Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


GRAMATICA - O ARTA SAU DINCOLO DE SEMNE SI DINCOACE DE SENS

Gramatica

+ Font mai mare | - Font mai mic



GRAMATICA    - O ARTA SAU DINCOLO DE SEMNE SI DINCOACE DE SENS

Aflam acum ca unii gramatici nu stiu daca-s artisti sau savanti, ca pentru unii gramatica trebuie sa fie notionala in timp ce altii insista ca nu poate fi decat formala.




Ne vom opri o clipa asupra distributiei in cazul analizei structurii gramaticale si vom vedea ca orice tipologie imbina intuitia vorbitorului cu ipotezele de lucru ale cercetatorului, desprinse din alte teorii, caci cartile din carti se fac iar teoriile la fel.

Vedem ca unitatile semnificative pot fi plivite diferit in gradina lui Martinet decat in celelalte parcele lingvistice si vom ajunge la spinoasa problema a categoriilor, unde vom adasa ceva mai mult.

Ce este gramatica si ce vrea ea

La Grammaire fran aise est l’art de parler et d’écrire correctement en français” se putea citi in primul paragraf al unei carti din aceasta specie in anul 1856.

Studiul traditiilor lingvistice considerate ca sisteme se numeste gramatica.(…) In general, aplicat la o singura limba si in sincronie, termenul este inteles in special ca desemnand studiul atat al formelor pe care semnele lingvistice (cuvintele) le dobandesc in propozitie, cat si al functiilor si relatiilor reciproce in acelasi plan, sau ca morfologie si sintaxa”, scria Coseriu in 1951.

Tot Coseriu facea distinctia intre gramatica fara adjective si alte ramuri ale acesteia sau discipline utilizandu-i numele. Gramatica generala, care poare studia fundamentele conceptelor gramaticale si, considerata ca atare, ar trebui sa se numeasca mai curand teoria gramaticala. Atunci cand incearca sa gaseasca in diferite sisteme lingvistice anumite aspecte comune tuturor acestora sau anumite manifestari analoge care ar demonstra ca in fiecare limba istoric existenta se reflecta o gramatica a “limbii in general”, comuna intregii umanitati, este vorba de o speculatie pretins filosofica.

Gramatica comparata abordeaza studiul mai multor sisteme reunite in grupuri sau “familii” de limbi, putand fi inteleasa si ca disciplina sincronica dar manifestandu-se indeobste ca stiinta cu caracter istoric, care aplica in mod alternativ doua puncte de vedere: retrospectiv (de la limbile actuale sau istorice pana la “limba comuna” mai veche sau preistorica) si cel prospectiv (de la “limba comuna” mai veche la sistemele diferentiate care au iesit din aceasta).

Dialectologia care studiaza diferentierea regionala a unei limbi si in acelasi timp diferitele sisteme minore care se pot distinge in interiorul ei din punct de vedere geografic. Dialectologia poate fi si stiinta comparativa a dialectelor diferitelor limbi apartinand aceleiasi “familii”.

Denumirile de gramatica structurala, gramatica generativ-transformationala, gramatica conceptuala etc. sunt legate de anumite potiuni metodologice si reflecta diversitatea unghiurilor din care poate fi studiata o limba.

O tendinta comuna “noilor” gramatici (fenomen avand deja o jumatate de veac) este deplasarea frontierelor stabilite in traditia lucrarilor de acest gen, astfel incat ceea ce se numea in mod traditional morfologie poate fi intalnit astazi sub denumire de morfosintaxa.

Gramatica formala vs. gramatica notionala

Gramatica traditionala pornea de la ipoteza ca exista categorii extralingvistice independente de datele mai mult sau mai putin accidentale ale limbilor existente si acele categorii sunt universale in masura in care ele sunt aplicabile tuturor limbilor, desi numai rareori pot fi exprimate in toate limbile intr-o maniera clara si inconfundabila. Aceasta perspectiva este numita si notionala, ea regasindu-se in presupozitiile de baza privind categoriile gramaticale (partile de vorbire, timpul, modul etc.)

Gramatica formala se defineste ca non-notionala. In afara unor cazuri bine circumscrise din punct de vedere praxiteoretic, ea nu aspira la formalizare in sensul strict al termenului, adica la derivarea teoremelor ei dintr-o multime de termeni de baza si axiome prin aplicarea unor reguli de inferenta explicite. Gramaticile formale evacueaza pur si simplu presupunerile privind universalitatea unor categorii (vezi supra) si afirma ca descriu structura fiecarei limbi in termenii ei proprii. Puncte de reper ale acesteia sunt prezentate de Lyons.

“Acceptabilitatea”, definita ca sumar astfel un enunt este acceptabil daca a fost sau ar putea fi produs de un vorbitor nativ, intr-un context adecvat, si daca este, sau poate fi acceptat de alti vorbitori nativi, ca apartinand unei limbi date. Am vazut deja ce probleme de ordin practic si metodologic se ivesc in jurul acestei notiuni (partea I).

Propozitiile unei limbi pot fi in numar nelimitat. Ceea ce trebuie sa identificam drept propozitii ale limbii reprezinta clasa enunturilor potentiale. Orice colectie de enunturi, oricat de extinsa, nu constituie decat un “esantion” din aceasta multime infinita de enunturi potentiale. Daca acest esantion este nu numai extins, ci si reprezentativ pentru totalitatea enunturilor potentiale, el manifesta, in mod ipotetic, toate regularitatile de formare caracteristice limbii considerate in intregime. In linii esentiale esantionul este, in raport cu clasa enunturilor potentiale (limba), ceea ce este “vorbirea” (parole) in raport ci “limba” (langue) la Saussure.

Abordarea distributionala a structurii gramaticale, adica regasirea multimii tuturor contextelor in care apare o unitate lingvistica (multime desemnata ca distributie)

O serie de probleme specifice apar, in cadrul fiecarei gramatici “formale”, in legatura cu

oportunitatea consideratiilor semantice in gramatica

postularea definirea) unor nivele de “acceptabilitate” fonologica si gramaticala in virtutea interdependentei dintre fonologie si gramatica.

Caracterul nedeterminat al structurii gramaticale a unei limbi (presupozitie contrazicand ipotezele lui Chomsky)

Raportul dintre “gramatical” si “semnificativ” (adica nu pur si simplu avand sens, ci facand sens)

Definirea termenului “generativ”, nu o data deturnat de la sensul sau de baza (descripiv, in sensul geometric al termenului) pentru a se intelege ca ar fi vorba de o gramatica a performantei

“Procedurile de acoperire” in cazul analizei distributiei.

Toate acestea sunt, in ultima analiza, chestiuni de de doctrina si practica tinzand sa devina extrem de sofisticate din punct de vedere tehnic prin recursul la simbolismul logicii formale matematizate si construirea unoe modele arborescente extrem de complexe, intelese adesea doar de “scoala” in care a fost elaborat cutare sau cutare concept model.



Tipologia frazelor intre intuitie si ipoteze de lucru

Incercand sa consolideze taberele structuralist-functionala si generativ transformationala, o cercetatoare din Franta punea in mod explicit problema intuitiei: in fata inlantuirilor de cuvinte cele mai diverse prin cuvintele insesi, prin lungime etc. recunoastem frazele la fel cum, in fata unor scaune facute din materii diferite, avand inaltime, culoare si forme generale diferite, recunoastem totusi scaunele. Unitatea de plecare a analizei lingvistice este deci desprinsa in virtutea unei operatii pre-teoretice, fie ea si intuitie fundamentala. Frazele ar fi analizabile prin doua elemente, tipul si materialul. Astfel, comparand doua enunturi

Est-ce que vous fumez = interogatie + vous fumez

Vous fumez declaratie vous fumez

vom constata ca ele au acelasi material dar un tip diferit.

Tipurile de fraze pot fi OBLIGATORII si FACULTATIVE.

Primele sunt in acelasi timp exclusive unul fata de celalalt este vorba de elementele Declarativ, Interogativ, Imperativ, Exclamativ. Orice fraza se defineste deci, in mod obligatoriu, prin prezenta unuia dintre aceste elemente si numai a lui. Timpurile facultative, Negatia si Emfaza, la care se adauga Pasivul se pot combina liber si intre ele si cu fiecare dintre tipurile obligatorii. Combinarea celor doua serii se face intr-un tablou in care cele patru tipuri obligatorii sunt dispuse vertical (reprezentarea conventionala a paradigmei, intrucat ele se substituie unul altuia) iar tipurile facultative orizontal (reprezentarea sintagmei, oricare dintre ele putandu-se combina).

Tu m’as écouté

Neg. Emf. Pasiv

Decl. (1) (2) (2)

Imp,

Int.

Excl.

Exemple (1) Decl. Neg. Tu ne m as pas écouté

(2) Decl. Neg. Emf. C est toi qui ne m as pas écouté

Principiul acestei scheme consta in a face sa apara organizarea unor CATEGORII pentru care elementele individuale sunt REPREZENTANTI.

Pentru a putea merge mai departe, analistul trebuie sa postuleze existenta unor unitati gramaticale, care se manifesta intr-o structura in virtuitea unor categorii, realizand niste functii.

Problemele unitatilor semnificative

Pentru a da o anumita unitate de reprezentare propriu de analiza a limbajului, Martinet considera ca trebuie sa numim MONEM unitatea lingvistica minimala inzestrata cu continut semantic si cu expresie fonica, care nu mai poate fi analizata intr-o succesiune de seme si este dezvaluita de prima articulatie.

Monemul are doua componente: Semnificatul (intelesul sau valoarea= si Semnificantul (aspectul fonic, alcatuit din unitati ale celei de-a doua articulara – fonemele).

Monemele sunt concretizate in LEXEME sau SEMANTEME, semne care functioneaza in dictionar (cuvinte) si MORFEME (semne care figureaza in gramatica-radical, prefix, sufix, desinenta). Unele moneme pot figura in dictionar si in gramatica, dar ele fac parte mai mult din categoria morfemelor (prepozitiile, conjunctiile, articolele).

Lista monemelor unei limbi este deschisa: este imposibil sa determinam cate moneme distincte are o limba intrucat mereu apar moneme noi si in mod curent unele trec dintr-o clasa in alta.

Martinet arata ca analiza enunturilor in moneme seamana cu analiza semnificantilor in foneme: in ambele cazuri este vorba de determinarea segmentelor care au facut obiectul unei alegeri particulare a vorbitorului.

Degajarea Fonemului segmente care trebuie alese astfel incat sa se obtina un semnificant determinat.

Degajarea Monemului: vorbitorul trebuie sa aleaga segmentele in functie de valoarea data mesajului. Analiza va rezulta din apropierea unor enunturi din ce in ce mai putin diferite in aspectul lor fonic si din ce in ce mai apropiate semantic.

Analiza enunturilor in moneme este o operatie de complexitate variabila, de la o limba la alta si chiar- in cadrul unei limbi date- de la un monem la altul. Principalele probleme de ordin metodologic sunt cele de mai jos

Corelarea variantelor de semnificanti cu variantele de semnificati. Un semnificant sau o varianta a unui semnificant este totdeauna identificabil in termeni de unitati distinctive sau zero. Aspectul semnificat al monemului nu poate fi analizat in acelasi mod deoarece valoarea acestuia variaza dupa contexte si situatii.

Locul monemelor nu este intotdeauna pertinent. Nu se poate proceda fara restrictii la stabilirea unor sisteme de unitati susceptibile sa apara in acelasi punct al lantului.

Raportul dintre fixitatea fonemelor si libertatea de care se bucura vorbitorii cand este vorba de ordonarea monemelor in enunt



Pentru a depasi dificultatile de delimitare a cuvantului, lingvistul prefera sa vorbeasca de sintagma autonoma formata din moneme neseparabile. Aceasta optiune permite, de exemplu, sa se vada mai bine corespondenta dintre elemente prezente in limbi flexionare si sintagme din limbile analitice homini ( cuvant”) pentru om, for man, pour l homme, para el hombre ( sintagme”).

Prezentarea modelului propus de André Martinet a evidentiat cel putin un aspect: in lingvistica moderna termenii de uz curent tind sa fie inlocuiti, cu mai mult sau mai putin succes, de termeni construiti anume, astfel incat sa se elimine inconvenientele decurgand din semnificatia unui cuvant din limba comuna, purtator al unei istorii deosebite in fiecare idiom.

Limitele categorizarii

Categoriile raman punctul cel mai fragil in orice gramatica: ele sunt derivate dintr-un sistem de reprezentari specific, cel european, denumit de Lyons in mod generic drept aristotelic. Or punctul de plecare al acestuia il reprezinta o limba determinata, cea a filozofului grec si teza ca structura limbii reflecta structura lumii. Gramaticienii medievali “speculativi” au continuat acest drum transferand la limba latina schemele desprinse din limba greaca, cale urmata apoi de oamenii Renasterii, in ciuda interesului pentru limbile vii, care puteau evidentia ceea ce era inadecvat in “gramatica universala” elaborata pornind de la categoriile unui singur idiom.

Depasirea acestei situatii s-a facut, in gramaticile traditionale, prin instituirea unor categorii gramaticale suplimentare, prin introducerea de reguli ad hoc ;si prin listele de exceptii care, in orice gramatica a unei limbi straine, te fac sa te intrebi la ce mai foloseste regula. Eliminarea terminologiei traditionale nu face insa decat sa mute problema la alt nivel. Este ceea ce se intampla in cazul tabelei de echivalente terminologice care poate fi desprins din textul lui Lyons

Categorii gramaticale primare =”partile de vorbire”

Categorii gramaticale secundare =mod, timp, caz etc.

Categorii functionale =notiunile sintactice traditionale (“subiect”, “obiect”, “predicat”).

Ramane insa un fapt admis de gramatica post-generativa (fie continuatoare, fie contestatara a liniei lui Chomsky): in analiza unei limbi primeaza sintaxa, flexiunea fiind doar o modalitate de specificare a relatiilor sintactice in cadrul propozitiilor.

Categorii strict dependente contextual (deictice)

Notiunea de DEIXIS insemna in greaca “a indica”, “a arata”. Categoriile deictice au primit acest nume intrucat se refera la trasaturi de “orientare” ale limbii, intr-un act de vorbire dat, in functie de TIMPUL si LOCUL enuntarii.

Raportul dinte clasele de elemente deictice si cele non deictice este cel dintre doua modalitati distincte de comportament in actul comunicarii a arata si a numi. Cand spun tu, arat prin acest cuvant pe cel din fata mea, la fel si cand spun acum, aici pentru “a indica” momentul si locul in care vorbim. Schematic vorbind, putem reprezenta opozitia dintre doua enunturi (deictic vs. non deictic) prin urmatoarele exemple

DEICTIC: “Acum tu locuiesti aici” (in care doar radacina verbala nu este deictica, sensul ei putand fi determinat cu ajutorul dictionarului).

NON DEICTIC “In anul 2000, in ziua de …., prietenul meu locuieste intr-un apartament” (in care ultimul reziduu deictic, in sens gramatical, este adjectivul posesiv).

Clasele de elemente deictice cele mai reprezentative sunt deci

ceea ce numim in mod curent “pronume personale”

adverbele de loc marcand “proximitatea” sau “departarea” in raport cu vorbitorul dar si a cuplului vorbitor-auditor in raport cu cele relatate (“aici”, “acolo”)

adverbele de timp avand roluri echivalente (“acum”, “atunci”).

Explicatia privind importanta acestor elemente in comunicare ne este furnizata de Lyons situatia tipica de comunicare este egocentrica. Iar participantii la o situatie de enuntare isi asuma nu numai roluri (vorbitor si respectiv ascultator) ci si statutul social (implicit sau anume explicitat), care-si poate gasi marci lingvistice.

In fapt, daca trecem dincolo de enunt (“produsul lingvistic”) si privim atent la enuntare, vom vedea ca rolul preponderent de vorbitor sau de ascultator este determinat de STATUT, unele limbi marcand preponderenta asupra rolului.

Categorii relativ autonome de context

(non-deictice)

In aceasta serie intra elemente definite in mod preponderent in virtutea unor ipoteze ontologice minimale (vezi partea I). Acestea exista deci dincolo de contextul strict al enuntarii, in afara triadei eu-aici-acum. Obisnuinta folosirii lor ne face sa credem ca sunt universale intrucat ar fi naturale. Situatia nu este chiar atat de simpla.

NUMARUL. Distinctia cu care operam in mod obisnuit este cea dintre unul si mai multi (in terminologie gramaticala: singular vs. plural). Practic acordul in numar poate fi mult mai nuantat intre “singular” si “plural” pot interveni trepte de mai multi pentru care acordul este diferit (genitivul pentru unele determinari cantitative prin adjectiv in rusa, de exemplu). Categorizarea lexicala a lumii in termenii distinctiei “numarabil”, “colectiv”,” nenumarabil” difera considerabil de la o limba la alta, chiar si cand limbile respective prezinta toate aceste trei subclase. Pe langa acest fapt, pot fi consemnate procese de recategorizare secundara (trecerea unor nenumarabile in subclasa numarabile de exemplu in anumite contexte).



GENUL. Denumirile genurilor din limbile indo-europene clasice (“masculin”, “feminin”, “neutru”) rezulta din asocierea intre sex si gen gramatical. Asociere care pare a avea o baza naturala, fapt contrazis de urmatoarele date:

-daca unele limbi opereaza in continuare cu trei genuri (romana, germana, rusa), in altele (spaniola, franceza) numarul lor este redus la doua iar in engleza nu exista acord de gen

-genul (clasificarea substantivelor pentru referire pronominala si acord) poate fi nu neaparat sexul, ci forma, textura , culoarea, caracterul comestibil; in limba swahili exista sase genuri, fiintele omenesti fiind grupate pe sex. In clasa I, numele de copaci in cea de-a treia raia, in clasa a doua intra inanimatele, in a patra substantive abstracte etc.

Rezulta ca adevarata baza, dincolo de arbitrariul unor clasificari, este corespondenta dintre gen si clasificarea substantivelor din punct de vedere semantic.

CAZUL este cu totul lipsit de temei “natural”. Clasificarile au fost realizate pe baza paradigmelor flexionare. Absenta lui in limbile moderne de circulatie ia evidentiat repede non universalitatea.

TIMP, MOD, ASPECT. Terminologia folosita de gramaticile curente ale unor limbi (preluate de manualele destinate strainilor) evidentiaza tendinta neta spre “idiomatizare” in manufestarea acestor categorii.

Timpul, in calitatea-I de categorie verbala, acopera relatii temporale, in masura in care acestea sunt exprimate prin opozitii gramaticale sistematice. S-a crezut ca opozitia tripartita a timpului este o trasatura universala a limbii intrucat diviziunea naturala a timpului este “trecut”, “prezent”, “viitor”. In fapt formele temporale nu acopera doar relatii de timp ci si relatii de aspect sau mod. In unele cazuri forma timpului verbal este conditionata de opozitia récit vs. discours (concordanta timpurilor in franceza) sau de natura subordonatei (conditionalul in franceza).

Modul este o categorie opunand propozitiei nemarcate (simple asertiuni) unor seturi de propozitii marcand o anumita angajare a vorbitorului fata de statutul factual al celor spuse de el (siguranta absoluta, nesiguranta, dubiu, dorinta etc.). Imperativul constituie o clasa aparte intrucat nu face afirmatii, ci exprima comenzi, opunandu-se astfel ansamblului formelor modale. Modul se caracterizeaza nu numai prin “idiomatizare” evidenta pentru orice persoana invatand o limba straina, ci si prin variante marcate cultural in cadrul aceleiasi limbi, problema abordata in sociolingvistica, mai ales cand este studiata interactiunea in dialog.

In descrierea unei limbi pot prezenta interes cateva situatii specifice:

-“fuziunea” dintre numar si caz (sufixele flexionare marcheaza substantivul pentru un anumit caz si un anumit numar)

-interdependenta dintre caz si gen

-relatia dintre caz si categoria de definit

-legatura dintre caz si functiile gramaticale, adesea lexicalizata, fie in terminologia traditionala, fie in cea modernizata: 1. Subiectiv (“nominativ”) 2. Obiectiv (“acuzativ”) 3. Obiectiv indirect (“dativ”) 4. Adnominal posesiv (genitiv) 5. Instrumental 6. Agentiv 7. Comitativ.

-functia de localizare (distinctii spatiale si temporalr) jucata de unele cazuri, cea mai cunoscuta fiind opozitia locativ vs. directional

-manifestarea cazului in corelatie cu prepozitiile sau prin mijlocirea lor

In descrierea modului verbal in cadrul unei limbi date trebuie avute in vedere urmatoarele aspecte

intersectia dintre timp si mod

legatura dintre formele modale, modalitatea propozitiilor subordonate si alte mijloace de construire a valorilor modale.

Aspectul este o categorie gramaticala evidentiata pentru prima oara pentru evidentierea dintre “perfectiv” si “imperfectiv” in limba rusa si in alte limbi slave. Ulterior constructiile teoretice in vederea descrierii altor limbi au devenit tot mai complexe. Categoriile de baza raman

Perfectiv (implinit) non-perfectiv

Durativ non-durativ.

Ele se pot manifesta prin forme distincte (verbale sunt, in rusa, realizate prin perechi, un termen perfectiv, unul imperfectiv) sau sincretic.

Analiza valorilor aspectuale trebuie sa aiba in vedere doua aspecte:

intersectia dintre timp si aspect

faptul ca denumirile valorilor aspectuale in diverse limbi nu acopera aceleasi distinctii gramaticale, fiind rezultatul unor traditii (academice, scolare).

Cate parti are vorbirea?

Cea mai serioasa critica adusa clasificarii in parti de vorbire ar fi ca definitiile acestora sunt glosocentrice. Adica dependente de limba, putandu-se aplica unui numar foarte restrans de idiomuri (incluzand latina si greaca, pentru care au fost stabilite initial). In al doilea rand definitiile nu au la baza aceleasi criterii: substantivul si verbul sunt definite notional dar si in termenii proprietatilor flexionare, propozitia este privita pornind de la proprietatea pozitiei ei relative (in constructii morfologice si in sintaxa). In al treilea rand, unul dintre criterii (flexiunea) nu este o caracteristica universala a limbii.

Criteriile de clasificare au fost deci stabilite pe proprietatile din structura de suprafata a cuvintelor. Se poare deci considera, sustine Lyons, ca orice teorie gramaticala a partilor de vorbire destinata sa fie aplicata la mai multe limbi trebuie sa porneasca de la distinctia dintre structura de suprafata si cea de adancime si trebuie sa redefineasca partile de vorbire nu au drept clase de cuvinte din structura de suprafata, ci drept constituenti ai structurii de adancime a propozitiilor.

Nota

Acest deziderat este in buna parte utopic intrucat descrierile generative ale diverselor limbi nu sunt intotdeauna compatibile, fapt evidentiat in epoca in care aparuse moda “gramaticilor contrastive”. S-a constat ca, in urma specificarii modelelor sintactice la fiecare dintre limbile studiate prin contrast, se ajungea la compararea unor elemente necongruente din punct de vedere lingvistic.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1197
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site