Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Nikolusca (fragment)

Carti

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
CAMERA - Olgai Kosakiewicz (JEAN PAUL SARTRE)
BUFET SATESC
Apa vie, apa moarta
MARTIRA
O RECENTA TRADUCERE A LUI LUCIAN BLAGA IN LIMBA SARBA
MESAGERII
PROFILUL INTERIOR AL CAPITANULUI de Emil Cioran
REEDUCAREA DE LA AIUD - DEMOSTENE ANDRONESCU
Jules Verne - COLIBA UNCHIULUI TOM
O CARTE CU PITICI SI PENTRU ,,PITICI”


Nikolusca (fragment)

Capitolul I

Pe Bratul Sulina, intre Maliuc si Crisan, este asezat Gorgova, un sat micut cu vreo optzeci de case prin care s-a pripasit o mana de lipoveni, nu mai mult de patruzeci pe fiecare deget. Flancat in stanga de Dunare, satul imprumuta forma fluviului de care nu-l desparte decat un dig inalt pe care, de la un capat la celalalt, se desfasoara un sleau. Marginile satului sunt marcate fiecare printr-un ponton, cel din amonte, dezafectat si cel din aval unde, de trei ori pe sapamana sau de patru ori in anotimpurile turistice, acosteaza cate un pasager, singurul mijloc de transport in comun pana la Tulcea. In mijlocul satului se afla cele mai importante cladiri ale comunitatii: cherhanaua si biserica.




Prima, centrul economic, este o casa mare din chirpici, cu ferestre lungi si murdare prinse in niste cercevele negre, putrezite, pe care, din loc in loc, aninata in funigei, se leagana cate o escara din vechea vopsea neagra, scorojita. Acoperisul este facut din snopi de stuf uscat stransi laolalta cu inele din sarma. In fata cherhanalei, de la inaltimea digului, pleaca, pe un promontoriu improvizat din pietre, un podet suspendat pe busteni grosi. Ultimii busteni sunt la vreo jumatate de metru de mal, infipti adanc in mal si scaldati pana la jumatate de apele Dunarii. Langa ei se mai zareste inca iesind din valuri bordul unui barcaz tapitat cu matasea broastei care-si odihneste chila in namolul moale de pe fundul apei. De sub usa dubla a cherhanalei porneste o sina care taie transversal digul si se termina la capatul podetului. Pe acolo, cu mult timp in urma, erau impinse vagonete, pline cu peste scufundat in gheata, pana la salupele care ancorau aici pentru a ridica marfa. In stanga cladirii a fost sapat un golfulet din care un canal ingust serpuieste pana departe, in lacul Gorgova. Pe acest ochi de apa, ancorate de cativa tarusi nodurosi, plutesc mai tot timpul doua-trei lotci cu ramele agatate in strapazane si intinse de-a lungul bordului. De la prora pana la pupa sunt intesate de labiritul inextricabil al firelor de setca, de plute cu dimensiuni variate, decupate din polistiren, de vintire cu cercuri concentrice pliate ca un burduf de acordeon, de ligheane pe marginea carora sta aranjata in plutoane armata de carlige a pripoanelor, de cutii de conserva in care se vad bulgari uscati de pamant si din care exhala mirosul fetid al ramelor putrede, de mosoare pe care stau infasurati metri intregi de nailon si ata pescareasca si, cateodata, din acest amestec al artileriei pescaresti, se vede coada viguroasa din lemn a unui harpon, cu care un Ahab autohton isi vaneaza himerele. In spatele cherhanalei sunt asezate in stive sute de lazi murdare, cu miros puternic de peste. Pe jos este un covor compact din solzi de marimi diferite, incepand de la cei mai mici, circulari parca, ce aduc cu strasurile de pe rochiile femeilor; solzi potriviti, putin ovali, care seamana cu niste unghii smulse si solzi mari, imensi, ce par smulsi din armura unor dragoni transmundani. La zenit, sub ploaia fotonica a soarelui, acest covor de solzi transforma gradina din spatele cherhanalei intr-o feerie. Miile de solzi irizeaza la unison iar la cativa milimetri deasupra pamantului se ridica arce multicolore care iti fura privirile. Parca ti se face si frica sa pasesti care nu cumva sa strivesti floarea amagitoare a rogvaivului. Lipit de peretele din dreapta al cherhanalei sta gardul ce le desparte pe cele lumesti de cele metafizice. Dupa el este biserica.

Biserica este institutia si cladirea cea mai inalta din Gorgova. Sta asezata dogmatic, de-a curmezisul unei curti mari si patrate, cu altarul indreptat spre rasarit. Gardul care o imprejmuieste este facut din drugi grosi de metal sudati intre ei, fiecare segment al sau avand pe mijloc o bucata de tabla dreptunghiulara vopsita cu un gri neutru, cu o mica indoitura pe ambele diagonale. Pe fiecare tabla, in centru, dupa o matrita decupata cu grija in mucava de insusi Popa Ivan, este vopsita cu negru cate o cruce. Din poarta bisericii, care de fapt nu se distinge de celelalte segmente ale gardului decat dupa perechea de balamale care ii permit sa oscileze pe un arc de cerc desenat in pamantul galben din spatele ei, pleaca, printre firele de iarba fraged cosite, o alee dreapta care se termina brusc, lasand o palma de pamant, langa prima treapta de la intrarea in lacasul de cult.

Popa Ivan este in Gorgova din timpuri imemorabile. Fiecare prunc, adolescent sau batran de prin sat, daca ii intrebi, iti raspund ca il stiu pe Popa Ivan de cand s-au nascut. Dupa ce a terminat Facultatea de Teologie la Bucuresti, tanarul neofit fusese insarcinat de la Patriarhie sa preia aceasta parohie uitata din Delta Dunarii. Inflacarat, simtindu-se ca un Cortez trimis la capatul lumii pentru a raspandi printre pagani Cuvantul lui Dumnezeu, Ivan si-a luat misiunea in serios. Ajuns in Gorgova si-a dat imediat seama ca are mult de lucru. Principalul scop pe care si l-a fixat a fost sa construiasca o biserica noua, cea veche fiind improvizata intr-un grajd pe care satenii urcasera o cruce mare facuta din doi snopi de stuf legati perpendicular cu sarma ghimpata. Aceasta ambitie i-a mancat ani buni din viata. Intai, pana a reusit sa obtina aprobarea si fondurile de la Patriarhie, a facut cunostinta cu iadul nepotismului si al birocratiei. Dupa ce a depasit acest obstacol, a trebuit sa treaca prin purgatoriul muncii fizice. El insusi s-a dus pana la carierele de piatra din Tulcea de unde, dupa negocieri indelungate, a reusit sa cumpere un monticul de granit la un pret modic. Apoi a pierdut zile intregi la capitanie pana cand, mai mult stanjeniti decat incantati, i-au inchiriat o barja pentru a transporta materialele la Gorgova. Ajuns in sat, a trebuit sa tocmeasca vreo douazeci de tarani, alaturi de care s-a spetit pana cand intreaga biserica a trecut de pe barja pe malul Dunarii. A plecat apoi la Galati de unde a adus cu sine un arhitect si tabla zincata pentru acoperis. Cand au inceput lucrarile, Popa Ivan nu s-a dat in laturi. Tot timpul il vedeai miscandu-se asudat printre muncitori, sarind de la o treaba la alta. Cand il gaseai cocotat pe schele, cu o mistrie in mana si cu galeata de mortar langa el, imbinand pietrele pe zidul din ce in ce mai inalt, cand, in maioul sau alb, imbacsit de praf si pantaloni de stofa suflecati, fugea prin curte pana la arhitect pentru a-i mai cere cateva detalii, cand era cu o lopata in mana scormonind intr-o gramada de ciment care se intarea la soare, cand, ca un veritabil sacagiu, purta pe umeri o cobilita de care atarnau doua galeti de apa, cand intr-un sir lung de oameni, dand din mana in mana pietrele pentru zidari sau, din nou, sus pe schele, ciulind incantat ochii la o nivela care recunostea cu precizie orizontala. In acest bricolaj perpetuu, omul lui Dumnezeu parca imprumutase ceva de la stapanul sau - ubicuitatea.

Dupa vreo doi ani, timp in care lucrarile au decurs cu intesitate maxima, a venit si ziua in care, cu o macara, au fost inaltate turlele. La amiaza, dupa ce au incheiat lucrarile, muncitorii s-au imprastiat pe la casele lor. Popa Ivan, ramas singur in curtea noului sanctuar, s-a asezat pe-o banca si, pana seara tarziu, a contemplat cladirea la care visase inca din prima clipa de cand venise in sat. In lumina evanescenta a apusului, noua corabie a mantuirii se arata in toata splendoarea ei. Cala bisericii era prinsa in niste pereti grosi, fara tencuiala, semanand cu zidurile unui castel medieval. Pe laterale, asezate simetric, doua hublouri ingropate in zid lasau sa patrunda in burta intunecata a navei cateva raze coborate din apus. Peretele de la rasarit era si el strapuns de un hublou, mai mic decat celelalte patru. La vest, bocaportul este inchis de doua usi gele din lemn de nuc sculptate maiestru de un artist adus tocmai de la Vatra Dornei. Deasupra pronaosului sta turla cea mica. Era alcatuita dintr-o cupola sprijinita pe patru coloane ionice care adaposteau o sculptura in argint a Vergurei cu pruncul. In turla cea mare, dupa modelul Sfintei Sofia, fusesera taiate douasprezece lucarne. Prin acestea, in zilele cu soare puternic, patrundeau manunchiuri de raze care se consolidau in intunericul dens din naos.

Odata ce s-au incheiat constructiile la noua biserica s-a schimbat radical si modul de viata al lui Popa Ivan. Nu-l mai vedeai toata ziua pe drumuri, trebaluind. Se retrasese intr-o chilie scunda, undeva in spatele bisericii, pe care nu o parasea decat in zilele de sarbatoare cand trebuia sa slujeasca in biserica. Ducea o viata – dupa cum ii placea sa spuna – „de taina”. Timpul liber si-l impartea intre lectura unei Biblii si jurnalul pe care l-a tinut cu consecventa pana in clipa de dinaintea mortii.



Capitolul II

Din acest jurnal nu au supravietuit decat cateva caiete, si acestea destul de deteriorate. Le-am obtinut cu greu de la Comisariatul de Politie din Tulcea. Pentru mine ele au o valoare inestimabila. Nu numai ca insemnarile lui Popa Ivan reusesc sa desluseasca misterul celei mai mari tragedii care s-a abatut asupra satului Gorgova, dar ele au si o imensa valoare literara. Din acest din urma motiv, mi-am dat seama ca orice incercare de a scrie un roman despre tragedia din Gorgova nu va putea niciodata depasi in claritate si stil jurnalul pe care il avem chiar de la Popa Ivan. Voi reproduce in continuare textele extrase din jurnal la care, atunci cand am simtit nevoia, nu m-am putut abtine sa nu adaug cateva comentarii, pe care le-am separat de textul initial prin intermediul parantezelor patrate.

Azi

[Niciodata Popa Ivan nu specifica data exacta. Toate notele din jurnal incep cu acest simplu “azi”, de parca timpul nu ar putea niciodata sa fie desemnat abstract, matematic prin niste numere. Timpul lui Popa Ivan era altul decat timpul ceasului. Era un timp continuu, indivizibil, iar acesta recurenta a “azi”-ului, cu fiecare aparitie a lui, ne plaseaza nu in momente ale timpului, ci in timpul ca moment, in timpul etern al prezentei continue.]

M-am dat cu greu jos din pat. Parca stiam dinainte ca ziua de azi nu va aduce nimic nou cu ea, decat, poate, vechile mele obsesii. Noaptea a fost un calvar. M-am trezit de cel putin patru ori. Prima data, m-am ridicat din pat si m-am asezat pe scaunul de la fereastra. Nu am putut sa adorm din nou pana ce nu mi-am limpezit capul. Acelasi cosmar pe care il am de ani de zile a revenit si aseara. M-am uitat mult timp in noapte. Era o bezna profunda. Cu toate stradaniile mele, nu am reusit sa disting conturul bisericii care este atat de aproape de chilie. Mi-am indreptat privirile catre cer. Luna lipsea. Stelele erau insa acolo. Se vedea toata Calea Lactee. Aveam in fata cea mai puternica marturie a existentei lui Dumnezeu si totusi continuam sa ma indoiesc. Ce vroiam mai mult de atat? Au spus-o pe rand Eudoxos, Aristotel, Ptolemeu: numai Dumnezeu poate tine in cheag universul. Ce altceva ar putea misca toate aceste stele cu o precizie care depaseste cu mult superlativul ei lumesc, elvetian? Iar daca toate artele [probabil ca aici Popa Ivan face referire la cuvantul grecesc tehne care este de obicei tradus prin arta, dar care avea un inteles mult mai larg decat ceea ce indeobste intelegem noi modernii prin arta. Sub termenul techne stau, de exemplu la Aristotel, toate mestesugurile sau stiintele care au in vedere un scop practic], in incercarile lor de imitatie a naturii, nu au reusit sa produca un perpetuum mobile, insemna ca nici natura nu este astfel. De fapt, se stie inca de la Aristotel ca nu exista miscare continua. Fiecare miscare are o limita, iar limita miscarii este si scopul ei. Planetele, stelele, in inconstientul lor genetic, se indreapta toate docile catre Dumnezeu, in timp ce omul nu cunoaste drumul. Singura lui busola este credinta. Dar acest pol magnetic al credintei este de negasit pe aceasta lume.

Aveam capul imbuibat de asemenea ganduri. Mi-am dat seama ca pe undeva se strecurasera si niste sofisme. Cum puteam sa justific rational credinta si existenta lui Dumnezeu fara sa cred mai dinainte in ratiune? Ma simteam obosit si m-am intors in pat. Am adormit imediat, dar nu am reusit sa scap de cosmar. M-am mai trezit de vreo trei ori pe parcursul noptii, insa nu m-am mai dat jos din pat. Am stat cu ochii cufundati in intuneric si concentrat sa ascult linistea din camera pana ce somnul ma dobora din nou. Cosmarul a continuat pana dimineata.

Pe la p [Scrisul se intrerupe brusc. Ce s-a mai intamplat pe parcursul zilei respective si de ce Popa Ivan a lasat deoparte jurnalul, nu se stie. Poate ca ceea ce ar fi urmat nu ar fi avut mare importanta, cum suntem atentionati inca din primele randuri: „ziua de azi nu va aduce nimic nou cu ea, decat, poate, vechile mele obsesii”. Cat de placut este sa afli ca „vechile obsesii” ale lui Popa Ivan sunt mai vechi decat el, sunt obsesiile omului insusi. Este impresionant cum un jurnal, spatiul privilegiat al subiectivitatii, musteste de atatea elemente intersubiective.]    

Azi

Chilia mea parea atat de intunecata si de friguroasa. M-am hotarat sa ies. Afara venise primavara si era o lumina superba. Huma din curtea bisericii era, din loc in loc, strapunsa de cateva firicele subtiri si proaspete de iarba. Puteam sa simt adierile caldute ale vantului care infiorau girueta de pe turla bisericii, mirosul revigorant al aerului de dimineata, simfonia haotica a pasarilor brodata pe tempo-ul dat de croncanitul unei ciori solitare. Dunarea, impletita din apele atator si atator izvoare, curgea tumultos purtand pe salele-i rapide cateva barcaze iesite in larg. La mal, pasind cu grija printre pietrele cu muchii ascutite, o vacuta baltata isi legana incet talanga de fiecare data cand se apleca ca sa guste din muschiul fraged de pe radacinile salciilor. Plopii tasniti atat de inalt, parca pana in bagdadia cerului, aveau crengile negre si goale.

M-am indreptat spre locul meu preferat. Printre pietrele din care fusese construit cheul, una dintre ele avea o forma mai speciala, semanand perfect cu un tron. Un tron de care nu s-a apropiat niciodata dalta contondenta a vreunui sculptor, ci doar dalta fina si insidioasa a timpului. M-am asezat confortabil lasandu-mi spatele sa se sprijine de spatarul drept si cu coatele asezate pe cele doua manere compacte. Un sentiment placut de toropeala a pus stapanire pe mine in timp ce prin materialul subtire al sutanei am inceput sa absorb caldura lespedei statuta in soare. Spectacolul era minunat. Aveam in fata unul dintre cele mai pitoresti tablouri cu natura vie. Nu puteam sa ma gandesc la nimic. In sufletul meu era un gol care nu putea fi umplut decat printr-o privire indelungata si tacuta prin care, cu fiecare detaliu, devoram estetic maretia naturii pana la plictiseala. Am ramas acolo pana la amiaza cand valurile mici de pe Dunare incepusera sa reflecte razele soarelui, metamorfozand fluviul intr-o imensa reptila de napalm. Ma dureau ochii de la lumina puternica, iar daca ii inchideam eram invadat de galaxii de fosfene, asa ca m-am hotarat sa ma intorc in coliba la mine.



Cand am deschis usa, chilia parea si mai intunecata, si mai friguroasa.

[Cand am trecut prima data peste aceste pagini am ramas impresionata de cat de multa importanta ii acorda Popa Ivan stilului. Nu este deloc credibil ca paginile de mai sus ar apartine jurnalului unui om al bisericii, dimpotriva, ele par smulse dintr-un roman. Daca Popa Ivan a fost sau nu convins de talentul sau literar este, din pacate, un lucru care nu mai poate fi elucidat astazi. M-am hotarat asadar sa-l trec cu vederea. Daca jurnalul lui Popa Ivan nu este credibil, atunci el este cel putin “incredibil”. ]

Azi

Am tras o portie buna de ras. Nu stiu cum, sau din ce motive mi-am adus aminte de fostul meu coleg de facultate - Dan. Era mult mai in varsta decat noi. Dupa ce a terminat jurnalismul la Cluj, s-a angajat la un ziar unde a ramas vreo patru-cinci ani. In tot acest rastimp a calatorit prin tara facand fel si fel de reportaje. Deodata, spunea el, si-a dat seama ca nu este potrivit pentru modul de viata pe care si-l alesese. A demisionat, a vandut apartamentul si s-a mutat la Bucuresti unde hotarase sa-si ia viata de la capat. Teologia i s-a parut cea mai buna alternativa. Cand l-am cunoscut, el intrase in anul intai si eu trecusem in anul al treilea. Fuseseram repartizati in aceeasi camera pe care am impartit-o cu el si anul urmator, pana ce am terminat facultatea. Mi-a placut din primul moment. Era mic de statura, solid, neras, cu o barbuta de vreo cateva zile, cu parul castaniu, des, pieptanat spre partea dreapta a fetei. Mi-a intins mana, s-a prezentat si astfel am devenit prieteni.

Inconstient de persoana formidabila care era, Dan se prezentase la Facultatea de Teologie cu un complex – complexul varstei. Era impresionat si totodata umilit de faptul ca pustii ca mine cunosteau atat de bine scripturile, de discutiile polemice pe care le dezvoltam la seminarii, de nivelul informational pe care il atinsesem. Refuza sa ia in considerare faptul ca el de-abia trecuse pragul facultatii, pe cand noi acumulaseram cativa ani de experienta. Ceea ce noua ni se parea floare la ureche - inca o discutie plictisitoare despre existenta lui Dumnezeu, despre nastrusniciile Sfintilor Parinti sau despre sangeroasa istorie a bisericii – pentru Dan era o noua dovada a inculturii sale. Bineinteles ca toate aceste frustrari le considera inavuabile si nu a avut niciodata bunavointa de a mi le impartasi. Erau totusi destul de evidente. Partea cea mai interesanta era modalitatea prin care Dan isi rezolva pulsiunile. Gasise cea mai potrivita cale – umorul.

Intr-o zi il invitasem la mine in camera pe un coleg de an. Intre noi se aprinsese o discutie despre incompatibilitatea dintre cele doua Testamente. La un moment dat a intrat in camera si Dan. Ne-a salutat printr-o aplecare subtila a capului, in semn ca nu vrea sa ne intrerupa discutia. S-a asezat discret pe un scaun si a inceput sa ne urmareasca din priviri ca la un meci de tenis. Dupa ceva timp, fiind prins in lantul argumentarii, am si uitat ca mai era acolo. Desi Vechiul Testament are la baza imaginea unui Dumnezeu crud, razbunator, cu porniri criminale, oricand dispus la un genocid sau la vreun pogrom, esenta lui – gandeam pe atunci – este in cele zece porunci. Nici un crestin nu poate nega valabilitatea celor zece prescriptii divine. Este adevarat ca, cu toata valoarea lor, cele zece porunci raman totusi porunci, iar Noul Testament este tocmai trecerea de la Lege la Iubire. Insa ce este Iubirea? Nu sunt oare cele zece porunci o reteta succinta a iubirii? Deodata a intervenit Dan:

- Stii cum s-au pricopsit evreii cu cele zece porunci?

M-am simtit complet deconcertat. Eram atat de adanc prins in gandurile mele incat aceasta intrebare, venita pe neasteptate, mi s-a parut foarte stranie. Cred ca am baiguit un „nu” ininteligibil. Insa Dan nu astepta raspunsul meu. Se pornise deja pe explicatii:

„ Se spune ca, cu foarte mult timp in urma, Dumnezeu s-a hotarat sa coboare pe Pamant si sa-si aleaga un popor pe care sa-l calauzeasca prin istorie. Initial s-a dus la italieni (eram inca naucit de stranietatea interventiei si fermecat de flerul cu care Dan isi construia povestirea, incat nici nu am bagat de seama anacronismele) si i-a intrebat:

- Popor nobil, nu ai vrea sa fii alesul meu si sa te calauzesc prin istorie?

- Italienii au raspuns: Bineinteles, Marite!

- Atunci va trebui sa va supuneti unei porunci.

- Care, Marite?

- Sa nu preacurviti!

- Aaaahhh, nu, ne pare rau,    dar nu ne mai intereseaza oferta Ta.

Atunci Dumnezeu i-a lasat pe italieni la discretia hazardului si s-a dus la tigani:

Popor de tigani, vrei sa fii alesul meu si sa te calauzesc prin istorie?

Vrem, mosule.

Dar trebuie sa va dau o porunca



Zii, mosule!

Sa nu mai furati!

Ne pare rau, mosule, dar nu ne mai intereseaza oferta Ta.

Dezamagit si de acest al doilea refuz, Dumnezeu s-a hotarat sa mai dea un ultim ocol si pe la evrei:

Evreilor, vreti sa fiti poporul ales?

Da, Doamne.

Dar va trebui sa va dau o porunca

Cat costa?

Pai nu costa nimic.

Atunci da-ne zece!”

Dan, incercand sa treaca peste propriile probleme, gasea mereu momentul propice pentru a dezamorsa chiar si cele mai incruntate discutii. Noi le atribuiam o importanta care pentru el parea superflua. Cred ca, in fond, avea dreptate. Doza de seriozitate pe care o punem intr-o discutie este, pana la un punct, independenta de subiectul ei. Am avut multe de invatat de la Dan, chiar daca, sau mai bine zis, mai ales pentru ca el era mult mai „umil” intr-ale teologiei decat eram eu. In relaxarea si superficialul colegului meu de camera se reflecta dogmatismul meu. Nu mi s-a intamplat niciodata sa inteleg mai bine dogmele decat atunci cand am reusit sa-mi acord ragazul de a     rade de ele - poate doar atunci cand am renuntat la ele.

Cand l-am cunoscut mai bine mi-am dat seama ca acest complex al batranetii era cu mult mai vechi decat imi inchipuisem eu. Danut era o persoana batrana inca din adolescenta. Indiferent cat s-ar fi straduit, oamenii din jurul sau l-au plasat intotdeauna in sfera larga a mediocritatii. Parerile celor pe care i-a cunoscut nu l-au ranit irevocabil. Stia prea bine cat de mediocru este, insa nu despre mediocritatea de care il acuzau ceilalti era vorba, ci de o mediocritate ontologica acut prezenta in constiinta sa. Dispunea totusi de niste rezerve inepuizabile de stoicism pe care, in alchimia supravietuirii, stia sa le imbine cu un umor dionisiac eliberator.

Imi aduc aminte ca mi-a povestit o intamplare din viata lui care il caracteriza pana in cele mai mici detalii. De la gazeta din Cluj la care lucra fusese trimis la Oradea unde se inaugurase o gradina zoologica. Trebuia sa scrie un mic articol despre acest eveniment. „Facusem un tur al parcului – povestea el – si m-am reintors in fata custii tigrilor. Tineam la indemana agenda si pixul si-mi cautam inspiratia. Nu stiam cum sa-mi incep articolul. In cusca respectiva era o tigroaica mare, cred ca pe la vreo cinci sute de kilograme si, atractia noului parc zoologic, un pui de doua luni, nascut in captivitate. La un moment dat am ridicat privirea din pamant si m-am uitat spre cusca. Spre surprinderea mea felina imensa ma privea cu o intensitate coplesitoare. Am simtit cum imi trec fiori reci de prada prin sira spinarii. Am incremenit. Eram complet hipnotizat de ochii ei mari si verzi. Dupa vreo cateva secunde, tigroaica s-a intors cu spatele la mine si si-a ridicat coada intr-un mod ciudat. Am simtit cum m-a plesnit peste fata un jet fierbinte cu miros intepator. Am ramas stana, cu ochii inchisi, simtind cum scade presiunea jetului pe masura ce cobora spre pieptul meu. Dupa ce m-am scuturat din prostratia care pusese stapanire pe mine am luat agenda, am deschis-o la ziua respectiva si am scris apasat: «Tocmai s-a pisat o tigroaica pe mine.» Subit ma simteam inspirat.”

Am retinut intocmai povestirea lui Dan deoarece m-a marcat profund. Reactia lui tragi-comica a fost un raspuns pe care inca il caut. Numai ca intrebarea mea este putin diferita: ce faci cand se pisa viata pe tine?

Azi






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1065
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site