay s‑a sinucis in masina aia?

Ce? am spus eu prefacandu‑ma mirat – fiindca n‑aveam chef sa‑si dea seama ca ma interesase indeajuns de mult chestiunea asta incat sa discut cu fratele lui LeBay dupa inmormantare. Imi era teama ca Darnell ar putea sa‑i repete acest lucru lui Arnie – inclusiv de unde aflase.

Darnell mi‑a spus intreaga poveste. La inceput fiica, apoi mama.

Nu, am spus cand a terminat. Sunt aproape sigur ca Arnie nu stie. Aveti de gand sa‑i spuneti?

Din nou aceeasi cantarire din priviri.

Dar tu?

Nu, am raspuns. Nu vad nici un motiv sa fac asta.

Atunci nici eu.

A deschis usa si aerul uleios al garajului mirosea aproape suav dupa duhoarea de trabuc din birou.

Afurisitul de LeBay, sa fiu al dracului! Sper ca se rasuceste acolo in mormant.

Pentru un moment gura lui s‑a schimonosit urat, apoi s‑a uitat la Christine in boxa ei, cu vopseaua scorojita, antena noua si jumatatea noua de grila.

Cateaua aia este iarasi inapoi, a spus si apoi m‑a privit pe mine. Ei bine, se spune ca banii murdari intotdeauna ies la iveala, nu‑i asa?

Da. Banuiesc ca da.

Pe curand, pustiule, a spus varandu‑si in gura un nou trabuc. Saluta‑l pe tatal tau din partea mea.

O sa‑i transmit.

Si spune‑i lui Cunnigham sa se pazeasca de gunoiul ala de Repperton. Mi se pare ca‑i din soiul alora care umbla dupa razbunari.

Si eu am aceeasi parere.

Am iesit din garaj, oprindu‑ma o data ca sa ma uit inapoi – dar privita de acolo, Christine nu era nimic altceva decat o umbra printre umbre. Banii murdari intotdeauna ies la iveala, spusese Darnell. Vorbele astea m‑au urmarit pana acasa.

Necazuri footballistice

Am invatat sa cant la saxofon

Si cant ce simt,

Beau whiskey

Toata noaptea

Si mor la volan..

Steely Dan

Scoala a inceput si timp de o saptamana sau doua nu s‑a intamplat nimic deosebit. Arnie n‑a aflat c‑am fost la garaj, iar eu eram multumit. Nu cred ca ar fi reactionat placut daca ar fi stiut. Darnell, dupa cum a promis, si‑a tinut gura (probabil din propriile lui motive). Intr‑o dupa‑amiaza, dupa scoala, l‑am sunat pe Michael cand stiam ca Arnie este la garaj. I‑am spus ca Arnie facuse cate ceva la masina, dar inca nu putea trece revizia tehnica. I‑am spus ca dupa parerea mea Arnie facuse deocamdata mai mult carpeli. Michael a primit aceste vesti cu un amestec de usurare si surpriza, iar asta a pus capat subiectului pentru un timp.

Pe Arnie il observam din cand in cand, dar doar ca pe ceva vazut in coltul ochiului. Il vedeam pe coridoare, aveam trei cursuri impreuna si cateodata venea pe la noi dupa scoala sau in weekenduri. Au fost ocazii in care intr‑adevar parea ca nimic nu s‑a schimbat. Dar statea la Darnell mult mai mult decat la noi acasa, iar vinerile dupa‑amiaza se ducea la Philly Plains – pista de incercare a masinilor – cu nataraul de ajutor al lui Darnell, Jimmy Sykes. Acolo se incercau masini sport si de putere, cel mai adesea Camaro‑uri si Mustang‑uri fara geamuri si cu bare de protectie instalate. Le scoteau de pe pista folosindu‑se de camionul lui Darnell si se intorceau cu gunoi proaspat pentru cimitirul de masini.

Cam pe atunci si‑a vatamat spatele. Nu a fost ceva prea grav – sau asa a pretins el – dar mama mea si‑a dat seama imediat ca ceva nu‑i in ordine cu el. A venit intr‑o duminica ca sa‑i privim impreuna pe Phillies, care in acel an se bucurau de o glorie moderata. In timpul celei de a treia pauze, s‑a ridicat ca sa ne toarne cate un pahar de suc de portocale. Mama statea pe canapea cu tata si citea o carte. A privit in sus cand Arnie s‑a intors si a spus:

Arnie, schiopatezi?

Mi s‑a parut ca am vazut pe fata lui Arnie pentru cateva secunde o expresie surprinsa, neasteptata – o privire furisa, aproape vi­novata. S‑ar putea sa ma fi inselat. Daca a existat, a disparut intr‑o secunda.

Banuiesc ca am facut o intindere la spate cand am fost seara trecuta la Plains, a spus el dandu‑mi mie sucul de portocale, Jimmy Sykes a scapat ultima .masina avariata tocmai cand o urcasem pe platforma camionului. Am vazut‑o cum se rostogolea inapoi si stiam ca amandoi o sa mai muncim inca doua ore daca pica de acolo. Deci am impins‑o. Cred ca nu trebuia.

Parea o explicatie prea elaborata pentru un schiopatat atat de usor, dar si in privinta asta s‑ar fi putut sa ma insel.

Ar trebui sa fii mai atent cu spinarea ta, a spus severa mama. Dumnezeu

Mam, putem sa ne uitam acum la meci? am intrebat.

iti da doar una, a terminat ea.

Da, doamna Guilder, a spus Arnie spasit.

Elaine a intrat in camera.

Mai exista suc sau voi, capete patrate, l‑ati baut pe tot?

Haide, mai scuteste‑ma! am urlat eu.

Fusese o faza foarte disputata si o pierdusem in intregime.

Dennis, nu striga la sora ta, a murmurat tatal meu, care era cufundat in revista The Hobbyist.

A ramas destul, Ellie, i‑a spus Arnie.

Cateodata, Arnie – i‑a raspuns Elaine – mi se pare ca esti aproape uman.

A plecat in bucatarie.

Aproape uman, Dennis! mi‑a soptit Arnie, prefacandu‑se ca‑i gata sa planga de emotie. Ai auzit ce‑a spus? Aproape uuuman.

Iar, probabil, aceasta este doar o retrospectie – sau imaginatie – care ma face sa cred ca umorul lui era fortat, ireal, doar o fatada. Amintire falsa sau adevarata, subiectul spatelui sau a fost uitat, cu toate ca schiopatatul a tot revenit in cursul toamnei.

Si eu eram destul de ocupat. Ma certasem cu animatoarea, dar de obicei puteam sa gasesc pe cineva cu care sa ies sambata seara daca nu eram prea obosit dupa antrenamentele de football.

Puffer, antrenorul, nu era un ticalos ca Will Darnell, dar nu era nici trandafir; ca jumatate din antrenorii din orasele mici ale Americii, adoptase tehnica raposatului Vince Lombardi, a carui maxima era ca victoria nu este totul, ci singurul lucru. Ati fi surprinsi sa aflati cat de multi oameni, care ar trebui sa stie mai bine, cred in aceasta tampenie.

O vara intreaga in care lucrasem pentru fratii Carson ma adusese intr‑o forma fizica foarte buna si cred ca as fi putut sa rezist tot sezonul – daca ar fi fost unul castigator. Dar pe cand Arnie si eu am avut acea confruntare urata cu Buddy Repperton in spatele atelierului – si cred ca asta s‑a intamplat in timpul celei de a treia saptamani – era destul de clar ca nu vom avea un sezon castigator. Aceasta l‑a facut pe Puffer un om cu care era extrem de greu de traiesti, deoarece in cei zece ani de cand era la liceul nostru nu avusese nici un sezon plin de infrangeri.

A fost o lectie grea pentru el si nici pentru noi n‑a fost prea usor.

Primul nostru meci, in deplasare, cu 'Luneburg Tigers', a fost pe noua septembrie. Luneburg este exact dupa cum o spune numele – un burg. Are un liceu rural prapadit si se afla la marginea vestica a distric­tului nostru, iar in timpul pe care l‑am petrecut la Libertyville, strigatul obisnuit de lupta dupa ce linia slaba de aparare a Luneburgului ne permitea un alt touchdown[4] era: SPUNETI‑NE‑CUM‑ESTE‑SA‑AVETI‑BALEGAR‑PE‑TALPI! Urmat de un tare si sarcastic: HURAAAAYYYYY, LUNEBURG!

Trecusera mai mult de douazeci de ani de cand Luneburgul batuse o echipa din Libertyville, dar in anul acela si‑au adunat fortele si ne‑au batut mar. Eu jucam pe post de fundas‑stanga si pe la mijlocul meciului eram destul de sigur ca o sa am vanatai pe spate pentru tot restul vietii. Pe atunci scorul era 17‑3. S‑a terminat cu 30‑l0. Fanii Luneburgului erau in delir; au rupt portile de tinta ca si cum ar fi fost meciul de Finala Regionala si i‑au purtat triumfal pe umeri pe jucatori.

Suporterii nostri, care venisera cu autobuze special inchiriate, sta­teau posomorati la peluzele vizitatorilor in soarele alb de septembrie, muti de consternare. La vestiare, Puffer, socat si palid, ne‑a sugerat sa cadem in genunchi si sa ne rugam sa ni se arate calea. Am stiu atunci ca suferinta nu se sfarsise, ci de‑abia incepea.

Am cazut in genunchi, suferinzi, plini de vanatai, franti de obo­seala, dorindu‑ne nimic altceva decat sa intram sub dus si sa spalam de pe noi mirosul infrangerii si l‑am ascultat pe antrenorul Puffer explicandu‑i lui Dumnezeu situatia intr‑o peroratie de zece minute, care s‑a terminat cu o promisiune ca noi ne vom face datoria daca El si‑o va indeplini pe a Sa.

Saptamana urmatoare ne‑am antrenat cate trei ore pe zi (in locul obisnuitelor nouazeci de minute sau doua ore) sub soarele arzator. Noaptea cadeam in pat si‑i visam vocea lui de taur: Loveste‑l pe fraier! Loveste‑l! Loveste‑l! Am alergat suta de metri pana cand am simtit ca picioarele or sa mi se descompuna spontan (iar in acelasi moment probabil ca plamanii imi vor lua foc). Lenny Barongg, unul dintre fundasii nostri, a facut o usoara insolatie si a fost – cel putin el – scutit pentru tot restul saptamanii.

Deci l‑am vazut pe Arnie; venea joia si vinerea seara sa ia masa cu noi, sambetele ne uitam din cand in cand la un meci, dar in afara de asta l‑am pierdut aproape complet din vedere. Eu eram prea obosit sa‑mi tarasc vanataile si durerile la ore, la antrenamente, apoi acasa, in camera mea, ca sa‑mi fac temele.

Intorcandu‑ma inapoi la necazurile mele footballistice – cred ca cel mai rau lucru a fost modul cum ne priveau colegii pe mine, pe Lenny si pe toti ceilalti. Chestia aceea cu 'spiritul unei scoli' este doar o mare minciuna scornita de administratorii scolari care‑si aminteau cat de bine s‑au distrat in tineretile lor, la reuniunile de sambata dupa‑amiaza, dar au uitat cu buna stiinta ca distractia provenea din faptul ca erau beti, excitati sau amandoua. Daca s‑ar fi tinut un miting pentru lega­lizarea marijuanei ati fi vazut acest spirit al unei scoli. Dar in ce pri­veste footballul, basketballul si atletismul, majoritatea elevilor nu dau nici o ceapa degerata pe ele. Majoritatea sunt prea ocupati sa incerce sa intre la colegiu sau in pantalonii cuiva si sa dea de necazuri. Treburi obisnuite.

Oricum, te obisnuiesti sa fii un invingator – incepi sa nu mai pui la indoiala aceasta stare de fapt. Libertyville‑ul daduse echipe de football castigatoare pentru mult timp; ultima data cand liceul inregistrase o infrangere – cel putin inainte de anul meu terminal – fusese cu doisprezece ani inainte, in 1966. Deci in saptamana ce a urmat infrangerii de la Luneburg nu au existat suspine si dinti stransi, dar a existat in schimb durere, priviri nedumerite pe coridoare si cateva huiduieli la obisnuita adunare de vineri la sfarsitul orei a saptea. Huiduielile l‑au facut pe Puffer sa se inroseasca de ciuda si i‑a invitat pe infideli sa vina sambata dupa‑amiaza ca sa urmareasca revenirea spectaculoasa.

Nu stiu daca infidelii au venit, dar eu am fost acolo. Noi eram pe teren propriu, iar adversarii nostri erau Ursii din Ridge Rock. Ridge Rock este un oras minier si baietii de acolo nu sunt niste mocofani molatici. Sunt niste taranoi josnici, urati si vanjosi. Cu un an inainte echipa din Libertyville abia reusise sa le smulga titlul regional, iar unul dintre comentatorii sportivi locali spusese ca aceasta nu se intamplase pentru ca Libertyville avea o echipa mai buna, ci datorita faptului ca avea mai multi sustinatori entuziasti. Pot sa va spun ca atunci cand a auzit asa ceva, Puffer a sarit ca ars.

In orice caz, acesta era anul Ursilor. Au trecut ca o locomotiva peste noi. In prima repriza, din cauza unei contuzii, Fred Dann a trebuit sa paraseasca terenul. In repriza a doua, Norman Aleppo si‑a rupt mana si a trebuit sa fie transportat la spitalul Libertyville Community. In repriza a treia, Ursii au marcat trei touchdown‑uri unul dupa altul, dintre care doua din lovituri cu piciorul. Scorul final a fost 40‑6. Lasand la o parte falsa modestie, va spun ca eu le‑am marcat pe cele sase. Dar o data cu modestia n‑as lasa la o parte si realismul: am fost norocos.

Deci alta saptamana infernala pe terenul de antrenament. Alta saptamana in care antrenorul a urlat: Loveste‑l pe fraier. Intr‑una din zile ne‑am antrenat timp de aproape patru ore, iar cand Lenny i‑a sugerat lui Puffer ca ar fi frumos sa ne lase ceva timp ca sa ne facem temele, am crezut – doar pentru o clipa – ca Puffer a avut de gand sa‑l palmuiasca. Capatase ticul sa‑si mute cheile dintr‑o mana in alta, amintindu‑mi de Capitanul Queeg din Revolta de pe Caine. Eu cred ca felul cum te comporti cand pierzi te caracterizeaza mult mai bine decat modul cum stii sa castigi. Puffer, caruia in intreaga sa cariera de antrenor nu i se mai intamplase sa piarda de doua ori, a reactionat cu o furie nedumerita, fara sens, ca un tigru in cusca, sicanat de niste copii cruzi.

In dupa‑amiaza din vinerea urmatoare – asta trebuie sa fi fost 22 septembrie – adunarea obisnuita din pauza a saptea nu s‑a mai tinut. Nu cred ca a fost vreun jucator caruia i‑a pasat; sa stai acolo si sa fii prezentat de douasprezece animatoare dragute era destul de plictisitor. Totusi a fost un semn de rau augur. In acea seara Puffer ne‑a invitat in sala de sport unde ne‑a pus sa vizionam timp de doua ore filmele meciurilor in care am fost umiliti de Tigri si de Ursi. Probabil ca asta ar fi trebuit sa ne ambitioneze, dar pe mine m‑a deprimat.

In noaptea premergatoare celui de‑al doilea meci pe care‑l sustineam acasa, am avut un vis ciudat. Nu a fost chiar un cosmar, n‑a semanat cu acela care m‑a facut sa ma trezesc urland, dar a fost suparator. Noi jucam cu Dragonii din Philadelphia City, iar vantul batea foarte tare. Sunetele uralelor, vocea sparta, distorsionata a crainicului Chubby McCarthy care descria meciul, chiar si zgomotele facute de jucatori cand se loveau intre ei, toate pareau nefiresti si aveau ecou in acel vant aspru.

Fetele celor din tribune pareau galbene si straniu umbrite, precum chipurile mastilor chinezesti. Animatoarele dansau si se scalambaiau ca niste automate stricate. Cerul avea o culoare gri nefireasca si era incarcat de nori. Noi eram condusi foarte drastic. Antrenorul Puffer ne striga indicatii de joc pe care nimeni nu le auzea. Dragonii alergau mai repede decat noi. Mingea era totdeauna la ei. Lenny Barongg parea ca sufera foarte mult, colturile gurii ii erau trase in jos, formand un arc tremurator, ca o masca a tragediei.

Eu am fost lovit, aruncat la pamant si calcat in picioare. Am zacut intins la pamant, mult in spatele liniei de mijloc, zvarcolindu‑ma si incercand sa‑mi recapat respiratia. M‑am uitat in sus si acolo, in mijlocul pistei de alergari, in fata peluzei spectatorilor, era Christine. Iarasi era stralucitoare si nou‑nouta, ca si cum tocmai ar fi iesit din sala de expozitie.

Arnie statea pe capota de sus, cu picioarele incrucisate ca un Budha, privindu‑ma fara nici o expresie. Mi‑a strigat ceva, dar vantul puternic i‑a acoperit cuvintele. Mi se paruse ca a spus: Stai linistit, Dennis. Le rezolvam noi pe toate. Deci, nu‑ti fa griji! Totu‑i in ordine.

Sa rezolvam ce? ma intrebam stand pe terenul de joc din vis (care in visul meu, din nu stiu ce motive, devenise Astro‑Turf), zbatandu‑ma sa‑mi recapat respiratia, iar penisul meu apasandu‑ma cu cruzime chiar sub testicule. Sa rezolvam ce?

Ce?

N‑am primit raspuns. Doar farurile galbene si rautacioase ale Christinei si Arnie care statea linistit cu picioarele incrucisate pe capota ei, in acel vant aspru.

A doua zi ne‑am dus acolo si ne‑am batut iarasi pentru bunul si batranul Liceu Libeityville. Nu s‑a intamplat atat de rau ca in visul meu – in acea sambata, nu s‑a accidentat nimeni si, pentru scurt timp, in repriza a treia, chiar se parea ca aveam o sansa – dar mijlocasul de la Philadelphia City a fost norocos primind o serie de pase lungi (cand lucrurile incep sa mearga prost, totul merge prost) si iarasi am pierdut.

Dupa meci, Puffer pur si simplu a stat pe banca. Nu s‑a uitat la nici unul dintre noi. Mai aveam de jucat inca unsprezece meciuri, dar el era deja un om infrant.

Intra Leigh, iese Buddy

Nu ma laud, fetito, deci nu ma dispretui,

Dar am cel mai rapid set de roti din oras,

Cand cineva este in spatele meu nici nu incearca sa ma

depaseasca

Fiindca daca EA ar avea aripi,

Stiu ca ar putea sa zboare,

EA este micuta mea masina sport,

Tu nici nu stii ce am eu

The Beach Boys

Sunt foarte sigur ca a fost in martea de dupa infrangerea luata de la Dragonii din Philadelphia, cand lucrurile au inceput iarasi sa se puna in miscare.

Eu si Arnie aveam trei cursuri in comun, iar unul dintre ele era Istoria Americii, un curs obligatoriu si in orar era la ora a patra. In primele noua saptamani de scoala era predat de domnul Thompson, seful Catedrei de Istorie. Subiectul primelor noua saptamani era: Doua Sute de Ani de Prosperitate si Falimente. Arnie o denumea ora de bum‑bum‑chior‑chior, deoarece era tocmai inainte de pauza de pranz si stomacul fiecaruia parea sa faca ceva interesant.

Cand s‑a terminat ora, a venit la Arnie o fata care l‑a intrebat daca are tema pentru Engleza. O avea. A scos‑o cu grija din caiet, iar in timp ce el facea asta, fata l‑a privit foarte serioasa cu ochii ei albastru‑inchis, fara sa‑i abata de la fata lui. Parul ei era blond‑inchis, culoarea mierii proaspete – nu cea prelucrata, ci mierea asa cum iese din fa­gure – si prins la spate cu o banda albastra care se asorta cu ochii. Pri­vind‑o, am simtit un gol in stomac. In timp ce ea copia tema, Arnie a privit‑o.

Bineinteles, atunci nu a fost prima data cand am vazut‑o pe Leigh Cabot; ea se transferase in urma cu trei saptamani la Libertyville dintr‑un oras din Massachusetts, deci fusese prin preajma. Cineva imi spusese ca tatal ei lucreaza pentru 3M, firma care fabrica banda adeziva scoci.

Nici macar nu era prima data cand o remarcasem, deoarece Leigh Cabot era, ca s‑o spunem foarte pe sleau, o fata frumoasa. In fictiuni, am observat ca intotdeauna scriitorii pun cate o imperfectiune ici si colo la femeile sau fetele pe care le inventeaza, poate fiindca ei cred ca adevarata frumusete este doar un cliseu sau poate ca ei considera ca o imperfectiune sau doua le fac mai reale. Deci ea este frumoasa, doar ca buza de jos este prea lunga, sau nasul este putin prea ascutit, sau poate pieptul este plat. Totdeauna exista ceva.

Dar Leigh Cabot era pur si simplu frumoasa, fara cusur. Pielea ei era curata si perfecta cu o usoara tenta rozalie. Avea in jur de un metru saptezeci si trei, inalta pentru o fata dar totusi nu prea inalta, iar silueta ei era incantatoare – sani tari si ridicati, o talie mica ce parea ca o poti cuprinde cu mainile (oricum, tanjeai sa incerci), solduri frumoase, picioare drepte. Chip frumos, silueta sexy – banuiesc ca din punct de vedere artistic era plictisitoare, fara o buza inferioara prea lunga sau un nas ascutit, sau o umflatura in plus pe undeva (nici macar un dinte stramb – cred ca avea un stomatolog foarte bun), dar cu siguranta ca nu ti se parea plictisitoare cand o priveai.

Cativa dintre baieti ii propusesera intalniri, dar fusesera refuzati cu mult tact. Se presupunea ca probabil ii ramasese credincioasa vreunui baiat din Andover, sau Braintree, sau cum se numea orasul de unde venise si ca, probabil, cu timpul, situatia se va schimba. Doua dintre cursurile pe care le aveam in comun cu Arnie, le aveam si cu ea si eu asteptam momentul potrivit ca sa‑mi fac mutarea.

Acum, privindu‑i aruncandu‑si priviri unul altuia in timp ce Arnie a cautat tema si apoi i‑a dat s‑o copieze, ma intrebam daca mai aveam vreo sansa sa‑mi fac mutarea. Apoi am inceput sa ranjesc. Arnie Cunningham, insusi Batranul Fata‑Pizza si Leigh Cabot. Asta era cu totul ridicol. Asta era

Apoi acel ranjet interior a inceput sa se stinga. Am observat pentru a treia oara – de data asta foarte evident – ca tenul lui Arnie se curata cu o rapiditate uimitoare. Punctele negre disparusera. Unele dintre ele lasasera acele mici gauri si cicatrice pe obrajii lui, adevarat, dar daca fata unui tip este puternica, acele mici adancituri nu conteaza prea mult; pare aberant, dar adauga caracter.

Arnie si Leigh se studiau pe furis unul pe altul, iar eu il studiam pe ascuns pe Arnie, intrebandu‑ma exact cum si cand a avut loc acest miracol. Razele soarelui intrau puternice pe geamurile clasei domnului Thompson, scotand in evidenta trasaturile fetei prietenului meu. Arata mai batran. Ca si cum ar fi invins punctele negre si acneea, nu printr‑o spalare regulata si prin aplicarea unor creme speciale, ci parca, intr‑un fel, a dat ceasul inainte cu trei ani. Si parul si‑l aranjase altfel – era mai scurt, iar perciunii pe care‑i purtase inca de cand a putut sa‑i lase sa creasca (adica de vreo optsprezece luni), disparusera.

M‑am gandit la dupa‑amiaza noroasa cand ne dusesem sa vedem filmul Kung‑fu cu Chuck Norris. Atunci fusese prima data cand remarcasem imbunatatirea. Imediat dupa ce‑si cumparase masina. Poate ca asta era explicatia. Adolescenti din toata lumea, bucurati‑va! Problema dureroasa a acneelor s‑a rezolvat pentru totdeauna. Cumparati‑va o masina veche si ea va

Ranjetul interior, care iesise din nou la suprafata, a devenit pe neasteptate acru.

Cumparati‑va o masina veche si ea va, ce? Va va schimba capul, modul de gandire si in acest fel va va modifica metabolismul? Va va elibera adevaratul eu? Mi se parea ca‑l aud pe Stukey James, batranul nostru profesor de matematica, soptindu‑si eternul sau refren: Daca urmarim acest rationament pana la ultimele consecinte, doamnelor si domnilor, unde o sa ne duca?

Intr‑adevar, unde?

Multumesc, Arnie, a spus Leigh cu vocea ei blanda, clara. Si‑a pus tema in caietul ei.

E‑n ordine, a spus el.

Privirile lor s‑au intalnit – acum se uitau unul la altul in loc sa se studieze pe furis – si chiar si eu am putut sa vad cum se aprinde scanteia.

Ne vedem la ora a sasea, a spus ea si s‑a indepartat cu soldurile unduind usor sub fusta crosetata si cu parul saltand pe pulover.

Ce ai cu ea la ora a sasea? am intrebat.

In acea ora eu aveam un seminar – si unul tinut de formidabila domnisoara Raypach, pe care toti pustii o denumeau Domnisoara Rat‑Pack (Sobolan‑Bondoc) dar niciodata in fata ei, puteti fi siguri de asta.

Analiza, a spus el cu o voce visatoare, siropoasa, care‑i era atat de necaracteristica incat am inceput sa chicotesc. El m‑a privit cu sprancenele incruntate.

Dennis, de ce razi?

A‑Nali‑iza, am maimutarit eu.

Mi‑am dat ochii peste cap, am batut din palme si am ras mai tare.

A facut un gest ca si cand ar fi vrut sa ma pocneasca.

Fii atent, Guilder!

Nu‑i treaba mea, fata‑cartof.

Te‑au pus in prima echipa si uita‑te ce s‑a intamplat cu nenoro­cita echipa de football.

Domnul Holdel, care preda bobocilor fineturile gramaticii (si stie si cum sa injure, spun unii, cu mult spirit) a trecut intamplator pe acolo chiar atunci, si s‑a incruntat sever la Arnie:

Controleaza‑ti cuvintele cand esti pe coridorul scolii, a spus el si a trecut mai departe cu servieta intr‑o mana si in cealalta cu un hamburger cumparat de la chioscul de gustari calde al liceului.

Arnie s‑a inrosit ca un rac; intotdeauna i se intampla asa cand ii vorbeste un profesor (era o reactie atat de automata, incat atunci cand eram in scoala primara el sfarsea prin a fi pedepsit pentru lucruri pe care nu le facuse, doar pentru ca arata vinovat). Probabil ca asta spune ceva despre modul cum l‑au educat Michael si Regina – eu sunt okay, tu esti okay, eu sunt o persoana, tu esti o persoana, amandoi ne respectam foarte mult unul pe altul si de fiecare data cand cineva greseste cu ceva, tu o sa ai o reactie alergica de vinovatie. Banuiesc ca aceasta opinie face parte din educatia liberala americana.

Controleaza‑ti cuvintele, Cunningham, am spus. Esti ingropat in necazuri.

Atunci a inceput si el sa rada. Am mers impreuna pe coridorul rasunator. Tinerii se grabeau incoace si incolo sau stateau sprijiniti de dulapurile lor si mancau. Nu aveam voie sa mancam pe coridoare, dar multi incalcau regula.

Ti‑ai adus pranzul? am intrebat.

Mda, in punga de hartie.

Du‑te sa‑l iei. Hai sa mergem afara, pe teren.

— Inca nu te‑ai saturat de terenul de football? m‑a intrebat Arnie. Daca sambata trecuta ai fi stat mai mult timp intins pe burta, cred ca unul dintre ingrijitori te‑ar fi plantat.

Nu ma deranjeaza. Saptamana asta jucam in deplasare. Si vreau sa ies de aici.

— In regula, ne intalnim acolo.

A plecat, iar eu m‑am dus la dulapul meu ca sa‑mi iau de acolo pranzul. Pentru inceput, aveam patru sandvisuri. De cand antrenorul Puffer incepuse cu sesiunile maraton de antrenament, tot timpul imi era foame.

Am mers pe hol spre iesire, gandindu‑ma la Leigh Cabot si cum, daca cei doi vor incepe sa' iasa impreuna, toti ceilalti vor ff foarte nervosi. Stiti, societatea dintr‑un liceu este foarte conservatoare. Nu‑i o mare filozofie, dar este adevarul. Fetele se imbraca dupa ultima moda trasnita, cateodata baietii isi poarta parul lung pana la fund, toata lumea fumeaza putina 'iarba' sau prizeaza un pic de cocaina – dar toate acestea sunt doar lustru de suprafata, scutul de aparare pe care ti‑l pui pana cand reusesti sa descoperi cu exactitate ce se va intampla cu viata ta. Este intocmai ca o oglinda – ceea ce folosesti ca sa reflectezi lumina soarelui in ochii profesorilor si ai parintilor, sperand sa‑i derutezi inainte ca sa te poata deruta ei mai mult decat esti deja. In suflet, majoritatea liceenilor sunt la fel de aiuriti ca un grup de bancheri republicani la slujba de la biserica. Sunt unele fete care poate au toate albumele lansate de Black Sabbath, dar daca Ozzy Osbourne ar veni in vizita la liceul lor si i‑ar propune uneia dintre ele o intalnire, acea fata (si toate prietenele ei) ar rade cu lacrimi de absurditatea acestei idei.

Arnie arata okay fara acnee si cosuri – de fapt arata mai mult decat bine. Dar n‑ar exista nici o fata care a fost colega cu el atunci cand tenul lui fusese in starea cea mai proasta, care ar fi acceptat sa fie prietena lui. De fapt, ele nu‑l vedeau asa cum era el acum; vedeau o amintire a lui. Dar cu Leigh era altceva. Deoarece ea se transferase, habar nu avea cat de oribil aratase Arnie in primii trei ani de liceu. Bineinteles ca ar fi aflat daca ar fi luat numarul de anul trecut al Libertonian‑ului si ar fi privit poza cu membrii clubului de sah dar, destul de ciudat, aceeasi tendinta republicana ar face‑o sa neglijeze acea imagine. Ce este acum, este pentru totdeauna – intrebati orice bancher republicanei va va spune ca asta‑i modul in care ar trebui sa fie lumea.

Liceeni si bancheri republicani cand esti mic consideri de la sine inteles ca totul se schimba constant. Cand esti adult, este evident ca totul se va schimba, indiferent cat de mult te straduiesti sa mentii status‑quo‑ul (chiar si bancherii republicani stiu asta – chiar daca nu le place, totusi o stiu). Doar in adolescenta vorbesti tot timpul despre schimbari, dar in inima ta crezi ca de fapt asa ceva nu se intampla niciodata.

Am iesit cu punga mea mare cu mancare si am luat‑o prin parcare spre cladirea atelierului. Este o cladire lunga, ca un grajd, cu pereti de tabla galvanizata vopsiti in albastru – nu difera prea mult din punctul de vedere al designului de garajul lui Will Darnell, dar este mult mai ingrijita. In interiorul ei exista atelierul de tamplarie, atelierul auto si catedra de arte plastice. In principiu, locul pentru fumat este in spatefe atelierului, dar in zilele frumoase, in timpul pauzei de pranz, de obicei elevii de acolo stau de o parte si de alta a cladirii, cu cizmele de motociclisti sprijinite de zid, fumand si vorbind cu prietenele lor. Sau pipaindu‑le.

Azi nu era nimeni de‑a lungul laturii din dreapta a cladirii, iar asta ar fi trebuit sa ma avertizeze ca se intampla ceva, dar eu n‑am reactionat. Eram pierdut in gandurile amuzante despre Arnie si Leigh Cabot si psihologia Liceanului American Modern.

Adevarata zona pentru fumat – zona 'desemnata' – este intr‑un mic cul‑de‑sac din spatele atelierului mecanic. Iar in spatele atelierelor, la cincizeci sau saizeci de picioare departare, este terenul de football, dominat de o mare tabela electronica de marcaj cu emblema TERRIE­RILOR, BATETI‑I!

Chiar in spatele locului de fumat se adunase un grup de persoane, douazeci sau treizeci, care formau un cerc strans. Acea aranjare de obicei inseamna o lupta sau ceea ce Arnie numeste o 'pushy‑pushy' – doi tipi care nu sunt destul de furiosi ca sa lupte si care se imping unul pe altul si se bat pe umeri incercand sa‑si protejeze reputatiile de duri.

M‑am uitat in directia aia, dar nu cu prea mult interes. N‑aveam chef sa privesc o lupta; eu doream sa mananc de pranz si sa aflu daca era ceva intre Arnie si Leigh Cabot. Daca intre ei incepuse sa se infiripe ceva, asta i‑ar putea abate gandurile de la obsesia lui cu Christine. Un lucru era sigur: Leigh Cabot nu avea nici un pic de rugina pe caroseria ei.

Apoi am auzit o fata tipand si pe altcineva care a strigat: 'Hei, nu! Omule, lasa deoparte chestia aia!' Asta suna destul de rau. Am schim­bat directia, mergand sa vad ce se intampla.

Mi‑am facut loc prin multime si l‑am vazut pe Arnie in cerc, stand cu bratele intinse putin in fata la nivelul pieptului. Era palid si speriat, dar nu intrase in panica. Putin la stanga lui era o punga cu mancare care fusese storcita. In mijlocul ei era o amprenta clara de gheata ciocata. Stand in fata lui, imbracat in jeansi si un tricou Hanes care se mula pe fiecare umflatura a pieptului sau, era Buddy Repperton. In mana dreapta avea un stilet pe care‑l misca lent, inainte si inapoi, ca un magician.

Era inalt si lat in umeri. Parul ii era lung si negru. Il purta in coada de cal legata cu un snur de piele. Fata ii era masiva, stupida si amenin­tatoare. Zambea doar putin. Am simtit un amestec de panica si frica rece. Nu arata doar stupid si amenintator. Parea nebun.

Ti‑am spus, omule, c‑o sa te prind, i‑a spus incet lui Arnie. A inclinat cutitul si a impuns aerul in directia lui Arnie. Arnie s‑a retras putin. Stiletul avea un maner de sidef, prevazut cu un buton cromat pentru scoaterea lamei. Lama parea sa aiba vreo opt inci – aici nu era vorba de un cutit, era o afurisita de baioneta.

Hei, Buddy, inseamna‑l! a strigat voios Don Vandenberg, si am simtit cum mi se usuca gura.

M‑am uitat la pustiul care era langa mine; un boboc tampitel pe care nu‑l cunosteam. Parea total hipnotizat, tot numai ochi.

Hei, i‑am spus, iar cand nu s‑a uitat in jur, l‑am lovit cu umarul. Hei!

A sarit si s‑a uitat terorizat la mine.

Du‑te si cheama‑l pe domnul Casey. Isi ia pranzul in cabinetul de la atelierul de tamplarie. Du‑te imediat.

Repperton s‑a uitat la mine, apoi la Amie.

Haide, Cunningham, a spus el. Ce spui, vrei sa ne batem?

Arunca cutitul si o sa vin, cacanarule, a spus Arnie.

Vocea lui era perfect calma. Cacanar, unde mai auzisem acest cuvant? De la George LeBay, nu‑i asa? Sigur. Fusese cuvantul preferat al fratelui sau.

Se parea ca nu era un cuvant care‑i placea lui Repperton. S‑a inrosit si s‑a apropiat de Arnie. Arnie s‑a ferit. Credeam ca foarte repede se va intampla ceva – poate una din acele chestii care cer copci si lasa o cicatrice.

Du‑te acum sa‑l aduci pe Casey, i‑am spus bobocului tampitel.

Si acesta a plecat.

Dar banuiam ca totul se va termina inainte de a veni domnul Casey doar daca nu puteam cumva sa incetinesc ostilitatile.

Repperton, arunca cutitul, am spus.

Iarasi m‑a privit.

Ce surpriza! E prietenu' lu' Cunningham. Vrei sa ma faci sa‑l arunc?

Ai cutit si el n‑are, am spus. In cazul meu, asta se cheama ca tu esti un gainat.

Roseata s‑a accentuat. Acum concentrarea lui se spulberase. S‑a uitat fa Arnie, apoi la mine. Arnie mi‑a aruncat o privire plina de recunostinta – si s‑a apropiat putin de Repperton. Asta nu mi‑a placut.

Pune‑l jos! i‑a strigat cineva lui Repperton.

Si apoi altcineva: 'Pune‑l jos!' Au inceput sa scandeze: 'Pune‑l jos, pune‑l jos, pune‑l jos!'

Lui Repperton nu i‑a prea placut. Nu‑l deranja sa fie in centrul atentiei, dar asta nu era o atentie de bun augur. A inceput sa priveasca nervos in jur, la Arnie, la mine, apoi la ceilalti. Pe frunte i‑a cazut o suvita de par si si‑a dat‑o pe spate.

Cand s‑a uitat iarasi la mine, m‑am prefacut ca ma reped la el. Cutitul s‑a indreptat in directia mea, iar Arnie s‑a miscat – s‑a miscat mai repede decat as fi putut sa cred. A lovit cu latul palmei imitand destul de bine si eficient o lovitura de karate. L‑a pocnit tare pe Repperton in incheietura palmei zburandu‑i cutitul din mana. Acesta s‑a rostogolit pe punga de mancare. Repperton s‑a aplecat sa‑l insface. Arnie si‑a coordonat miscarile cu mare acuratete, iar cand mana lui Repperton a atins asfaltul, Arnie a calcat pe ea. Puternic. Repperton a urlat.

Atunci, foarte repede, Don Vandenberg a intrat in cerc, l‑a impins pe Arnie si l‑a aruncat la pamant. Aproape inconstient ca o s‑o fac, am intrat in ring si l‑am lovit in fund pe Vandenberg cat de tare am putut – mai degraba mi‑am ridicat piciorul in sus, decat l‑am impins inainte, l‑am lovit exact asa cum se degajeaza o minge de football.

Vandenberg, un tip inalt si slab, care pe atunci avea nouasprezece sau douazeci de ani, a inceput sa urle si sa topaie tinandu‑se de fund. A uitat cu totul ca trebuie sa‑l ajute pe Buddy; a incetat sa mai fie un factor in desfasurarea lucrurilor. Pentru mine este uluitor faptul ca nu l‑am paralizat. N‑am mai lovit niciodata atat de puternic pe cineva sau ceva; si oh, prietene! cat de bine m‑am simtit!

Tocmai atunci cineva mi‑a inconjurat gatul cu bratul, iar intre picioare am simtit o mana. Am realizat ce avea sa se intample cu o secunda prea tarziu ca sa mai reusesc sa previn total situatia. Testiculelor mele li se aplica o presiune foarte mare, care iradia o durere cumplita pulsatorie in burta, in stomac si apoi in jos, in picioare, inmuindu‑mi‑le asa de tare, incat atunci cand bratul care ma tinea de gat n‑a mai fost acolo, am cazut ca un sac pe terenul de fumat.

Cum ti s‑a parut chestia asta, putoiule? m‑a intrebat un tip butucanos, cu dintii stricati.

Purta niste ochelari mici si delicati cu rama subtire de metal, care pareau aberanti pe fata lui ca un bloc de piatra. Acesta era Moochie Welch, un alt prieten de‑al lui Buddy.

Dintr‑o data cercul de privitori a inceput sa se imprastie si am auzit o voce barbateasca strigand:

— Imprastiati‑va! Imprastiati‑va! Imprastiati‑va chiar acum! Faceti o plimbare! Drace, miscati‑va!

Era domnul Casey. In sfarsit, domnul Casey.

Buddy Repperton si‑a insfacat de pe jos stiletul. A strans lama si si‑a bagat cutitul cu o miscare rapida in buzunarul blugilor. Mana lui era zgariata, sangera si se parea ca se va umfla. Afurisitul de ticalos, speram sa i se umfle pana cand o sa arate ca una dintre acele manusi pe care le poarta Donald Duck in benzile desenate.

Moochie Welch s‑a indepartat de mine, a privit in directia de unde se auzea glasul domnului Casey si si‑a atins delicat coltul gurii:

Mai tarziu, putoiule, a spus.

Don Vandenberg dansa acum mai lent, dar inca isi masa partea afectata. Pe fata ii curgeau lacrimi de durere.

Apoi Arnie a venit langa mine, punandu‑si un brat in jurul meu si ajutandu‑ma sa ma ridic. Bluza ii era foarte murdara din cauza cazaturii pe care i‑o pricinuise Vandenberg. Pe genunchi i se lipisera mucuri de tigara.

Te simti bine, Dennis? Ce ti‑a facut?

Mi‑a masat putin coaiele. O sa‑mi revin.

Cel putin asa speram. Daca sunteti barbat si macar o data v‑ati lovit tare la boase (si carui barbat nu i s‑a‑ntamplat asta?) atunci stiti. Daca sunteti femeie, nu stiti – n‑aveti de unde. Agonia initiala este doar inceputul; se stinge ca sa fie inlocuita de o presiune surda, pulsatorie, care se cuibareste in stomac. Iar aceasta presiune spune: Buna, ce faci? Ma simt bine aici in fundul stomacului tau sa te fac sa‑ti doresti in acelasi timp sa‑ti vomiti pranzul si sa te caci in pantaloni! Cred ca o sa mai stau putin pe aici, bine? Cum ti se pare o jumatate de ora? Superb! Sa primesti o lovitura in boase nu este chiar unul dintre deliciile vietii.

Domnul Casey si‑a facut loc printre spectatorii care se imprastiau si‑a observat situatia. Nu era un tip masiv, ca antrenorul Puffer; nici macar nu parea prea aspru. Avea inaltime si varsta medii si incepuse sa cheleasca. Purta ochelari cu rame groase. Ii placea sa poarte camasi simple, albe – fara cravata – iar acum era imbracat chiar asa. Nu era un tip masiv, dar era respectat. Nimeni nu indraznea sa‑si bata joc de el, deoarece el nu era speriat de pusti asa cum sunt in strafundul sufletului majoritatea profesorilor. Copiii stiau asta. Buddy, Don si Moochie stiau si ei; am vazut asta in felul spasit cum si‑au lasat ochii in jos si au roit din picioare.

Dispareti! le‑a spus rastit domnul Casey celor cativa privitori care ramasesera.

Au inceput sa se imprastie. Moochie Welch s‑a decis sa incerce sa dispara impreuna cu ei.

Tu nu, Peter, a spus domnul Casey.

O, domnule Casey, eu n‑am facut nimic, a spus Moochie.

Nici eu, a zis Don. Cum se face ca intotdeauna va casuneaza pe noi?

Domnul Casey a venit spre mine si Arnie.

Dennis, ai patit ceva?

Incepusem in sfarsit sa‑mi revin – nu s‑ar fi intamplat asta daca una dintre coapsele mele nu ar fi blocat partial mana lui Welch. Am incuviintat.

Domnul Casey s‑a dus inapoi spre locul unde Buddy Repperton, Moochie Welch si Don Vandenberg stateau insiruiti unul langa altul. Don nu glumise; vorbise si in numele celorlalti. Ei chiar pareau ca sunt invinuiti pe nedrept.

Sunteti foarte destepti, nu‑i asa? a spus domnul Casey pana la urma. Trei contra doi. Asta‑i stilul tau, Buddy? Astia doi par floare la ureche pentru tine.

Buddy si‑a ridicat privirile, s‑a uitat plin de ura inabusita la domnul Casey, apoi si‑a coborat iarasi ochii.

Ei au inceput.

Nu‑i adevarat – a inceput Arnie.

Taca‑ti gura, Fata‑de‑cur, a spus Buddy.

A inceput sa mai spuna ceva, dar inainte sa scoata un cuvant, domnul Casey l‑a insfacat si l‑a proiectat in zidul atelierului. Acolo era un indicator mic pe care scria: DOAR AICI SE FUMEAZA. Domnul Casey a inceput sa‑l loveasca pe Buddy Repperton de placuta si de fiecare data indicatorul zornaia ca o accentuare dramatica. Se purta cu Repperton tot asa cum eu sau dumneavoastra am face‑o cu o imensa papusa de carpe. Banuiesc ca totusi, pe undeva, avea niste muschi.

Ar fi bine sa‑ti tii fleanca, a spus el, si l‑a lovit pe Buddy de indicator. Ar trebui sa‑ti inchizi gura sau sa‑ti cureti gura. Deoarece eu n‑am chef sa ascult porcariile alea de la tine, Buddy.

A dat drumul camasii lui Repperton. Aceasta ii iesise din pantaloni lasand sa se vada burta alba, nebronzata. Apoi s‑a uitat spre Arnie si l‑a intrebat:

Ce spuneai?

Am trecut pe langa locul pentru fumat in drum spre terenul de football unde doream sa‑mi iau pranzul, a spus Arnie. Repperton fuma aici cu prietenii lui. A venit la mine si mi‑a zburat din mana punga cu mancare, apoi a calcat‑o. A strivit‑o.

A parut ca mai vrea sa adauge ceva, s‑a gandit, dar a inghitit in sec.

Asa a pornit bataia.

Dar eu nu doream sa tac. In mod normal, eu nu sunt un turnator sau un paracios, dar pare‑se ca Repperton decisese ca era nevoie de mai mult decat o bataie buna ca sa se razbune ca fusese dat afara de la Darnell. Ar fi putut sa‑i gaureasca intestinele lui Arnie, ar fi putut sa‑l ucida.

Domnule Casey, am spus.

S‑a uitat la mine. Din spatele lui, Buddy Repperton mi‑a aruncat o privire ucigatoare, un avertisment. Tine‑ti gura, asta ramane intre noi. Cu un an inainte, un fel de mandrie aberanta m‑ar fi determinat sa fiu de acord cu el si sa‑i fac jocul, dar nu acum.

Ce este, Dennis?

— Il urmarea pe Arnie inca din vara. Are un cutit la el si parea ca vrea sa‑l implante.

Arnie ma privea cu ochii opaci, cu o expresie de neinteles in ei. M‑am gandit cum il facuse cacanar pe Repperton – cuvantul lui LeBay – si am simtit cum mi se strange pielea pe la spate.

Mincinos nenorocit! a strigat teatral Repperton. Nu am nici un cutit.

Casey l‑a privit fara sa spuna nimic. Acum Vandenberg si Welch pareau foarte nelinistiti – speriati. Pedeapsa pe care urma s‑o pri­measca pentru aceasta mica incaierare se agravase trecand de la mus­trare, cu care erau obisnuiti, si de suspendare, pe care o experimenta­sera, spre limita suprema a exmatricularii.

Trebuia sa mai spun doar un cuvant. M‑am mai gandit. Aproape renuntasem. Dar era vorba de Arnie, iar Arnie era prietenul meu. Iar in sinea mea, acolo unde conteaza, nu doar credeam ca Buddy dorise sa‑l injunghie, stiam asta. Am rostit cuvantul.

Era un stilet.

Acum ochii lui Buddy nu mai fulgerau; ardeau promitand flacarile iadului, damnare si o lunga perioada de tortura.

E o minciuna, domnule Casey, a spus el ragusit. Minte. Jur pe Dumnezeu.

Domnul Casey inca tacea. S‑a uitat lent spre Arnie.

Cunningham. Te‑a amenintat Repperton cu stiletul?

La inceput Arnie n‑a vrut sa raspunda. Apoi, cu un glas stins care era doar cu putin mai tare decat un oftat, a spus: 'Mda'.

Acum Repperton ne arunca amandurora priviri pline de ura.

Casey s‑a intors spre Moochie Welch si Don Vandenberg. Imediat, am observat ca metoda lui de a face fata acestei situatii se schimbase: incepuse sa se miste incet si cu atentie ca si cum ar fi testat terenul inainte de a face fiecare pas. Domnul Casey stia care vor fi con­secintele.

A fost vorba si de un cutit? i‑a intrebat.

Moochie si Vandenberg s‑au uitat in jos si n‑au vrut sa raspunda. Totusi acesta era un raspuns destul de evident.

Buddy, intoarce‑ti buzunarele pe dos, a spus domnul Casey. – Pe dracu'!

Vocea lui era stridenta.

Nu ma poti obliga!

Daca te referi la faptul ca n‑am voie, te inseli, a spus domnul Casey. Iar daca prin asta vrei sa spui ca nu pot sa‑ti intorc si singur buzunarele, si atunci te inseli.

Mda, incearca, incearca, a strigat Buddy la el. O sa te scot prin zidul ala, chelios idiot ce esti.

Stomacul mi se contracta neajutorat. Nu puteam sa sufar asemenea scene, aceste confruntari urate, iar asta era cea mai scarboasa pe care o vazusem eu.

Dar domnul Casey tinea situatia sub control si nu s‑a abatut niciodata de la linia pe care si‑o alesese.

Dar n‑o s‑o fac, a terminat el. O sa‑ti intorci singur buzunarele.

S‑o crezi tu! a spus Buddy.

Statea sprijinit de zidul atelierului astfel incat umflatura din buzunarul de la sold sa nu se vada. Poalele camasii ii atarnau peste pantaloni. Privea in toate directiile, ca un animal incoltit.

Domnul Casey s‑a uitat la Moochie si la Don Vandenberg:

Voi doi duceti‑va in cancelarie si asteptati‑ma acolo, a spus el. Sa nu va duceti altundeva; aveti si asa destule necazuri.

S‑au indepartat incet, stand apropiati ca si cand ar fi vrut sa se protejeze unul pe altul. Moochie a aruncat o privire in spate. In cladirea principala a inceput sa sune clopotelul. Elevii au inceput sa intre inauntru, unii dintre ei aruncandu‑ne priviri curioase. Noi nu ne luasem pranzul. Nu conta. Nu‑mi mai era foame.

Domnul Casey si‑a indreptat iarasi atentia spre Buddy.

Acum esti pe teritoriul scolii. Ar trebui sa‑i multumesti lui Dumnezeu ca‑i asa, deoarece daca ai un cutit, Buddy, si daca l‑ai scos, asta inseamna atac cu arma alba. Si atunci te paste puscaria.

Dovedeste‑o, dovedeste‑o! a strigat Buddy.

Obrajii ii ardeau, respira sacadat si nervos.

Daca nu‑ti intorci buzunarele pe dos chiar acum, o sa‑ti scriu o scutire de ore. Apoi am sa chem politia si in clipa cand vei iesi pe poarta, o sa te inhate. Vezi ca esti la inghesuiala? – S‑a uitat nemilos la Buddy – Aici avem propriile noastre reguli. Dar daca‑ti scriu scutirea, Buddy, curul tau e in mana lor. Bineinteles daca nu ai cutit, esti okay. Dar daca ai si ei il gasesc

A urmat un moment de tacere. Toti patru eram incremeniti. Eu nu credeam ca Buddy o s‑o faca; o sa‑si ia scutirea si o sa incerce sa ascunda undeva cutitul. Apoi se pare ca si‑a dat seama ca politistii il vor cauta si il vor gasi, fiindca a scos cutitul din buzunar si l‑a aruncat pe asfalt. A aterizat chiar pe butonul de actionare. Lama a tasnit afara si a sclipit in soarele dupa‑amiezii; opt inci de otel cromat.

Arnie s‑a uitat la el si si‑a sters gura cu podul palmei.

Buddy, du‑te in cancelarie, a spus incetisor domnul Casey. As­teapta‑ma acolo.

Ma fut pe cancelarie! a strigat Buddy.

Glasul ii era subtire si isteric din cauza furiei. Parul ii cazuse iarasi peste frunte si si l‑a dat la loc pe spate.

Plec dracului din crescatoria asta de porci!

Da, in ordine, foarte bine, a spus domnul Casey fara sa aiba in glas alte inflexiuni sau emotii decat ar fi avut daca Buddy i‑ar fi oferit o cafea.

Am stiut atunci ca Buddy isi rupsese toate legaturile cu Liceul Libertyville. Acum nu mai era vorba de consemnare sau o vacanta de trei zile; parintii lui vor primi cu posta formularul albastru de exmatri­culare – formularul le va explica de ce fiul lor a fost exmatriculat si ii va informa despre drepturile si optiunile pe care le aveau.

Buddy ne‑a privit pe Arnie si pe mine – si a zambit.

O sa va aranjez eu, a zambit. O sa fim chit. O sa va doriti atunci sa nu va fi nascut niciodata.

A lovit cutitul cu piciorul facandu‑l sa se roteasca si sa arunce scantei. S‑a oprit in punga cu mancare, iar Buddy a plecat, bocanind cu tocurile cizmelor de motociclist.

Domnul Casey ne‑a privit; fata lui era trista si obosita.

— Imi pare rau, a spus.

E‑n ordine, a raspuns Arnie.

Doriti niste scutiri de ore? O sa vi le scriu, daca doriti sa mergeti acasa pentru restul zilei.

M‑am uitat la Arnie, care‑si scutura camasa. A clatinat din cap.

Nu, nu‑i nevoie, am spus.

— In ordine. Atunci doar scutiri pentru ca ati intarziat.

Ne‑am dus in cabinetul domnului Casey si ne‑a dat scutiri pentru urmatoarea ora, care era una pe care o aveam in comun – Fizica. Pentru Avansati. Cand am intrat in laboratorul de fizica, multi dintre colegi ne‑au aruncat priviri curioase, iar in spatele nostru s‑a susotit destul de mult.

Lista de absenti din dupa‑amiaza aceea a aparut la sfarsitul celei de a sasea ore. M‑am uitat pe ea si am vazut numele Repperton, Vandenberg si Welch, fiecare avand alaturata litera (E). Am crezut ca eu si Amie vom fi chemati la sfarsitul orelor in cancelarie ca sa‑i spunem domnului Lothrop, ofiterul cu disciplina, ce se intamplase. Dar n‑a fost asa.

Dupa ore l‑am cautat pe Arnie, gandindu‑ma ca vom merge impreuna acasa si o sa vorbim putin, dar si de data aceasta ma inselasem. El plecase deja spre Garajul Darnell ca sa lucreze la Christine.

Christine a iesit iarasi pe strada

Am un Mustang‑Ford 1966, visiniu,

Are cu 380 cai putere mai mult decat e nevoie,

Stii ca‑i mult prea puternic

Ca sa se taraie pe drumurile astea de tara.

Chuck Berry

Pana dupa meciul care l‑am avut sambata urmatoare n‑am mai avut ocazia sa discut serios cu Arnie. Iar atunci a fost si prima data, din ziua in care o cumparase, cand Christine a iesit iarasi pe strazi.

Echipa s‑a deplasat la Hidden Hills, cam la saisprezece mile departare, iar aceea a fost cea mai linistita calatorie cu autobuzul scolii pe care am facut‑o eu vreodata. Ai fi putut crede ca mergeam la ghilotina si nu la un meci de football. Chiar si amanuntul ca palmaresul lor, l‑2, era doar cu putin mai bun decat al nostru, nu prea inveselea pe nimeni. Antrenorul Puffer statea in spatele soferului, palid si tacut, ca si cum ar fi suferit de migrena.

De obicei o deplasare la un meci era o combinatie intre o caravana si un circ. Un al doilea autobuz, plin cu animatoarele, cu fanfara si cu toti elevii de la liceu care se inscrisesera drept 'microbisti' ('microbisti, bunule Dumnezeu!, daca n‑am fi trecut toti prin liceu, cine dracu' ar crede‑o?'), venea in urma autocarului echipei. In spatele celor doua autobuze sa fi fost un sir de cincisprezece‑douazeci de masini, majoritatea lor pline cu adolescenti, majoritatea purtand pe spate abti‑bilduri cu: TERRIERILOR, BURDUSITI‑I! – claxonand, cu farurile aprinse, toate acele lucruri pe care probabil vi le amintiti din propria voastra viata de liceeni.

Dar in aceasta deplasare mai era doar autobuzul cu animatoarele si fanfara (si nici acesta nu era plin – intr‑un an castigator, daca nu‑ti rezervai de marti loc in al doilea autobuz, nu mai aveai noroc) si trei sau patru ma.sim in spatele lui. Suporterii disparusera. Iar eu stateam in autobuzul echipei, langa Lenny Barongg, intrebandu‑ma posomorat daca in dupa‑amiaza aceea o sa ma accidentez sau nu, total inconstient ca una dintre cele cateva masini din spatele autobuzului era Christine.

Am vazut‑o cind am coborat din autobuz, in parcarea Liceului Hidden Hills. Fanfara lor era deja pe teren, iar duduitul tobelor se auzea clar, ciudat amplificat de cerul innorat. Era prima sambata in­tr‑adevar buna pentru football, racoroasa, innorata, de toamna.

S‑o vad pe Christine parcata langa autobuzul scolii a fost o surpriza, dar cand Arnie a coborat, iar pe cealalta parte a coborat Leigh Cabot, am fost de‑a dreptul impietrit de uimire – si mai mult decat putin gelos. Leigh purta o pereche de pantaloni de stofa maro, mulati, si un pulover alb crosetat, iar parul i se rasfira superb pe umeri.

Arnie, am spus. Hei, omule!

Buna, Dennis, a spus el putin timid.

Eram constient ca unii dintre ceilalti jucatori care coborau din autobuz aruncau priviri crucise; acolo era Fata‑Pizza Cunningham cu tipa fantastica din Massachusetts. Cum Dumnezeu s‑a intamplat asa ceva?

Ce mai faci?

Bine, a spus. O cunosti pe Leigh Cabot?

De la ore. Buna, Leigh.

Buna, Dennis. Azi aveti de gand sa castigati?

Mi‑am coborat glasul si am soptit ragusit:

Totu‑i aranjat. Poti sa pui pariu ca da.

Arnie a rosit putin, dar Leigh si‑a dus mana la gura si a chicotit.

O sa incercam, dar nu stiu, am spus.

O sa va purtam noi spre victorie, a zis Arnie. Parca deja vad ziarele de maine: – Guilder A Avut Aripi, A Doborat Recordul Cam­pionatului.

Mai degraba: Guilder Dus la Spital cu Fractura Craniana, i‑am replicat. Cati colegi au venit? Zece? Cincisprezece?

Asta inseamna ca noi, cei care am venit, o sa avem mai mult loc in tribune, a spus Leigh.

L‑a luat pe Arnie de brat – surprinzandu‑l si facandu‑i o mare placere, banuiesc. Deja imi placea de ea. Ar fi putut fi o catea sau ar fi putut avea mintea adormita – mie mi se pare ca o multime dintre fetele cu adevarat frumoase fac parte din una dintre aceste categorii – dar nu era asa.

Ce‑ti mai face rabla? am intrebat si m‑am dus pana la masina.

Nu prea rau.

A venit dupa mine incercand sa nu zambeasca prea tare.

Reparatiile progresasera, iar acum facuse destul de multe la Fury, astfel incat aceasta nu mai arata atat de aberant si de alandala. Cealalta jumatate a vechii si ruginitei grile fusese inlocuita, iar crapaturile din parbriz disparusera complet.

Ai schimbat parbrizul, am spus.

Arnie a incuviintat

Si capota.

Capota era curata; nou‑nouta si stralucitoare, in contrast evident cu aripile pline de rugina. Era de culoarea focului. Rosu electric. Arnie a atins‑o posesiv, iar atingerea s‑a transformat intr‑o mangaiere.

Mda. Am montat‑o chiar eu.

Ceva in toata chestia asta nu‑mi dadea pace. Cum facuse totul singur?

Ai spus ca ai de gand s‑o transformi intr‑un exponat de vitrina! Cred ca incep sa te cred.

M‑am dus pana la portiera soferului. Tapiteria de pe interiorul usilor si de pe jos era inca murdara si rupta, dar scaunele din fata erau imbracate cu material nou, ca si bancheta din spate.

O sa fie frumoasa, a spus Leigh, dar vocea ei avea o inflexiune lipsita de interes – nu era tonul voios si exuberant pe care‑l folosise atunci cand vorbisem despre meci – care m‑a facut s‑o privesc. O privire scurta a fost tot ce mi‑a trebuit. Mi‑am dat seama imediat, complet si absolut, ca si cum i‑as fi captat undele cerebrale din aer, ca ea nu o placea pe Christine. Va incerca sa pretinda ca‑i place, doar pentru ca era a lui Arnie. Dar niciodata nu ii va placea cu adevarat.

Deci i‑ai facut revizia tehnica, am spus.

Ei bine Arnie parea jenat. Nu i‑am facut‑o. Nu inca.

Ce vrei sa spui?

Claxonul nu functioneaza si, cateodata, cand apas pe frana, lu­minile de frana nu se aprind. Cred ca undeva este un scurtcircuit dar, deocamdata, n‑am fost in stare sa‑l localizez.

M‑am uitat la noul parbriz – pe el era aplicat un abtibild nou de revizie tehnica. Arnie mi‑a urmarit privirile si pe fata i‑a aparut o expresie rusinata si totusi sfidatoare.

Will mi‑a dat abtibildul. Stie ca‑i aproape in regula.

Si de altfel, m‑am gandit eu, aveai aceasta intalnire fierbinte, nu‑i asa?

Nu‑i periculos? a intrebat Leigh, adresand intrebarea undeva intre mine si Arnie.

Sprancenele ei s‑au incruntat putin – cred, poate, ca simtise un curent rece intre mine si Arnie.

Nu, am spus. Nu cred. Cand mergi cu Arnie, esti in mare siguranta, e ca si cum ar conduce Batranul Precaut.

Aceasta remarca a spulberat mica incordare care se crease intre noi. Dinspre terenul de football s‑a auzit o cacofonie de alamuri, apoi am auzit vocea dirijorului fanfarei, vaga dar foarte clara: Inca o data, va rog! Asta‑i Rogers si Hammestein, nu rock‑and‑ro‑oll! Inca o data, va rog!

Ne‑am uitat unii la altii. Eu si Arnie am izbucnit in ras, iar dupa o clipa ni s‑a alaturat si Leigh. Privind‑o, m‑am simtit iarasi gelos. Pentru prietenul meu Arnie nu doream decat ce‑i mai bun, dar ea era extraordinara – saptesprezece spre optsprezece ani, superba, perfecta, sanatoasa, plina de viata. In felul ei Roseanne era frumoasa, dar pe langa Leigh era ca Muma‑Padurii adormita.

Oare atunci am inceput s‑o doresc? Atunci am inceput s‑o doresc pe prietena celui mai bun prieten al meu? Da, cred ca atunci. Dar, va jur, nu i‑as fi facut vreodata un avans daca lucrurile s‑ar fi desfasurat altfel. Doar ca nu cred ca se puteau desfasura altfel. Ori poate ca doar vreau sa cred asa ceva.

Ar fi mai bine sa mergem, Arnie, ca de nu, s‑ar putea sa nu mai gasim locuri in tribuna oaspetilor, a spus Leigh cu un sarcasm ca de doamna.

Arnie a zambit. Ea inca il tinea de brat, iar el parea coplesit de aceasta favoare. Si de ce nu? Daca as fi fost in locul lui si la prima experienta cu o fata vie, si inca una asa de draguta ca Leigh, as fi fost deja pe trei sferturi indragostit de ea. Nu ii doream decat fericire cu ea. Banuiesc ca incerc sa va fac sa credeti asta, chiar daca de aici inainte nu o sa mai credeti nimic. Daca cineva avea dreptul la putina fericire, acela era Arnie.

Restul echipei se dusese in vestiarul oaspetilor aflat in spatele salii de sport a liceului, iar acum antrenorul Puffer si‑a scos capul pe usa.

Domnule Guilder, credeti ca ne‑ati putea onora cu prezenta dumneavoastra? a strigat el. Stiu ca cer prea mult si sper ca ma veti ierta daca aveti ceva mai important de facut, dar daca nu, vrei sa‑ti muti fundul in vestiar?

Asta‑i Rogers si Hammerstein, nu rock‑and‑ro‑ool, am murmurat spre Arnie si Leigh si m‑am grabit spre vestiar.

Eu m‑am indreptat spre vestiar – Puffer intrase – iar Arnie si Leigh s‑au dus spre tribune. Eu m‑am oprit la jumatatea drumului si m‑am intors la Christine. Cu toate ca eram in intarziere, am inconjurat‑o; inca aveam acel sentiment ciudat ca nu trebuia sa stau in fata ei.

Pe spate am vazut un numar de inmatriculare de Pennsylvania, prins cu un arc. L‑am tras in jos; pe spate era lipita o eticheta Dymo: ACEST NUMAR DE INMATRICULARE ESTE PROPRIETATEA GARAJULUI DARNELL, LIBERTYVILLE, PA.

Am dat drumul placii si m‑am ridicat incruntandu‑ma. Darnell ii daduse un abtibild de revizie tehnica stiind ca masina este inca departe de a fi apta sa obtina revizia tehnica; Darnell ii daduse numar de inmatriculare ca el sa poata folosi masina si s‑o aduca pe Leigh la meci. De asemenea, incetase de a mai fi 'Darnell' pentru Arnie; astazi ii spusese 'Will'. Interesant, dar nu prea linistitor.

M‑am intrebat daca Arnie este destul de prost ca sa creada ca Will Darnell‑ii acestei lumi fac favoruri dezinteresate. Speram ca nu, dar nu eram sigur. Deja nu mai eram sigur in privinta multor lucruri in legatura cu Arnie. In ultimele saptamani se schimbase destul de mult.

Spre marea noastra surprindere, am castigat meciul – dupa cum s‑a dovedit pana la urma, acela a fost unul dintre cele doua pe care le‑am castigat in acel sezon dar, eu nu mai eram in echipa cand s‑a terminat sezonul.

N‑aveam nici un drept sa castigam; am intrat pe teren cu senti­mentul ca suntem infranti si am pierdut lovitura de inceput. Hillmenii, Oamenii Dealurilor (tampit nume pentru o echipa, dar, de fapt, ce‑i atat de destept in a te numi Terrierii?) au inaintat patruzeci de yarzi la primele lor doua mingi, trecand prin linia noastra de aparare precum cutitul prin branza. Apoi, la a treia minge – al treilea atac la rand – atacantul lor a scapat mingea. Gary Tardiff a insfacat‑o si a alergat saizeci de yarzi pana la terenul de tinta, cu un ranjet mare intiparit pe fata.

Hillmenii si antrenorul lor au innebunit protestand ca mingea fusese 'moarta' pe linia de mijloc, dar arbitrii nu au fost de acord – si asa am luat noi conducerea cu 6‑0. De la locul meu de pe banca de rezerva am putut sa vad ca putinii fani din Libertyville erau in delir. Banuiesc ca aveau tot dreptul; era pentru prima data in acel sezon cand noi conduceam. Arnie si Leigh agitau stegulete. Le‑am facut cu mana. Leigh m‑a vazut, mi‑a raspuns apoi l‑a atentionat cu cotul pe Arnie. Arnie mi‑a facut cu mana. Pareau ca incep sa se distreze foarte bine acolo si asta m‑a facut sa zambesc.

Cat despre meci, nu ne‑am mai uitat inapoi dupa acel touchdown norocos. Atrasesem de partea noastra acel lucru mistic, avantul – poate pentru singura data in acel sezon. Nu am doborat recordul de touchdown‑uri al Campionatului dupa cum prezisese Arnie, dar am inscris de trei ori, o data dintr‑o cursa de nouazeci de yarzi, cea mai lunga din viata mea. La jumatatea meciului scorul era 17‑0, iar Puffer era un om nou. Vedea in fata noastra o completa rasturnare a situatiei, cea mai fantastica revenire din istoria Campionatului. S‑a dovedit a fi un vis prostesc, bineinteles, dar in acea zi era foarte entuziasmat, iar mie imi parea bine pentru el, tot asa cum simteam si pentru Arnie si Leigh, care se cunoscusera atat de usor si de benefic.

A doua jumatate n‑a fost la fel de buna; linia noastra de aparare isi reluase atitudinea pe care o avusese in primele trei meciuri, dar n‑am fost deloc in pericol. Am castigat cu 27‑l8.

Antrenorul m‑a scos afara din teren la jumatatea reprizei a patra si l‑a bagat pe Brian McNolly, care trebuia sa ma inlocuiasca in anul urmator – de fapt, pana la urma m‑a inlocuit mult mai repede. Am facut dus, m‑am imbracat si am iesit din vestiar cand mai erau doua minute pana la finalul meciului.

Parcarea era plina de masini dar pustie de oameni. Dinspre stadion se auzeau ovatii frenetice de la fanii echipei adverse, careia ii cereau sa faca imposibilul in ultimele doua minute. De la aceasta distanta totul parea atat de neimportant, precum probabil era.

M‑am indreptat spre Christine.

Statea acolo cu laturile ei ciupite de rugina, avand capota noua si cu aripile din spate care pareau lungi de o mila. Un dinozaur din anii '50 cand toti milionarii petrolului proveneau din Texas si cand dolarul yankeu facea de rahat yenul japonez si nu invers. Din zilele cand Cari Perkins canta despre pedale roz, Jonny Horton canta despre cum este sa dansezi toata noaptea intr‑o spelunca pardosita cu lemn, iar cel mai mare idol al adolescentilor din tara era Edd 'Kookie' Byrnes.

Am atins‑o pe Cnristine. Am incercat s‑o mangai cum facuse Arnie; sa‑mi placa de ea de dragul lui Arnie, dupa cum incerca Liegh. Cu siguranta ca daca cineva ar fi in stare sa invete s‑o placa, acela ar trebui sa fiu eu. Leigh il cunostea pe Arnie doar de o luna. Eu il stiam de‑o viata.

Mi‑am trecut mana peste suprafata ruginita si m‑am gandit la George LeBay, Veronica si Rita LeBay, iar la un moment dat, mana care trebuia sa mangaie s‑a strans intr‑un pumn cu care am lovit brusc, cat de tare am putut, in caroserie Christinei – destul de tare incat sa ma doara mana si sa icnesc de durere si sa ma intreb ce dracu' credeam ca fac.

Sunetul ruginii cazand in farame pe asfalt. Rapaitul tobelor fanfarei de pe terenul de football, ca si bataile inimii unui gigant.

Sunetul inimii mele.

Am incercat usa din fata.

Era inchisa.

Mi‑am umezit buzele, realizand ca‑mi este frica.

Era aproape ca si cum – asta era foarte amuzant, era hilar – era aproape ca si cum masina nu ma placea, ca si cum ea ma suspecta ca vreau sa ma interpun intre ea si Arnie si ca motivul pentru care nu doream sa trec prin fata ei era–

Iarasi am ras, apoi mi‑am amintit visul si m‑am oprit din ras. Situatia de acum semana prea mult cu el. Desigur, Chubby McCarthy nu se auzea strigand in megafoane, nu in Hidden Hills, dar restul adu­cea un sentiment nelinistitor de déjà vu – zgomotul uralelor, sunetele scoase de corpurile in contact, vantul suierand printre copacii care aratau ca niste cartoane sub cerul innorat.

Motorul va porni. Masina va plonja, se va retrage, se va napusti in fata, se va retrage. Apoi cauciucurile vor tipa si Christine va veni direct spre mine.

M‑am scuturat de acest gand. Era timpul sa incetez sa ma auto­sugestionez cu toate aceste tampenii aberante. Era timpul – deja tre­cuse de mult – sa‑mi controlez imaginatia. Aceasta era doar o masina, nu o EA, ci o ea, de fapt nici macar Christine, ci un Plymouth Fury 1958, care iesise de pe o linie de asamblare din Detroit impreuna cu alte patru mii de automobile identice.

Am reusit cel putin temporar. Doar ca sa‑mi demonstrez ca nu mi‑era frica de ea, m‑am lasat in genunchi si m‑am uitat dedesubt. Ceea ce am vazut acolo era chiar mai aberant decat modul alandala cum fusese reparata la suprafata. Erau trei amortizoare Pleasurizer noi, dar al patrulea era negru, plin de o unsoare care parea sa fi fost acolo dintotdeauna. Teava de esapament era atat de noua incat era argintie, dar toba parea ca are cel putin patruzeci de ani, iar galeria de evacuare era intr‑o stare jalnica. Uitandu‑ma la galerie si gandindu‑ma la gazele de esapament care s‑ar putea infiltra din el in interiorul masinii, mi‑a venit iarasi in minte Veronica LeBay. Deoarece gazele de esapament pot sa ucida.

Dennis, ce faci?

Banuiesc ca eram mai nelinistit decat am crezut, fiindca am sarit in picioare ca din pusca, cu inima batandu‑mi in gat. Era Arnie. Arata rece si suparat.

Din cauza ca ma uitam la masina lui? De ce l‑ar supara asta?

Buna intrebare. Dar era evident ca acesta era adevarul.

Ma uitam la masina ta deplorabila, am spus, incercand sa par nepasator. Unde‑i Leigh?

S‑a dus la toaleta, a spus el punand capat subiectului. Ochii lui gri nu se desprindeau de pe fata mea: Dennis, tu esti cel mai bun prie­ten al meu. Probabil ca tu m‑ai scutit de o vizita la spital in ziua in care

Repperton m‑a amenintat cu cutitul si stiu asta. Dar nu ma lucra pe din dos, Dennis. Sa nu faci niciodata asta.

De pe terenul de joc s‑au auzit urale furtunoase – Hillmenii tocmai marcasera ultimele puncte ale meciului, cu mai putin de trei secunde inainte de final.

Arnie, habar n‑am despre ce dracu' vorbesti, am spus, dar ma simteam vinovat.

Ma simteam vinovat, tot asa cum se intamplase cand ii fusesem prezentat lui Leigh, cand o masurasem, dorind‑o putin – dorind fata pe care evident si el o dorea. Dar sa‑l lucrez pe la spate? Oare asta facusem?

Banuiesc ca el ar fi putut sa gandeasca asa. Stiusem ca irationala – interes, obsesie, numiti‑o cum vreti – ca irationala legatura pe care o avea cu masina era camera interzisa din casa prieteniei noastre, locul unde nu puteam sa intru fara sa invit tot felul de necazuri. Iar daca nu ma surprinsese in timp ce incercam sa sparg usa, cel putin ma prinsese cand incercam sa ma uit pe gaura cheii.

Si cred ca stii exact la ce ma refer, a spus el.

Iar eu, cu un fel de panica obosita, am observat ca el nu era doar un pic suparat; era furios.

Tu, tata si mama, toti ma spionati pentru 'binele meu', asa se pune problema, nu? Te‑au trimis la Garajul Darnell ca sa adulmeci, nu‑i asa?

Hei, Arnie, stai putin…

Baiete, credeai ca n‑o sa aflu? Atunci nu ti‑am spus nimic – fiindca suntem prieteni. Dar nu stiu, Dennis. Trebuie sa existe o limita, si cred ca o s‑o fixez. De ce nu‑mi lasi masina in pace si sa incetezi sa‑ti bagi nasul unde nu‑ti fierbe oala?

In primul rind – am spus – nu m‑au trimis tatal si mama ta. Tatal tau m‑a luat deoparte si m‑a rugat sa arunc o privire la ceea ce ai facut la, masina. I‑am spus ca asa o sa fac, sigur ca da, pentru ca eram si eu curios. Intotdeauna m‑am inteles bine cu tatal tau. Ce puteam sa‑i spun?

Trebuia sa‑l refuzi.

Nu intelegi. Este de partea ta. Mama ta inca spera ca nu va iesi nimic din asta – asa am inteles eu – dar Michael spera sincer ca o s‑o faci functionabila. Asa mi‑a spus.

Sigur, asa te‑a abordat. – Aproape ca maraia. – De fapt, tot ce‑l intereseaza pe el este sa fie sigur ca eu sunt inca priponit. Asta‑i tot ce‑i intereseaza. Ei nu vor sa ma maturizez pentru ca daca se intampla asta inseamna ca ei au inceput sa imbatraneasca.

Esti prea rau, omule.

Poate asa crezi tu. Poate ca provenind dintr‑o familie pe jumatate normala, asta te face sa fii moale la cap, Dennis. Mi‑au oferit la absolvire o masina noua, stiai asta? Tot ce trebuia sa fac era sa renunt la Christine, sa iau numai A[5]‑uri si sa fiu de acord sa merg la cole­giul Horlicks unde ei pot sa ma mai tina sub supraveghere inca patra ani.

Nu stiam ce sa spun. Asta era intr‑adevar un santaj.

Deci, Dennis, stai deoparte. Asta‑i tot ce‑ti spun. O sa fie mai bine pentru amandoi.

Oricum, nu i‑am spus nimic. Doar ca tu ai facut cateva reparatii. A parut destul de usurat.

Mda, te cred.

Dar n‑aveam nici cea mai mica idee ca este intr‑un stadiu atat de avansat. Dar inca n‑ai terminat totul. M‑am uitat dedesubt, si galeria de evacuare e o nenorocire. Sper ca mergi cu geamurile deschise.

Nu‑mi spune mie cum s‑o conduc! Stiu mai multe despre masini decat vei sti tu vreodata!

Atunci am inceput sa ma enervez. Nu mi‑a placut – nu doream sa ma cert cu Arnie, in special nu acum, cand Leigh urma sa apara dintr‑un moment in altul – dar simteam ca cineva, acolo, in camaruta creierului incepuse sa apese, unul cate unul, butoanele rosii.

Probabil ca asa e, am spus controlandu‑mi tonul vocii. Dar nu sunt sigur cat de multe stii despre oameni. Will Darnell ti‑a dat un abtibild fals – daca politistii te prind, s‑ar putea sa‑i ridice si lui licenta. Ti‑a dat placi de inamatriculare. De ce crezi ca a facut chestiile astea, Arnie?

Pentru prima data Arnie a parut ca intra in defensiva.

Ti‑am spus. Stie ca o sa fac reparatiile.

Nu fi asa gagauta. Individul ala nu i‑ar da unui crab olog o carja decat daca ar sti ca‑i iese si lui ceva, iar tu stii asta.

Dennis, pentru numele lui Dumnezeu, las‑o balta.

Omule, am spus apropiindu‑ma de el. Nu‑mi pasa daca ai sau nu o masina. Pur si simplu nu vreau sa ai necazuri din cauza ei. Serios.

M‑a privit cu nesiguranta.

Adica, de ce urlam unul la altul? Fiindca m‑am uitat sub masina ta ca sa vad in ce stare este toba de esapament?

Dar asta nu fusese tot ce facusem. Si cred ca amandoi stiam asta.

Pe terenul de joc s‑a auzit fluierul final. Incepuse sa burniteze si se facuse frig. Ne‑am intors spre stadion si am vazut‑o pe Leigh venind, cu cele doua fanioane. Ne‑a facut cu mana. I‑am raspuns.

Dennis, pot sa‑mi port de grija, a spus Arnie.

Okay. Asa sper si eu.

Dintr‑o data doream sa‑l intreb cat de mult se implicase cu Darnell. Iar aceasta era o intrebare pe care nu puteam s‑o pun; ar fi iscat o discutie in contradictoriu si mai amara. S‑ar fi rostit cuvinte care n‑ar mai putea fi niciodata reparate.

Pot, a repetat el.

Si‑a atins masina, iar privirea dura din ochi s‑a mai imblanzit.

Am simtit un amestec de relaxare si spaima – relaxare pentru ca pana la urma nu ne certasem; amandoi evitasem sa ne spunem ceva complet ireparabil. Dar in acelasi timp, mi se parea ca nu numai o camera a prieteniei noastre era incuiata; era o intreaga aripa de casa. El respinsese ceea ce‑i spusesem, cu mare fermitate si fixase foarte clar conditiile pentru viitoarea noastra prietenie: totul va fi in ordine atata timp cat faci cum spun eu.

Care, de fapt, era atitudinea parintilor lui, dar el nu realiza acest amanunt. Dar, oricum, trebuise sa invete asta de undeva.

Leigh a ajuns langa noi, cu picaturi de ploaie sclipindu‑i in par. Avea bujori in obraji, ochii ii sclipeau de sanatate si de entuziasm. Emana o sexualitate naiva si inocenta care m‑a facut aproape sa‑mi pierd capul. Dar nu eu eram focarul atentiei ei, ci Arnie.

Cum s‑a terminat? a intrebat Arnie.

Douazeci si sapte la optsprezece, a raspuns ea, si apoi a adaugat bucuroasa: I‑am distrus. Unde ati fost voi doi?

Am discutat despre masini, am spus eu, iar Arnie mi‑a aruncat o privire amuzata – cel putin simtul umorului nu‑i disparuse o data cu bunul‑simt. Si ma gandeam ca felul cum o privea era datator de sperante. Se indragostise de ea; lulea. Acum flacara era destul de mica, dar cu siguranta ca se va intensifica daca totul mergea bine. Eram foarte curios sa aflu cum de se intamplase sa se cupleze ei doi. Tenul lui Arnie se insanatosise si el arata destul de bine, dar intr‑un stil de intelectual cu ochelari. Nu era genul de tip pe care te asteptai sa‑l vezi cu Leigh Cabot; ai fi crezut‑o mai degraba la bratul versiunii de Apolo a liceanului american.

Oamenii incepusera sa iasa de pe stadion; jucatorii nostri si ai lor, fanii nostri si ai lor.

Am discutat despre masini, a repetat Leigh, ironizandu‑ne.

Si‑a intors fata catre Arnie si a zambit. A zambit si el, un zambet energic, plin de admiratie, care mi‑a placut mult. Puteam sa spun doar

privindu‑l, ca de cate ori Leigh ii zambea, Christine era ultimul lucru la care se gandea el; EA era retrogradata in locul care i se cuvenea; un simplu obiect, un mijloc de transport.

Asta‑mi convenea de minune.

In tribuna stadionului

O, Stapane, nu‑mi cumperi un Mercedes‑Benz?

Toti prietenii mei conduc Porsche‑uri,

Eu trebuie sa fac compromisuri

Janis Joplin

In primele doua saptamani din octombrie i‑am vazut destul de des pe Arnie si Leigh pe coridoarele liceului, la inceput sprijinindu‑se de dulapul lui sau de al ei, vorbind inainte de sunetul clopotelului; apoi tinandu‑se de mana; apoi iesind de la scoala tinandu‑se unul pe altul de talie. Se intamplase. In jargonul liceului, ei 'ieseau impreuna'. Eu credeam ca‑i mai mult decat atat. Credeam ca sunt indragostiti.

Pe Christine n‑o mai vazusem din ziua cand ii invinsesem pe cei din Hidden Hills. In aparenta EA era inapoi la Darnell pentru alte reparatii – poate ca asta facuse parte din intelegerea dintre Arnie si Darnell cand Damell ii daduse numerele de inmatriculare si abtibildul fals de revizie tehnica. Nu am vazut Fury‑ul dar i‑am vazut des pe Arnie si Leigh si am auzit multe despre ei. Erau pe locul intai in barfa scolii. Fetele doreau sa stie ce a vazut ea la el, pentru numele lui Dumnezeu!; baietii, intotdeauna mai practici si prozaici, doreau doar sa stie daca mojicul de prieten al meu reusise sa‑i scoata chilotii. Mie nu‑mi pasa nici de una nici de alta, dar din cand in cand ma intrebam ce credeau Regina si Michael despre cazul grav de dragoste in pre­miera al fiului lor.

Pe la mijlocul lui octombrie, intr‑o luni, eu si Arnie ne‑am luat impreuna pranzul in tribunele terenului de football, asa cum planui‑seram sa facem in ziua cand Buddy Repperton scosese cutitul – Repperton fusese intr‑adevar exmatriculat pentru asta, Moochie si Don primisera o suspendare de trei zile. De atunci erau baieti destul de buni. Si, tot intre timp, echipa de football mai pierduse doua me­ciuri. Palmaresul nostru era l‑5, iar antrenorul Puffer cazuse intr‑o tacere ursuza.

Punga mea cu mancare nu era tot atat de plina ca in ziua cu Repperton si cutitul; singura virtute pe care o vedeam in a avea l‑5 era ca acum eram atat de mult in urma Ursilor din Ridge Rock (ei aveau 5‑0‑l) incat ar fi fost imposibil pentru noi sa mai facem ceva in campionat, in afara de cazul in care autobuzul cu echipa lor s‑ar fi prabusit intr‑o prapastie.

Stateam in soarele bland de octombrie – nu era departe timpul pentru micii spiridusi infasurati in cearsafuri, pentru masti de carnaval si pentru costumele Darth Vader de la Woolworth – mestecand si vorbind foarte putin. Arnie mi‑a dat un ou fiert in schimbul unui sandvis cu carne. Parintii cunosc foarte putine despre viata secreta a copiilor lor. Inca din clasa intai, in fiecare luni, Regina Cunningham pusese un ou fiert in punga lui Arnie, iar in fiecare zi care urma dupa o cina cu friptura (care de obicei era duminica), eu avusesem un sandvis cu carne in punga mea. Eu intotdeauna am urat friptura rece si Arnie ouale fierte, cu toate ca nu l‑am vazut niciodata aruncand vreunul. Si m‑am intrebat de multe ori ce ar fi crezut mamele noastre daca ar fi stiut cat de putine din sutele de oua fierte si sandvisuri cu friptura care s‑au aflat in pungile noastre cu mancare au fost de fapt mancate de cel caruia ii fusesera destinate.

Eu ajunsesem la prajiturile mele, iar Arnie la batoanele lui cu smochine. S‑a uitat spre mine ca sa se asigure ca‑l priveam, apoi si‑a bagat toate cele sase batoane in gura si le‑a indesat. Obrajii i s‑au umflat grotesc.

O, Isuse, ce scarbos! am strigat eu.

Ung‑ung‑goot‑ung, a raspuns Arnie.

Am inceput sa‑l impung cu degetele in coaste, unde intotdeauna se gadila foarte tare si am strigat:

Goange! Fii atent, Arnie, am pus goangele pe tine!

Arnie a inceput sa rada, improscand bucatele mestecate de smochine. Stiu cat de respingatoare trebuie sa vi se para scena, dar era foarte amuzanta.

Termina, Dennis! a spus Arnie, cu gura inca plina de smochine.

Ce ai spus? Nu te inteleg, barbarule afurisit.

Continuam sa‑l impung cu degetele in coaste, aplicandu‑i ceea ce in copilarie obisnuiam sa denumim 'goange' (motivul s‑a pierdut un­deva in negura timpului), iar el tot tremura, se zbatea si radea.

A inghitit din greu, apoi a ragait.

Esti al dracului de porcos, Cunningham, am spus.

Stiu.

Parea de‑a dreptul multumit. Probabil ca era; dupa cate stiu eu, el nu mai facuse in fata altcuiva chestia cu cele sase batoane dintr‑o data. Daca ar fi facut‑o in fata parintilor lui, cred ca Regina ar fi avut un atac, iar Michael o hermoragie cerebrala.

Care‑i maximum pe care l‑ai reusit? l‑am intrebat.

O data am reusit douasprezece. Dar am crezut ca o sa vomit.

Am ras fornait.

I‑ai aratat asta si lui Leigh?

Nu, tin chestia asta pentru absolvire. O sa‑i dau si ei niste 'goange'.

Am inceput sa radem si mi‑am dat seama cat de mult imi lipsise Arnie cateodata – eu aveam footballul, intrunirile consiliului elevilor, o noua prietena care (speram) va consimti sa‑mi acorde o 'treaba de mana' inainte de a se inchide cinematograful‑parcare. Nu aveam prea mari sperante ca sa obtin mai mult de la ea; era un pic prea mult indragostita de sine. Totusi, era amuzant sa incerc.

Chiar si cu acest program incarcat, Arnie imi lipsise. La inceput fusese Christine, acum erau Leigh si Christine. Speram ca aceasta era ordinea.

Unde este ea astazi? am intrebat.

Bolnava. I‑a venit ciclul si banuiesc ca intr‑adevar o doare.

Mintal, am ridicat din sprancene. Daca ea discutase chestiunile femeiesti cu el, atunci inseamna ca devenisera foarte apropiati.

Cum de ai invitat‑o la meciul de football in ziua aia? am intrebat. Cand am jucat cu Hidden Hills.

A ras.

Singurul meci de football la care am fost din primul an si pana acum. V‑am purtat noroc, Dennis.

Pur si simplu ai sunat‑o si ai invitat‑o?

Eram gata‑gata sa nu. Aia a fost prima intalnire a mea – M‑a privit timid. – Nu cred ca am dormit mai mult de doua ore cu o noapte inainte. Dupa ce am sunat‑o si ea a fost de acord sa mearga cu mine, eram atat de speriat ca o sa ma fac de rusine, sau ca o sa apara Buddy Repperton si o sa vrea sa ne batem, sau ca se va intampla altceva.

Pareai ca te descurci foarte bine.

Chiar asa? – Parea multumit. – Ooo, asta‑i bine. Dar eram speriat. Ea vorbea cu mine pe coridoare, stii tu – ma ruga sa‑i dau temele si chestii de genul asta. S‑a inscris la clubul de sah chiar daca nu e prea buna dar progreseaza. Eu o invat.

Sunt sigur, caine ce esti, m‑am gandit, dar n‑am indraznit s‑o spun – inca imi aminteam felul cum se ratoise la mine in ziua acea la Hideen Hills. De altfel, doream sa aflu mai multe. Eram foarte curios; sa cucereasca o fata atat de fascinanta, cum era Leigh Cabot, fusese o adevarata lovitura de maestru.

Deci, dupa un timp, am inceput sa cred ca o interesez, a continuat Arnie. Probabil ca mi‑a trebuit mai mult timp ca sa‑mi cada fisa, fata de cat le‑ar fi trebuit altora – tipi ca tine, Dennis.

Sigur. Eu sunt misto. Ceea ce James Brown denumea 'a sex machine'.

Nu, nu esti asa ceva, dar te pricepi la fete, a spus el cu serio­zitate. Le intelegi. Eu intotdeauna am fost speriat de ele. Cu Leigh e altfel. – Mi‑a fost frica s‑o invit. – A tacut parand ca se gandeste. – Vreau sa spun: este o fata frumoasa, intr‑adevar frumoasa. Nu crezi asta, Dennis?

Da. Dupa parerea mea, este cea mai draguta fata din liceu.

A zambit multumit.

Asta‑i si parerea mea dar credeam ca o vad asa doar pentru ca o iubesc.

L‑am privit pe prietenul meu, sperand ca n‑o sa intre in mai multe belele decat puteau suporta umerii lui. La vremea aceea bineinteles, habar nu aveam ce inseamna cu adevarat belelele.

Oricum, intr‑o zi, la laboratorul de chimie, i‑am auzit pe baieti discutand – Lenny Barongg si Ned Stroughman – iar Ned ii spunea lui Lenny ca o invitase la o plimbare si ea il refuzase, dar intr‑un mod foarte frumos ca si cum daca ar mai fi invitat‑o inca o data poate n‑ar mai fi refuzat. Si am avut imaginea asta: ca pana la primavara ea va fi prietena lui Ned – si am inceput sa fiu foarte gelos. Este ridicol. Adica ea l‑a refuzat si eu eram gelos, pricepi ce vreau sa spun?

Am zambit si am incuviintat. Pe teren animatoarele repetau un program nou. Nu credeam ca vor reusi sa ajute echipa prea mult, dar era placut sa le privesti. Umbrele lor le urmareau pe iarba, in soarele amiezii.

Celalat aspect care m‑a convins a fost ca Ned nu parea nici enervat sau sau rusinat sau frustrat, sau ceva de felul asta. A incercat sa obtina o intalnire si a fost refuzat, asta era tot. M‑am decis ca si eu puteam sa fac asta. Totusi, cand am sunat‑o, eram leoarca de transpiratie. Omule, a fost cumplit. Imi tot imaginam ca o sa rada de mine si o sa spuna ceva de genul: Eu sa ies cu tine, prapaditele? Cred ca visezi! Inca n‑am ajuns atat de rau!

Mda, am spus. Nu pot sa pricep de ce a facut‑o.

M‑a lovit in stomac.

Goange, Dennis! Te fac sa versi!

Nu conteaza. Spune‑mi restul.

A ridicat din umeri.

Nu prea mai sunt multe de spus. Cand am sunat, mama ei a raspuns la telefon si a spus ca o cheama. Am auzit cum receptorul a fost pus pe masa si era cat pe ce sa inchid.

Arnie a ridicat doua degete, tinandu‑le foarte apropiate.

Atat de aproape am fost sa inchid. Nu mint

Stiu sentimentul, am spus eu, si asa era – te gandesti ca o sa ti se rada in nas, iti imaginezi ca va exista dispret, indiferent ca esti jucator de football sau un prapadit de ochelarist – dar nu cred ca puteam intelege intensitatea cu care simtise aceste lucruri. Ceea ce facuse el cerea un buraj monumental. O intalnire este o chestie minora dar, in societatea noastra, in spatele acestui concept simplu exista o multime de forte potrivnice – adica vreau sa spun ca exista o multime de pusti care trec prin liceu si niciodata nu reusesc sa adune destul curaj ca sa propuna o intalnire unei fete. Nici macar o data in patru ani. Iar acestia nu se numara pe degete, sunt foarte multi. Si sunt o multime de fete triste care nu sunt invitate niciodata. Este o situatie foarte neplacuta, daca stai sa te gandesti mai bine. O sumedenie de adolescenti sunt raniti in acest fel. De‑abia pot sa‑mi imaginez groaza pe care trebuie s‑o fi simtit Arnie asteptand‑o pe Leigh sa vina la telefon; sentimentul de uimire terifianta ca el nu doar are de gand sa propuna o intalnire unei fete, ci celei mai dragute fete din liceu.

A raspuns, a continuat Arnie. A spus 'Alo?' si, omule, n‑am putut sa zic nimic. Am incercat, dar n‑am reusit decat sa scot aer pe gura. Deci ea a spus 'Alo, cine este?', ca si cum ar fi fost o gluma, stii tu, iar eu m‑am gandit: Asta‑i ridicol. Daca pot sa vorbesc cu ea la scoala, ar trebui sa pot vorbi si la nenorocitul de telefon, iar ea poate sa spuna nu, adica nu poate sa ma impuste sau altceva daca ii cer o intalnire. Deci am spus 'Buna, este Arnie Cunningham', iar ea a spus 'Buna' si bla‑bla‑bla‑bla, rahat‑rahat- ‑rahat, apoi mi‑am dat seama ca nici macar nu stiu unde vreau s‑o invit si nu prea mai aveam ce sa ne spunem si in curand ea va inchide. Deci am spus primul lucru la care m‑am gandit: daca ar vrea sa mergem impreuna sambata la meciul de football? Ea a zis ca i‑ar placea foarte mult, imediat, chiar asa, ca si cand ar fi asteptat s‑o invit, stii?

Probabil asa era.

Mda, probabil, a analizat Arnie, mirat de aceasta posibilitate.

Clopotelul a sunat, anuntand ca mai sunt cinci minute pana la ora a cincea. Ne‑am ridicat. Animatoarele au iesit de pe teren, cu fustitele saltand ademenitor.

Am coborat din tribune, am aruncat pungile goale intr‑un cos de gunoi vopsit in culorile liceului – portocaliu si negru, ca de Halloween – si ne‑am indreptat spre scoala.

Arnie inca zambea, amintindu‑si probabil cum se rezolvase situatia cu Leigh.

S‑o invit la meci a fost solutia disperata pe care am gasit‑o.

Multumesc foarte mult, am spus. Asta‑i rasplata ca ma zbat pe teren in fiecare dupa‑amiaza de sambata?

Stii la ce ma refer. Apoi, dupa ce ea a acceptat, am avut un gand ingrozitor si te‑am sunat – iti amintesti?

Brusc, mi‑am amintit. Ma sunase sa ma intrebe daca meciul era acasa sau in deplasare si paruse absurd de descurajat cand i‑am spus ca‑i la Hidden Hills.

Deci, asta era situatia, aveam intalnire cu cea mai draguta fata din liceu, sunt nebun dupa ea, si se dovedea a fi un meci in deplasare, iar masina mea este in garajul lui Will.

Ai fi putut lua autobuzul.

Acum stiu, dar atunci habar nu aveam. Autobuzul era, de regula, ocupat cu O saptamana inainte de meci. Nu stiam ca atat de multi fani or sa se dezumfle daca echipa incepea sa piarda.

Nu‑mi mai aduce aminte.

Deci m‑am dus la Will. Stiam ca Christine se poate descurca, dar sub nici o forma nu era apta de revizia tehnica. Adica, eram disperat.

Cat de disperat? m‑am intrebat brusc si cu raceala.

Iar el mi‑a venit in ajutor. A zis ca intelege cat de important era pentru mine si daca – Arnie s‑a oprit parand sa se gandeasca. – Si asta a fost istoria marii intalniri, a terminat el brusc.

Si daca

Dar nu era treaba mea.

Fii ochii lui, imi spusese tata.

Dar am indepartat si acest gand.

Acum treceam pe langa zona pentru fumat, goala, cu exceptia a trei baieti si a doua fete, care terminau in graba o tigara cu 'iarba'. O tineau cu o agrafa, iar mirosul evocator al marijuanei, atat de asemanator cu cel al frunzelor de toamna arse, mi s‑a insinuat in nari.

L‑ai mai vazut prin preajma pe Buddy Repperton? am intrebat.

Nu, a spus el. Si nici nu‑mi doresc. Tu?

Il vazusem o data, in fata la Vandenburg's Happy Gas, o ben­zinarie din Monroeville pe Route 22. Era proprietatea tatalui lui Don Vandenburg, si era pe marginea falimentului inca de cand arabii instituisera in '73 embargoul de petrol. Buddy nu ma observase.

Nu atat de aproape ca sa vorbesc cu el.

Adica vrei sa spui ca el poate vorbi? a spus Arnie cu un dispret care nu‑i era caracteristic. Ce cacanar!

Am tresarit. Iarasi cuvantul acela. M‑am gandit, mi‑am spus 'ce dracu''! si l‑am intrebat de unde preluase acest termen specific.

S‑a uitat ganditor la mine. Clopotelul a sunat pe neasteptate. Eram in intarziere, dar nu‑mi pasa chiar deloc.

— Iti amintesti ziua cand am cumparat masina? Nu cea in care am platit avansul, ci ziua in care am luat‑o cu adevarat?

Desigur.

Eu am intrat in casa cu LeBay si tu ai ramas afara. Avea o bucatarie mica si o masa cu o musama rosie in carouri. M‑am asezat pe scaun si el mi‑a oferit o bere. Mi s‑a parut ca‑i bine sa accept. Imi doream foarte mult masina si nu doream sa, stii tu, sa‑l jignesc in vreun fel. Deci am baut fiecare cate o bere si el si‑a dat drumul cu litania aia lunga cum i‑ai spune tu? Trancaneala, cred. A trancanit despre cum toti cacanarii sunt impotriva lui. Era cuvantul sau, Dennis. Cacanarii. Mi‑a spus ca cacanarii il obligau sa‑si vanda masina.

Ce voia sa spuna?

Banuiesc ca voia sa spuna ca‑i prea batran ca sa mai conduca, dar nu dorea sa recunoasca deschis. Era numai vina lor. A cacanarilor. Cacanarii il obligau sa dea un test de conducere o data la doi ani si un control al ochilor in fiecare an. Examenul ochilor il deranja pe el. Si mi‑a spus ca lor nu le placea ca el sa fie pe strazi – nimanui nu‑i placea. Deci, cineva a aruncat cu o piatra in masina.

Asta am inteles. Dar nu pricep de ce

Arnie s‑a oprit in usa, fara sa‑i pese ca intarzia la ora. Isi bagase mainile in buzunarele din spate ale jeansilor si se‑ncruntase.

Nu pricep de ce a lasat‑o pe Christine sa se degradeze in halul ala, Dennis. Cum era cand am cumparat‑o. Mai cu seama a vor­bit despre ea de parca ar fi iubit‑o – stiu ca tu crezi ca a fost doar un truc de negustor, dar te inseli – iar la sfarsit, cand numara banii, aproape a marait: 'Masina aia cacacioasa, sa fiu al naibii daca stiu de ce o vrei, baiete. Este asul de pica'. Iar eu am spus ca pot s‑o repar foarte bine. Iar el a spus: 'Si chiar mai mult de atat. Daca or sa te lase cacanarii.'

Am intrat in scoala. Domnul Leheureux, profesorul de franceza, se grabea undeva, teasta lui cheala lucind in lumina neoanelor.

Ati intarziat, baieti, a spus el cu voce raraita, care mi‑a amintit de iepurele alb din Alice in Tara Minunilor. Am grabit pasul pana cand am iesit din raza lui vizuala, apoi am incetinit.

Cand Buddy Repperton s‑a dat la mine, am fost foarte, speriat.

Si‑a coborat glasul, zambind, dar totusi foarte serios.

Aproape am facut in pantaloni, daca vrei sa stii adevarul. Oricum, banuiesc ca am folosit cuvantul lui LeBay fara sa ma gandesc. In cazul lui Repperton se potriveste, nu crezi?

Da.

Tre' sa plec, a spus Arnie. Analiza, apoi Mecanica Auto III. Oricum in ultimele doua luni de cand lucrez la Christine cred ca am si invatat cursul asta.

A plecat in graba, iar eu am ramas pe hol timp de un minut, privindu‑l. Ora a sasea, lunea, aveam seminar cu doamna Rat‑Pack si m‑am gandit ca ma pot furisa neobservat in spate o mai facusem si alta data. De altfel, descoperisem destul de repede ca seniorilor li se permite orice.

Am stat pe loc, incercand sa ma debarasez de un sentiment de teama, care de atunci incolo n‑a mai fost asa de amorf si nedefinit. Ceva nu era in regula, ceva nu era firesc, era deplasat. Simteam un fior pe care nu l‑a putut inlatura nici soarele de octombrie care intra pe geamuri Lucrurile erau asa cum fusesera intotdeauna, dar se pregateau sa se schimbe – o simteam.

Am ramas pe loc, incercand sa ma redresez, incercand sa ma con­ving ca acel frison era rezultatul temerilor in legatura cu viitorul meu si ca eram nelinistit de schimbarile normale pe care le aveam in fata. Poate ca si acestea contribuisera. Dar nu erau totul. Masina aia cacacioasa, sa fiu al naibii daca stiu de ce o vrei, baiete. Este asul de pica. L‑am vazut pe domnul Leheureux intorcandu‑se de la cancelarie si m‑am urnit.

Eu cred ca fiecare om are in creier o supapa de reglare, iar in momentele de stres sau de necazuri o poti deschide si sa bagi totul in santul de drenaj din fundul mintii: te descotorosesti de problema. O ingropi. Doar ca acel sant de drenaj duce in subconstient si cateodata, in vise, cadavrele de acolo se trezesc si umbla. In noaptea aceea am visat‑o iarasi pe Christine, de data aceasta cu Arnie la volan si cadavrul in descompunere al lui Roland D. LeBay balabanindu‑se obscen pe 'locul mortului', in timp ce masina zbiera la mine din garaj, tintuindu‑ma cu cercurile salbatice ale farurilor.

M‑am trezit cu perna presata peste gura ca sa‑mi inabus urletele.

Accidentul

Atinge‑o, atinge‑o,

Amice, am de gand sa te desfiintez.

The Beach Boys

Aceea a fost ultima data cand am vorbit cu Arnie – adica ma refer la o discutie serioasa – pana la Thanksgiving, deoarece sambata urmatoare a fost ziua cand m‑am accidentat. Aceea a fost ziua cand am jucat iarasi cu Ursii din Ridge Rock, iar de data aceea am pierdut la o diferenta spectaculoasa: 46‑3. Oricum, la sfarsitul meciului eu nu mai eram prin preajma. Cam dupa ce trecusera sapte minute din repriza a treia, am ajuns intr‑o zona libera, am primit o pasa si ma pregateam sa alerg cand am fost lovit simultan de trei Ursi din linia de aparare. A urmat o clipa de durere teribila – o flacara intensa, ca si cum m‑as fi aflat in zona zero a unei explozii nucleare. Apoi a urmat mult intuneric.

Totul a ramas intunecat pentru mult timp, desi mie nu mi s‑a parut mult. Cam cincizeci de ore am fost inconstient, iar cand m‑am trezit, tarziu, in dupa‑amiaza zilei de luni, 23 octombrie, eram in Spitalul Libertyville Community. Tata si mama erau acolo. Tot asa si Ellie, care era palida si obosita. Avea cearcane negre la ochi, iar eu am fost foarte miscat; gasise in inima ei resurse ca sa planga pentru mine in ciuda tuturor Twinkies‑urilor si a Yodels‑urilor pe care i le furam din cutia de paine dupa ce ea se culca, in ciuda faptului ca, atunci cand avea doisprezece ani ii dadusem o punguta cu Vigoro dupa ce observasem ca statea toata ziua privindu‑se in oglinda, imbracata cu cel mai stramt tricou, ca sa vada daca i‑au mai crescut sanisorii (ea izbucnise in plans, iar mama a fost timp de doua saptamani foarte suparata pe mine); in ciuda tuturor tachinarilor si a micilor jocuri prostesti in care eu eram cel destept.

Cand mi‑am revenit, Arnie nu era acolo, dar a aparut si el destul de curand; el si Leigh fusesera in sala de asteptare. In acea seara au venit si unchiul si matusa din Albany, iar restul acelei saptamani a fost un pelerinaj de rude si prieteni – m‑a vizitat toata echipa de football, inclusiv Puffer care parea ca a imbatranit cu douazeci de ani. Probabil descoperise ca exista si lucruri mai grave decat un sezon de infrangeri. Antrenorul a fost cel care mi‑a dat vestea ca n‑am sa mai joc niciodata football si, dupa expresia chinuita si tensionata de pe chipul lui, nu stiu la ce se astepta – sa izbucnesc in plans sau sa fac o criza de isterie. Dar aproape ca n‑am avut nici o reactie exterioara sau launtrica. Eram multumit ca traiesc si ca voi fi in stare, cu timpul, sa merg.

Daca as fi fost lovit doar o singura data, probabil as fi fost in stare sa ma recuperez si sa joc in continuare. Dar corpul omenesc nu a fost conceput sa poata prelua concomitent socuri din trei directii diferite. Aveam ambele picioare rupte; stangul in doua locuri. Cand am cazut imi prinsesem bratul la spate si mi‑am rupt antebratul. Dar toate acestea erau doar floare la ureche. De asemenea, imi fracturasem craniul si suferisem ceea ce doctorul care se ocupa de cazul meu a numit 'un accident in partea inferioara a coloanei', ceea ce se pare ca insemna ca trecusem la un milimetru de a fi paralizat pe viata de la talie in jos.

Am avut o multime de vizitatori, de flori, de felicitari. Totul a fost destul de placut intr‑un fel – ca si cum as fi fost viu si as fi luat parte la parastasul meu.

Dar am mai avut parte si de multa durere si de multe nopti in care n‑am putut sa dorm; un brat imi era suspendat deasupra corpului, cu greutati si un scripete, la fel si un picior (amandoua imi provocau tot timpul mancarimi sub ghips), si aveam un ghips temporar – ceea ce se cheama 'un corset terapeutic' – in jurul taliei. De asemenea, bine­inteles, aveam perspectiva unei spitalizari indelungate si a nesfarsitelor excursii in scaunul cu rotile in acea camera a ororilor care se cheama, atat de inocent, Sala de Terapie.

Oh, si inca ceva – aveam la dispozitie mult timp liber.

Am citit ziarele; am pus intrebari celor care ma vizitau; si in mai multe ocazii, in timp ce lucrurile progresau si banuielile mele mi‑au scapat de sub control, m‑am intrebat daca nu cumva incepusem sa innebunesc.

Am stat in spital pana la Craciun, iar pe cand am plecat acasa banuielile mele ajunsesera aproape sa mi se concretizeze. Deja mi se parea din ce in ce mai greu sa neg acea concluzie monstruoasa si stiam al naibii de bine ca nu‑mi pierdusem mintile. Din unele puncte de vedere ar fi fost mai bine – mai reconfortant – daca as fi putut sa cred asa ceva. Pe atunci eram extrem de speriat si mai mult decat pe jumatate indragostit de prietena celui mai bun prieten al meu.

Timp sa ma gandesc prea mult timp.

Timp ca sa ma autocritic pentru ceea ce gandeam despre Leigh. Timp ca sa privesc tavanul camerei mele si sa‑mi doresc sa nu‑l fi cunoscut niciodata pe Arnie Cunningham sau pe Leigh Cabot sau pe Christine.



EA in lb. engl. exista trei pronume pentru persoana a treia: el si ea, folosite numai pentru fiinte umane si it, folosit pentru animale, obiecte, fenomene etc, indiferent daca sunt de genul masculin sau feminin. Christine este o masina (deci, genul feminin) si de aceea pentru cazurile in care in original nu se foloseste it ci she (ea), noi, pentru diferentiere, vom folosi EA (sau orice alt pronume feminin) scris cu majuscule.

Labor Day. In S.U.A. este prima luni din septembrie

Internal Revenue Service – Fisc

Actul de a marca sase puncte la football american, aflandu‑tc in posesie regle­mentara a mingii, pe deasupra sau in spatele liniei de tinta a adversarilor.

In sistemul de invatamant american, nu exista note de la 1 la 10, ci doar calificative, reprezentate prin litere. A este cel mai bun, apoi B, C etc.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari:
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site