CATEGORII DOCUMENTE |
Astronomie | Biofizica | Biologie | Botanica | Carti | Chimie | Copii |
Educatie civica | Fabule ghicitori | Fizica | Gramatica | Joc | Literatura romana | Logica |
Matematica | Poezii | Psihologie psihiatrie | Sociologie |
Hans Christian Andersen - Mica
sirena
Departe, departe in largul marii,
apa-i albastra ca floarea albastrelelor, limpede ca cel mai curat
cristal, si asa de adanca, incat niciodata vreo ancora
nu i-a dat de fund, si ar trebui sa pui nenumarate turnuri de
biserici unele peste altele, ca sa poti ajunge din fund pana la
suprafata apei.
Acolo locuieste poporul marii. Sa nu credeti insa
ca pe fundul acela ar fi numai nisip; nu, acolo cresc niste plante
si niste copaci foarte ciudati, si care-s asa de
mladiosi, incat cea mai mica miscare din apa ii face
sa se-ndoaie parca ar fi vii. Toti pestii mari si mici
umbla printre crengile lor, cum zboara pasarile printre ramurile
copacilor. In locul cel mai adanc se afla palatul regelui marii;
zidurile-i sunt de margean, ferestrele din chihlimbarul cel mai
straveziu, si acoperisul de scoici care se deschid si se
inchid, aici umplandu-se, aici golindu-se de apa. Fiecare din aceste
scoici are inauntru margaritare asa de stralucitoare,
incat cel mai mic dintre ele ar face podoaba cea mai de pret a unei
coroane imparatesti.
De multa vreme regele marii era vaduv, si mama lui
batrana ingrijea de casa. Era femeie desteapta, dar
asa de mandra de rangul ei, ca isi purta de coada
aninate douasprezece stridii, pe cata vreme celelalte doamne de la
Curte n-aveau voie sa poarte mai mult de sase. Era insa
vrednica de toata lauda pentru grija ce purta fata de cele
sase printese, nepoatele ei, care de care mai frumoasa. Cea mai
mica insa era mai dragalasa decat toate; avea
fata alba si rumena cum e foaia de trandafir, si ochii
albastri ca albastrul cerului; dar n-avea picioare: trupusorul ei ca
si al celorlalte surori se sfrasea printr-o coada de peste.
Toata ziua printesele se jucau prin odaile mari ale palatului, unde
flori vii cresteau pe pereti. Cand se deschideau ferestrele de
chihlimbar, pesti intrau inauntru, cum intra la noi randunelele,
si printesele ii mangaiau si le dadeau sa manance
din mana. In fata palatului era o gradina mare, cu pomi
albastri inchis si rosii ca focul. Roadele pomilor
straluceau ca aurul, si florile, cand se leganau, pareau
ca-s flacari. Pe jos era nisip alb si curat, si de jur
imprejur, de pretutindeni se revarsa o lumina albastra
ciudata, incat ai fi crezut ca te afli in aer, sub albastrul cerului,
iar nu in adanc de ape. Cand marea era linistita, puteai sa
zaresti soarele, ce parea o floare de purpura varsand
lumina din potirul ei.
Fiecare printesa avea in gradina cate-un locsor, pe
care-l ingrijea dupa cum voia. Una-i da forma unei balene, alta pe cea a
unei sirene; cea mai mica insa isi facu gradinita
rotunda ca soarele, si sadi multe flori rosii ca si
el. Era o copila ciudata, ganditoare si tacuta. Pe
cand surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, gasite de la corabii
scufundate, ei ii placea sa impodobeasca o statuie mica de
marmura care infatisa un prea frumos baiat. O
asezase sub o salcie trandafirie care-o invelea intr-o umbra
violeta.
Cea mai mare placere a ei era sa asculte povestiri despre lumea unde
traiesc oamenii. Si mereu punea pe bunica ei sa-i vorbeasca
de corabii, de cetati, de oameni, de vietuitoare. Se mira mai
ales, auzind ca pe pamant florile raspandesc miresme cum nu se
pomenesc in apa, si ca padurile erau verzi. Nu-si
putea inchipui cum pestii cantau si sareau prin copaci. Bunica
zicea
pesti la pasarele
ca altfel n-ar fi putut-o pricepe.
- Cand vei implini cincisprezece ani, zicea bunica, o sa-ti dau voie
sa te ridici la suprafata marii, si sa stai pe
stanca la lumina lunii, sa vezi trecand corabiile mari, si
sa cunosti padurile si orasele.
Peste un an, cea mai mare dintre surori implinea cincisprezece ani, si cum
nu era decat un an intre fiecare, cea mai mica trebuia sa mai
astepte inca cinci ani, pana sa iasa si ea din
fundul marii. Si isi fagaduiau una alteia
sa-si povesteasca toate minunile ce-au sa vada;
caci bunica nu le spunea niciodata indeajuns; si erau atatea lucruri
pe care ele ardeau de dorinta sa le afle.
Cea mai nerabdatoare era tocmai cea mai mica; noaptea, adesea,
statea la fe-reastra ei deschisa, incercand sa
strabata cu privirea tot noianul acela de apa albastrie, pe
care pestii il puneau in tremur cand vasleau din coada si din
aripioare. Zari intr-adevar luna si stelele, dar ele se
stravedeau sterse si foarte mult marite de apa.
Cand le-acoperea vreun nor negru, ea credea ca era sau vreo balena
sau vreo corabie incarcata cu oameni, care plutea deasupra ei.
Acestia negresit nici nu banuiau ca o sirena
dragalasa intindea din fundul marii manutele-i
albe spre corabia lor.
Sosi ziua cand printesa cea mare implini cincisprezece ani, si ea se
ridica deasupra apei.
Cand se-ntoarse, avea o multime de lucruri de povestit.
- O! E asa de fermecator, zicea ea, sa stai tolanita
pe o stanca, la lumina lunii, in mijlocul marii, si sa
privesti pe tarm mareata cetate unde licaresc
luminile ca mii de stele; sa asculti muzicile armonioase, sunetul
clopotelor de la biserici, si tot zgomotul acela de oameni si de
trasuri.
Si cum o mai asculta sora cea mica! In toate serile, in picioare,
langa fereastra deschisa, cautand sa strabata cu
privirea uriasul strat de apa, ea visa la cetatea mare, la zgomotul
si la luminile ei, si i se parea ca aude sunand clopote in
juru-i.
In anul urmator, a doua dintre surori capata voia de-a se
ridica la suprafata apei. Ea scoase capul tocmai cand soarele apunea;
si frumusetea acestei privelisti nespus de mult o fermeca.
- Tot cerul, spunea ea, cand se-ntoarse, parea de aur, si
frumusetea norilor nu se poate inchipui. Lunecau prin fata mea unii
rosii, altii viorii, si printre ei, zburand spre soare, ca un
val alb si lung, trecea un stol de lebede salbatice. Am vrut si
eu sa inot spre marele glob de foc; dar deodata el disparu,
si lumina trandafirie, care colora fata apei ca si norii, se
stinse si ea curand.
Apoi veni randul celei de-a treia. Ea era cea mai indrazneata,
si apuca in susul unui rau mare. Vazu dealuri frumoase
imbracate cu vii, vazu castele mandre in mijlocul codrilor. Auzi
cantecul pasarelelor si caldura soarelui o sili de mai
multe ori sa se scufunde-n apa ca sa se racoreasca.
Intr-un loc intalni o multime de mici fiinte omenesti, care se
jucau scaldandu-se. Vru sa se joace si ea cu dansele, dar ele
fugira speriate, si o lighioana neagra - era un caine -
incepu a latra asa de grozav, incat se sperie si dansa si
porni repede spre largul marii. Dar niciodata nu va putea sa
uite padurile marete, dealurile verzi si copiii
draguti care stiau sa inoate, cu toate ca n-aveau
coada de peste.
Sora a patra care era mai putin indrazneata, ramase in
mijlocul marii, unde vederea se pierdea in nesfarsitul zarilor,
si unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal. Din
departare, corabiile i se pareau ca niste pasari,
delfinii zburdalnici faceau tumbe, si balenele uriase aruncau
apa pe nari.
Sosi si randul celei de-a cincea: si se intampla ca ziua ei
sa cada tocmai iarna: asa ca ea vazu ceea ce nu
vazusera celelalte. Marea era verzuie si pe deasupra ei pluteau
niste munti de gheata care aveau forme ciudate si
straluceau ca diamantele. Fiecare, spunea dansa, parea un
margaritar mare, mai mare decat turlele bisericilor pe care le
cladesc oamenii. Ea se asezase pe unul din cei mai mari, si
toti marinarii se departau speriati de locul unde se vedea
falfaind, in bataia vantului, parul ei despletit si lung. Pe
seara, cerul se acoperi de nori; fulgerele spintecau vazduhul, tunetul
bubuia, si marea furioasa si intunecata ridica muntii
de gheata si-i facea sa straluceasca-n lumina
rosie a fulgerelor. Corabierii isi stransera panzele,
si groaza era peste tot cuprinsul; ea insa statea
linistita pe muntele ei de gheata, si vazu
trasnetul ca un sarpe de foc, cazand in apa lucitoare.
Cand una dintre surori iesea pentru intaia oara la suprafata
apei, ea ramanea totdeauna fermecata de lucrurile noi ce vedea; dar
dupa ce se facea mare si putea oricand sa iasa in
lumina de afara, nu mai simtea nimic din farmecul dintai; asa
ca, dupa o luna de zile, gasea ca-i mult mai frumos in
fundul marii, si ca palat ca al lor nu-i nicaieri.
Adeseori seara catesi cinci surorile tinandu-se de maini, se ridicau
astfel la suprafata apei. Aveau glas fermecator, ca nici o alta
fiinta de pe lume. Cand cerul se acoperea de nori si vreo
furtuna prevestea pieirea unei corabii, ele inotau inaintea
corabiei cantand cele mai ademenitoare cantece, laudand frumusetea
fundului marii, si chemand pe calatori sa vina la
dansele. Acestia insa nu puteau intelege cuvintele sirenelor,
si niciodata nu vedeau minunatiile pe care le cantau ele;
cand se scufunda corabia, oamenii se inecau si numai lesurile lor ajungeau
pana la palatul regelui marii.
Cand plecau cele cinci surori, cea mai mica ramanea singura
langa fereastra, le urmarea cu privirea si-i venea sa
planga. Dar sirenele n-au lacrimi, si pentru asta inima lor
sufera si mai mult.
- O! De-as implini si eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de pe-acum
ce mult am sa iubesc lumea de sus si oamenii care sunt pe-acolo.
Sosi in sfarsit si ziua aceea: implini si ea cincisprezece ani.
- Acum o sa pleci si tu, ii zise bunica, vino sa te gatesc
ca si pe surorile tale.
Si-i puse pe cap o coroana de crini albi, ale caror foi erau din
jumatati de perle, si-i atarna de coada opt stridii
mari, ca sa se stie din ce vita mare se trage.
- Ma doare! zise mica sirena.
- Ca sa fii gatita frumos trebuie sa suferi putin,
raspunse bunica.
Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea, si coroana grea care-i
apasa capul. Florile rosii din gradina ei i-ar fi stat mult mai
bine, dar nu-ndraznea sa spuna nimic.
- Adio, zise ea, si usoara ca spuma se-nalta prin
noianul de apa.
Cand scoase capul din mare, soarele tocmai asfintise; norii erau inca
rumeniti, tiviti cu aur, si luceafarul serii scanteia pe
cer. Aerul era placut si racoros, si marea
linistita. Aproape de mica sirena plutea o corabie mare cu trei
catarge; n-avea insa decat o singura panza intinsa, pentru
ca nu batea vantul, si marinarii stateau rezemati de
franghii. Cantecele rasunau fara intrerupere, si cand
innopta se aprinsera sute de felinare de toate culorile,
agatate de franghii; ai fi crezut ca-s steagurile tuturor tarilor.
Sirena inota pana-n dreptul ferestrei de la odaia cea mare, si
de cate ori o
Marinarii jucau pe punte, si cand tanarul print se
arata, o suta de artificii se inaltara in
vazduh, imprastiind o lumina ca ziua. Sirenei insa ii fu
frica si se dadu la fund: dar curand iesi iar si i se
paru ca stelele cerului cadeau ca ploaia asupra ei. Niciodata
ea nu vazuse focuri de artificii; sori mari se-nvarteau, pesti de aur
sagetau noaptea, si toata marea limpede si potolita
stralucea. Pe corabie se vedeau lamurit nu numai oamenii, dar si
franghiile. O, ce frumos era tanarul print! Strangea mana tuturor,
vorbea si zambea fiecaruia, pe cand muzica umplea noaptea de
cantecele-i armonioase. Era tarziu acum, dar sirena nu-si mai putea lua
ochii de la corabie si de la tanarul print. Luminile se
stinsesera si tunurile amutira; toate panzele fura
intinse si corabia porni repede inainte. Sirena o urmari
fara a-si abate privirile de la fereastra. Dar deodata
marea incepu a se tulbura, valurile cresteau, si nori grosi,
negri, se gramadeau pe cer. In departare fulgera, o
furtuna ingrozitoare se apropia. Corabia, in fuga-i ametitoare, se
legana pe marea-nvolburata. Valurile ridicandu-se ca muntii
inalti, aici o faceau sa lunece intre ele ca o lebada,
aici o inaltau pe culmea lor. La inceput ii placu foarte mult
micii sirene aceasta calatorie zbuciumata; dar cand corabia,
izbita cu furie, incepu a trosni, cand vazu catargul cel mare
frangandu-se ca o trestie, si corabia lasandu-se pe o parte, in vreme
ce apa napadea in fundul vasului, numai atunci isi dadu
seama de primejdie, si trebui sa se fereasca de grinzile si
de sfaramaturile corabiei prapastuite.
Cateodata se facea asa de intuneric, ca nu se mai vedea
nimic; numai la lumina fulgerelor i se infatisau toate
amanuntele acestei grozave nenorociri. Pe corabie era o
invalmaseala de neinchipuit; inca o zguduitura,
si vasul se desfacu in bucati. Sirena vazu pe
tanarul print pierind in valuri. In culmea fericirii, crezu ca
el se coboara la locuinta ei; dar numaidecat isi aduse aminte
ca oamenii nu pot sa traiasca in apa, si ca
el o sa ajunga mort la palatul tatalui ei. Atunci ea, ca sa-l
scape, se repezi inot printre grinzile si sfaramaturile ce
pluteau deasupra apei, negandind c-ar fi putut si ea sa fie
zdrobita de vreuna din ele; se cobori in adancuri de mai multe ori,
si astfel putu ajunge pana la tanarul print, tocmai in clipa
cand, parasit de puteri, el inchidea ochii, gata sa moara.
Mica sirena il prinse si sustinandu-i capul deasupra apei, se
lasa cu el in voia valurilor. A doua zi vremea se indreptase, din
corabie insa nu mai ramasese nimic. Soarele, cu razele-i
patrunzatoare, parea ca vrea sa readuca
viata pe fata tanarului print, dar ochii lui stateau
tot inchisi. Sirena il saruta pe frunte, si dandu-i la o parte
parul ud, gasi o asemanare uimitoare cu mica statuie de
marmura din gradinita ei. Zari in sfarsit pamantul,
si-n departare muntii inalti albastri, cu coamele
sclipitoare de zapada alba. La poalele dealului intr-o
padure de toata frumusetea, era o bise-rica sau o
manastire. La poarta erau palmieri uriasi si-n
gradina portocali si lamai; in apropiere de locul
asta, marea facea o cotitura pana-n dreptul unei stanci,
acoperita cu nisip alb si marunt. Acolo sirena duse pe
print, avand grija sa-i tina capul tot in sus si-n
bataia razelor soarelui.
Deodata incepura a suna clopotele de la biserica, si o
multime de fete tinere intrara-n gradina. Sirena atunci se
departa inotand, si se ascunse in dosul unor stanci, ca sa
vada ce-o sa i se intample bietului print.
In curand una din fete trecu pe langa el; intai se sperie, dar
venindu-si repede in fire, alerga sa cheme si pe celelalte,
care dadura printului toate ingrijirile. Sirena il vazu cum
isi venea in simtire si zambea celor ce-l inconjurau; numai ei
nu-i zambea, fiindca nu stia el cine-l scapase de la moarte. Iar cand
tanarul print fu luat si dus intr-o cladire mare, sirena,
mahnita, cobori in adancuri si se intoarse la palatul tatalui ei.
Ea fusese intotdeauna tacuta si ganditoare; dar din ziua aceea
fu si mai tacuta si mai ganditoare. Surorile ei o
intrebara despre cele ce vazuse ea sus, dar nu le povesti nimic.
Adeseori seara si dimineata, se urca spre locul unde lasase ea
pe print. Vazu roadele din gradina cum se coceau, vazu
zapada topindu-se pe muntii cei inalti, dar pe frumosul
print nu-l mai vazu; si din ce in ce mai mahnita se
intorcea in fundul marii. Acolo, singura ei mangaiere era sa stea in
gradinita ei, imbratisand mica statuie de
marmura, care semana cu printul; in vremea asta florile ei
neingrijite, uitate, se intindeau prin alee ca intr-un loc salbatic,
incolacind tulpinile lor printre ramurile copacilor, facand astfel
bolti stufoase, unde lumina nu mai putea patrunde.
Dupa catva timp insa, mica sirena nu mai putu suferi astfel de
viata, si isi dezvalui taina uneia dintre surori;
aceasta la randul ei o povesti celorlalte, dar nu numai lor, ci si catorva
sirene, care si ele o spusera prietenelor lor cele mai bune.
Se-ntampla, ca una dintre acestea vazuse si ea serbarea de
pe corabie, cunostea pe print, si stia locul unde era
imparatia lui.
- Vino, surioara, zisera celelalte printese; si luandu-se
de maini, in sir, se ridicara deasupra apei in dreptul palatului
printului.
Palatul acesta era cladit din pietre galbene, lustruite; scari mari
de marmura duceau inlauntru si-n gradina; mai multe
turnuri aurite straluceau pe acoperis, si printre stalpii
galeriilor erau statui de marmura care pareau vii. Salile
marete erau impodobite cu perdele si covoare de-o uimitoare
bogatie, si peretii aco-periti cu minunate zugraveli.
In sala cea mare soarele, strabatand printr-un tavan de cristal,
incalzea florile cele mai rare care cresteau sub o vesnica
ploaie de picaturi stralucitoare.
De-atunci mica sirena venea adeseori in locul acesta, si noaptea, ca
si ziua; se apropia de tarm si indraznea chiar sa
se aseze sub marele balcon de marmura, a carui umbra
se-ntindea departe deasupra apelor. De acolo vedea pe tanarul print,
care se plimba singur la lumina lunii; de multe ori, in cantecul muzicii, el
trecu prin fata ei intr-o luntre frumos impodobita cu steaguri
si stofe scumpe, si cei care zareau valul ei alb prin
trestiile verzi o luau drept o lebada cu aripile-ntinse.
Ea ii auzea pe pescari spunand mult bine de tanarul print, si
atunci se bucura ca-i scapase viata, cu toate ca el
nici nu stia de dansa. Iubirea ei pentru oameni crestea din zi in zi,
si din zi in zi tot mai mult dorea sa se apropie de ei. Lumea lor ii
parea mult mai intinsa decat a ei; apoi oamenii stiau sa
strabata marea cu
corabiile lor, sa se urce pe munti, deasupra, pana dincolo
de nori; ei aveau campii verzi si paduri nemarginite. Surorile
ei nu stiau sa-i spuna despre toate cate ar fi vrut ea sa
afle; intreba atunci pe bunica ei care cunostea bine lumea de sus,
aceea pe care, cu drept cuvant, o numea ea 'cuprinsul de pe deasupra
apelor'.
- Dar daca oamenii nu se ineaca, intreaba tanara
printesa, traiesc ei vesnic? Nu mor si ei ca noi?
- Fara-ndoiala, raspunse batrana, mor si ei;
si viata lor e chiar mai scurta decat a noastra. Noi
traim uneori si trei sute de ani; si cand incetam de a mai
fi, ne prefacem in spuma, caci in fundul marii nu sunt morminte
pentru corpuri neinsufletite. Sufletul nostru nu e nemuritor: cu moartea
totul e sfarsit. Noi suntem ca trestiile verzi; odata taiate,
ele nu mai inverzesc niciodata. Oamenii insa au suflet care
traieste vesnic, care traieste si dupa ce
corpul lor s-a prefacut in tarana; sufletul acesta se
inalta in vazduh pana la stelele care lucesc, si,
precum ne ridicam noi din fundul apelor, ca sa vedem locurile unde
traiesc oamenii, asa si ei se inalta in lumi
incantatoare, unde niciodata nu pot ajunge noroadele marii.
- Dar de ce n-avem si noi suflet nemuritor? zise mica sirena
mahnita; as da bucuros sutele de ani ce mai am de trait ca sa
fiu si eu fiinta omeneasca, o zi, numai o zi, si
sa ma pot ridica pe urma in imparatia cerurilor.
- Nu te mai gandi la asemenea lucruri, zise batrana; noi suntem rnult mai
fericiti aici in fundul marii, decat sunt oamenii acolo sus.
- Va trebui dar sa mor intr-o zi, si sa ma prefac in
spuma; pentru mine n-au sa mai fie nici soapte de valuri, nici
flori, nici soare. Dar nu-i oare un mijloc ca sa dobandesc suflet
nemuritor?
- Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputinta. Ar trebui ca
un om sa simta pentru tine o iubire fara margini, sa-i fii mai
scumpa decat tatal si mama lui. Atunci cand, fiind astfel legat
de tine cu tot sufletul si inima lui, un preot i-ar pune mana lui
dreapta in mana ta si el ti-ar fagadui
credinta vesnica, numai atunci sufletul lui s-ar
impartasi, si ai putea si tu sa iei parte la
fericirea oamenilor. Dar niciodata lucrul acesta nu se va putea intampla:
ceea ce la noi, in mare, trece drept o frumusete, cum e coada ta de
peste, la ei pe pamant e ceva foarte urat. Saracii oameni! Ca
sa fie frumosi ei isi inchipuie c-au nevoie de doua
proptele grosolane, pe care le numesc picioare!
Mica sirena ofta cu amar, uitandu-se la coada ei de peste.
- Sa fim vesele! zise batrana, sa jucam si sa
petrecem cat mai mult in cei trei sute de ani cat avem de trait; asta e o
bucatica buna de timp, o sa ne odihnim cu-atat mai
bine pe urma. In asta seara e bal la curte.
Nu se pot inchipui pe pamant minunatiile de pe-acolo. Sala cea mare
de joc era toata de cristal; mii de scoici mari asezate de-o parte si
de alta, umpleau sala c-o lumina albastruie, si prin
peretii stravezii imprastiau lumina asta si-n mare de
jur-imprejur. Se vedeau inotand nenumarati pesti, mari si
mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca aurul si ca argintul.
In mijlocul salii curgea un rau larg, in care jucau delfinii si
sirenele in sunetul glasului lor fermecator. Nimeni insa nu canta mai
frumos ca mica sirena, si toata lumea o lauda asa de
mult, ca, pentru o clipa, bucuria asta o facu sa uite
minunile de pe pamant. Curand insa isi intoarse gandul iar la
vechile-i amaraciuni, la frumosul print si la sufletul lui
nemuritor. Iesi binisor din palat, departandu-se de cantece
si de veselie, si se duse-n gradinita ei. De-acolo auzi
strigatul de corn, ce strabatea prin apa:
- Acum pluteste-acolo sus, acel pe care-l iubesc din tot sufletul si
din toata inima mea, acel spre care-mi sunt indreptate toate gandurile
mele, si caruia as vrea sa-i incredintez fericirea
vietii mele. As face orice, numai sa fiu cu el si sa
pot capata suflet nemuritor. Pe cand joaca si petrec
surorile mele aici in palat, eu am sa ma duc la vrajitoarea marii,
de care-am avut atata groaza pana azi. Ea va sti poate sa-mi dea
sfaturi si sa-mi vina in ajutor.
Si iesind din gradinita ei, mica sirena se
indrepta spre valtorile zgomotoase indaratul carora locuia
vrajitoarea. Niciodata nu mai fusese pe drumul acesta. Nici o floare, nici
un fir de iarba nu crestea pe-acolo. Fundul, numai de nisip
cenusiu, se intindea pana la o cotitura unde apa se invartea
repede in loc, ca pietrele morii, si inghitea in adancul ei tot ce
putea prinde. Sirena se vazu silita sa strabata aceste
groaznice valtori, ca sa ajunga in tinuturile vrajitoarei,
a carei casa se afla in mijlocul unei paduri ciudate. Toti
copacii si toate tufisurile nu erau decat polipi, jumatate
animale, jumatate plante: pareau ca-s serpi cu sute de
capete, ce ieseau din pamant. Ramurile erau niste brate
lungi si lipicioase, si in loc de degete aveau viermi care
miscau mereu. Bratele acestea se incolaceau peste tot ce puteau
apuca, si nimic nu mai scapa.
Mica sirena, ingrozita, ar fi vrut sa se intoarca; dar
gandindu-se la print si la sufletul omenesc, isi lua inima
in dinti, isi stranse in jurul capului parul ei lung, ca sa
n-o poata apuca polipii, isi incrucisa bratele pe
piept si inota astfel repede ca un peste, printre
urateniile acelea, ce fiecare tinea cate o prada in
brate, ca in cleste de fier, fie schelete albe de inecati, fie
vasle, lazi, sau oase de animale. Si printesa inlemni de
groaza cand vazu si o mica sirena sugrumata in
inclestarea bratelor acestora.
In sfarsit ajunse la un loc deschis in padurea aceasta, unde
serpi uriasi se incolaceau, infiorand privirea cu pantecele lor
galbui. In mijlocul deschizaturii acesteia era casa vrajitoarei,
facuta toata numai din oasele inecatilor; acolo
vrajitoarea, stand pe-o piatra mare, dadea de mancare unui
broscoi, cum dau oamenii la canari sa manance zahar. Ea zicea
ca serpii aceia scarbosi sunt puisorii ei, si-i
placea sa si-i incolaceasca peste pieptul ei, care
semana cu un burete de mare.
- Stiu ce vrei, zise ea, vazand pe mica sirena; dorinta ta
e o nebunie; totusi voi face sa ti se implineasca, dar
stiu ca asta are sa-ti aduca nenorocire. Tu vrei sa
scapi de coada ta de peste, si s-o inlocuiesti cu cele doua
proptele cu care umbla oamenii, si asta, pentru ca sa te
iubeasca printul, sa te ia de sotie si sa-ti
dea suflet nemuritor. Rostind vorbele astea, izbucni intr-un hohot de ras
inspaimantator, care facu sa cada si broscoiul
si serpii.
- In sfarsit, bine-ai facut c-ai venit; maine, la rasaritul
soarelui, ar fi fost prea tarziu, si ar fi trebuit sa mai
astepti inca un an. Am sa-ti pregatesc o
bautura pe care o s-o duci pe pamant inainte de revarsatul
zorilor. Te-asezi pe tarm, si o bei. Indata coada ta o
sa se subtieze si o sa se desfaca in doua, in
ceea ce numesc oamenii 'frumoase picioare'. Dar sa stii
ca asta are sa te doara, ca si cum te-ar taia cineva
c-o sabie ascutita. Toata lumea se va minuna de frumusetea
ta, vei pastra mersul tau usor si lin, dar fiecare pas te
va sangera si iti va pricinui dureri, ca si cum ai calca pe
varfuri de ace. Daca tu vrei sa induri toate suferintele astea,
ma invoiesc sa-ti dau ajutor.
- Le voi indura, zise sirena cu glas tremurat, gandindu-se la print
si la sufletul nemuritor.
- Dar tine bine minte, urma vrajitoarea, ca odata
schimbata in fiinta omeneasca, nu te vei mai putea face iar
sirena! Niciodata nu vei mai revedea palatul tatalui tau;
si daca printul, uitand de tatal si mama lui, nu te va
iubi din tot sufletul si inima lui, si nu te va lua de sotie in
fata unui preot, atunci, suflet nemuritor niciodata nu vei putea dobandi.
In ziua cand el se va insura cu alta, inima ta se va zdrobi, si tu nu vei
mai fi decat putina spuma pe culmea valurilor.
- Ma invoiesc, zise printesa, alba ca de ceara.
- Atunci, daca-i asa, raspunse vrajitoarea, afla
ca trebuie sa ma platesti; si eu nu-ti cer
putin lucru. Glasul tau e cel mai frumos dintre toate cele din fundul
marii: tu crezi ca farmeci pe print cu el, dar eu tocmai glasul
tau ti-l cer ca plata. Vreau ceea ce ai tu mai frumos, in
schimbul acestei bauturi de pret; caci pentru ca sa aiba
leac, trebuie sa pun in ea sange de-al meu.
- Dar daca tu imi iei glasul, intreba mica sirena, ce-mi va mai
ramane?
- Fata ta frumoasa, raspunse vrajitoarea, mersul tau
usor si lin, si ochii tai fermecatori; asta-i de-ajuns
ca sa rapesti inima unui om. Haide! Fa-ti curaj! Scoate
limba sa ti-o tai, si iti voi da bautura.
- Fie! raspunse printesa.
Vrajitoarea ii taie limba si biata copila ramase
muta.
Apoi vrajitoarea puse caldarea pe foc, ca sa fiarba
bautura fermecata.
- Bun lucru e curatenia, zise ea luand un manunchi de vipere ca
sa curete caldarea. Si facandu-si o
taietura pe piept, lasa sangele ei negru sa curga in
caldare.
Iesi un fum gros, facand fel de fel de figuri ciudate, ingrozitoare.
In fiecare clipa, batrana arunca mereu cate ceva in caldare,
si cand amestecul acesta incepu a clocoti, se auzi un sunet intocmai ca
gemetele de crocodil. Cand fu gata bautura, parea ca-i apa
limpede.
- Iat-o, zise vrajitoarea, dupa ce-o turna intr-o sticluta.
Daca polipii ar umbla sa te inhate cand vei trece prin padurea
mea, n-ai decat sa le arunci o picatura din bautura asta,
si bratele si degetele lor vor sari in mii de bucati.
Sfatul acesta era zadarnic; caci polipii, numai zarind bautura
ce lucea ca o stea in mana sirenei, se dadeau in laturi
speriati. Astfel trecu ea prin padure si peste valtorile
zgomotoase.
Cand ajunse la palatul tatalui ei, luminile din sala cea mare erau stinse;
de buna seama ca toata lumea dormea si ea nu
indrazni sa intre. Nu le mai putea vorbi. Si in curand trebuia
sa-i paraseasca pentru totdeauna. I se frangea inima de
durere; se strecura in gradina, culese cate o floare din
fiecare brazda a surorilor ei, trimise, din varful degetelor, mii de
sarutari palatului, si se ridica deasupra apei.
Nu rasarise inca soarele cand ea vazu palatul printului.
Luna lucea pe cerul senin. Se aseza pe mal si sorbi
bautura; simti ca si cum o sabie taioasa i-ar fi despicat
trupul, lesina si ramase ca moarta. Soarele se
ridicase mult deasupra marii, cand ea se destepta in junghiurile
unor dureri cumplite. Dar inaintea ei statea frumosul print, care-o
privea uimit cu ochii lui negri. Mica sirena isi pleca ochii in jos,
si vazu ca nu mai avea coada de peste, ci in locul ei
erau doua picioare albe si frumoase.
Printul o intreba, cine e si de unde vine; ea il privi cu un aer
bland si trist, fara a putea scoate un cuvant. Tanarul
atunci o lua de mana si o duse la palat. Fiecare pas, dupa
cum ii spusese vrajitoarea, ii pricinuia dureri cumplite, totusi
fiind la bratul printului, ea urca, usoara ca un fulg,
scara cea de marmura, si toata lumea se minuna de mersul ei lin
si mladios. Fu imbracata in matase si in zabranic
scump si ochii tuturor o sorbeau si nu se mai saturau privind
frumusetea ei; cu toate acestea ea tot muta ramanea. Roabe,
imbracate in aur si matase, cantau in fata printului
vitejiile stramosilor lui, ele cantau frumos, si printul le
lauda, zambind gingasei copile.
'Dac-ar sti, isi zicea ea in gand, ce glas cu mult mai frumos
mi-am jertfit eu pentru el!'
Cand tacura cantarile, roabele jucara in sunetul unei
muzici fermecatoare. Dar cand incepu a juca mica sirena, ridicand
bratele-i albe si tinandu-se numai in varful picioarelor, aproape
fara sa atinga pamantul, pe cand ochii ei vorbeau inimii
mai bine decat cantecul roabelor, toti fura cuprinsi rapid de farmecul
acesta nespus; printul porunci ca ea sa nu-l mai
paraseasca niciodata, si-o ingadui sa doarma
la usa lui, pe o perna de catifea. Lumea insa nici nu banuia
suferintele ce indurase ea jucand.
A doua zi printul o imbraca intr-un costum de paj, pentru ca ea
sa-l poata urma calare. Strabatura astfel
impreuna padurile inmiresmate si se urcara in munti
inalti; sirena radea, desi numai ea stia cat suferea.
Noaptea cand toata lumea dormea, ea cobora pe ascuns, pe scara de
marmura pana la malul marii, unde-si racorea in apa
rece, picioarele ce-i ardeau; si toate amintirile copilariei o
impresurau atunci.
Intr-o noapte, zari pe surorile ei tinandu-se de mana; ele
cantau cu atata intristare, pe cand inotau, ca mica sirena nu se putu
opri de-a le face semn. Recunoscand-o, ele ii povestira cata
amaraciune le pricinuise ea. De-atunci ele veneau in toate
noptile, si o data adusera si pe bunica lor
batrana, care de multi ani nu mai scosese capul din mare, si pe
tatal lor, regele marii, cu coroana lui de margean pe cap.
Amandoi intinsera mainile spre fata lor; dar nu indrazneau sa se
apropie de mal, cum faceau surorile ei.
Din zi in zi printul iubea mai mult pe mica sirena, dar o iubea ca pe
un copil dragut si bun, fara a se gandi s-o ia de
sotie. Si pentru ca ea sa poata dobandi suflet nemuritor,
si sa nu fie intr-o zi numai putina spuma de mare,
trebuia ca neaparat printul sa o ia de nevasta.
- Nu ma iubesti tu mai mult decat pe celelalte? iata ce
pareau a-l intreba ochii bietei copile.
- Negresit, raspundea printul, care ii intelegea
intrebarea, tu ai inima mai buna ca toate celelalte; tu imi esti mai
apropiata, si semeni cu o fata pe care am vazut-o intr-o zi, dar
pe care nu cred s-o mai revad vreodata. Aflandu-ma pe-o corabie
care s-a scufundat, am fost dus de valuri la tarm, langa o
manastire unde erau mai multe fete. Una dintre ele, cea mai
tanara, ma gasi pe mal si imi scapa viata,
dar n-am vazut-o decat de doua ori, si niciodata nu voi
putea iubi pe alta decat pe dansa; ei bine, tu ii semeni aidoma, si uneori
inlocuiesti chipul fetei acesteia in sufletul meu.
'Doamne, isi zise in gand mica sirena, el nici nu
banuieste ca eu l-am purtat pe valuri pana la
manastire si l-am salvat. Alta-i aceea pe care o iubeste.
Dar fata aceea e la manastire, nu iese niciodata de-acolo; poate
ca o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi si-i voi
inchina lui toata viata mea'.
- Printul se insoara cu frumoasa fata a imparatului vecin,
auzi ea intr-o zi; el pre-gateste o corabie stralucitoare sub
cuvant ca vrea numai sa se duca sa vada pe
imparatul, dar adevarul e ca el o sa ia pe fata lui de
sotie.
Aceste vorbe facura pe mica sirena sa zambeasca: ea
stia mai bine ca oricine gandurile printului, deoarece el ii spusese:
'Fiindca doresc parintii mei, ma voi duce sa
vad pe frumoasa printesa, dar niciodata ei nu ma vor
putea sili s-o iau de sotie. Nu pot s-o iubesc; ea nu seamana,
ca tine, cu tanara fata de la manastire, mai degraba
te-as lua pe tine de sotie, sarman copil gasit, cu ochi
fermecatori, cu toate ca esti muta'.
Si sarutand-o pe frunte printul pleca.
- Cred ca n-ai teama de mare, scumpa copila, ii zise el
cand erau pe corabia care-i ducea.
Apoi el ii vorbi de furtuni si de mare cand e infuriata, de
pestii ciudati si de tot ce gaseau scafandrii in fundul
apei. Vorbele acestea o faceau sa zambeasca.
Cine cunostea fundul marii mai bine decat ea?
La lumina lunii, pe cand dormeau ceilati, ea, sezand pe marginea
corabiei, isi adancea privirea in apa stravezie, si i se
parea ca vede palatul tatalui ei, si pe batrana
bunica avand ochii atintiti spre corabie. Intr-o noapte ii
aparura surorile ei: ele priveau cu mahnire si isi frangeau
mainile. Mica sirena le chema facandu-le semne, si isi
dadu silinta sa le faca a intelege ca totul
mergea bine: dar in clipa aceea se apropie un marinar, si ele
coborara in adancuri, lasandu-l sa creada ca n-a
vazut decat spuma de mare.
A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia imparatul vecin. Toate
clopotele incepura a suna, muzici cantau din inaltimile
turnurilor, si soldatii se pusera-n randuri cu steagurile
desfasurate si cu armele stralucitoare in bataia
soarelui. Fiecare zi era o sarbatoare: balurile si petrecerile se
tineau lant, numai printesa nu venise inca de la
manastire, unde se zicea ca a fost trimisa ca sa
invete toate indatoririle imparatesti. In sfarsit sosi
si ea.
Mica sirena era foarte nerabdatoare de a vedea cat de
frumoasa era printesa; i se implini in sfarsit dorinta
asta: trebui sa recunoasca si ea ca niciodata nu
vazuse chip mai frumos, fata mai alba si mai
curata, si ochi mai adanc intunecati, un fel de albastru inchis,
ochi intr-adevar fermecatori.
- Tu esti! striga printul cand o zari, tu esti cea
care m-ai scapat de la moarte acolo pe tarm. Si stranse in
brate pe logodnica lui, care se inrosise toata. E prea
multa fericire! urma el, intorcandu-se spre mica sirena.
Dorinta mea cea mai vie s-a implinit! Tu vei impartasi
fericirea mea, caci tu tii la mine mai mult ca toti.
Copila marii saruta mana printului, cu toate
ca-si simtea inima zdrobita.
In ziua nuntii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia sa moara
si sa se prefaca in spuma.
Veselia domnea in tot tinutul; crainici vestira logodna pretutindeni
in sunet de trambite. In biserica cea mare miresme ardeau in catui de
argint, preotii leganau cadelnitele; cei doi logodnici
tinandu-se de mana, primira binecuvantarea marelui preot.
Imbracata in aur si matase, mica sirena era de
fata la cununie; dar urechile ei n-auzeau cantarile, ochii ei nu
vedeau sfanta slujba, nu se gandea decat la moartea ei apropiata
si la tot ce pierduse ea in lumea asta.
In aceeasi seara cei doi tineri plecara pe o corabie. Tunurile
bubuiau. Toate steagurile falfaiau, in mijlocul corabiei se asezase un
cort imparatesc de purpura si de aur, unde se
pregatise un pat maret, panzele se umflara, si corabia
luneca usor pe marea linistita.
Cand noaptea se apropie, se aprinsera felinare de toate culorile, si
marinarii incepura a juca pe punte cu veselie. Mica sirena isi
aminti atunci de seara cand, pentru intaia oara, a vazut ea lumea
oamenilor. Se prinse si ea in joc, zburand cum zboara randunica,incat
uimi pe toti cu jocul ei nemaivazut vreodata. E cu
neputinta insa a spune ce se petrecea in inima ei. Pe cand juca,
ea se gandea la acela pentru care parasise rudele si lumea ei,
isi jertfise glasul fermecator, si suferise chinuri nemaipomenite.
Aceasta era cea din urma noapte cand mai respira acelasi aer cu el,
cand mai privea marea adanca si cerul instelat. Noapte vesnica,
noapte fara vise o astepta, fiindca n-avea suflet
nemuritor. Pana la miezul noptii tinura jocul si veselia pe
corabie, si ea juca si radea, cu moartea-n suflet.
Apoi printul si printesa se retrasera in cortul lor; totul
intra in tacere, si ramase in picioare numai marinarul care
era la carma. Mica sirena, rezemata cu bratele-i albe pe
bordul corabiei se uita spre rasarit unde se iveau zorile; ea
stia ca prima raza de soare o va ucide.
Deodata surorile ei iesira din mare, albe ca si dansa;
parul lor lung nu mai falfaia in vant: fusese taiat.
- L-am dat vrajitoarei, zisera ele, pentru ca sa-ti vina in
ajutor si sa nu mori in dimineata asta. Ea ne-a dat cutitul
acesta; vezi ce ascutit e. Inainte de a rasari soarele, trebuie
sa-l implanti in inima printului, si cand sangele
lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni si se vor
schimba intr-o coada de peste. Te vei face iarasi
sirena; te vei cobori in apa cu noi, si numai peste trei sute de
ani vei muri si te vei preface in spuma de mare. Dar
grabeste-te, caci clipa cand soarele va rasari,
trebuie ca unul din voi sa moara. Ucide-l si vino cu noi! Vezi
tu dunga aceea rosie in fata noastra? Peste cateva clipe soarele
se va ivi, si totul va fi sfarsit pentru tine.
Apoi, oftand adanc, se cufundara in valuri. Mica sirena dadu la
o parte perdeaua de la cort si vazu pe tinerii printi
adormiti. Ea se apropie incetisor de dansii, se apleca
si puse o sarutare pe fruntea celui pe care-l iubise atat de
mult. Apoi intorcandu-si privirile spre rasaritul care se
inrosea din ce in ce, se uita cand la cutitul taios, cand
la frumosul print, ce rostea in vis numele sotiei lui, ridica
arma cu o mana tremuratoare, dar cutitul ii cazu din mana.
Mica sirena se mai uita o data la print si se
arunca in mare, unde-si simti corpul topindu-se in spuma.
In clipa aceea soarele iesi din valuri; razele-i calde si
binefacatoare cadeau pe spuma rece, si mica sirena nu
se simtea inca nimicita; ea vazu soarele stralucind,
norii de purpura si pe deasupra ei plutind mii de fiinte
stravezii din lumile ceresti. Glasurile lor cantau asa de dulce
si asa de tainic, ca nici o ureche omeneasca n-ar fi fost
in stare sa le-auda, cum nici de vazut ochiul pamantesc nu
le-ar fi putut vedea. Copila marii baga de seama ca
si ea avea trup la fel ca fiintele acelea si ca incet,
incet, se lamurea din spuma.
Unde sunt? intreba ea cu un glas in care nu mai era nimic pamantesc.
- La Fetele cerului, raspunsera celelalte. Sirenele n-au suflet
nemuritor si nici nu-l pot dobandi decat prin iubirea unui om,
vesnicia vietii lor atarna de puterea altuia. Ca si
sirenele, suflet nemuritor n-au nici Fetele cerului, dar ele il pot dobandi
prin faptele lor bune. Noi zburam in tarile calde, unde aerul
otravit omoara pe oameni, le ducem racoarea
binefacatoare si raspandim in aer miresmele florilor;
pretutindeni pe unde trecem, ducem sanatate si voie buna.
Si numai dupa ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobandim
suflet nemuritor si putem sa ne bucuram si noi de
vesnica fericire omeneasca. Biata mica sirena, tu ai
facut din toata inima aceleasi sfortari, ca si
noi; ca si noi ai suferit si ai iesit invingatoare din
toate incercarile, tu te-ai ridicat pana la lumea Duhurilor cerului, unde
nu mai depinde decat de tine ca sa poti, dupa trei sute de ani,
dobandi suflet nemuritor prin faptele tale bune.
Si mica sirena, ridicandu-si bratele spre cer, simti
pentru intaia oara ca i se umplu ochii de lacrimi.
Zgomote de veselie se auzira din nou pe corabie; sirena vazu pe
print si pe frumoasa lui sotie cum se uitau cu induiosare
la clocotul de spuma, ca si cum ar fi stiut ca ea se
aruncase in valuri. Nevazuta, ea saruta fruntea printesei, il
mangaie pe print, si apoi se inalta cu Fetele cerului in
norul trandafiriu care trecea pe cer.
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1530
Importanta:
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved