Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Istoria unui termen: politologie

Gramatica

+ Font mai mare | - Font mai mic




DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
PREZENTUL SIMPLU SI CONTINUU
Introducere in dialectologie - DIALECTOLOGIE SINCRONICA (DESCRIPTIVA) / DIALECTOLOGIE DIACRONICA (ISTORICA)
PRONUMELE
Adjectivul (The Adjective) – limba engleza
Fisa de evaluare (A) NUMERALUL
PAST PERFECT, FRAZA CONDITIONALA, MODUL IMPERATIV
PROIECT DIDACTIC - Misca vantul frunzele - Educatie muzicala
The Perfect Tenses
THE NUMERAL
EN EL MERCADO- LA PIATA




Istoria unui termen: politologie



Politologie este doar unul din numele prin care se desemneaza astazi studiul specializat al universului politic; numele cel mai nou prin care milenara “stiinta politica” se infatiseaza generatiilor ultimei jumatati a secolului XX.

In numarul inaugural al revistei Zeitschrift Politik (1954) sub semnatura lui Gert von Eynern apare articolul intitulat: Politologie. Autorul preia sugestia compatriotului sau Eugen Fischer Baling - nume de referinta al studiului politicului - cu privire la necesitatea redefinirii statutului stiintei politice si a statutului specialistului in acest domeniu. Astfel, locul de nastere al neologismului pare a fi mediul academic german, un mediu cu indelungate si prestigioase traditii in studiul specializat al universului politic. Lumea academica franceza revendica si ea paternitatea termenului. Pentru ca tot in 1954, independent de von Eynern, Auguste Terive propune si el termenul de politologie ca inlocuitor pentru traditionala singtagma : stiinta politica 1.

Desigur, disputa privind paternitatea germana sau franceza a termenului isi are importanta ei. Inovarea terminologica este si ramane o importanta forma a creativitatii stiintifice in oricare camp al cunoasterii. Deocamdata, insa, mai interesant mi se pare ca noul nume al vechii stiinte politice cucereste recunoastere doar in spatiul european continental; si nici aici, fara batalii, din care nu putine pierdute. Chiar pe continent, Politologia se foloseste impreuna cu Stiinta Politica (Political science, Science politique, Politische Wissenschaft, Scienza Politica etc.).

In Anglia termenul Politologie este quasiinexistent; la fel , in Statele Unite si, de fapt, pe intreg continentul american. In aceste ultime cazuri se foloseste cu precadere denumirea veche : Stiinta politica (Political science) alaturi de pluralul: stiinte politice (political sciences), plural obligat de marea si vasta arie a cercetarilor, de diversitatea perspectivelor si conceptiilor metodologice care orienteaza si intemeiaza demersul stiintific contemporan.

Mentinerea vechii denumiri are avantaje greu de neglijat. Intre acestea, un loc aparte revine venerabilitatii pe care o confera o lunga si prestigioasa istorie, legitimtatii care rezulta dintr-o astfel de istorie. Realitatea politica, procesele din care aceasta se construieste si se destrama, comportamentele oamenilor in calitatea lor esentiala de “fiinte circumstantiate de polis” au fost observate, comentate, sistematizate de cand, cu mult timp in urma, omul a pus stylus-ul pe tablita.

Cf. Julien Freund, L’ essence du politique, Paris, Sirey, 1965, p. 22; Ossip K. Flechtheim, Grundlengung der Politischen Wissenschaft, Meisemheim am Glan, Anton Hain Verlag, 1958, pp4; 105.

parinti fondatori precum Platon si Aristotel, la atatea alte nume ilustre din stradania carora s-a alcatuit o imensa zestre intelectuala al carei mostenitor este tocmai stiinta politica de astazi.

Dar, in profida acestei venerabile istorii, stiinta politica – vazuta de cei vechi ca ,,regina a stiintelor” – secole intregi, nu a avut identitate distincta. Pana in miezul secolului al 19-lea, reflectia specializata asupra politicului s-a infaptuit de filosofi, juristi, istorici, teologi, memorialisti si, foarte rar de profesionisti specializati in analize politice. In Europa, viata universitara este unul din rolurile esentiale ale dezvoltarii stiintelor si profesiunilor stiintifice. Cultura europeana si universitatile sunt in raport de producere reciproca. Desi universitatile Europei isi incep existenta in veacul al 12-lea, starea stiintei politice in privinta identitatii ei distincte poate fi ilustrata cu urmatorul exemplu: prima catedra (si mai bine de un secol, singura) de stiinta politica din lume este semnalata deabia in secolul al 17-lea, in Suedia.

Treptat, disciplina capata autonomie, se emancipeaza de tutela filosofiei, dreptului, istoriei, economiei, conturandu-si identitate proprie. La mijlocul secolului al 19-lea, universitati germane si franceze si, dupa modelul european, marile universitati americane infiinteaza importante catedre si departamente specializate in studiul universului politic. Intre tarile Europei Occidentale, Anglia este ultima care se alatura acestui mare curent. Ca obiect de studiu distinct ea poate fi inregistrata dupa 1945. In Romania, la inceputul anilor ’30, Mircea Djuvara este, probabil, primul care semnaleaza ca in universitatile noastre – spre deosebire de alte tari – elemente de stiinta politica se predau incidental si exclusiv in relatie cu diverse specializari juridice, filosofice s-au    sociologice. Chiar catedra condusa de Dimitrie Gusti :Sociologie,Etica,Politica,reprezinta o ilustrare a observatiei facute de Mircea Dj uvara . 2)
Chiar catedra condusa de Gusti cuprindea impreuna o buna si reprezentativa parte a stiintelor politice : sociologie, etica, politica.

In ultima jumatate a secolului XX, cercetarile in domeniu primesc o asemenea amploare incat, in prezent ,stiinta politica a dobandit un aspect de “holding company”.3) O serie de subdiscipline precum: Teoria politica, Istoria ideilor politice, Politici comparate, Filosofie politica, Sociologie politica, Relatii internationale, Doctrine politice, Istorie politica, Economie politica, etc, apartin acestui “holding”. La randul lor, toate aceste discipline s-au subdivizat pe liniile oferite de problematicilor selectate, de metodele si abordarile privilegiate, de paradigmele asumate.

Noul nume, politologie este legat de autonomizarea stiintei politice; dar este legat si de nevoia de a gasi si dezvolta tipul de reflectie capabil sa ofere coerenta in universul exploziv al subdiviziunilor si compartimentarilor aparute pe parcursul ultimului secol. Din acest tip de reflectie a rezultat vocabularul general la care se raporteaza toate vocabularele speciale ale discursului politologic.

Daca, asa cum probeaza uzantele in domeniu, termenul politologic are succese modeste fata de parintele sau istoric - stiinta politica -, nu acelasi lucru i se intampla termenului prin care se desemnaza profesionistul in domeniu: politolog.

De fapt, intre motivele propunerii denumirii de politologie sta si urmatorul: in limba engleza din sintagma stiinta politica (political science) cu usurinta se poate

2) vezi Mircea Djuvara, Introducere la politica generala, Bucuresti, 1932.

3) David Robertson, Dictionary of Politics, Penguin Books, 1986, p.265.

deriva expresia desemnand profesiunea din care rezulta si se dezvolta stiinta politica. Cel care profeseaza stiinta politica este un “political scientist”. In cele mai multe limbi europene o astfel de posibilitate nu exista. Pentru a se evita perifraza in oferta unui corespondent al lui “political scientist”, in alte limbi europene s-au propus termenii politologie - politolog, prin analogie cu sociologie - sociolog, arheologie -arheolog, psihologie - psiholog, etc. Sa urmarim, in aceasta ordine a ideilor, si explicatia data de Grawitz si Leca pentru cadru oferit de limba franceza si vom vedea ca este perfect valabila si pentru cadrul oferit de limba romana: “Nu exista un substantiv francez comun admis pentru cei ce fac stiinta politica (sau stiinte politice). Fata de comoditatea englezescului “political scientist” se opune coexistenta a doua dezidente care exprima bine situatia sociala a stiintei politice predate in Facultatile de drept (de unde termenul de <politist>care rimeaza cu <jurist>) dar puternic legata de antropologie si sociologie (de unde <politolog> sau <politicolog> care rimeaza cu sociolog). Noi vom folosi fara distinctie primii doi termeni in textul care urmeaza”.

Explicatia anterioara aduce in discutie doua probleme. Prima este aceea a statutului unei profesiuni, statut care presupune un nume. In afara numelui, la fel ca si in cazul indivizilor umani, identitatea ramane precara. A doua problema este legata de “rudele apropiate” ale disciplinei si ale practicantilor ei.

Stiintele juridice, antropologiile si sociologiile reprezinta “familia mica” la care, intr-un fel sau altul se raporteaza politologia generala si diversele discipline politologice, cucerindu-si si o identitate distincta. Oricum, nomenclatorul European al profesiunilor stiintifice include in a doua jumatate a secolului XX politologul, oferindu-i statut social si cultural, tot asa cum o face cu sociologul, juristul, antropologul, istoricul, psihologul, s.a.

Cele anterior mentionate nu par importante pentru un ochi neatent. Dar sunt. Recunoasterea sociala si culturala a unei profesiuni este o conditie esentiala a afirmarii ei si utilitatii ei intr-o comunitate. Lumea politicii este in plina expansiune. Ca o stim sau nu, ca o vrem sau nu, indivizi si comunitati, suntem prinsi ca actori si martori ai acestei expansiuni. Politologul se straduie sa ofere reperele necesare intelegerii conditiilor noastre de actori si martori ai acestei lumi. Identificarea unei specializari intelectuale prin unul si acelasi nume, permite cooperarea intelectuala, integrarea in exigentele contemporane de practicare ale unei profesiuni, permite constituirea unei “comunitati savante” din a carei munca se constituie corpul ideatic al politologiei.

4) Madeleine Gravitz, Jean Leca ( coord.), Traite de Science politique, vol. 1, Presses Universitaires de France, 1985,p.IX

  1. Vechimea si noutatea unei profesiuni: politologul

a)      Comunitati savante si cateva consideratii “ conforme” spiritului timpului.

In prezent politologul, sociologul, psihologul, antropologul – si lista poate continua - sunt membrii unor “comunitati savante” adica, al unor comunitati intelectuale care isi revendica aceleasi terenuri de investigare asupra carora se apleaca cu un echipament cultural, in multe si esentiale privinte, comun.

Criteriile cu ajutorul carora se poate urmari constituirea acestor “comunitati savante“ merita a fi retinute, cu atat mai mult cu cat ele pot fi aplicate pentru oricare comunitate intelectuala, sistematizate de Gravitz si Leca, el, se prezinta dupa cum urmeaza:

“1) existenta unei denumiri revendicata in comun; 2) acordul asupra faptului ca o serie de obiecte de studiu este de resortul mai specific al disciplinei: asupra acestor obiecte un ansamblu de cercetatori isi vor recunoaste fie un quasi monopol, fie o anumita prioritate, fie, in sfarsit, coproprietatea; 3) existenta institutiilor de invatamant asigurate cu stabilitate si percepute ca legitime; 4) existenta unor suporturi proprii pentru difuzarea si reproducerea rezultatelor cercetarii (reviste, manuale , colocvii…)”

Aplicand aceste criterii politologiei, se poate cu usurinta constata ca, conditiile formarii “comunitatii savante” a politologilor, se intalnesc in Europa Occidentala de abia la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. Prin urmare, chiar in aria culturala occidentala, comunitatea politologica este tanara. Cu atat mai tanara va fi ea in tarile Europei Centrale si Rasaritene.

In fostele tari ale “socialismului real” dezbaterea privind necesitatea formarii unei comunitati intelectuale specializate in studiul politicului se insufleteste abia in anii ’60. In ce priveste Romania, o sinteza a acestor dezbateri gasim in lucrarea lui Ovidiu Traznea: Stiinta politica. Studiu istoric epistemologic (Editura politica, 1970). Desi poarta pecetile timpului si locului, lucrarea poarta si pecetea eruditiei in domeniu a autorului ei si ramane o expresie semnificativa pentru intentiile si tendintele unei parti a specialistilor din stiintele sociale de ruptura cu traditia “celor trei izvoare si trei parti constitutive” prin care ideologia oficiala incremenea nomenclatorul stiintelor sociale.

In 1968 fusese deja creata Asociatia romana de stiinte politice care, in acelasi an se afiliaza Asociatiei Internationale de stiinte politice (A.I.S.P.)- existenta inca din 1949. Drept urmare, la toate Congresele A.I.S.P., Romania va fi prezenta ; e drept cu delegatii liliputane; si un studiu asupra listelor participantilor si temelor abordate ar putea fi edificator pentru starea comunitatii in discutie, atat in privinta nivelului cunostintelor reale in domeniu cat si in privinta iscusintei ei analitice.

Toate aceste evenimente demne de interes larg s-au desfasurat intr-o maniera quasiclandestina si au condus la formarea unei mici caste profesionale care beneficia de un “drept tacit” de a se preocupa si de altceva decat de problematica impusa, cu

5) Ibidem, p.4

concluzii impuse, coordonata de Academia de Stiinte Sociale si Politice, infiintata si ea tot in anii ’70. Si tot oricum, in aceiasi ani, in cadrul Editurii politice este inaugurata Seria de Stiinte Politice in volumele careia cercetarea politologica autohtona si straina isi va gasi posibilitatea adresarii catre un public mai larg. Mica Enciclopedie de Politologie (Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1977) - prima de acest fel in Romania - este si expresia interesului crescand al unui public alcatuit cu precadere din generatiile postbelice, pentru un domeniu care nu mai putea fi identificat exclusiv cu cel revendicat de Socialismul Stiintific. Cateva specializari universitare (filosofie, drept, stiinte economice, istorie) reusesc sa pastreze intre disciplinele de studiu Doctrinele politice contemporane si, drept urmare, in 1985, Editura Didactica si Pedagogica va gazdui un manual pentru aceasta disciplina.6)

Acestia pot fi considerati pasii institutionalizarii cercetarii politologice si instructiei explicit politologice din Romania ultimei jumatati de secol. Pasi timizi, sovaielnici ale caror urme au avut, de cele mai multe ori, cunoscutul destin al proverbialelor bune intentii. Pentru ca, daca acceptam celebra definitie pascaliana a omului ca trestie ganditoare, se poate spune despre “comunitatea savanta” in discutie ca a fost mai mult trestie si mai putin ganditoare. “Tinerea la zi” in domeniu a avut, in cele mai multe cazuri, caracterul de aventura intelectuala solitara, incurajata rar de sentimentul de solidaritate al confratilor, paradoxal si des, dispretul lor.

Daca in lumea contemporana, in mediile academice asistam la o adevarata migratie a cercetatorilor spre stiintele politice, in aceeasi perioada, in Romania teritoriul acestora este parasit. El este perceput, in cel mai bun caz, ca spatiu de tranzit spre domenii mai “onorabile”. Pentru intelectualii de buna credinta, teritoriul stiintelor politice asa cum era delimitat de mentalitatea oficiala era receptat ca spatiile din vechile harti pe care aparea inscriptia “ hic sunt leones . Iar cei ce ajungeau sa faca totusi, cariera politica, alcatuind clasa politica a timpului, nu au fost, de regula, recrutati si pe criteriul cunostintelor politologice. Compozitia elitei politice din punctul de vedere al profesiunii membrilor ei sta marturie. Echipamentul cultural politologic necesar exercitarii rolurilor politice era, de cele mai multe ori dobandit in timpul jucarii rolului, nu ca o conditie a aspiratiei la el. Astfel spus, dispretul pentru acest tip de cunoastere este chiar al unei puteri care se legitima si prin aceea ca admitea in arena politica si categoriile pe care societatile traditionale le refuzau.

Toate cele mentionate au condus la starea de subdezvoltare a stiintei politice. Ipoteza lui Dan Pavel7) conform careia “una din cauzele majore ale caderii comunismului a fost dezvoltarea in Occident a stiintelor politice” are temeinice sanse de a fi confirmata. Si, probabil la fel de multe temeiuri de confirmare are si ipoteza ca sansa noilor democratii europene depinde in mod hotarator de capacitatea lor de a-si invinge subdezvoltarea politologica, recuperand in timp util, diferitele varste ale disciplinei si diferitele ei domenii de creativitate. Recuperarea a inceput.

6) Anton Carpinschi, unul din coautorii manualului amintit, va publica in 1992 o lucrare Doctrinele politice contemporane (Editura Moldova) superioara din toate punctele de vedere volumului colectiv. Cazul poate fi considerat o dovada semnificativa pentru rezultatele unei cercetari eliberate de constrangerile ideologice functionand pana in 1989.

7) vezi Dan Pavel, Studiu introductiv la Gabriel A.Almond, Sidney Verba, Cultura civica. Atitudini politice si democratie in cinci natiuni, Editura Du Style, Bucuresti. 1996, p.24-26.

Anii ’90 sunt cei care inaugureaza in Romania facultati, sectii si masterate de stiinte politice in marile universitati din tara (Bucuresti, Cluj, Iasi, Timisoara); reviste de stiinte politice (“Polis” meritand o mentiune aparte); mai multe edituri prestigioase participa cu succes la recuperarea culturii politologice necesare pentru afirmarea in domeniul stiintelor politice contemporane.

b) Un mit povestit de primul profesor de stiinta politica

Desi nevoia de stiinta politica pare noua si in Romania foarte noua, ea este de fapt veche, chiar foarte veche.

Istoria culturii europene consemneaza intre textele fondatoare ale ideii umaniste si celebrele versuri din Antigona: “ In lume-s multe mari minuni; / Mai mari ca omul insa nu-s/”. Intre insemnele care fac din om minunea lumii gasim si iscusinta lui de a carmui cetati: “ El singur, zborul gandului / Si-al vorbii dar le-a dibacit / Si stie a carmui cetati” 8). Pentru greci, parintii spirituali ai Europei, vocatia politica este parte constitutiva a naturii umane. Celebra definitie pe care Aristotel o da omului: “fiinta politica prin natura sa” sintetizeaza o dominanta a gandirii clasice grecesti.

Un dialog de tinerete a lui Platon, Protagoras isi pastreaza si astazi prospetimea si interesul pentru felul in care cei de demult incercau sa inteleaga “fiinta politica prin natura sa” si virtutile ei specifice. Un popas in preajma acestui dialog nu va fi zadarnic.

Daca este sa dam crezare spuselor lui Platon , atunci Protagoras este, daca nu primul, dar cel mai renumit profesor in stiinta politica al vremii sale. Potrivit dialogului, “mestesugul“ pe care Protegoras insusi si-l asuma este; “priceperea in treburile cetatii, sau modul in care le-ar putea face fata si cu fapta, si cu cuvantul, in cele mai bune conditii”. Pentru a nu exista indoieli privind identitatea « mestesugului », Socrate, partenerul de dialog precizeaza : “ … te referi la stiinta politicii si promiti sa faci din oameni buni cetateni”. Profesor de politica s-a dorit Protagoras, primul mentionat cu aceasta profesiune de istoria europeana.

Socrate, insa se indoieste ca politica poate fi invatata, dupa cum se indoieste si de faptul ca, din aceasta invatare, vor rezulta comportamente civice folositoare cetatii. Socrate isi intemeiaza indoielile pe evidenta cotidiana a timpului sau: oamenii par a nu considera necesar sa aiba instructie si educatie speciale pentru “ priceperea in treburile de interes public” si spune Socrate : “ ori de cate ori “ e vorba de construit ceva in cetate sunt chemati ca sfetnici arhitectii….cand e vorba de corabii sunt chemati constructorii de corabii si tot asa mereu, cand e vorba de lucruri ce pot fi invatate si deprinse “( n.n.); mai mult decat atat, ori de cate ori cineva apreciat ca nemeserias intr-o problema incearca sa sfatuiasca, athenienii “rad si fac larma”, pana cand cel nechemat renunta sa vorbeasca si chiar e dat jos de la tribuna si scos din adunare cu ajutorul arcasilor, din porunca pritanilor *. Asa se intampla cu orice amator chiar daca este posesorul unor calitati recunoscute pentru forta lor de seductie publica, precum: bogatie, frumusete, vita nobila.

8) Sofocle, Teatru, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1969, pp.438-439

Dar atunci cand problema dezbatuta priveste organizarea cetatii, problema prin excelenta a politicului, comportamentul athenienilor este radical opus : „ Dar cand e vorba sa delibereze despre organizarea cetatii, se ridica si isi da cu parerea atat dulgherul cat si fierarul si curelarul, negustorul sau armatorul. Bogatul sau saracul, nobilul sau umilul si nimeni nu se mira de acestia ca mai inainte, pentru faptul ca fara a fi invatat de undeva si fara a fi avut un dascal incearca sa dea sfaturi ”. Prin urmare, conchide Socrate “e limpede ca socotesc acest lucru cu neputinta de invatat”. Chiar cei investiti cu inalte responsabilitati politice par a nu da importanta instructiei nominal politice. Cazul lui Pericle si al fiilor sai ne este adus de Socrate in atentie : “Ceea ce depindea de dascali i-a invatat bine si frumos; dar in cele ce este el priceput (carmuirea cetatii - n.n.) nu-i instruieste nici el insusi, nici nu-i da pe mana altora, ci ei umbla de colo pana colo asa ca vitele care pasc slobode pe pajiste, doar, doar vor da undeva peste virtute”.

In apararea “mestesugului” sau, Protagoras se foloseste de mitul grecesc al facerii omului.

Mitul grecesc al facerii, prin lumina caruia se filtreaza si gandirea si sensibilitatea Eladei eterne, manifesta sentimentul grav ca facerea omului a fost abandonata unor maini nepricepute; mainilor celui ce “gandeste dupa” ce faptuieste, ale lui Epimeteu. Drept urmare, nasterea omului ca om echivaleaza cu un adevarat “scandal” al naturii: ca fiinta, el este putin inzestrat fata de restul vietuitoarelor, “celelalte fapturi au de toate, iar omul este gol si descult, si dezvelit si dezarmat”. Prometeu, posesor, asa cum i-o spune numele, ale unei “cunoasteri atribuite” se straduia sa remedieze nechibzuinta fratelui sau la impartirea zestrei pentru vietuitoarele lumii; dand oamenilor diferite dibacii tehnice si focul, acesta din urma pentru a face dibaciile rodnice. Ceea ce nu avea omul ca zestre rudimentara era “priceperea in ale politicii”, priceperea de a trai in respectul celorlalti sub legi in comun impartasite. De aici si vrajba continua, amenintand sa puna in grea primejdie insusi neamul omenesc. Mitul ne spune ca Zeus insusi hotaraste sa intervina in legatura cu omul – aceasta fiinta problematica – ce a dat cerului atata bataie de cap, oferind spre impartire egala: rusinea si dreptatea, “oranduitorii cetatilor si legatura aducatoare de prietenie”. In ce priveste egala lor impartire (dibaciile tehnice fusesera diferit impartite), parintele cerului si pamantului Eladei motiveaza : ”caci nu ar putea fi cetati daca numai cativa ar avea parte de ele”; iar pentru ca pastrarea cetatii, a vietii de comunitate este mijlocul afirmarii tuturor si al fiecaruia in parte, continua: “si pune lege din partea mea, ca cel ce nu poate tine hotarele rusinei si dreptatii sa fie nimicit intocmai ca o boala a cetatii”.9)

Sa rezumam rezultatele mitului: “animalul debil”, “scandalul naturii” – omul se va afla, in cele din urma, in fata vietii, inzestrat cu aptitudini tehnice, morale si politice care, pentru a fi transformate in comportamente adecvate pastrarii si afirmarii polisului trebuie educate, au nevoie de educator. Omul nu este perfect ci doar perfectibil prin educatie. Iar educatia civica este parte componenta, obligatorie a efortului de perfectiune.

Pritanii sunt dregatorii care, la Athena, aveau sarcina prezidarii, prin rotatie, a adunarilor publice

9)Platon, Opere vol.I, Editura Stiintifica Bucuresti, 1974, pp. 432-437

”Chestiunea se pune asa – considera Protagoras: exista sau nu un lucru de care toti cetatenii trebuie sa aiba parte pentru ca sa poata fiinta cetatea?Caci daca exista asa ceva, acest lucru nu este nici dulgheria, nici turnatoria, nici olaria, ci dreptatea si chibzuinta si pietatea”10) , numite in dialog, “competente politice”. Depasirea “pascutului slobod pe pajiste” cand este vorba de “carmuirea cetatenilor” nu poate ignora calea unei instructii si educatii nominal politice, singura indreptatita sa joace si rolul arcasilor si porunca pritanilor.

Referindu-se la mitul in discutie, Tudor Vianu sesiseaza o problematica si astazi tulburatoare: existenta unei denivelari intre dotarea tehnica si cea etic-politica ale fiintei umane: “Cu o finete uimitoare constata grecul denivelarea existenta in sufletul omului intre excelenta lui tehnica si inferioritatea lui etic-politica explicandu-si-o prin momentele foarte indepartate in timp cand el a primit aceste felurite daruri”.11) “Priceperea in ale politicii” i-a fost oferita mai tarziu. Exista un timp ce trebuie recuperat in exersarea ei, exista apoi un timp necesar pentru buna armonizare a celor doua dotari. Insa, calitatile necesare “priceperii in ale politicii”, simtul dreptatii (doar acesta indreapta) si rusinea (doar ea ne face chibzuiti) ne-au fost daruite egal. Si poate, asa se explica faptul ca, atunci “cand e vorba sa delibereze despre organizarea cetatii se ridica si isi da cu parerea “tot cetateanul fara sa fi invatat de undeva si fara sa fi avut vreun dascal”. Darurile pot fi primejdioase, dupa cum se stie datorita unui vechi si celebru avertisment, chiar si cele facute de greci. Este o problema la fel de tulburatoare ca cea sesizata de Vianu si, in perioade demotice, ea devine acuta. Tocmai in perioadele demotice ale istoriei, problema educatiei si instructiei nominal politice devine problema a unor intregi comunitati.

c. Nasteri si renasteri ale stiintei de a conduce cetati.

Robert Dahl este, probabil, primul care distinge un numar de “maree” demotice din care treptat se va constitui civilizatia politica a lumii contemporane. Prima “maree” coincide, potrivit politologului american, cu chiar “inventarea democratiei” in spatiul civilizatiei grecesti. A doua, este produsa de “redescoperirea democratiei” in spatiul cultural al republicilor-cetati din Nordul Italiei. Desi stralucitoare, fascinand inca si astazi, aceste prime miscari democratizatoare au respiratie scurta; sub aspectul extensiei lor geografice sunt parohiale; iar din punctul de vedere al stabilitatii si eficientei sociale se probeaza a fi minate de conflicte interne si subjugare straina.

A treia miscare democratizatoare este deschisa de revolutiile politice moderne

(americana si franceza); in raport cu primele doua, specificul noii marci consta in aceea ca a cautat “sa democratizeze nu mici state-cetati ci…gigantice state-natiuni”.12)

Un alt val al democratizarii inainteaza odata cu colapsul regimurilor comuniste;

10) Ibidem, p.439

11) Tudor Vianu, Transformarile ideii de om, in vol. Tudor Vianu, Studii de filosofia culturii, Editura Eminescu, Bucuresti, 1982, p. 412.

12) Robert A. Dahl, After the Revolution. Authority in a good Society, New Haven and London, Yale University Press, 1972, p. 71

democratizarea, pentru prima data in istorie, atinge toate regiunile lumii, toate structurile sociale si tipurile de civilizatie devenind “singura alternativa legitima si viabila la orice fel de regim autoritarist”.13)

Pragraful anterior poate sa para potrivit intr-un capitol dedicat regimurilor politice sau intr-unul vizand schimbarea politica si nepotrivit aici. Daca a fost aici introdus se explica prin faptul ca, fiecare din “mareele”, “valurile” semnalate au echivalat cu o nastere si renastere a stiintelor politice. Si, prin aceste nasteri si renasteri stiinta politica s-a transformat continuu din “stiinta regala” adresata unor grupuri numericeste restranse – bunului conducator – in stiinta care se adreseaza tot mai mult “bunului cetatean”. Optiunea mereu mai extinsa pentru democratizarea vietii politice poate si merita a fi sustinuta cu mijloace specifice instructiei si educatiei politice. Comportamentele democratice rezulta si dintr-un set de cunostinte furnizate de stiinte nominal politice chiar daca nu doar din acestea si chiar daca predarea lor nu confera certe garantii pentru producerea “bunului cetatean”, in proportia asteptata si la timpul dorit. Cultura politica limiteaza insa numarul “celor ce pasc slobod pe pajistea” obstei.

Deoarece nu exista societate civilizata care sa fie si societate politica, viata cotidiana ofera primul antrenament politic in instructia cotidiana. In limba materna, oricare ar fi aceasta, se afla un intreg set de cuvinte “politice” pe care le regasim si in calitate de set terminologic al politologiei. Se poate spune ca in momentul in care incepem studiul formal al politologiei, noi am fost deja “indoctrinati” cu intelesurile cotidiene referitoare la fenomene politice, la relatii si institutii politice; si aceasta “indoctrinare” cotidiana, ca o stim sau nu, ne afecteaza substantial in raportarea la lumea din care facem parte, ne organizeaza chiar perceptia acestei lumi. Existenta “scolii politice de zi cu zi” in care “profesori” si “invatacei” isi schimba neincetat rolurile si grilele decodificarii sensurilor “treburilor obstesti” ar putea si ea sa explice ceea ce Socrate remarcase: cand e vorba de organizarea cetatii, oamenii par sa creada ca nu trebuie sa invete, ca nu este nevoie de un efort intelectual in acest domeniu. Pentru multi, limbajul politologului (asemeni celui al filosofului, sociologului istoricului si chiar economistului) pare mai degraba un truc: cuvinte complicate, aranjamente frazale greoaie pentru “a ascunde” un adevar arhicunoscut si la indemana oricui. Nu exista om normal si de buna credinta care sa nu stie ca pentru a intelege un tratat de algebra trebuie sa fi invatat algebra; ca pentru a intelege un tratat de fizica trebuie sa fi invatat fizica s.a.m.d.

Acelasi om normal si de buna credinta nu rationeaza la fel cand e vorba de un tratat de filosofie, stiinta politica, sociologie, etc. el crede ca in aceste domenii perceperea unei problemematici ar putea fi identica cu priceperea ei.

Pregatirea nominal politologica presupune abandonarea partiala a limbajului cotidian in favoarea unuia specializat care purifica cunoasterea comuna, evitandu-i

ambiguitatile si contradictiile. Pe cat se poate. Desigur, datele cu care se opereaza politologia sunt extrase din raporturile politice existente intre oameni, din modul in care acesti oameni reali isi inteleg, isi construiesc si suporta raporturile de putere.

13) Samuel P. Huntington, The Third Wave: Democratisation in the Late Twentieth Century, University of Oklahoma Press, 1992, p.58.

Politologii si rezultatul profesiunii lor – politologia, se straduieste sa inteleaga cum si de ce oamenii isi interpreteaza experientele politice intr-un fel sau altul. Tocmai de aceea, politologia este o metaexperienta politica, nu pur si simplu un inventar de experiente politice de ieri, de azi, de aici, de aiurea.

Limbajul specializat al politologiei se constituie pe firul unei traditii, a discursului politologic, fir care se desfasoara prin contributia tuturor celor care au practicat aceasta disciplina. Drept urmare, ceea ce este valabil pentru orice disciplina stiintifica este valabil si pentru politologie: a stapani inseamna capacitatea de a discuta, conform traditiei discursului ei, despre universul problematic pe care si-l asuma. In civilizatia europeana, traditia discursului politologic conduce la Platon. Firul desfasurat al acestei traditii a fost “tors” din gandurile mai celebre si mai putin celebre despre politica, ganduri care fac subiectul istoriei ideilor politice si istoriei teoriilor politice. Nu exista politologie care sa se poata valida in afara acestei istorii; in Europa cu precadere, continentul nostru fiind cu precadere istoric, edificat cultural printr-un lung sir de generatii. A deveni este verbul care defineste prin excelenta spatiul European, spatiu care e suficient sa privesti o harta sub aspect strict geografic, este “gresit delimitat”. Europa este o constructie a spiritului uman plecand de la o geografie precara. Iar gandirea si actiunea politica sunt instrumentele favorizate ale acestei constructii.

Profesiunea de politolog cunoaste, pe firul timpului, schimbari semnificative.

Resemnificarile stiintei politice insasi sunt legate de schimbarea statutului politologului.

Multa vreme cunoasterea politica, educatia si instructia decurgande din ea se adresau unui cerc social extrem de restrans. Conceputa ca arta a celui (celor) ce guverneaza pentru asigurarea binelui public, arta caracterizata prin, prudenta, morala, logica, cunostinte istorice si de jurisprudenta, cunoasterea si instructia politica au fost rezervate secole intregi educatiei oamenilor politici. Cel ce mai tarziu avea sa fie numit “politolog” era, in fapt, educatorul si sfatuitorul, mai mult sau mai putin ascultat, al celor ce erau destinati prin nastere sau merit, sau pur si simplu prin noroc sa carmuiasca cetati. Multe din capodoperele gandirii politice ale lumii premoderne isi poarta in chiar structura lor destinatia, precum ghinda poarta stejarul: in ele se simte “preceptorul si printul”. Restransa adresabilitate a acestor opere nu impieta asupra capacitatii lor de a pune pietre de temelie in construirea stiintei politice. De asemenea, dialogul “preceptor-print” putea sa fie - si chiar este – o prefigurare a viitoarelor institutii de invatamant politologic. (Atunci cand acestea se vor constitui, operele politice din diverse timpuri se vor bucura de un public pe care contemporaneitatea lor nici nu l-ar fi putut banui). In schimb, ceea ce nu se putea constitui intr-o asemenea concepere a educatiei politice era comunitatea politologilor.

Pierre Favre enumera cateva din conditiile proprii constituirii stiintei politice in varianta sa contemporana, legate de cele ale constituirii stiintelor sociale contemporane, in general. Acestea sunt: procesul modern al autonomizarii si individualizarii politicului fata de sfera economicului, a moralei, a religiozitatii, a societatii civile; aparitia unei administratii moderne si cresterea personalului administrativ al statelor cu consecinte evidente in privinta scolilor, deprtamentelor facultatilor, cursurilor menite sa asigure formarea profesionala a acestei administratii; laicizarea si democratizarea politicii care “pune capat monopolului printilor si clericilor in privinta manipularii politicului”; astfel ca, sufragiul mult mai generalizat largeste participarea politica, legitimeaza discutia politica pentru cea mai mare parte a unei societati politice; politicul insusi devine problema de dezbatere publica in vederea unor solutii publice. Toate acestea fac “din studiile politice un bagaj natural al cetateanului” si justifica existenta “unor specialisti care se consacra unui obiect a carui cunoastere ajuta la realizarea binelui comun”.14)

3.Obiectul politologiei si abordarea lui.

a)Politicul si politica

Precizarea ariei de fenomene si procese ce urmeaza a fi explorata, indicarea mijloacelor prin care poti sa te apropii de ea constituie chiar obiectul de studiu al unei stiinte sau alteia. Pentru multe discipline stiintifice exista definitii larg acceptate privind obiectul studiului lor, obiect acoperit prin chiar numele lor. In cazul de fata, numele politologie (“polis”-cetate-stat ; “lagos”-cuvant, cunoastere, stiinta) ne spune ca politicul si politica, obtinerea cunostintelor si evaluarea cunostintelor despre acestea constituie obiectul de studiu al politologiei.

Este, probabil, util de reamintit ca ariile studiilor academice sunt creatii abstracte ale mintilor noastre si nu reflectare in oglinda a unui dat obiectiv, cu contururi ferme. Afirmatia anterioara este necesara pentru toate stiintele, dar si pentru unele, in special. Din acestea din urma face parte si politologia. Intr-o lume in care coeficientul politic afecteaza toate activitatile umane, conturarea precisa si definitiva a ariei de fenomene si procese de explorat e o operatie pe cat de hazardata, pe atat de ineficienta.

S-a spus deja ca, politicul si politica sunt obiectul cunoasterii politologice. Firesc, asertiunea atrage dupa sine intrebari legitime: ce este politicul ? ; ce este politica ? ; cum poate fi caracterizata o situatie politica ? ; cum se comporta un fenomen politic, care sunt caracteristicile sale ?

Se poate cu usurinta observa ca intrebarile anterioare (toate menite sa circumscrie aria specifica politicului) nu sunt de acelasi tip. Cele centrate pe “ce este”, trimit catre esenta fenomenului, catre distinctivitatea sa specifica, cele centrate pe “cum este” trimit catre descrieri si ordonari ale fenomenelor supuse cercetarii. Primele vorbesc despre apropierea de obiect prin intermediul unui “esentialism metodologic”, cele din urma fac acelasi lucru, dar prin alta metodologie, denumita de K. Popper, „nominalism metodologic“.15)

Cele doua tipuri de abordari nu sunt mutual exclusive. Tot mai multi politologi opteaza pentru combinarea lor in studiul uneia si aceleiasi probleme.Combinarea lor ofera mai multa garantie pentru acuratetea concluziilor obtinute pe baza fiecarei abordari.Tabloul rezultat va fi mai complet. Fiecare, in felul specific, ofera cunostinte

necesare asupra vietii politice. Insa, utilizate in ruptura una fata de cealalta, cunostintele lor nu pot produce date complet sigure si total valide. Important ramane

14) vezi, Pierre Favre, Histoire de la Science politique, in M.Grawitz, J.Leca, Op.cit., pp.8 – 17.

15) cf. Karl Popper, Mizeria istoricismului, Editura All, Bucuresti, 1996, pp.18-19.

ca din aceste mari tendinte de investigare a politicului si politicii a rezultat sistemul conceptual al politologiei, mereu mai rafinat si mai apt de-a participa la construirea obiectului ei de studiu, mereu mai capabil sa informeze asupra uneia din cele mai dinamice proteice dimensiuni ale umanului.

In stransa legatura cu problema delimitarii obiectului politologiei, cateva intrebari se impun de la sine: Ce este politicul?, Ce este politica?, Care este raportul politicului cu celelalte arii ale socialului? Raspunsul la ele se constituie si ca raspuns la problema raportului politologiei cu alte discipline socio-umane. Nu de putine ori si nu fara vina, politologia a fost acuzata ca „braconeaza“ pe teritoriile altor proprietari.

Intre incercarile de anvergura teoretica menite sa raspunda la intrebarile: ”ce este politicul?”, “ce este politica?”, un loc aparte se cuvine lui Julien Freund, monografiei sale: Esenta politicului.

Potrivit lui Freund, politicul este “o categorie fundamentala, vitala si permanenta a existentei omului in societate” avand trei conditii care-i definesc universalitatea si specificitatea, pe scurt, esenta sa. Acestea sunt: relatiile comandament-supunere; relatiile public-privat; relatiile amic-inamic. Prima categorie de relatii (comandament-supunere) defineste ordinea; a doua categorie (public-privat) defineste opinia si, cea de-a treia (amic-inamic) defineste lupta. Abordarea lui Freund (mai apropiata de filosofia politica decat de politologie), are meritul de-a aduce in atentie totalitatea raporturilor care structureaza universul politic al oricarei comunitati umane.

Tot Freund realizeaza si o interesanta si utila distinctie intre politic si politica. “Politica - spune el - este o activitate de circumstanta, ocazionala si variabila in formele si orientarea ei, in serviciul organizarii practice si al coeziunii societatii. Aceasta inseamna ca politica depinde de inteligenta, vointa si libertatea omului. Ea da societatii structura, formele sale, creeaza conventii, institutii, legi, regulamente, modifica situatiile si permite omului sa se adapteze conditiilor variabile de spatiu si timp. Politicul, dimpotriva, nu asculta de dorintele si fanteziile omului, care nu poate face ca el sa nu existe sau ca sa fie altceva decat este“ .16)

Se poate observa ca, structura politicului este data de raporturile dintre cei ce conduc si cei ce sunt condusi. Politologia isi propune studierea acestor raporturi, efectele lor asupra comportamentului oamenilor si grupurilor, activitatea de constituire, consolidare si conservare a organizatiilor si institutiilor implicate in conducerea vietii politice.

Max Weber sustine ca este politica “orice activitate de conducere autonoma”,

dar interesul sau prioritar se indreapta spre uniunile politice de tipul statului.Weber defineste statul in termenii puterii: “un raport de dominare a oamenilor de catre oameni, bazat pe instrumentul exercitarii legitime(…) a constrangerii”. “A face <<politica>> - subliniaza Weber - inseamna pentru noi: a te stradui sa participi la putere sau sa te stradui sa influentezi impartirea puterii, fie intre state, fie, in

cadrul unui stat, intre grupurile de oameni pe care acesta le inglobeaza”.

16) Julien Freund, L’ essence du politique, Edition Sirey, 1965, p.78; p.45, (s.n.).

17) Max Weber, Politica, o vocatie si o profesiune, Editura Anima, Bucuresti, 1992.

Asadar, statul - sediu principal al puterii unei comunitati - institutia politica prin excelenta si “tipar” al oricarei institutii nu este decat obiectivarea si, astfel, consolidarea pe termen lung a relatiei de structura a universului politic, relatia: comandament-supunere. Se poate adauga ca interesul politilogiei ca stiinta se manifesta nu numai pentru relatiile politice ci si pentru modalitatile de obiectivare ale acestora in institutii si organizatii politice.

Relatiile politice, institutiile si organizatiile politice traiesc prin oameni, sunt rezultatul activitatii lor specifice, denumita politica. “Politica, spune Michael Oakeshott poate fi caracterizata, mai intai, ca o activitate practica, menita sa raspunda unor situatii de un anumit fel: situatiile politice”. Desi potrivit acestui important teoretician contemporan, doua elemente esentiale dau specificitate politicii: “o situatie de un anumit fel (o situatie politica - n.n.) si un raspuns la ea, dat de cineva care este necunoscut ca avand autoritatea de a-i raspunde”.18)

Caracteristicile situatiilor politice constau, in primul rand in aceea ca sunt produsul alegerilor omenesti si nu al unei necesitati naturale. Tocmai de aceea, ele au nevoie de interpretare, de diagnostic si de pronostic, ele nu isi arata singure semnificatia. A doua caracteristica este data de calitatea lor de situatii politice (fac obiectul luarii la cunostinta de catre o autoritate publica) si nu private.

Raspunsurile la acest tip de situatii (politicile, politica) nu se pot constitui in afara reflectiei, a deliberarii. Chiar identificarea unei situatii politice, subliniaza Oakeshott, contine in ea insasi momentul reflectiei, al deliberarii; cu atat mai mult raspunsurile care i se propun, din care unul i se impune prin decizie politica, cu nevoie de reflectie, de deliberare. Deliberarea se realizeaza prin vocabularul politic specific unei civilizatii. Acesta este rezultatul ideilor, teoriilor si doctrinelor politice in aceeasi masura in care este rezultatul practicii politice. Relatiile, institutiile si organizatiile politice insele sunt, de fiecare data, si “intrupari” ale ideilor, teoriilor si doctrinelor existente. Drept urmare, din aria interesului problematic al politologiei fac parte, de asemenea ideile, teoriile si doctrinele politice. Notiunile pe care politologia le foloseste, conexiunile pe care le stabileste intre aceste notiuni au o indelungata traditie stiintifica. Astfel ca inceputurile de expunere sistematica a cunostintelor despre organizarea politica a societatii sunt precedate de o privire de ansamblu asupra momentelor esentiale care jaloneaza constituirea disciplinei in starea ei prezenta si, mai ales, asupra monumentelor gandirii politice in diferitele etape ale evolutiei ei. O contributie remarcabila la analiza politicului, politicii si raporturilor acestora cu socialul ii revine lui George Burdeau. “Politicul, spune Burdeau este atat de indus insocial incat nu poate fi extirpat decat atunci cand societatea se dizolva; nu exista fapt politic care sa nu fie in acelasi timp un fapt social si, cu atat mai mult, nu exista fenomen social care sa nu fie susceptibil de a imbraca un caracter politic”. Asa se explica greutatea trasarii unor granite ferme intre teritoriile diverselor stiinte social-umane. Pentru amatorii acestor granite ferme, lucrurile se amplifica si mai mult, devenind de-a dreptul nelinistitoare daca trebuie sa accepte ca “universul politic nu coincide cu lumea reala”; ca in multe privinte “el este un fel de dublura psihica, care, pornind de la aceleasi fapte, este tesuta din reprezentari si cu criterii

18) Michael Oakeshott, Rationalismul in politica, Editura All, Bucuresti, 1995

specifice”; ca o conditie primordiala a existentei sale ca univers uman specific este tocmai acest “aparat magic cu care-l inconjoara reprezentarile colective”.19)

Intr-o modalitate neindoielnic socanta pentru o anumita traditie rationalista, Burdeau atrage insa atentia ca bogatia universului politic nu decurge numai si nici in primul rand din bogatia fenomenelor politice reale, din datul politic ci din ideile pe care si le fac oamenii despre ele, din sperantele si sentimentele investite in ele; ca a disocia intre datul politic si feluritele credinte care-l inconjoara pana la a face corp comun pune in pericol insasi intelegerea universului politic.

Politicul in globalitatea lui (relatii, institutii, organizatii, idei, teorii, doctrine) constituie obiectul de studiu al politologiei. In selectatrea modalitatilor de investigare este firesc sa se tina seama de dimensiunea geografica, spatiala a politicului. Cel mai restrans spatiu de joc este vecinatatea; cel mai vast, lumea insasi, viata internationala. Intre aceste extreme, gasim un nivel continental, unul regional, un nivel national, un nivel local. Fiecaruia ii pot apartine niste actori politici distincti, institutii si organizatii specifice. Fiecare din aceste arene ale jocului politic trimite cercetatorului provocari diferite. Drept, urmare cercetatorii sunt obligati sa opteze pentru un nivel de analiza sau altul, pentru care subdiviziunile stiintei politice se multiplica mereu.

In timpurile moderne, studiile politologice s-au centrat prioritar asupra nivelului national. Nu intamplator. De aproape trei veacuri, statul-natiune s-a probat a fi cel mai important actor institutionalizat in privinta alocarii resurselor unei comunitati politice; popoarele moderne, insele, isi construiesc si revendica identitate in raport cu el. Demersul de fata va ramane, in buna masura, prizonierul acestei centrari. Nu vom uita insa ca, oricat de important, nivelul national este doar unul din nivelurile in care politicul isi manifesta caracteristicile.

b. Abordari contemporane.

Modalitatile de studiu al politicului au cunoscut semnificative schimbari in timp. Daca lumea greco-romana si, in buna masura, chiar modernitatea timpurie se orienta mai mult dupa intrebarea: “cum trebuie sa fie un guvernamant ideal ?”, cu cat ne apropiem de prezent, intrebarea care devine centrala va fi: “cum este un guvernamant?”In jurul acestor intrebari se nasc alte doua mari tipuri de abordare a politicului: abordarea filosofica (“cum trebuie”) si abordarea stiintifica (aceasta favorizand pe “cum este”). Prima caracterizeaza filosofia politica, a doua stiinta politica.

Referindu-se la felul in care politologii se apropie in prezent de lumea politicului, Kay Lawson, sistematizeaza urmatoarele abordari care caracterizeaza politologia contemporana: behaviorista, structural-functionala, fenomenologica,

studiul documentelor politice si studiul viitorului politic.

Abordarea behaviorista (comportamentalista) se concentreaza pe comportamentul

19) George Burdeau, Traite de science politigue, Librairie generale de droit et de jurisprudence, vol.I, 1966, Paris, p.119; p.123; p.14-15.

20) Kay Lawson, The Human Polity, An Introduction to Political Science, Horeghton Mifflin Company Boston, 1989, p.16-22. Pentru o recunoastere mai detaliata a acestor abordari, vezi si Jack C. Plano, Robert E. Riggs, Helenon S. Robin, Dictionar de analiza politica, Editura Ecce Homo, Bucuresti, 1993.

politic al oamenilor, atunci cand ei voteaza, se asociaza, contacteaza autoritati, demonstreaza, etc. toate aceste actiuni pot fi privite ca fapte de comportament politic. Odata selectate faptele cercetatorul va fi interesat sa stie ce simt, ce gandesc, ce cred oamenii atunci cand actioneaza si cum isi desfasoara actiunile. El va mai fi interesat sa stie ce factori pot fi asociati in producerea si manifestarea sentimentelor, ideilor, credintelor. Astfel ca, rezultatul abordarilor behavioriste este dat de evidentierea uniformitatilor si regularitatilor comportamentului politic, formuland si testand ipoteze empirice. Formele regulate, repetate de comportament politic constituie modelele acestuia. Ele cuprind forme de reactie la provocarea politicului care se intind de la cele fizice, observabile (vot, protest, intruniri, etc. – de unde rezulta modelul votului, protestului, asocierii pentru grupul considerat) pana la cele bazate pe reactii preponderent interioare, psihologice (perceptii, atitudini, opinii, convigeri, etc. – de unde rezulta modelele perceptiei, atitudinilor la grupul considerat).

Aparut la sfarsitul deceniului ‘5 al secolului XX acest gen de abordare a politicului isi consolideaza pozitiile in deceniile urmatoare, schema sa explicativa: S(stimul)-O(organism)-R(reactie) dovedindu-se seducatoare in raport cu procedeele abstract-deductiviste si formal-juridice traditionale, resimtite de o buna parte a comunitatii stiintifice ca obosite. Abordarea behaviorista afirma si probeaza legatura biunivoca dintre teoria politica si cercetarea empirica in domeniu. Cercetarea este ghidata de teorie, dar teoria trebuie sa fie verificabila cu referire la comportamentul politic real. Angajandu-se prioritar in investigarea comportamentului politic empiric, adeptii behaviorismului au initiat si perfectionat metode matematice si cantitative in analiza politologica chiar daca acestea, asa cum li s-a reprosat, ajungeau sa tina locul substantei cercetarii.

Reprosurile facute abordarii behavioriste pentru excesul metodologic, pentru miniaturizarea si atomizarea analizelor, pentru ingustarea ariei politicului - aceasta fiind redusa la comportamentele politice de descris si de masurat - au condus catre ideea necesitatii unei “revolutii post-behavioriste”, inteleasa ca una a “relevantei” in stiinta politica. Dar, chiar existenta acestor reprosuri probeaza ca tipul de abordare in discutie este deja consolidat, influent si chiar daca nu raspunde tuturor exigentelor domeniului si nici macar tuturor ambitiilor sale, abordarea behaviorista si-a dobandit o legitimitate incontestabila in ansamblul abordarilor politologice.

Abordarea structural-functionala face parte din “revolutia post-behaviorista a relevantei”. Ea se centreaza pe rol-status-urile politice ale societatilor investigate. Imprumutata din antropologia culturala, abordarea structural-functionala orienteaza

cercetarea spre rolurile politice existente intr-o societate si spre structurile prin care sunt realizate aceste roluri.

Intrebarea fundamentala in jurul careia se constituie abordarea structural-functionala este urmatoarea: care sunt functiile ce trebuie indeplinite pentru ca un sistem social sa se mentina si sa se perpetueze ? Particulizata la domeniul politic intrebarea va deveni: care sunt functiile ce trebuie indeplinite pentru ca un sistem politic sa se mentina si sa se perpetueze?

21)Lucrarea lui Harold D. Lasswell, The Analysis of Political Behavior, Oxford University Press, New York,1974 este adevarata piatra de temelie a behaviorismului politologic.

Daca Talcott Parsons este cel care fundamenteaza conditiile indispensabile pentru functionarea sistemelor sociale, lui David Easton si Gabriel Almond le revine meritul de-a fi fundamentat si aplicat acest gen de abordare la lumea politicului, construind o teorie a sistemului politic care si in prezent are numerosi si meritorii adepti. Multi cercetatori considera si astazi ca abordarea sistemica a politicului este singura posibilitate de constituire a unei politologii stiintifice. Si, desi alti cercetatori manifesta mai multa prudenta in aprecieri, formuleaza rezerve legate de faptul ca modelele elaborate reduc politicul, de cele mai multe ori, la nivelul centrilor decizionali, este in general recunoscut rolul teoriei sistemului politic in cercetarea si clasificarea unor aspecte esentiale ale manifestarii politicului.

Abordarea in discutie se incetateneste pe masura raspandirii teoriei generale a sistemelor. Castiga tot mai mult teren ideea ca ceea ce trebuie studiat este “intregul”, partile intregului depinzand unele de altele si de structura, functionarea si unitatea intregului sistem. In aceasta atmosfera intelectuala David Easton isi propune (si reuseste) construirea unui model de sistem politic, astfel incat, plecand de la un numar restrans de postulate, sa poata fi dedus un corp intreg de generalizari valide.

Constructia eastoniana a sistemului politic scoate in evidenta rolul pe care politicul il are in cadrul sistemului social global: politicul este macroreglator social. El exercita acest rol (care este numai al sau) prin alocarea autoritara a valorilor asupra intregii societati. O societate se poate mentine si perpetua daca si numai daca este capabila sa conserve un minim de valori, impartasite de comunitatea politica. Societatea distribuie aceste valori prin o multime de canale: educatie, religie, partide si organizatii, etc. Sistemul politic se deosebeste de acestea prin faptul ca le distribuie autoritativ si la scara intregii comunitati.

Pe urmele lui Parsons si Easton, alti doi politologi, Almond si Coleman vor elabora unul din cele mai folosite cadre pentru analizele comparatiste ale sistemelor politice. Potrivit lucrarii lor: The Politics of the Developing Areas (Princetown, 1960) sistemului politic in integralitatea sa ii revin opt functii; primele cinci sunt functii politice tip “input” (socializarea politica, recrutarea politica, articularea intereselor, agregarea intereselor si comunicarea politica) si celelalte trei sunt functii politice tip “output” sau “guvernamentale” (elaborarea regulilor, aplicarea regulilor, adjudecarea regulilor).

22) Teoria lui David Easton este expusa in trei lucrari de referinta ale politologiei contemporane:The Political System (Alfred A.Knopl, New York 1953); The Framework of Political Analysis(Englewood Cliffs, in J. Prentice-Hall,1965); A System Analysis of Political Life(John Wiley & Sons Inc.,New York,1965)-aceasta din urma, apreciata ca cea mai profunda lucrare de analiza a sistemului politic.Intre lucrarile devenite “clasice” pentru abordarea structural-functionalista un loc distinct revine celei apartinand lui Karl W. Deutsch, The Nerves of Government, The Free….,New York, 1966.

23) Atat la Easton cat si la Almond si Coleman gasim ca baza de pornire teoria balantei legaturilor dintre ramuri, dezvoltata de Warsili Leontieff (vezi W. Leontieff, Analiza input-output, Editura Stiintifica, Bucuresti,1970).In terminologia teoriei sistemelor politice prin input (intrare, introducere) se intelege orice influenta capabila sa afecteze pozitiv sau negativ functionarea sistemului. Input-urile isi pot avea originea fie in ambientul sistemului, fie chiar in sistem (with input-uri). Intrate in sistem, input-urile se rezolva prin output-uri (iesiri, rezolvate). Prin urmare, un output este o informatie prelucrata dintr-un input sub forma unor politici de autoritate ale guvernului. Politologii apartinand tipului de abordare analizat clasifica atat input-urile cat si output-urile in categorii functionale generice, precum cele opt functii (5 input si 3 output) ale lui G. Almond si S.Coleman.

Abordarea structural fundamentala indeamna la observarea obiectiva a structurilor politice existente, a functiilor indeplinite de acestea si de ocupantii lor individuali si colectivi, formali si informali avand drept calauza intrebari de tipul: cine, ce face? in ce rol? Cu ce efect?. Sunt intrebari care atrag atentia asupra legaturilor dinamice dintre politic si ambientul sau.

Doua obiectii s-au conturat referitor la aceasta abordare. O prima obiectie pune la indoiala neutralitatea ei in raport cu status quo-ul supus investigatiei. Deoarece abordarea structural-functionala isi propune sa explice daca, si cum functioneaza un sistem politic s-a tras concluzia ca ea participa la justificarea si sustinerea sistemului analizat. Deci, aceasta obiectie suspecteaza orientarea metodologica in discutie de un conservatorism subiacent. A doua obiectie vizeaza preocuparea excesiva pentru identificarea de structuri si de gasire a functiilor acestora. Totul devine structura si orice structura suporta o functie specifica prin care structura este justificata. Astfel ca, sustin criticii orientarii, se apara o structura sau alta, indiferent si insensibil fata de efectele nefericite ce pot decurge din insasi existenta lor.

Prin ea insasi, metoda structural-functionala este rezonabil de neutra. Prin ea insasi, aceasta metoda nici nu apara, nici nu acuza ceea ce studiaza. Insa, modul in care este folosita de un cercetator sau altul poate conduce la obiectiile mentionate. Abordarea structural-functionala ramane una din abordarile legitime ale universului politic, recomandabila, cu precadere, pentru studierea fenomenelor si sistemelor politice cu structuri statice, pentru momentele lor de echilibru functional. Este, insa mai putin apta in producerea cunostintelor si explicatiilor legate de dinamica politicului, de procesualitatea si sursele interne ale transformarii sistemelor politice.

Studierea fenomenelor politice, desemnata de Kay Lawson ca “abordare fenomenologica”24) isi propune focalizarea pe schimbarea politica. Daca structural-functionalismul ramane conturat, cu precadere, in analiza dependentelor functionale, manifestand indiferenta fata de analiza cauzala, nomologica, “abordarea fenomenologica” va favoriza cercetarea cauzelor care produc fenomenele politice si impactul lor asupra mediului de civilizatie al unui anumit tip si loc. “Ce fenomene politice conduc la schimbari politice?”, “Care sunt cauzele producatoare de scimbari semnificative intr-un sistem politic?”, “Ce este un fenomen politic?” – sunt intrebarile specifice acestui mod de abordare.

Un fenomen politic poate fi si o simpla intrebare, poate fi, deasemenea, si rezultatul, consecinta generala a unei intregi serii de acte politice aflate in interdependenta reciproca. Dar si intamplarea singulara, simpla si seria de acte politice producatoare a unei consecinte generale vor fi desemnate ca fenomene politice demne de investigare daca si numai daca, intr-un fel sau altul, ele “afecteaza dreptul de a aloca resursele sarace”25) ale unei societati in modalitatea in care ele au fost alocate pana atunci.

Dat fiind interesul pentru schimbare, un obiect de studiu indragit de „abordarea fenomenlogica“ este oferit de revolutii, de marile forte de schimbare ce actioneaza, cu precadere, in lumea moderna (nasterea statelor nationale, industrializare,

24) Kay Lawson, Op. cit., pp.18-19.

25) Ibidem, p.19.   

urbanizarea, scientizarea, revolutia comunicationala – toate considerate sub auspiciile proceselor de modernizare). Se poate constata ca, fenomenul politic este, de fapt, semnul unui proces prin care sunt antrenate schimbari esentiale nu doar din cadrele interne ale unui stat ci chiar a cadrelor internationale insele. Nu intamplator, Theda Skocpol isi motiveaza interesul pentru tema revolutiilor semnalizand unicitatea lor in ansamblul multitudinii de evenimente politice; in cadrul lor, subliniaza Skocpol: “schimbarile fundamentale in structura sociala si structura politica se intampla impreuna, intarindu-se reciproc. Si aceste schimbari se petrec prin intense conflicte sociopolitice”.26

In acest efort de desprindere a marilor tendinte transformatoare care-si croiesc drum prin varietatea fenomenelor politice, abordarea fenomenologica foloseste si instrumentul de cercetare oferit de behaviorism structural-functionalism dar si aportul oferit de studiul ideilor politice, al documentelor politice deschizand drum, prin accentul pus pe schimbare, abordarilor viitorologice.

Studiul ideilor politice este, in buna masura, varianta contemporana a traditionalei filosofii politice – cel mai vechi mod de abordare a politicului, intemeiat de Platon. Intr-o ordine istorica a prezentarii abordarilor politicului ar fi trebuit sa fie prima. Astazi, insa, are o pozitie mai modesta, aceea de-a fi doar una din marile tendinte metodologice existente in eseul nostru.

In ce consta specificul ei? Care sunt tipurile de intrebari pe care abordarea filosofica a politicului le favorizeaza? Ce importanta mai au ele pentru intelegerea universului politic?

Trei mari sensuri pot fi atasate preocuparilor filosofice politice: cautarea guvernamantului optim; cercetarea naturii politicului, a esentei sale in vederea precizarii raportului dintre politica si morala; analiza valorilor si limbajului politic. Cum este si cum ar trebui sa fie un bun guvernamant? – este o intrebare specifica filosofiei politice. Deosebirea dintre abordarea structural-functionala si cea filosofica este data in principal in acest « trebuie » al actiunii umane prin care filosofia politica isi manifesta nonconformismul in raport cu o ordine data, exigenta pentru exemplaritatea actiunilor si comportamentelor ghidate nu doar de interese ci si de idei generoase, de idei, de idealuri.

Idealurile si marile valori precum, libertatea, egalitatea, solidaritatea pot fi si ele subsumate speciei idealului - “s-au nascut din insatisfactia noastra fata de realitate si, astfel, reprezinta, in geneza lor, o reactie la ceea ce este”, spune Giovanni Sartori. Si daca este asa “idealurile pot fi definite ca tablouri ale unei stari a lucrurilor, dezirabila si dorita care niciodata nu coincide - prin definitie – cu starea de fapt … Aceasta inseamna ca idealurile acompaniaza vicisitudinile istoriei”27) afirmandu-se ca forme esentiale ale constiintei critice asupra ei.

Abordarea filosofica initiaza si intretine dezbaterea asupra valorilor politice (ce este autoritatea? ce este legitimitatea? ce este libertatea? ce este egalitatea? ce este ordinea?) si, concomitent se ocupa cu ordinea termenilor, notiunilor, conceptelor din

26) Theda Skocpol, States and Social Revolutions. A comparative analysis France, Russia and China, Cambridge University Press, 1993, p.5

27) Giovanni Sartori, The Theory of Democracy Devisited, Part One: The Contemporany Debate, Chatham House Publishers Inc., Chatham New Jersey, 1987, p.68.

care este tesuta cunoasterea universului politic, de consistenta logica a argumentelor, de supozitiile intelectuale referitoare la analiza politica, materia asupra careia se apleaca cu precadere (de unde si posibilitatea de a putea fi asimilata cu istoria ideilor politice) apartine unei ordini secunde: nu politicul ci modul in care acesta a fost cunoscut (cunoastere ilustrata de marii ganditori politici) este materia cercetarii. Textele de autoritate in domeniu, interpretarile care le-au fost conferite in timp, impactul lor cultural si civilizatoriu dau continutul obiectului de interes al abordarii filosofice. Ea are indiscutabilul merit de-a face din marii ganditori ai tuturor timpurilor, contemporanii nostri, forte intelectuale active, dincolo de timp si peste timpuri.

Multi contesta astazi importanta acestui mod de abordare. A construi “pe umeri de giganti” – spre a folosi frumoasa expresie a lui Robert Merton pare prea putin original pentru iubitorii de originalitate cu orice pret. Dar, asa cum remarca Sartori – politolog care a probat remarcabil capacitatea de a utiliza in lucrarile sale toate tipurile de abordare a politicului: “Cea mai usoara cale de a fi original este de a sti putin. Tot asa societatea instruita a trecutului a dat permis de intrare oricui, o docta ignorantia (care stia ca nu stie) a fost usor inlocuita de aroganta si ignoranta, de oameni care credeau ca in lume n-a fost nicio lumina pana ce ei nu si-au aprins opaitul. Astfel de oameni, chiar cand au realizat ce au putut ei mai bine, au redescoperit pur si simplu umbrela”28.

Exista inca un conflict deschis intre „scientisti“ si „filosofi“. Se vorbeste despre “criza filosofiei politice”29, antrenata pe masura in care observatia si experimentul – promovate de specialisti empirici – inlocuiesc, tot mai mult, intentiile si speculatia rationala. Pe masura in care, specialistul empiric dezvolta teorii empirice a caror fundamentare sta in propozitii verificabile stiintific. Cu toate acestea, abordarea filosofica si in postura ei contemporana de “inger cazut” isi mentine un rol greu de neglijat. Ea ofera, mai mult decat orice alta abordare, perspectivele investigatiei valorilor si idealurilor politice, ea permite, mai mult decat orice alta abordare explicatia proceselor intelectuale pe care se sprijina investigatiile stiintifice, cum se ajunge la cunoasterea a ceea ce este cunoscut.

Studiul documentelor politice reprezinta o modalitate de cunoastere a politicului si politicii la fel de veche precum abordarea filosofica. Oricum, in conceptia celui caruia ii revine gloria intemeierii stiintei politice, Aristotel, ele sunt prezentate intr-o stransa legatura.

Potrivit unora dintre exegetii operei lui Aristotel, in programa de invatamant a liceului, cursului de etica ii succeda cel de politica, asa se explica de ce, Etica Nicomahica se incheie cu un accent deosebit pe modul in care urmeaza a fi organizat studiul politicului. Sa dam, insa, cuvantul parintelui fondator al stiintei politice: “Sa

incercam deci mai intai sa preluam elementele partial valabile din ceea ce au afirmat predecesorii nostri; apoi, bazandu-ne pe culegerea noastra de constitutii, vom cerceta cauzele ce au dus cetatile la prosperitate sau la ruina, precum si

28) Giovanni Sartori, The Theory of Democracy Devisited.Part Two:The Classical Issues, ed.cit., pp.503-504

29) Un instrument politic pentru cunoasterea dimensiunilor acestei crize ramane lucrarea lui Ovidiu Traznea, Filosofia politica, Editura Politica, 1986, pp.23-54.

cauzele prosperitatii sau ruinarii fiecarei forme de guvernamant si, de asemenea cauzele datorita carora unele cetati sunt bine guvernate, altele nu. Caci, dupa cum vom fi studiat toate aceste cauze, ne va fi mai usor sa discernem atat care este constitutia cea mai buna, cat si felul in care trebuie organizat fiecare regim politic, adica, de ce legi si traditii trebuie sa se faca uz”

Cu usurinta, in textul citat pot fi distinse normele metodologice pe care ni le propune Stagiritul, norme care vorbesc despre ingemanarea procedeelor deductive



(specifice abordarii filosofice) cu cele inductive, bazate pe observatie si experiment (favorizate, astazi, cu dezvoltarile de rigoare de abordarile empirice); se poate constata, deasemenea, ca accentul este pus pe cele din urma si, intre acestea, un loc distinct se asigura “culegerii noastre de constitutii”.

Dupa cum se stie, impreuna cu discipolii sai, Aristotel a politografiat (prima initiativa de acest fel cunoscuta in lume) 158 de constitutii. Vitregia timpurilor a facut sa ajunga pana la noi doar Constitutia atenienilor (si ea descoperita deabia la sfarsitul secolului 19). N-a putut insa impiedica inradacinarea si rodnicia procedeului in sine: arta si practica studiului documentelor politice.

Constitutiile au fost si raman documente politice31 de prima importanta dat fiind faptul ca, in calitatea lor de lege fundamentala a unui stat, conditiile definesc cadrul general in care evolueaza domeniile principale ale unei societati si legitimeaza exercitarea puterii politice stabilind principiile functionarii statului si raporturile dintre stat si cetateni. Prin analiza constitutiilor si principiilor care o structureaza se poate descoperi o anumita filosofie politica specifica fiecareia in parte: liberala, conservatoare, social-democrata, socialista, comunista, fascista, astfel ca, studiul lor poate servi si celor interesati de aria de raspandire a unor importante curente de idei.

Studiul documentelor politice cuprinde astazi nu numai textele constitutionale, ci si statutele, programele si platformele electorale ale partidelor politice - actori intrati mai tarziu decat statele pe scena politica dar jucand, pe tot parcursul modernitatii, roluri politice de prima marime. Lor li se adauga discursurile actorilor individuali ai politicului, biografii si memorii ale unui timp si despre un timp, relatarile presei referitoare la evenimentele de interes.

In oceanul de documente pe care il poate oferi o perioada sau alta, unele sunt scrise, altele pot fi orale; unele pot fi oficiale, altele neoficiale. Unele poarta semnaturile celebritatilor timpului, altele apartin anonimilor istoriei politice. A existat si inca mai exista prejudecata asupra unei mai mari certitudini oferite de cuvantul scris fata de cel rostit, de cel oficializat fata de cel neoficializat, de cel rostit de marii actori ai vietii publice fata de cel al “corului” care le “comenteaza prestatia”. Aceasta, cu toate ca, destul de repede cercetatorul poate afla ca intre constitutie si practica ei, intre un program si infaptuirea lui, intre memoriile unui personaj politic si istoria relatata prin ele, viata politica se incapataneaza sa introduca multe “zgomote”. S-a nascut, astfel, tendinta opusa care, ramanand in acelasi perimetru de investigatie,

30) Aristotel, Etica Nicomahica, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,

31) Faptul ca in unele tari nu exista Constitutie scrisa (ex. Marea Britanie) nu inseamna ca nu exista Constitutie.In asemenea cazuri, manifestarea “legii fundamentale” imbraca forma normelor cutumiare (devenite obiceiuri), traditiilor, practicilor cu caracter legislativ si executiv, conventiilor si procedurilor de guvernare, textelor cu caracter politico-juridic mai vechi sau mai noi.

favorizeaza tot ceea ce este neoficial ca fiind mai credibil. Exista insa, suficiente ratiuni si dovezi ca si “documentul neoficial”, prin el insusi, poate distorsiona cunoasterea obiectiva a universului politic. Fie ca este vorba de un gen sau altul de documente, ramane sarcina a cercetatorului evidentierea distorsiunilor pe care ele le pot produce, a semnificatiilor implicite si explicite pe care le au. Cei care opteaza pentru cercetarea documentelor politice ajung insa la certitudinea faptului ca: “adevarul politic este greu de obtinut si avem nevoie de orice metoda folositoare ca mecanism de al depista”32) si de a produce acordul intre dezordinea

Drept cadru al demersului de fata am folosit clasificarea lui Key Lawson. Am apreciat-o ca fiind un instrument folositor pentru introducerea in cunoasterea principalelor tipuri de abordare capabile sa ofere “descurcarea” “incurcaturilor politicului” sau a ceea ce Lawson numeste “politicul puzzles. Dar, prezentarea notelor definitorii ale fiecarei abordari nu este nici rezumatul si nici redarea textului in discutie. Publicul presupus al demersului de fata este, in multe privinte, asemanator publicului profesorului american; dar, tot in multe privinte diferit.

A sasea abordare avuta in atentie de Lawson este cea viitorologica; ea se centreaza cu precadere pe studierea viitorului politic, al unei natiuni, al comunitatii mondiale in asamblul ei sau al diversilor actori institutionali, grupali, individuali care participa la competitia politica.

Atunci cand interesul cercetarii se refera la marile nivele ale desfasurarii politicului (national, zonal, international) abordarea viitorologica poate fi ghidata de urmatoarele enunturi: “ceva ce este in curs de schimbare”; “ceva ce trebuie sa se schimbe”; “ceva ce se poate schimba”.33) Enunturile in cauza, vorbesc despre un anumit joc al posibililor, probabililor si dezirabililor in cadrul fiecaruia, considerat in parte. Viitorul probabil este explorat prin demersurile logico-nationale ale previziunii stiintifice. Politologia are in vedere cu precadere acest viitor. Viitorul posibil este construit cu ajutorul fanteziei si imaginatiei stiintifice si artistice, iar cel dezirabil (preferabil) este modelat avandu-se in vedere nevoile si optiunile valorice ale grupurilor sociale care participa la facerea istoriei. Astfel, primul enunt vorbeste mai apasat despre posibili si probabili, al doilea muta deja accentul pe dezirabili, in timp ce al treilea “sinteza intre primele doua tipuri” pune accentul pe crearea viitorului in conformitate cu modele sociale si idealuri sociale, tinand seama de faptul ca viitorul ramane intotdeauna “domeniu al incertitudinii”, ca “realitate potentiala” (Johan Galtunz) putand fi conceput ca un sistem dinamic deschis.

Primul enunt favorizeaza trecutul si prezentul pentru a face previziuni despre viitor. Sunt asa numitele previziuni tendentiale (de tipul celor econometrice si sociometrice): datele trecutului si prezentului pot indica un sens pentru ceea ce este posibil sa fie, daca acceptam teza unei anumite invariante structurale a realitatii date. Drept urmare viitorul va aparea ca avand caracteristicile unor procese declansate in trecut dar care-si vor manifesta potentialitatile (benefice sau regretabile) deabia in

32) Kay Lawson, Op. cit., p.21

33) Vezi Fred Mahler, Generatia anului 2000, Editura Politica, Bucuresti, 1988, pp 27-37. Autorul realizeaza un comentariu asupra unui studiu al Eleonorei Masini si al unui studiu al lui Claudio Mazziotta, cuprinse in: Giorgio Marbach (ed.), Previsioni di lungo periodo. Analisi esplorative, Franco Angeli Editore Milano, 1980 pp. 53-80.

viitor. In mod firesc, cercetarilor realizate sub auspiciile lui ”ceva ce este in curs de schimbare” li se reproseza ca in conceptia lor, viitorul este o reproducere a trecutului in care acesta ar fi deja “incutiat”, ca intr-o veche, celebra si foarte discutabila ipoteza biologica.

Al doilea enunt “ceva trebuie sa se schimbe” se deosebeste de primul, in principal, prin aceea ca solicita normativitatea abordarii, cunoasterea in vederea discernerii nu numai a viitorilor probabili ci si a celor posibili; iar dintre cei posibili, indicarea celor dezirabili. Favorizarea acestui enunt in abordarea viitorologica presupune asumarea constiintei, ca devenirea istorica este un proces ramificat, ca ea poate sa apara ca o succesiune fatala de epoci istorice, margele insirate pe firul timpului doar daca este privita retrospectiv si global, ca rezultanta a multiplelor actiuni si determinarile acestora. Privita prospectiv, si acesta este unghiul specific al cercetarii viitorului, devenirea istorica inceteaza de a mai parea lineara, afirmandu-se ca proces deschis, ramificat si mozaicat. Astfel ca, viitorul nu mai apare ca destin implacabil si unic, ci, mai degraba, ca rezultanta a actiunilor si angajarilor fortelor sociale si politice, orientate de diverse optiuni valorice, stimulate si actionate de vointa politica necesara obiectivarii lor.

“Ceva se poate schimba” este enuntul care semnifica abordarea viitorului in termenii proiectelor, sau, dupa expresia lui Bertrand de Jouvenel, formuland “conjecturi”, viitoruri posibile, mai multe alternative posibile ale dezvoltarii.” “Conjecturile”, subliniaza Bertrand de Jouvenel, nu sunt cunostinte, pentru ca, despre viitor, noi nu putem formula cunostinte. Ele sunt “constructia intelectuala a unui viitor posibil”, realizata si cu imaginatia - in mod analog cu creatia unei opere de arta; realizate plecand de la starile prezente, de la faptele purtatoare de viitor din care vor fi extrase urmarile lor posibile

Desigur, astfel de abordari ale viitorului presupun echipe pluridisciplinare si interdisciplinare, in interiorul carora politologii isi au locul si rolul lor. Doua metode calauzesc acest gen de intreprinderi: scenariile si predictiile; adesea ele sunt folosite in opozitie unele fata de altele.

Scenariile isi propun studierea celor mai relevanti viitori posibili. Potrivit obiectivului principal ele pot fi: descriptive (au in vedere viitorul probabil, viitorul plauzibil, viitorul posibil si cel imposibil) si normative, strategice - acestea avand in atentie si conditiile de implementare.

Mai specifice stiintei politice sunt previziunile, anticiparile evenimentelor viitoare bazate pe fenomene regulate din trecut. In stiinta politica, la fel ca si in alte stiinte sociale, previziunile (predictiile) au forma afirmatiilor conditionate de tipul: daca - atunci: daca exista anumite conditii, atunci sunt de asteptat anumite rezultate probabile.

Lumea politicii este plina de “accidente”, acestea nu pot fi predictibile. Lumea politicii, evenimentele ei rezulta dintr-o combinatie unica de factori multipli. Acesta este si motivul pentru care in stiinta politica numeroase previziuni sunt statuate drept probabilitati sau tendinte. Politologii si analistii politici se multumesc sa afirme ca in anumite conditii este probabil ca un anumit eveniment sa aiba loc, nu ca va avea loc

34) cf. Bertrand de Jouvenel, Progresul in om, Editura Politica, Bucuresti, 1983, p.718.

cu certitudine, chiar daca toate conditiile sunt indeplinite. Si chiar daca cercetatorul poate specifica si conditiile necesare si pe cele suficiente pentru producerea unui rezultat anumit, predictia sa nu va fi probabilistica ci, mai degraba ramane o predictie determinista de tip conditional. Nu intamplator, Karl Popper respingand doctrina determinismului istoric ca fiind o superstitie, solicitand specialistilor in stiinte sociale sa renunte la “visul de-a ferici lumea” in ansamblul ei, descifrandu-i destinul istoric unic, afirma concomitent dreptul specialistilor de-a ramane “corectori ai lumii, dar niste corectori modesti” (p.XIX) capabili sa ofere “tehnologii sociale graduale” (p.39). In respectul unei asemenea atitudini, stiintele sociale pot oferi legi si ipoteze similare celor din stiintele naturii. Intre acestea pot fi amintite: legea revolutiilor (Platon)- o revolutie nu poate avea succes daca clasa conducatoare nu este slabita prin disensiuni politice sau nu este infranta in razboi; legea coruptiei politice (lord Acton)- nu se poate oferi putere politica unui om asupra altor oameni fara sa nu apara tentatia de a abuza de ea; tentatia creste aproximativ egal cu cantitatea de putere acumulata ilegal; legea reformelor politice - nu se poate introduce o reforma politica fara sa se produca o intarire a fortelor de opozitie pana la un nivel aproximativ egal cu cel atins de amploarea reformei.

Astfel de afirmatii predictive pot fi deduse dintr-o teorie politica deja existenta sau pot fi formulate inductiv prin observarea unor cazuri care evidentiaza o asociere intre variabile. De multe ori, atunci cand s-a plecat de la observarea unor cazuri, s-a ajuns la formularea de noi teorii care au oferit posibilitatea deductiei unor noi predictii. Dar, capacitatea predictiva a stiintei politice ramane limitata la comportamentul probabil, tipic sau modal; raman prea multe variabile necunoscute pentru ca cercetarea sa prevada siguranta producerii unui anumit eveniment. Tocmai de aceea, Mattei Dogan si Dominique Pelassy, referindu-se la importanta analizelor comparative, a sistematizarii materialului investigat pentru deschiderea demersului spre predictie, atrag atentia ca “singurul lucru pe care-l poate face comparatistul este sa stabileasca un anume numar de corelatii, care implica faptul ca <<pana acum>>sau <<in trecut>>cutare fenomen a produs cutare consecinte”. Acest gen de predictie, ramanea ea insasi “fragila” in fata unei potentialitati viitoare pline de “evenimente” pure.

Alegerea uneia sau alteia din abordarile amintite depinde de natura subiectului -problema supus observatiei, de interesul si formatia intelectuala a cercetatorului. Nici una dintre ele nu ne ofera insa solutia definitiva, unica si de necontestat pentru subiectul-problema supus observatiei. Fiecare in parte si toate impreuna au capacitatea de a contribui la o mai buna intelegere a ceea ce se intampla sub infatisarea mereu schimbatoare a fenomenalitatii politicului.

Numarul mare de tratate, enciclopedii si manuale de politologie probeaza existenta unui imens travaliu stiintific in domeniu si capacitatea de a fi structurat

35) vezi Karl Popper, Mizeria istoricismului, Editura All, Bucuresti, 1976

36) Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Cum sa comparam natiunile.Sociologie politica comparativa, Editura Alternative, Bucuresti, 1993, pp. 201; 202.

intr-un corp semnificativ de cunostinte apt sa participe la formarea si orientarea conduitelor politice intr-o lume mereu mai complexa. Iscusinta analitica, rafinata prin varietatea de metode si procedee politologice este parte componenta si esentiala a acestui corp de cunostinte.

Conceptele si importanta lor

La inceput si la sfarsit este conceptul: functiile conceptului

Iscusinta analitica este vital legata de calitatea conceptelor folosite in organizarea discursului politologic. Notiuni cu grad mare de generalitate, in care sunt retinute insusirile esentiale si necesare ale unei clase de obiecte, conceptele sunt, in acelasi timp, si principalul rezultat al cunoasterii si principalul instrument de cunoastere. Aceasta dubla calitate le confera privilegiul de-a putea fi considerat ca adevarata piatra de temelie a oricarei constructii stiintifice.

In orice cercetare, fie ea empirica, fie ea teoretica, elementul fundamental al intregului demers cognitiv ramane conceptul; el este direct responsabil de calitatea organizarii experientei cognitive si de rezultatele obtinute. “El furnizeaza un model pentru organizarea perceptiilor umane, identifica obiectele observatiei si gandirii, clasifica obiectele dupa proprietati si atribute sau dupa similaritati si deosebiri, leaga obiectele in timp si spatiu, leaga seturi de propozitii in structuri de mare complexitate”. 1)

In stiintele politice, in stiintele socio-umane in general, conceptele indeplinesc urmatoarele patru functii:

depoziteaza informatii culese si prelucrate referitoare la clasele de obiecte apartinand politicului; conceptele sunt, deci, depozitare de date;

organizeaza datele culese si prelucrate; conceptele ofera cadrul teoretic necesar pentru clasificarea datelor “dupa proprietati si atribute”, “dupa similaritati si deosebiri”, le coreleaza in “timp si spatiu”;

“lentile perceptive” prin care universul politic este “privit” si “citit”; conceptele ofera “un model pentru organizarea perceptiilor umane, identifica obiectele observatiei si gandirii”. Ele pot mari si lumina anumite caracteristici ale fenomenalitatii politice, pot micsora sau obscura altele; astfel ca valoarea demersului cognitiv este direct proportionala cu calitatea conceptualizarii;

conceptele sunt elemente pentru constructii teoretice: ipotezele, axiomele, teoriile politice sunt concepte inlantuite, decurgand unele din altele, presupunandu-se unele pe altele, “chemandu-se” unele pe altele. Sau, dupa exprimarea lui Meeham, conceptele “leaga seturi de propozitii in structuri de mare complexitate”, in teorii politice.2)

1) Eugene Meeham, The Foundations of Political Analysis: Empirical and Normative, Homewood, Dorsey, 1971, p.30.

2) Pentru dezbaterea privind conceptele si rolul lor in organizarea ansamblului experientei patologice si a rezultatelor acesteia vezi: David V.J.Bell, Power, Influence and Autority: An Essay in Political Lingvistics; Giovanni Satori, Fred Riggs, Henry Teune, Tower of Babel. On the Definition and Analysis of Concept of Social Science; Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Cum sa comparam natiunile, Sociologie politica comparativa.

Cele patru functii, anterior amintite, vorbesc despre faptul ca soliditatea unei discipline stiintifice depinde esential de calitatea sistemului sau conceptual, de capacitatea acestuia de a se adecva specificului campului problematic asupra caruia lucreaza, promovand intelegerea si o comunicare cu sens. Preocuparea politologilor pentru standardizarea si codificarea conceptelor - atat cat este posibil intr-un teritoriu in care adevarul mai mult dezbina decat uneste - este componenta esentiala de manisfestare a creativitatii politologice si a disciplinei insasi. Analiza principalelor concepte in care politologia isi depoziteaza si organizeaza datele, prin care ofera “lecturile” complexului univers politic si constructiile teoretice ale acestuia reprezinta, in buna masura, analiza disciplinei insasi.

Un grup de cercetatori, a avut curiozitatea, intrutotul laudabila, de a lista termenii utilizati in diverse constructii politologice.3) Inventarul realizat este impresionant si in privinta efortului realizatorilor si in privinta bogatiei si varietatii pieselor cu care construieste politologia: 21.927 termeni. Aceasta bogatie si varietate a pieselor implicate in constructie da inca o data masura formidabilei intuitii pe care a avut-o Platon si pe care mai apoi a fundamentat-o, de a defini politica drept “stiinta arhitectonica”. Dintre cei 21.927 termeni peste 1.000 sunt apreciati de maxima trebuinta pentru cei ce incep studiul politicului, considerati fiind echipament cultural de baza pentru orientarea creatoare in domeniu si pentru posibilitatea unei comunicari cu sens.

Turnul Babel si biografiile conceptuale ca remediu

Daca bogatia si varietatea vocabularului politologic sunt impresionante, acuratetea lui, capacitatea unei importante parti a sale de a raspunde functiilor care-i sunt incredintate sunt puse la indoiala.

La mijlocul anilor ’70, Govanni Sartori si alti importanti politologi din perioada postbelica fac un aspru rechizitoriu starii sistemului conceptual utilizat de diversele stiinte sociale si politice. Starea sistemului este diagnosticata ca prezentand sindromul “Turnului Babel”. Simptomatica starii de “Turn Babel” poate fi sistematizata prin: imprecizie, ambiguitate, confuzie.

Punand in discutie boala, Sartori, Riggs, Teune si alti cercetatori, incearca si stabilirea etiologiei acesteia. Drept urmare, pot fi identificate cateva mari directii ale evolutiei si structurare a discursului politologic, toate responsabile, mai mult sau mai putin, pentru aceasta stare de Turn Babel.

Majoritatea termenilor cu care opereaza stiintele politice (si nu numai ele) provin din greaca veche si din latina. In spatiul de gandire european si cel aflat in aria lui de iradiere culturala, cel putin. Majoritatea cercetatorilor contemporani ignora radacinile etimologice ale vocabularului politic. Ori, diferentele etimologice sunt intotdeauna diferente de sens. Cercetatorul contemporan, mantuitor al acestor termeni, doar cu titlu de exceptie va considera ca orientarea in universul lingvistic al

3) Ralph Goldman, Philip G.Schoner, De Vera E. Pentany, The Political Science. Concept Inventary, Clio Books, Oxford: England, 1980.

Eladei si Romei antice face parte din echipamentul cultural necesar construirii unui demers cognitiv legat de fenomene actuale. Aceasta ignorare a radacinilor etimologice a vocabularului politologic poate fi considerata o prima cauza producatoare a sindromului Turnului Babel.

In al doilea rand, o responsabilitate pentru starea actuala a terminologiei cu care opereaza stiintele socio-umane revine excesului in utilizarea abordarilor behavioralismului. Mai multe decenii, in secolul XX, behaviorismul a fost orientare dominanta. Pe langa efectele pozitive, legate de aspiratiile spre precizie si rigoare (utilizarea datelor care suporta cuantificare si masurare, formularea si testarea unor ipoteze empirice) caracteristice behavioralismului, insistenta pe tehnica cercetarii in detrimentul substantei cercetarii a condus la un anumit dispret pentru teoria istorica si politica. Acest dispret, purtat de unii ca un soi de blazon, a participat semnificativ la starea de Turn Babel. O buna parte a cercetatorilor nu sunt constienti de evolutia si semnificatia istorica a conceptelor fundamentale, de faptul ca, fiecare concept major care organizeaza campul intelegerii este un produs al experientelor si experimentarilor istorice. Tocmai de aceea, istoria ideilor politice nu poate fi considerata o preocupare strict comemorativa sau manifestare de eruditie sterila. Este insotitoarea permanenta a oricarui demers politologic care aspira sa-si onoreze numele. Ca in cazul filosofiei, ca in cazul majoritatii stiintelor culturii, latura istorica, devenirea unui obiect stiintific nu este simplu preambul, ci parte constitutiva a acestuia.

Alaturi de ignorarea radacinilor etimologice si de dispretul pentru teoria istorica si politica, diagnosticienii starii de Turn Babel atentioneaza asupra consecintelor posibile si reale ale proceselor care guverneaza dezvoltarea contemporana a stiintelor in general.

Dogan si Pahre apreciaza ca principalele procese care guverneaza stiitele contemporane pot fi reduse la doua: specializarea si hibridizarea. Amandoua concura la intensificarea fenomenului de migratie a conceptelor si termenilor dintr-un domeniu in altul, cu consecinte pozitive, dar si negative.

Specializarea antreneaza ramificarea stiintelor si aparitia unei multitudini de subdiscipline care parceleaza teritorii, odinioara aflate sub suveranitatea uneia si aceleiasi stiinte. La randul lor, specializarile sunt acompaniate de incrucisari ale subdisciplinelor rezultate, si astfel, asistam la fluidizarea frontierelor dintre stiinte si dintre disciplinele autonomizate fata de una si aceeasi stiinta. Se constituie, prin aceste procese, zone interstitiale care ofera in mai mare masura “sansa de a gasi piatra filosofala”decat oferisera dezvoltarea si practicarea traditionala a unei stiinte sau a alteia. In aceste zone interstitiale, importul si exportul de concepte, metode, procedee, specialisti, si chiar teorii explicative, este cel mai intens.

Este adevarat, ca si in privinta conceptelor si in privinta metodelor, si in privinta specialistilor, politologia si subdisciplinele ei, mai mult importa decat exporta; ca ea a devenit un fel de “nod de comunicatie” intre multiplele stiinte socio-umane. Potrivit lui Pahre si Dogan, nici specializarea si nici hibridizarea nu reprezinta pericole reale desi, ambele pun in discutie identitatea politologiei, produc o criza a acestei identitati. Imprumuturile sunt justificate daca pot fi convertite in instrumenete ale unei imaginatii politologice creatoare: “A imprumuta nu inseamna pur si simplu a imita, ci a semana cu inteligenta un camp nou”4).

Dar, unde Dogan si Pahre vad partea plina a paharului, Sartori, Easton Philippart nu pot sa nu observe ca paharul este, totusi, pe jumatate gol. Si aceasta a doua jumatate vine si ea sa marturisesca despre alte efecte ale specializarii excesive si hibridizarilor fanteziste. Intre aceste efecte, cel aflat in stransa legatura cu starea de Turn Babel este: pierderea cursului principal al discursului politologic si prin aceasta, pierderea identitatii acesteia, identitate cucerita greu si tarziu.

Importul conceptual excesiv este determinat, adesea, de considerente care tin de moda zilei si nu de ratiunile problematicii de investigat. Aceasta maniera de intemeiere a imprumutului conceptual este denumita de Sartori: novitism, pretul pus pe norietatea socanta, pe originalitatea parelnica, indiferent si chiar inconstient fata de posibilele consecinte intelectuale, morale si actionale. Novitismul este comportamentul pseudostiintific care incurajeaza amestecul intelectual de carti, terminologie si metode fara extinderea cuvenita a cunoasterii conceptuale.

Rezumand, starea de Turn Babel este generata de patru mari directii de evolutie a limbajului specializat al stiintelor socio-umane: pierderea legaturilor etimologice, pierderea legaturilor istorice, pierderea cursului principal al discursului politologic si novitismul. Drept urmare, o posibila sansa pentru diminuarea starii de Turn Babel si pentru sustinerea unui efort vizand standardizarea conceptelor cu care opereaza politologia poate consta in refacerea legaturilor pierdute si a cursului principal al discursului politologic ca discurs teoretic si in descurajarea comportamentelor desemnate de Sartori ca “novitiste”.

Desi pandit de pericole, inclusiv acela de-a nu-si atinge tinta, efortul merita a fi facut. Lessing spunea ca daca Dumnezeu ar tine intr-o mana adevarul si in alta calea catre adevar si i-ar da posibilitatea sa aleaga, ar alege calea. E mai pe masura omului si omenescului. Calea pe care o propun este aceea a refacerii biografiei unora din conceptele constituite ca puncte nodale ale unor mari teorii politice. Astfel ca, strabaterea acestei cai este strajuita de mari nume ale gandirii politice fara de care disciplina insasi, stadiul ei contemporan ar fi de neconceput.

Conceptele sunt idei exprimate prin cuvinte. Se poate afirma si invers: in oricare stiinta, cuvintele folosite sunt simboluri menite sa exprime un concept. Biografiile istorice ale conceptelor - idei exprimate prin cuvinte - simboluri prin care a inaintat cunoasterea universului politic si actiunea umana de modificare a lui reprezinta una din cele mai semnificative aventuri in care s-a antrenat umanitatea.

“Je suis tombé par terre:

C’est á faute de Voltaire,

Le nez dans ruisseau

C’est á faute de Rousseau.”

De mai bine de un secol, acest cantecel, cunoscut sub numele: “Refrenul lui Gavroche” este cantat de milioane de copii din lumea intreaga, dat fiind succesul romanului lui Victor Hugo, Mizerabilii si popularitatea de care se bucura unul din personajele acestuia, Gavroche. Mai putin cunoscut este ca acest cantecel nu este

4) Mattei Dogan, Robert Pahre, Noile stiinte sociale, in “Alternative”, nr. 17-18, 1991, p.12.

creatia lui Hugo; marele scriitor francez si unul dintre parintii spirituali ai ideii europene, a cules doar cantecelul5). Ceea ce astazi cunoastem ca fiind “Refrenul lui Gavroche” este creatie anonima, folclor. Dar, in ordinea ideilor de fata, tocmai caracterul sau anonim este semnificativ.

“Refrenul lui Gavroche” marturiseste despre intrarea in constiinta comuna a unor idei impreuna cu numele celor de care este legata formularea lor; in cazul de fata: Voltaire si Rousseau. Este de la sine inteles ca un “Gavroche” sau altul, chiar parizian fiind, nu a citit si nici macar frunzarit scrierile autorilor sagalnic incriminati ca responsabili pentru neplacutele evenimente ale vietii cotidiene. Totusi, refrenul marturiseste convingator, ca fragmente de idei apartinand unor constructii teoretice patrund intr-un fel sau altul in constiinta omului obisnuit, sunt receptionate, evaluate, transformate si reproduse in comportamentele omului “de pe strada”, ale omului care se afla in afara dezbaterilor “de specialitate”. Intr-o forma sau alta, venerate sau caricaturizate, idei politice semnificative devin echipament cultural al oamenilor obisnuiti, “lentilele lor perceptive” pentru orientarea in lumi in care traiesc si pentru evaluarea acesteia.

Conceptele politice, marile idei politice sunt, in primul rand, forme ale creativitatii intelectuale. Dincolo de intentiile implicite sau explicite ale autorilor care participa la forjarea lor, primul public al ideilor si constructiilor teoretice este alcatuit de expertii in domeniu si prima arie de raspandire este campul teoretic deja existent.

Dar, cele mai semnificative concepte-idei vor fi preluate de diversi actori politici, specializati in actiunea politica (oameni politici, grupuri de interese, asociatii, organizatii, partide) si vor suporta o importanta transformare. Din instrumente teoretice, judecate exclusiv din punctul de vedere al valorii lor acustice, ele devin instrumente strategice, judecate dupa capacitatea lor de-a participa la succesul obiectivelor urmarite prin actiunea politica. In aceasta a doua etapa a biografiilor, conceptele-idei se incarca cu aluviunile aduse de actiunea grupurilor care le-au tranformat in stindard de lupta. Spre deosebire de publicul lor initial si de aria lor initiala de raspandire, in a doua etapa a vietii, publicul lor este mult mai larg: actori politici indeplinesc si o functie de difuzare sociala a ideilor politice. Acest nou public nu coincide cu cel al expertilor si nici chiar nu-l inglobeaza pe acesta; eventual, il intersecteaza. La fel, aria interesului nu mai este definita prin campul teoretic deja existent ci prin unul actional.

Repetate de mii si mii de ori, trecute prin mii si mii de guri, minti si destine, conceptele-idei isi uita adesea, parintii si locul nasterii, intemeindu-si o alta viata. Mai mult, sfarsesc prin a deveni slogan, deviza de lupta, afis, cliseu verbal, element in compozitia aerului social al unui timp, inspirat si expirat de omul cotidian. Este a treia etapa, posibila, a miscarii ideii-concept. Ea ar putea fi definita ca o cadere in folclor, ideea ajunsa in “gura satului”.

Nu toate conceptele rezultate din meditatia specializata asupra politicului parcurg obligatoriu cele trei etape. Nu toate poarta in ele blestemul - sau poate sansa? – cadere in folclor.

5) cf. Albert Meynier, Jean-Jacques Rousseau Revolutionaire, Editions Schleicher Frêres, Paris (f.a.), pp.11 – 12.

Cele mai expuse la fenomenologia amintita, sunt cele apartinand unor sisteme teoretice in care ordinea riguroasa a ideilor este dublata de o intensa energie pasionala. Un caz celebru este, fara indoiala, oferit de ideile politice ale lui Rousseau. Astfel ca, referirea lui Gavroche la celebrul contractualist, nu este deloc intamplatoare. Jean Starobinski subliniaza, cu indreptatire, ca trasatura definitorie a operei politice apartinand lui Rousseau este data de “alianta fecunda dintre puterile reflectiei si elanul cald al pasiunii” astfel ca, “ideea si sentimentul se imbina strans: enuntul doctrinal capata vehementa unui apel, in timp ce pasiunea tinde sa se proiecteze si sa se clarifice intr-un discurs rational de mare anvergura”6.

Ideile politice care epuizeaza toate cele trei stadii ale evolutiei lor se pot articula in adevarate variante populare ale unor reputate idei politice, caracterizate mai bine de abaterile de la modelul initial decat de asemanarile cu el. Abaterile devin cu atat mai semnificative cu cat aria sociala in care se propaga ideea este mai extinsa si, deci, mai eterogena sub aspect cultural. Abaterile de la modelul initial pot fi considerate si ca un soi de meditatie colectiva asupra unor idei si teme persistente in constiinta istorica a unor sau mai multor generatii. Oricum, participarea celor multi la viata politica este mai dependenta de aceste presupuse relatii directe si univoce cu ideea “pura”.

Primul nivel - al creatiei teoretice - supune ideile politice rationalitatii epistemice. Celelalte doua nivele supunand aceleasi idei exigentelor actiunii, inevitabil, le instrumentalizeaza. Instrumentele euristice devin instrumente pragmatice.

Ideile politice care traiesc prin toate cele trei stadii mentionate se pot articula in adevarate variante populare ale unor reputate teorii politice, caracterizate mai bine prin abaterile fata de modelul initial decat prin asemanarile cu el. Abaterile sunt cu atat mai semnificative cu cat aria sociala in care se propaga ideea este mai extinsa si deci, mai eterogena sub aspect cultural. Ele pot fi considerate si ca un soi de meditatie colectiva asupra temelor persistente care se impun constiintei istorice. Oricum, participarea celor multi la viata politica este dependenta de aceasta meditatie colectiva decat de presupuse relatii directe si univoce cu ideea “pura”.

Daca la primul nivel, al creatiei teoretice, ideile se supun ratiunilor epistemice, la celelalte doua nivele ele sunt puternic instrumentalizate, supuse exigentelor actiunii. Instrumentele euristice devin instrumente pragmatice. Prin toate aceste deosebiri care jaloneaza biografia conceptelor politice un fapt important se evidentiaza: fenomenul politic este concomitent cunoastere si actiune; productia de idei acompaniaza permanent ansamblul intreprinderilor, tentativelor si deciziilor umane. Conduitele verbale, vocabularul expresiv au valoare egala cu actiunea propriu-zisa, uneori putand chiar sa o suplineasca.

6) Jean Starobinsky, 1789. Emblemele ratiunii , Editura Meridiane, Bucuresti, 1990, pp. 47-48

Concepte care delimiteaza

si construiesc obiectul de studiu al stiintei politice

Principalele concepte in discutie sunt: politicul si politica (politicile). Si forma masculina si cea feminina pot fi utilizate ca substantive, ca adjective, la singular si la plural. De fiecare data au semnificatii sensibil diferite.

Incepem cu politicul si politica in calitatea lor de substantive, luand in calcul si forma lor masculina si forma lor feminina. Deoarece forma feminina este cea mai des utilizata va propun sa-i dam intaietate.

In sens larg, politica este un tip de activitate umana “prin care oamenii fac, pastreaza si imbunatatesc regulile generale sub care traiesc”.1 Considerata ca subiect academic, si scrisa atunci cu majuscula: Politica, ea poate fi definita ca studiu al activitatilor politice si al rezultatelor acestei activitati. Prin urmare, prin acelasi cuvant se desemneaza: a) practica organizarii si conducerii marilor comunitati umane 

b) reflectia sistematica asupra acestei practici.

Care este specificul acestei practici, prin care ea se distinge in ansamblul altor practici omenesti?

Doua dictionare (ambele traduse in limba romana)2 propun sa intelegem acest specific dupa cum urmeaza: o activitate preocupata sa medieze conflicte, conflictele inerente intr-o societate prin decizii care se impun intregii comunitati. Acest accent ne conduce la adevarul ca politica este legata de fenomenele conflictului si cooperarii; ca existenta unor nevoi, interese diferite, adesea chiar opuse pot pune la indoiala chiar regulile care ordoneaza viata unui popor. Dar, oamenii recunosc ca, tocmai nevoia de a schimba reguli sau a le pastra, ii obliga sa actioneze impreuna. Politica este o actiune comuna, mai degraba decat individuala; e o actiune “impreuna”; Hannah Arendt este cea care a subliniat ca nu doar conflictul ci si solidaritatea reprezinta o fata importanta a politicii: “actiune in concert”; “actiune concertata”.

Sa rezumam, cu ajutorul lui C. Bocancea si A. Carpinschi3 care sunt elementele definitorii ale contextului politicii:

a) diversitatea opiniilor (si privind obiectivele si mijloacele). Nu exista politica in societati in care trei gandesc la fel;

b) procesul decizional (mecanismul negocierilor, al sintezei compromisului, al impunerii unei vointe particulare ca vointa generala – la limita);

c) decizia sa poate fi implementata ca obligatorie utilizandu-se constrangerea, forta publica.

=> in sensul ei larg, politica este o cautare a rezolvarii conflictelor (nu toate pot fi rezolvate), cautare decurganda din diversitatea umana si din lipsa (scarcity

Functie de specificul acestui context, pot fi identificate 4 notiuni diferite:

1) A. Heywood, Key concepts in Politics, Palgrave, 2001, p.33.

2) Este vorba de Enciclopedia Blackwell si de Dictionar de analiza politica (Plano, Riggs, Robin)

3) C.Bocancea, A. Carpinschi, Stiinta politicii, Ed. Universitatii “Al.I.Cuza”, 1998, p. 55.

a)      politica este arta guvernarii si activitatilor statale (definitia clasica, cea mai veche); se poate constata ca, potrivit acestei notiuni, multe institutii si activitati publice sunt considerate “nepolitice”. Stiinta politica = stiinta a statului. Atentie focalizata pe personalul si mijloacele guvernamantului.

b)       politica este o activitate publica asociata cu conducerea problemelor comunitatii.

c)       politica este o modalitate specifica de remediere sau stapanire a conflictelor prin compromis, conciliere, negociere si nu in primul rand prin forta. Ea devine “arta a posibilului“ presupunand rezolvari prin dzbatere si arbitraj (moderator) si nu prin solutie militara.

d)       politica este asociata cu producerea, distribuirea si folosirea resurselor in interiorul unei societati de catre un grup sau altul (puterea politica = puterea unei clase fata de alta clasa). Politica = opresiune, subjugare.

Care este sensul actiunii politice in raport cu comunitatea?

Sociologul francez, Jean Boudain, sesizeaza ca opinia comuna ataseaza actiunii politice doua sensuri, valori: unul nobil, altul vulgar.

“Nobil”- politica pacifica, asigura miscarii sociale o finalitate pozitiva: binele comun.

“Vulgar”- o activitate murdara, degradanta, un spatiu al jocurilor sterile, al vorbariei fara rost, al manifestarii ambitiilor tuturor arivistilor si oamenilor de nimic. Multi se declara apatici pentru a sublinia ca sunt morali.

Nu se poate nega faptul ca politica are culise suspecte, jocuri care n-au nimic comun cu binele public, abdicari de la adevar si moralitate. Important este ca ele sa nu se transforme din accidente in reguli.

J.Freund (L’essence du politique): “o activitate sociala, care-si propune sa asigure securitatea externa si concordia interna a unei unitati politice particulare prin forta fondata in general pe drept, garantand ordinea in mijlocul luptelor care se nasc din diversitatea si divergenta opiniilor si intereselor“.

Ce este politicul ? (le politique - in franceza, masculinul desemneaza si pe politician, persoana care detine un rol politic - sens neutru - dar si persoana care se implica in politica pentru interese si orgolii personale - sens peiorativ. Politicianism - politica orientata spre rezolvarea problemelor personale – politruc – indrumatorul politic din armata, cultura, etc.) El desemneaza un domeniu distinct al socialului “ansamblul reglajelor care asigura unitatea si perenitatea unui spatiu social eterogen si conflictual“(Boudain). Acest domeniu distinct este, concomitent, punct de plecare al actiunilor politice si rezultanta obiectivata a acestora.

Structura acestui domeniu se constituie din trei mari niveluri:

-relatii politice - guvernant-guvernat

- amic – inamic

- public-privat

-institutii politice

-cultura politica

Coordonatele fiintarii politicului

Fiintarea politicului se desfasoara pe urmatoarele dimensiuni: spatiala (geografica); istorica; ludica; religioasa.

Dimensiunea ludica: politicul fiinteaza ca joc. Coordonata ludica este proprie tuturor tipurilor de actiune sociala. In cazul politicului, aspectul ludic este, insa, unul de substanta, nu doar o forma accidentala. Orice joc are reguli la care partenerii se raporteaza in conceperea strategiilor si in evaluarea reciproca a comportamentului. Atacantii jocului politic poarta denumirea de actori: un eveniment, o actiune, iau infatisarea unei drame, tragedii, comedii. Despre unii actori politici (individuali sau colectivi) se spune ca au incalcat regulile jocului. Din aceste expresii curente rezulta ca in cunoasterea comuna s-a infaptuit ideea ca politicul trebuie normat, ca orice joc social, mai mult decat orice joc social pentru ca el afecteaza marile comunitati umane. Exista si constiinta ca, in fiintarea sa cotidiana, politicul incalca regulile pe care si le-a afirmat public, ca “in culise se joaca alt joc”, departe de ochiul public.

Constitutia ludica a politicului rezida si din maniera teatrala a fiintarii sale; se regizeaza, se proiecteaza o imagine care vorbeste de ceea ce ar trebui sa fie, nu de ceea ce este. Decoruri, masti, machiaje, efecte de scena, sufleuri de replici potrivite la momentul potrivit, lovituri de teatru (actiuni si decizii neasteptate).

Utilizand repertoriul si recuzita teatrului, jocul politic reia motivul ancestral al luptei dintre bine si rau, dintre ordine si haos. El este un joc al organizarii, civilizarii si rationalizarii socialului, in contrast cu dezordinea si anarhia.

Coordonata ludica se prelungeste in cea religioasa. Carl Schmitt, in Teologia Politica, Ed. Universal Dalsi, 1996, p.56, subliniaza ca cel putin la nivelul limbajului avem de-a face cu continuitatea religiosului si politicului: “Toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a statului, sunt concepte teologice secularizate. Unele au fost transferate din teologie la teoria statului, D-zeu atotputernic a devenit legiuitorul atotputernic; se vorbeste in politica moderna despre charisma, despre cultul personalitatii; unele conceptii politice sunt taxate ca dogmatice, ortodoxe, schismatice, eretice. Fanatismul este si politic nu numai religios; credinta si fidelitatea sunt solicitate nu doar in raport cu divinitatea si cu grupul politic, liderul politic, ideologia politica”.

Orice societate atasazea ordinea care-i este proprie, unei ordini care o depaseste. Puterea este sacralizata pentru ca orice societate isi afirma dorinta de eternitate si se teme de intoarcerea in haos. Sacrul si puterea se intersecteaza in punctul nevralgic al societatii: ordinea. Puterea este restaurarea ordinii.

Coordonata temporala: politicul fiinteaza ca istorie politica. A face politica = a face istorie. Dumneavoastra stiti ca istoria, cunoasterea istorica acorda atentie evenimentelor politice, nasterii si mortii, Imperiilor, statelor, inscaunarii si mortii suveranilor, faptelor de glorie ai diversilor eroi, razboinicilor, revolutiilor si restauratiilor.

Pentru viata politica a oricarei comunitati trecutul istoric este o dimensiune fundamentala. Istorie = o reconstructie selectiva si subiectiva a politicului. Istorie = mijloc esential de sondare a identitatii proprii. Politicul nu exista decat ca fiintare istorica. Istoria = legitimare sau delegitimare a prezentului. Orice politica se prezinta, astfel, ca un proiect istoric care se alimenteaza din “lectiile” trecutului pentru a prepara viitorul.

Deoarece fiinteaza in dimensiunea istorica si pe fundament temporal, politicul are si o coordonata spatiala. Asezarile umane depind de cadrul natural (climat, forma de relief, bogatii). Politica statelor isi are motivarea in geografia lor, spunea Napoleon.

Puterea politica se exercita asupra unei populatii care locuieste pe un teritoriu determinat. Asezarea unui stat din punct de vedere geografic influenteaza politica lui economica, de aliante, rolul sau strategic.

Daca geografia statelor nu le determina strict politica, ea le ofera resursele, le impune constrangerile si le deseneaza un anumit ideal politic.

=> Ludicul, religiosul, istoricul, spatialul = determinative antice (predicatele) substantei politicului. Ele au valoare sau semnificatie doar asumate intr-un orizont reflexiv.

Locul politicii este sistemul politic, vazut ca sistem de interactiuni prin care valorile urmeaza a fi trimise unei societati in mod imperativ. Politicul = o atribuire imperativa de valori pentru societate.

Sistemul politic = totalitatea raporturilor dintre intrari si iesiri.

Text Box:                     outpus

Text Box: Gate keepersText Box: inputsText Box: guvernamant

Text Box: inputsText Box: poporul

Pazitorii de bariera

Gasitorii de cariera

Text Box: outputs

Iesirile (outputs) = deciziile si actiunile guvernarii, elaborarea legilor, alocarea fondurilor publice, stabilirea taxelor.

Intrarile (inputs) = cererile si suporturile venind de la public.

- Cererile: presiuni pentru standarde de viata inalte, imbunatatirea

prospectelor de angajare, protectia pentru drepturi individuale, ale minoritatilor.

- Suporturile: caile prin care publicul contribuie la sistemul politic prin taxe, participare la viata publica.

Gate keepers = parti de grupuri de presiune, regleaza intrarile, orienteaza perceptia publica, ajuta la conturarea formei in care se prezinta cererile.

Concepte esential contestate

Conceptul = o idee despre ceva, exprimata printr-un cuvant sau o fraza scurta. Conceptele sunt generale si tocmai de aceea sunt pasi necesari in procesul gandirii, instrumente cu care: gandimcriticamargumentamexplicamanalizam.

1 5 3 2 4

A. Concepte normative – ele sunt descrise ca valori (se refera la principii morale sau idealuri); ele apartin sferei lui trebuie, drept urmare ele prescriu si propun comportamente, mai degraba decat descriu fapte, evenimente, situatii (libertate, egalitate, toleranta, dreptate, etc.). Este greu sa le izolezi de credinte ideologice sau filosofice, sau morale.

B. Concepte descriptive – ele se refera la fapte care au o existenta pe cat de obiectiva, pe atat de demonstrabila, apartin sferei lui este: ordine, putere, autoritate. Sunt considerate valoric neutre: ele stau sub semnul examinarii stiintifice.

A - filosofie politica; B - stiinta politica;

Dar: - in marea majoritate a conceptelor politice faptele si valorile se intrepatrund; conceptele descriptive sunt adesea incarcate de implicatiile morale, filosofice, ideologice (autoritate ; legitimitate). Este imposibil sa realizezi un divort complet intre concept si judecatile de valoare asociate lui. Drept urmare, toate conceptele (normative sau descriptive trebuie intelese in lumina perspectivelor ideologice ale celor care le utilizeaza).

- ceea ce se cunoaste sub denumirea de “political correctness” (PC) este o incercare de a rezolva aceasta problema. Setul terminologic (limbajul insusi al stiintei politice – si nu numai) este suspectat ca purtand cu sine si reproducand structura de putere a unei societati si a istoriei ei, ca discriminand si stabilizand discriminarea intre majoritati si minoritati, intre grupuri dominante si grupuri subordonate. Idealul construirii unui limbaj nepartinitor.

C. Concepte contestate

Conceptele politologice sunt subiect de controversa intelectuala si ideologica. Dezacordurile conceptuale sunt adesea temelia dezacordurilor politice: ce este “adevarata democratie ?”, “adevarata dreptate ? ”, “ adevarata libertate ? ”.

W. B. Gallie introduce conceptul de “concept esential contestat” pentru o serie de concepte carora nu li se poate oferi o definitie neutra, qusiunanim acceptate si in jurul carora controversele intelectuale raman adanci, de nesurmontat. In legatura cu : putere, democratie, drepatate, libertate se nasc un impresionant numar de concepte rivale, nici unul neputand fi acceptat ca fiind “adevaratul” inteles. Versiuni competitive despre unul si acelasi concept, care pot fi egal valide.

W. Connolly, The Terms of Political Discourse: concepte care “implica in mod esential dispute interminabile despre propria lor utilizare de catre utilizatorii insisi”.

Ele au urmatoarele caracteristici:

1) sunt apreciative prin aceea ca starea de lucruri pe care o descriu este o realitate valorizata.

2) practica descrisa este de mare cmplexitate interioara, caracterizarea acestei practici presupune referire la mai multe dimensiuni.

3) regulile acceptate si contestate de aplicare sunt relativ deschise, indreptatind partile sa interpreteze diferit chiar regulile impartasite in comun atunci cand apar situatii neprevazute.

Esenta acestor concepte nu presupune abandonarea lor ci cunoasterea si recunoasterea versiunilor conceptului care, in ariile lor de referinta pot fi egal valide. (Propunerea lui Terence Boll: concepte “contingently” contested).

AUTORITATE POLITICA

1. PUTEREA POLITICA

Puterea e abilitatea de a dobandi rezultatul dorit. “Sansa de a face sa triumfe in interiorul unei relatii sociale propria vointa, chiar in ciuda rezistentelor, putin conteaza pe ce trebuie sa se sprijine aceasta sansa” (definitia puterii in conceptia lui Max Weber). Definitia lui Weber e interactionista pentru ca ea pune accentul pe o relatie. Astfel ca, pentru Weber, notiunea de putere presupune, in chiar substanta ei, si pe celalalt.

O definitie de aceeasi factura apartine lui Robert Dahl: “Inteleg prin putere capacitatea lui A de a-l determina pe B sa faca actiunea X, actiune pe care nu ar fi facut-o daca nu exista A”.

=> Puterea presupune cel putin doi actori sociali. Puterea este relatie, nu esenta – adica, nu exista o natura abstracta si neschimbatoare a puterii; ea este intotdeauna o experienta sociala, o practica. Exercitarea puterii este sursa de comportament; exercitarea puterii antreneaza o responsabilitate.

Philippe Braud: “Intelegem prin putere un sistem organizat de interactiuni multiple, a carui eficacitate se bazeaza pe alianta dintre monopolul coercitiei si cautarea unei legitimitati minimale”.

Aceste definitii sunt legate de exercitiul puterii: puterea nu este, ea se exercita. “Exercitiul puterii lui A ii diminueaza lui B libertatea. Intr-un anume fel, B este supusul lui A”. Problema este : daca B consimte sa se supuna, mai este el supus ? Apare astfel problema raporturilor putere-consimtamant si constrangere-consimtamant.




Nedelimitarea dintre constrangere si consimtamant ne atrage atentia asupra motivelor lui B atunci cand accepta supunerea. Se supune din ignoranta, pentru ca are aceleasi interese, pentru ca nu a perceput bine interesele lui A? Pentru analistul politic, contextul social si psihologic al consimtamantului trebuie sa fie intotdeauna cunoscut si restituit, el avand obligatia de a repera sociologic o relatie de putere efectiva.

Puterea se exercita prin influenta sau comanda. Relatia de putere care se exercita asupra unui actor caruia i se propune urmatoarea alegere: ori consimte, ori suporta o pedeapsa, este numita comanda. Numim influenta, exercitarea puterii prin persuasiune si seductie.

Puterea politica combina comanda (constrangerea) si influenta (persuasiune + seductie). Persuasiunea poate fi rationala (pe baza tariei argumentelor) sau poate imbraca forma manipularii.

a.       Natura interactiunii in cadrul puterii politice.

b.      Rezultatele interactiunii.

,, Nu victoria este aceea care da dreptul asupra invinsilor, ci propriul lor consimtamant. El nu este supus, deoarece a fost cucerit, ci din pricina ca a consimtit sa se supuna.” (Th. Hobbes). Chiar si in ipoteza limitata a cuceririi invinsul consimte sa se supuna invingatorului pentru ca se abtine sa reziste, oricare ar fi ratiunile acestei abtineri.

Max Weber Politica – o vocatie si o profesiune.

• Problema conflictului de interese. Conceptiile individualiste asupra puterii se bazeaza pe problematica unui subiect constient motivat sa actioneze rational. Exista resorturi de comportamente umane foarte generale (ex: sa cauti un maximum de securitate, sa cauti bunuri materiale, etc.)

Asteptarile / interesele indivizilor pot imbraca forme variate care depind de variabile precum: varsta indivizilor, statutul social, bogatia. S-a incercat sa se conceptualizeze o schema a comportamentului uman. Prima schema a fost oferita de scoala utilitarista (D. Hume, J.Bentham): individul cauta, inainte de toate, in relatiile cu altul profitul personal; plasat prin natura sa umana in imperiul placerii si suferintei, individul se va stradui sa-l maximizeze pe primul si sa-l diminueze pe al doilea. Aceasta schema e preluata de liberalismul contemporan, care judeca in termenii comportamentelor economice: fiecare individ se straduie sa maximizeze beneficiile si sa minimizeze costurile – aceasta se va numi, in schema liberala, optimizarea satisfactiilor.

Toate acestea pun pe tapet problema mobilurilor individuale. Astfel, definitia lui Dahl e dezvoltata dupa cum urmeaza: ,,Daca A si B au aceleasi interese convergente, amandoi au aceleasi mobiluri”. E clar ca A nu exercita asupra lui B putere pentru a-l determina sa faca Y, deoarece el oricum ar fi facut Y. Daca A si B au insa mobiluri divergente, interesul lui A fiind ca B sa faca Y, in timp ce B ar vrea sa faca Z. Se deschid doua ipoteze:

1). A se va stradui sa-l convinga pe B ca interesul lui este sa faca Y si nu Z. Si va oferi lui B informatii din care sa rezulte ca Y e mai bine decat Z, recompense, prezentandu-i pierderile, pericolele ce pot surveni in cazul in care nu actioneaza ca A.

2). A il constrange pe B sa faca Y. In acest caz, el exercita putere de injonctiune.

Steven Lucas, Puterea – un punct de vedere radical

• Puterea face parte din conceptele esential contestate.

*vorbeste despre trei tipuri de conflicte: - latente

- potentiale

- manifeste (concretizate)

- in conflictul latent : B ar putea avea interese diferite fata de A daca ar avea constiinta faptului ca, intre interesele lui obiective si cele ale lui A, exista un antagonism.

- conflict potential : B stie ca are interese diferite fata de A, dar nu-si poate formula explicit aceste interese, fie datorita puterii lui A asupra lui, fie datorita unui mediu socio-cultural care ii interzice sa-si formuleze aceste interese.

- conflict manifest : B formuleaza clar interesele diferite fata de A, dar intentia e modificata de catre A sau tinuta in esec fata de A.

La ora actuala, exista posibilitati tehnice indiscutabile pentru ca B sa nu-si mai formuleze propriile interese sau, daca le formuleaza, sa nu le poata concretiza.

Lucas : “Exercitiul cel mai efectiv si insiduos al puterii consta in impiedicarea conflictului de interese de a se concretiza; mai mult, impiedicarea acestuia de a ajunge in constiinta supusilor. Probabil ca forma suprema a relatiei de putere este sa reusesti sa modelezi asteptarile sau dorintele indivizilor de o asemenea maniera incat conflictul sa ia forma consensului fabricat”.

Relatia de putere creste in eficienta si intensitate pe masura ce tinde sa suprime conflictul. Suprimarea conflictului poate fi superficiala, adica se poate doar obscura vizibilitatea lui sau aprofunda, operand un remodelaj radical al intereselor supusilor sau al reprezentarilor pe care supusii si le fac despre ordinea existenta. In acest al doilea caz, consensul nu e nimic altceva decat semnul unei relatii de putere de factura totalitara.

Ce este interesul? O nevoie perceputa. In plan politic, perceperea se face cu ajutorul unei ideologii.

2.LEGITIMITATEA SI LEGITIMAREA

Nu exisa guvernamant care sa poata functiona si sa poata mentine in afara unui minim de legitimitate. Astfel spus problema legitimitatii insoteste problema guvernarii unei societati. Este si motivul pentru care s-a incercat edificarea diverselor discipline care studiaza politicul pe conceptul de legitimitate si aceasta in ciuda faptului ca notiunea de legitimitate ramane inca printre cele neclare si superflue.

A.Definirea legitimitatii

Etimologia termenului legitimitate trimite spre latina medievala. Prin legitimitas in latina medievala se intelege: starea conforma legii, legiuita, comportamentul conform regulilor de viata specifice unei comunitati, (de unde si opusul termenului: nelegiuire, nelegiuit).

Abordarea etimologica ridica doua probleme:

a)      daca termenul poate fi gasit abia in latina medievala, guvernarea societatilor prefeudale se sustrage ideii de universalitate a legitimitatii?

b)      daca intelesul termenului este de stare conforma legii, am putea oare reduce legitimitatea la legalitate? Astfel spus putem pune semnul identitatii intre legitimitate si legalitate?

Sa incercam un raspuns !

a) Daca latina clasica nu cunoaste substantivul legitimitas, ea utilizeaza insa un adjectiv: legimus si un adeverb modal: legitime. Cateva exemple ar putea fi edificatoare pentru larga sfera a spatiului social roman in care ele sunt utilizate: iuste et legitime impera – a conduce cu dreptate (iuste) si dupa lege (legitime); aetas legitima ad petendam (varsta legiuita pentru a candida la..), legimi pueri (copii legitimi), legitime studere (a studia metodic, regulat), legitimum poema facere (a face o poezie dupa toate regulile), legitimum est…(este potrivit…, este bine…).

Toate aceste exemple (primele referindu-se chiar la domeniu politic) la care s-ar putea adauga multe altele, vorbesc despre comportamentul legitim, inteles ca fiind in acord cu reguli prestabilite, acceptate de traditia comuna, valorizata ca norma civilizata de viata intr-o colectivitate.

Scurtul nostru excurs in latina clasica permite si o incercare de raspuns pentru a doua problema: relatia legitimitatii cu legalitatea.

b) Exemplele alese scot in evidenta ca felurile comportamentului legitim, fara a fi refractare comportamentului legal (orientate de legile juridice ale unei societati) nu se suprapun obligatoriu peste acestea din urma si nici natura lor specifica nu este una si aceeasi. Comportamentul legitim este si altceva decat cel legal, mai mult decat cel legal, uneori diferit de cel legal. Cazul celebru prin care s-ar putea exemplifica asertiunea anterioara ne este oferit, de o cultura anterioara celei romane, cultura greaca clasica, am in vedere cazul Antigonei. Comportamentul celebrului personaj a lui Sofocle este legitim, legiuit, dar nu este legal. Exemplul cunoscutei tragedii imi usureaza incercarea de a va face sa intuiti si sa intelegeti ca legalitatea insasi (intruchipata prin Creon) nu intemeiaza o legitimitate ci, legitimitatea Antigonei este cea care intemeiaza o legalitate. Acelasi exemplu poate fi de folos pentru intelegerea a ceea ce astazi se desemneaza prin nesupunere civila (refuzul obligatiei politice atunci cand o lege sau un corp de legi sunt considerate nelegitime si asemenea consecintelor legale rezultate din acest refuz).

Latina medievala nu face decat sa consemneze transformarea unor adjective si adverbe in substantiv, a unor atribute in subiect. Astfel in Europa Evului Mediu mijlociu, legitimitatea incepe sa fie perceputa nu doar ca o caracteristica specifica comportamentelor cu semnificatie publica ci ca temei al acestora, ca substanta intima a lor, fie ca aceste comportamente apartin cetateanului, grupurilor sau institutiilor.

In concluzie oferim urmatoarea definitie: legitimitatea este un principiu de intemeiere si justificare a unui guvernamant care presupune pe de o parte constiinta guvernantilor ca drept de a guverna si pe de alta parte o anumita recunoastere a acestui drept de catre cei guvernati.

B. Parintii fondatori ai sociologiei politice si problematica legitimitatii.

MOSCA SI WEBER

Directia moderna in abordarea legitimitatii este inaugurata de Montesquieu. Pentru autorul Spiritului legilor, legitimitatea exprima conformitatea guvernamantului cu maniera de gandire a unui popor. Ganditorul francez intuia ca legitimitatea nu poate fi redusa la o suita de legi elaborate si promulgate de corpuri disincte de magistrati mai niciodata la inaltimea sarcinilor lor, chiar si atunci cand aceste corpuri distincte reprezentau o comunitate.

Montesquieu intuia ca nu la un dat obiectiv, face referire legitimitatea. Nu la un dat posibil de identificat si circumscris. El nu intuieste ca problema legitimitatii este de fapt de cultura si civilizatie unde subiectivitatea si obiectivitatea se conditioneaza reciproc si profund, astfel incat obiectivitatea se subiectiveaza si subiectivitatea se impune ca forta obiectiva. Astfel ca autorul francez deschide calea cercetarii legitimitatii prin ancorarea ei in problematica faptelor de cultura si civilizatie. Se poate spune ca, astazi cel putin trei sociologii de ramura se pot intalni pentru abordarea legitimitatii: sociologia politica, sociologia juridica, sociologia culturii.

Directia inaugurata de Montesquieu isi gaseste o elaborare mai apropiata de exigentele modernitatii tarzii (contemporaneitatii) prin opera lui GAETANO MOSCA, prin notiunea de formula politica elaborata de politologul italian. Cred ca nu gresesc afirmand ca notiunea de formula politica este quasisinonima celei de legitimitate.

Gaetano Mosca isi considera termenul formula politica drept unul din primele rezultate majore ale noii metode in studierea politicului. (Noua metoda - dezvoltata si de compatriotul sau VILFREDO PARETO si de ROBERTO MICHELS – consta in principal in orientarea cercetarii asupra procedeelor de formare si organizare ale clasei politice specifice unei societati).

“Intelegem prin aceasta (formula politica – s.n.) faptul ca, in toate tarile ajunse la un nivel, chiar mediu de cultura, clasa conducatoare isi justifica puterea pe o credinta sau pe sentimentul care, in acea epoca si la un popor determinat sunt general acceptate. Aceste sentimente pot fi, potrivit cazului, vointa presupusa a poporului sau vointa lui Dumnezeu, constiinta de a forma o natiune distincta sau un popor ales, fidelitatea traditionala fata de o dinastie sau intr-un individ dotat, in mod real sau in aparenta, cu calitati exceptionale”1.

Citatul evidentiaza cateva din temeiurile legitimitatii, subliniata in text. Totodata, este clar evidentiata varietatea (potrivit popoarelor si epocilor a acestor temeiuri) si istoricitatea lor (stransa lor legatura dintre evolutia intelectuala si morala a unei comunitati umane). “ Natural, continua Mosca, fiecare formula politica… trebuia sa corespunda conceptiei despre lumea care este, intr-un anumit moment, aceea a poporului considerat si ea trebuie sa constituie legatura morala intre toti indivizii care il compun”. Daca relatia guvernanti-guvernati este relatia de structura a oricarui univers politic, temeiul, justificarea acestei relatii difera de la epoca la epoca, de la popor la popor. Altfel spus, nici o societate nu incremeneste in acelasi temei legitimator, in acelasi tip de legitimitate. Revolutia franceza, ne atentioneaza Mosca, se produce si datorita faptului ca marea majoritate a francezilor au incetat sa creada in dreptul divin al regilor; revolutia rusa, la randul ei se produce si datorita faptului ca majoritatea muncitorilor si taranilor rusi au incetat sa creada ca tarul a primit de la Dumnezeu misiunea de a guverna autocratic “Sfanta Rusie”.

Pe urmele lui Mosca, putem afirma, ca orice revolutie are intre conditionarile ei si imbatranirea unui anumit tip de legitimitate, adica, invechirea unei formule politice, care nu mai corespunde sentimentelor si credintelor poporului guvernat. Cercetarile moderne definesc aceasta sclerozare a legitimitatii cu sintagma: criza de legitimitate. Desi nu orice criza de legitimitate genereaza o revolutie, nu exista revolutie fara manifestarea crizei de legitimitate a clasei politice in functiune.

Dar, “atunci cand o formula politica este in armonie cu entitatea unei epoci si cu sentimentele cele mai raspandite intr-un popor, utilitatea ei nu poate fi pusa la indoiala. Caci ea serveste adesea la limitarea actiunii guvernantilor si in acelasi timp, ea innobileaza intr-o anumita maniera, supunerea, pentru ca aceasta nu este exclusiv rezultatul unei constrangeri materiale”.

Cu usurinta putem sesiza rostul (functiile) legitimitatii:

a) limiteaza puterea guvernantilor (este factor prohibitiv al abuzului de putere)

b) innobileaza (civilizeaza) supunerea.

Ambele functii sunt posibile numai in masura in care ambii termeni ai relatiei de putere (guvernantii si guvernatii, clasa politica si clasa nonpolitica) impartasesc, au in comun acelasi model cultural. El este centrul moral care leaga cele doua parti ale unuia si aceluiasi edificiu comunitar.

Daca avem in vedere aceste idei ale lui Mosca, putem construi o tipologie a legitimitatii dupa cum urmeaza:

a). legitimitatea supranaturala; aceasta cunoaste grade si forme diferite, dupa cum se revendica din: natura nemijlocit divina a sefului statului, monarhul (acesta poate fi perceput ca zeu sau fiu de zeu); vocatia divina a

1 G.Mosca-Histoire des Doctrines Politiques depuis l’Antiquite jusqu’a nos jours, Paris, 1936.

2 Ibidem, pag.322

3 Ibidem, pag.322

guvernantilor (monarhiile feudale de tip divin); ideea de misiune divina a unui popor sau a unei miscari sociale (tema “poporului ales”) nu apartine doar

gandirii iudaice si “Sfanta Rusie” face parte din aceeasi arie legitimatoare, la fel miscari precum puritanismul englez al sec. XVII, sau Djihad-ul islamismului contemporan; exista deasemenea si legitimitatea bazata pe o formula mixta, de genul: “guverneaza prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala” (specifica, in general, monarhiilor contemporane).

b). legitimitatea civila (vointa poporului, vointa nationala, increderea in calitatile de exceptie, “reale sau presupuse” ale unui conducator). Legitimitatea civila are ca temei un presupus acord intre constituentii autonomi si gali ai unei comunitati, asociati pentru a coopera in vederea unui bine comun. Terenul afirmarii acestui tip de legitimitate, raspandit cu precadere incepand cu lumea moderna sunt tocmai revolutiile politice cu care debuteaza modernitatea, revolutii insotite de raspandirea ideilor contractualiste si liberale. Potrivit acestora, explicatia relatiei guvernanti-guvernati se laicizeaza. Puterea si institutiile ei sunt inventii omenesti, autoritatea lor decurge din vointa omeneasca, schimbarea autoritatilor este o afacere care se transeaza intre oameni, iar continutul acestei autoritati rezida din vointa poporului. Prin urmare, principiul suveranitatii poporului este temeiul sau legitimitatea de tip modern. Poporul este cel care acorda sau retrage dreptul guvernantilor de a guverna, el fiind titularul puterii si criteriul operational prin care acest acord sau dezacord se exprima sunt alegerile populare.

Acest criteriu operational raspunde concomitent ideii de suveranitate dar si celei de consens.

Daca alegerile ca expresie in act a ideii de suveranitate confera puterii autoritatea legitima, consensul evoca atitudinea psihologica, acordul fata de valorile din care decurge calitatea puterii. Consensul priveste aspectul functional: posibilitatea functionarii, efectivitatea manifestarii ei ca putere legitima.

Fara un minim de consens (un minim de legitimitate) guvernarea devine imposibila. In ce consta acest minim de consens: acceptarea de catre constituientii comunitatii politice a regulilor de desfasurare a jocului politic.

Dintre tipologiile propuse pentru ordonarea informatiilor referitoare la legitimitate, cea mai celebra ramane tipologia weberiana.

Dupa cum se stie, Max Weber, defineste statul ca fiind o uniune politica, posibil a fi definit sociologic printr-un instrument care-i este propriu si care constituie prerogativa sa: constrangerea fizica. Sa-i dam cuvantul: “statul este acea asociere umana care-si aroga (cu succes) dreptul de a avea, in granitele unui anumit teritoriu (…) monopolul asupra constrangerii fizice legitime…A face « politica » inseamna deci pentru noi: a te stradui sa participi la putere sau a te stradui sa influentezi impartirea puterii, fie intre state, fie in cadrul unui stat, intre grupurile de oameni pe care le inglobeaza.”

Se poate constata ca sociologul german are in vedere ca statul, expresia institutionala prin excelenta a raportului de dominare. Comanda si supunerea sunt relatate acestui raport. El asigura comanda. Pentru ca statul sa existe - continua Weber – trebuie ca cei dominati sa se supuna autoritatii celor care, la un anumit moment, sunt dominatorii. De ce se supun oamenii? – se intreaba Weber. Care sunt justificarile interioare ale dominatiei–supunerii si care sunt instrumentele exterioare pe care se bazeaza aceasta dominatie-supunere?

Raspunzand acestor intrebari, Weber considera legitimitatea ca expresie prin excelenta a justificarii interioare4. Si Weber insista in a aseza legitimitatea in sirul fortelor subiective care participa la articularea si

Plecand de la aceasta problematica, Weber ne propune o tipologie tripartita a legitimitatii, distingand intre ;

a)      temeiul datinii consfintite – din care rezulta legitimitatea traditionala:

b)      temeiul harului (charismei) unei persoane – din care rezulta legitimitatea charismatica ;

c)      temeiul legalitatii (reguli rational abstracte) – din care rezulta legitimitatea rational-legala sau birocratica.

Acestea sunt tipurile « pure » de legitimitate potrivit lui Weber. “Ele se intalnesc desigur foarte rar in realitate; in realitate le gasim in variantele lor extrem de complicate, in tranzitiile lor si combinatiile lor”5.

O caracteristica importanta a teoriei weberiene asupra legitimitatii este tratarea sa in contextul teoriei actiunii sociale. Relatia legitimitate-actiune sociala este excelent prezentata de HARALAMBOS si HOLBORN in lucrarea cunoscuta in mediile academice ca “The Blue Bible”, (Biblia Albastra) a studentilor in sociologie.     Prezentarea mea va urma indeaproape prezentarea realizata de cei doi, fara a se identifica insasi cu ea.

Orice actiune umana este motivata, are intelesuri, semnificatii. Pentru a o intelege si aplica, trebuie intelese explicatiile aflate in spatele ei. Existand mai multe tipuri de actiuni, rezulta ca in spatele lor se afla trei tipuri distincte de motivatii din care decurge actiunea.

Astfel Weber distinge trei tipuri de actiune:

a)      Actiunea afectiva sau emotionala: decurge dintr-o stare emotionala individuala, intr-un anumit moment; pierderea cumpatului manifestata prin abuz verbal sau violenta fizica, pot exemplifica aceasta actiune.

b)      Actiunea traditionala: bazata pe traditia in vigoare; indivizii actioneaza intr-un anumit fel, pentru ca “intotdeauna s-a facut asa”. Nu exista, de fapt, reala constientizare a lui ; “de ce fac asa”; actiunea lor este un fel de-a doua natura.

c)      Actiunea rationala: presupune constiinta clara a unui scop; ea presupune deasemenea calcularea si selectarea mijloacelor in vederea atingerii scopurilor, evaluarea costurilor, a avantajelor si dezavantajelor decurgand din factorii implicati in actiunea catre scop. Ca sa folosim chiar cuvintele lui Weber, actiunea rationala este “atingerea metodica a unui scop definit si practic cu mijloace precis stabilite”. Dupa cum se stie, Weber considera ca acest tip de actiune este dominant odata cu modernitatea si el tine de ceea ce tot Weber

definea ca “spirit al capitalismului”. Deci, ceea ce Weber numeste proces de

4) M. Weber – Politica o vocatie si profesiune, Editura Anima, 1992, pag.8

5) cf. lui M. Haralambos, M. Holborn, Sociology.Themes and Perspectives, Collins Educational, 1996, pag. 271-272.

nationalizare se refera la impunerea treptata a actiunii rationale.

Aceasta face parte din acest proces, ea este si sistem de control in interiorul acestei actiuni.

Pentru ca un control sa fie efectiv, el trebuie acceptat ca legitim. Fara aceasta acceptare, efectivitatea controlului este irealizabila. Formele de organizare caracteristice unui tip de actiune sociala deriva si depind de tipul de legitimitate pe care se bazeaza. “Conform felului de legitimitate care este presupusa, tipul de supunere si felul staff-ului administratiei, dezvoltat pentru a o garanta (a garanta supunerea - n.n.) si modul de exercitare al autoritatii vor diferi fundamental”. Deci: un tip de legitimitate are tipul ei distinct de obedienta (supunere), o anumita infatisare a clasei politice, un mod distinct de exercitare a autoritatii.

Relatia actiune sociala - legitimitate conduce la urmatoarea intelegere a legitimitatii: ea este o forma de control al unui tip de actiune sociala. Astfel ca:

a)        Actiunii afective ii corespunde legitimitatea charismatica din care rezulta autoritatea charismatica.

b)        Actiunii traditionale ii corespunde legitimitatea traditionala din care rezulta autoritatea traditionala.

c)        Actiunii rationale ii corespunde legitimitatea rational-legala din care rezulta autoritatea rational-legala.6

C.Abordari si problematici ale modernitatii asupra legitimitatii

si proceselor legitime

In quasitotalitatea lor, abordarile contemporane interiorizeaza traditia intelectuala a “parintilor fondatori” ai sociologiei politice. Drept consecinta, o buna parte a dezvoltarilor teoretice actuale se dezvolta in relatie cu temele furnizate de Mosca si Weber si cu cadrele conceptuale oferite de acestia. (De exemplu o importanta dezbatere vizeaza utilitatea notiunii de “charisma” in chiar explicatia unor procese sociale politice ale secolului XX, directie in care se inscriu nume precum: R. Tucker, E. Erikson, K. Loewenstein, P. Berger, T. Lukmann, R. Miliband).

La fel de importanta precum dezbaterea asupra setului categorial existent (de calitatea caruia depinde calitatea cunoasterii) este pastrarea si dezvoltarea ideii ca legitimitatea ofera posibilitatea evidentierii importantei factorilor subiectivi in lumea politica a modernitatii tarzii. Analizele pe care Jürgen Habermas le face crizelor de legitimitate sunt, poate, cel mai cunoscut exemplu referitor la importanta factorilor non-materiali. In aceeasi directie pot fi incluse si cercetarile lui S. Lipset referitoare la relatia legitimitate-eficacitate a guvernarii.

Din toate aceste abordari rezulta ca legitimitatea, referindu-se la “gradul de acceptare de care un regim politic se bucura in ochii cetatenilor sai”7, ramane un concept cheie al intelegerii raportului guvernanti-guvernati, al intelegerii mecanismelor de control si subordonare. Totodata, se poate constata ca sociologia politica contemporana distinge intre conceptul normativ si conceptul empiric de

6) Ibidem, pag. 96

7) G. Ponton, P. Gill, Introduction to Politics, Basil Blackwell, Oxford, 1986, pag. 97

legitimitate.

Din punct de vedere normativ, a intreba daca un sistem politic este legitim inseamna a intreba daca este indreptatit sa solicite supunerea. Din punct de vedere empiric, interesul se concentreaza pe modalitatile in care un sistem politic dat ajunge

sa se legitimeze in fata majoritatii cetatenilor sai. Deci, conceptul empiric, relateaza despre cum se legitimeaza un regim, cum obtine el respectul, stima, sau, cum spun sociologii, cum obtine deferenta din partea cetatenilor si odata cu ea, supunerea lor.

J. Lagroye distinge patru niveluri ale legitimitatii si proceselor legitimare, fiecare indreptatind o arie distincta pentru posibile abordari empirice. Aceste niveluri

sunt urmatoarele:

Legitimitatea atribuita insasi relatiei de putere (guvernanti-guvernati); ea vorbeste despre dreptul unora de a-i constrange pe ceilalti, despre temeiul cunoscut acceptat si recunoscut al acestei constrangeri.

Legitimitatea social recunoscuta pentru un aparat specializat, desemnat sa exercite coercitia; la acest nivel in discutie este legitimitatea unei specializari a muncii politice intr-o societate; specializare manifestata in existenta unor institutii coercitive.

Legitimitatea mecanismelor, procedurilor de desemnare a conducatorilor ti a regulilor de functionare ale organismelor specializate in exercitarea puterii legitime.

Legitimitatea care priveste grupul sau individul care exercita puterea, in chiar exercitiul puterii, legitimitatea acestora putand fi contestata chiar si atunci cand procedurile de desemnare au fost riguros respectate

Cercetarea acestor niveluri, intr-o societate data, compararea lor cu cele ale unor societati asemanatoare poate evidentia in ce masura supunerea politica este expresia legitimitatii, in ce masura ea este simpla docilitate obtinuta prin resemnare atunci cand solutiile alternative nu exista si cautarea lor ar implica un efort disproportional fata de miza considerata. Sociologul nu trebuie sa uite ca, pentru viata omeneasca, resemnarea este la fel de “naturala” precum este si revolta. Acordul prin resemnare cu o anumita forma a puterii si un anumit tip de exercitare al acestuia, practicat timp indelungat poate conferi acestora aparenta legitimitatii (cazul regimurilor totalitare ar putea fi cercetat si din acest unghi) dar nu legitimitatea ca atare.

Din cercetarile contemporane, vom prezenta mai detaliat abordarile legate de relatia legitimitate-eficacitate si cele legate de controversata notiune weberiana a charismei.

Ele au fost selectate si pentru aceea ca, odata cu prezentarea lor poate fi elucidata problema crizelor de legitimitate in calitatea lor de punct critic al raportului dintre procesele de legitimare-delegitimare specifice comunitatilor politice moderne.

8) cf. J. Lagroye, La legitimation , in M. Grawitz, J. Leca (coord.), Traite de Science Politique, Presses Universitairea de France, 1985, vol. I, pag. 398

3.LEGITIMITATETA POLITICA

A. EFICIENTA GUVERNARII

Dupa cum se stie, orice existenta sociala implica o “coordonare imperativa” (Weber) manifestata prin reguli edictate de un nucleu de autoritate si prin obligatia membrilor de ale respecta. Unicul postulat al acestor reguli este valoarea existentei comunitatii respective, a gruparii sociale din care rezulta puterea si pentru care functioneaza puterea. Din acest punct de vedere, legitimitatea este sanctionarea compatibilitatii intereselor specifice ale celor ce se ocupa si joaca functii politice cu interesul general al pastrarii si afirmarii comunitatii cetatenilor condusi. Crizele de legitimitate isi au sursa obiectiva in ingustarea nepermisa a sferei compatibilitatii.

Procesele de legitimare explica o ordine institutionala data, atribuindu-le astfel validitate cognitiva totodata ele justifica o ordine institutionala, atribuindu-i o demnitate normativa. Procesele de legitimare sunt strans legate de socializare in general si socializarea politica in special. Prin ele se obtine si se intretine credinta ca institutiile existente, regulile de accedere catre acestea sunt potrivite cu societatea condusa, ca ele sunt in acord cu mentalitatea unui popor, pentru a vorbi ca Mosca.

Gradul in care sistemele politice contemporane sunt resimtite ca legitime, depinde in mare masura de modul in care, problemele cheie care au divizat istoric societatea, sunt stapanite. Astfel, intre clivajele sociale si procesele de legitimare sau dimpotriva de delegitimare se instituie un raport biunivoc. Clivajele sunt cele care afecteaza unitatea comunicarii.

Eficacitatea unei guvernari este capacitatea acesteia de a satisface grupurile din care societatea este alcatuita, stapanind clivajele acesteia. Deci, daca legitimitatea este evaluativa, eficacitatea este instrumentala. Politicile publice ale puterii sunt apreciate dupa modul in care ele reusesc sa faca compatibile valorile puterii cu ale diverselor grupuri de indivizi, indivizii ca atare existenti in societatea respectiva. Deoarece odata cu modernitatea, numarul de grupuri capabile sa se centreze pe valori distincte prin care sa le urmareasca prin mijloace politice creste, si crizele de legitimitate sunt mai dese decat in perioada premoderna. Nu intamplator, Lipset numeste crizele de legitimitate ca “crize ale schimbarii”, ale tranzitiei spre noi structuri sociale.

Potrivit lui Lipset, daca in tranzitia spre o noua structura sociala: statutul principalelor institutii sociale este amenintat, grupuri importante nu au acces la sistemul politic ti noul sistem politic nu este capabil sa sustina asteptarile grupurilor care au participat ________vechiului sistem (nu-si poate proba eficacitatea) el se delegitimeaza inainte de a-si fi impus chiar noua sa legitimitate.

In modul de solutionare al acestor probleme rezida, potrivit autorului mentionat, structura statala contemporana: monarhii si republici. Totul depinde de felul in care atacantii puterii au solutionat accesul la treburile publice a “noilor cetateni”. Monarhiile feudale care au reusit sa pastreze continuitatea traditiilor si simbolurilor conservatoare (chiar diminuate ca putere). Permitand accesul public al noilor grupuri, au reusit sa pastreze loialitatea vechilor cetateni. In alte tari, monarhiile n-au reusit acest lucru, cedand loc republicilor. In tari precum S.U.A., Franta, Germania, Italia, “criza intrarii in politica a noilor grupuri” s-a solutionat prin ruptura cu traditia. Aceasta ruptura a fost neta cand traditia insasi a fost resimtita ca straina corpului national (S.U.A.) si-a produs mai incet si mai greoi cand ruptura cu traditia era resimtita ca ruptura cu propriul corp national (Franta, Italia, Germania). In aceste tari, generatii intregi au ramas loiale ideii monarhice, ele coexistand cu cele animate de sentimente republicane.

Negarea accesului la putere pentru diverse grupuri (initial burgheze, apoi industriale sau pentru populatiile din colonii) au obligat grupurile refuzate sa adopte ideologii radicale, adesea extremiste care pun in discutie nu doar legitimitatea unei guvernari ci chiar a sistemului politic. Putem afirma ca sistemul politic care neaga accesul noilor grupuri la viata publica isi produce treptat delegitimarea. Grupurile refuzate incep sa fie convinse ca numai utilizand forta pot accede la viata politica si adesea sunt dispuse sa exagereze posibilitatile pe care le-ar avea daca ar accede la arena politica.

Utilizand forta, ele vor fi privite ca ilegitime de partizanii regimului contestat si pot deveni ilegitime si in ochii sprijinitorilor daca actiunea lor ulterioara se probeaza ineficienta. In acest caz, criza de legitimitate decurge din criza de eficacitate. Chiar daca un regim este apreciat ca legitim, lipsa lui de eficacitate pe termen lung ii pune in pericol legitimitatea.

Un test important al legitimitatii este gradul in care societatea politica, o natiune este capabila sa-si dezvolte o cultura politica seculara (ritualuri politice, simboluri politice, sarbatori). In S.U.A. s-a dezvoltat o cultura politica omogena de masa, in centrul careia sta veneratia fata de parintii fondatori. Conducatori si condusi, indiferent de culoarea politica adera la ea. In tarile europene, grupurile de dreapta si cele de stanga au eroi istorici diferiti. Daca luam Franta ca ex., simbolistica lui 1789 este inca, si dupa 200 de ani subiect de controversa.

Relatia dintre diferite grade de eficacitate si legitimitate in diverse sisteme politice este prinsa de S.Lipset in urmatorul tabel:

C

A

legitimitate

D

B

eficacitate

A: nivel inalt pe ambele scale, venituri stabile (cazuri tipice: Marea Britanie, S.U.A.).

D: nivel scazut pe ambele scale, prin definitie instabile, in criza acuta de legitimitate.

B: legitimitate mare, eficienta mica (pot avea un timp stabilitate).

C: legitimitate mica, eficienta mare (daca eficacitatea dureaza mai multe generatii ea poate fi convertita in legitimitate).

B.LEADERSHIPUL CHARISMATIC

Desi notiunile weberiene in jurul “charismei” au avut un impact intelectual cu totul aparte, multi cercetatori pun la indoiala utilitatea acestora pentru fenomenele politice ale sec. XX. Se noteaza ca ideea charismei este transferata din sfera religioasa in cea politica si, in noul univers, ea aduce cu sine ambianta magico-religioasa a sferei de provenienta. ”In timpul nostru de democratie tehnologica de masa ea inceteaza a mai fi relevanta”9 opiniaza K.Loewenstein. La randul sau un cercetator de talia lui C. Friedrich, militeaza pentru limitarea si utilizarea restrictiva a termenului. Acest gen de leadership fiind bazat pe transcendenta, largirea non-transcendenta a categoriei ar fi, in opinia sa, nepermisa.

In aceasta dezbatere un punct de vedere interesant dezvolta R. Tucker. Impotriva aprecierilor anterior mentionate el sustine ca notiunea weberiana in discutie face fata unei nevoi teoretice vitale. Ea se probeaza unealta teoretica indispensabila pentru cercetarea miscarilor revolutionare de toate felurile, de care secolul XX are parte mai mult decat secolele anterioare. Tot Tucker atrage atentia ca domeniile politicii si religiei se intrepatrund. Laicizarea vietii politice a slabit religia in formele ei traditionale dar a recuperat emotia religioasa pentru sfera vietii politice.

Expunerea conceptului de charisma, poate urma doua cai:

a)      sistematizarea materialului weberian;

b)      folosirea materiaului weberian doar ca punct de plecare.

Se stie ca Weber utilizeaza termenul in maniera neutral valorica: a fi leader charismatic nu implica a fi o individualitate admirativa (adeptii sunt cei care te fac admirabil). Oricum trasaturile acestuia devin:

a)      leaderul inspira o autoritate liber acceptata;

b)      relatia sa cu suita charismatica (adepti) este construita dupa modelul “maestru-discipoli” ;

c)      masele il urmeaza din entuziasm, devotament, dragoste chiar.

Drept urmare, din relatia conducator-condus dispar comportamente legate de cariera, salarii, beneficii. “Suita charismatica, ne spune Weber, este un grup non-birocratic”. Supunerea, in acest caz nu este o relatie autonoma, dobandita prin indelung exercitiu. Si aceasta, pentru ca leaderul charismatic este inovator, el rupe panza gandirii si a actiunii de tip traditional, el este o forta revolutionara specifica, spune Weber.

Oricum, raspunsul adeptilor este testul crucial al charismei. Leaderul charismatic poate sa apara numai in cadrul unei miscari sociale esentiale, de care nu poate fi rupt. O miscare sociala esentiala, dispusa sa rupa radical o traditie, este posibila doar “in timpuri de mizerie psihica, fizica, etnica, economica, religioasa, politica” (Weber). Liderul charismatic este cel care promite iesirea din aceasta mizerie, el este perceput ca salvatorul din aceasta disperare. Se poate spune ca, in natura ei, conducerea charismatica este salvationista sau chiar mesianica. Aceasta fundamentala caracteristica vine sa explice intensitatea emotionala a raspunsului charismatic. Prin urmare, mizeria multipla este cea care declanseaza charisma.

9. K. Loewenstein, Max Weber’s Political Ideas in the Perspective of our Time, Amberst, 1966, p.74

Aceasta nu este atat un dat al conducatorului, cat o proiectie a sperantelor unor grupuri disperate in cautare de solutii mantuitoare.

Toate acestea vin sa explice de ce democratiile nu cunosc leadershipul charismatic. In schimb, tarile slab dezvoltate, cu mizerie economica, sunt pline de leaderi charismatici. Aparitia “charismei” intr-o societate este semn ca ceva grav s-a defectat in mecanismele ei.

TIPURI DE PARTIDE

1.Importanta tipologizarii in cunoasterea politologica

La sfarsitul primului razboi mondial (1914-1918), procesul de formare al partidelor politice, procesul de clasificare al rolului lor in democratii poate fi considerat incheiat - cel putin in partea de vest a Europei. Varietatea si vastitatea informatiilor (datelor) culese de cercetatori referitoare la fenomenul partizan obliga la o organizare a acestor informatii. Sa ne amintim ca, functiile conceptelor - si discutam acum de conceptul de partid politic - sunt de: a depozita informatii; de a organiza informatii; de a servi drept “grile perceptive” pentru “lectura” realitatii; de a se institui ca nuclee in elaborarea teoriilor. Legat de aceste functii, tipologiile, tipologizarea sunt procedee de organizare a informatiilor culese si, odata elaborate devin “grile de lectura” sau “lentile perceptive” pentru observarea unei realitati in continua miscare. Stiintele politice au evoluat rafinandu-si permanent procedeele de organizare a informatiilor, criteriile in virtutea carora organizeaza informatiile sub umbrela timpurilor. Intr-o anumita masura, evolutia stiintei politice este o evolutie a tipologiilor propuse pentru intelegerea celor mai importante probleme ale obiectului de studiu: politicul, politica. Intre aceste tipologii, inaintea tipologizarii partidelor, stiinta politica a avut ca obiectiv: tipologia regimurilor politice.

Tipologiile sunt dependente de modul in care este definit partidul politic. Varietatea clasificarilor reflecta, intr-o buna masura, varietatea definitiilor si, de aceea, nu vom avea nici o tipologie definitiva. Dar, nici una din cele ce vor fi prezentate, nu ramane in stadiul de preistorie a cunoasterii fenomenului. Fiecare aduce un spor de cunoastere si de cultura politica tocmai pentru ca multiplica centrele de interes din care este „luminata“ o latura sau alta a unui fenomen atat de proteic, cum este cel al formatiunilor si actiunii partizane.

=> tipologizarea = procedeu de a clasifica si individualiza.

2. Tipologii matrice: Weber si Dunerger

2.1. Tipologia Weberiana

Max Weber este primul care, in anii’20 ai sec.XX se preocupa de „tipul-ideal“ al partidului (partidul fiind denumit de el ca “organizatie partizana” sau ca “intreprindere partizana”). In lucrarile sale: Savantul si politica si Economie si societate, Weber ne ofera o clasificare - ce sta la baza unor clasificari ulterioare - tripartita, luand drept criteriu obiectivul urmarit de o “intreprindere partizana” sau alta. In spatiul politic, obiectivul este puterea politica. Clasificarea, se face, apoi, sub auspiciile unei intrebari: cui sa-i revina puterea: unui om? Unei categorii sociale? Unei conceptii asupra lumii?

Coreland obiectivul (puterea) cu raspunsurile la intrebarea: a cui putere urmeaza a fi instituita, vor rezulta urmatoarele tipuri de partide politice:

a)      Partide de patronaj (“Patronage-Partei”): ele au ca obiectiv obtinerea pentru sefii lor a puterii politice si, prin intermediul sustinerii sefului, obtinerea unor avantaje (materiale sau ideale) pentru militantii activi. Partidele de patronaj s-au format plecand de la cadrul “protipendadelor de clientela” si “ cluburilor politice episodice” ale notabilitatilor parlamentare de la inceputul sec. XIX-lea, obligate sa se transforme in masinarii electorale, pe masura ce, societatile moderne occidentale impun ca norma a detinerii puterii alegerea periodica obligatorie a celor ce detin puterea.

b)      Partide de clasa (Klassenpartei”): obtinerea puterii pentru un intreg segment social, de obicei, pentru acel segment care, in societatile premoderne nu apartinuse politicului sau nici nu existase ca loc si rol destinat in organizarea sociala a timpului. Este vorba de partidele care se formeaza in afara cadrului parlamentar, dar care sunt favorizate de generalizarea treptata a democratiei plebiscitare, de institutia votului universal.

c)      Partide care tind sa impuna, in conditiile concesiunii puterii, conceptii asupra lumii, tip denumit de Weber: “Weltanschaungspartei”. Clasa acestor “Weltanschaungspartei” este alcatuita din doua subtipuri: partidul comunist si partidul nazist.

Toate cele trei tipuri vorbesc despre caracteristica “intreprinderii partizane” de a se organiza in relatie cu o piata electorala concurentiala, in conformitate cu logica dominatiei politice de tip legal. Specificul pietii electorale le determina si forma si functionarea.

2.2. Tipologia lui Duverger

Tipologia lui Weber avea in vedere fenomenul institutiei partizane asa cum se conturase el intre Revolutia franceza si sfarsitul primului Razboi mondial. Lucrarea lui Maurice Duverger, Partidele politice apare in 1951 si are in vedere atat continuitatea unor caracteristici ale fenomenului partidist cat si aparitia unor noi caracteristici legate de conditiile primei jumatati a sec.XX. Lucrarea amintita sta la baza constituirii unei stiinte politologice particulare, stasiologia, centrata exclusiv pe studiul partidelor politice prin grila oferita de sociologie.



Duverger ordoneaza varietatea fenomenului partizan cautand “tiparele” ascunse sub multitudinea de infatisari pe care partidele le imbraca intr-o tara sau alta. Ajunge sa descopere doua asemenea tipare, generatoare de doua mari tipuri in care ar putea fi incadrate si organizate informatiile empirice culese; acestea sunt:

a)      partidul de cadre

b)      partidul de masa.

Putem vedea cum, prin activitatea lui Duverger, clasificarea tripartita propusa de Weber se reduce la una binara, dihotomica. Oricum, tipologia lui Duverger, si nu cea a lui Weber serveste, insa si astazi, ca model de referinta, pentru analiza fenomenului partidist contemporan.

a)      Partidele de cadre

Ele sunt asemanatoare, in multe privinte, cu ceea ce Weber numise sub termenul de “Patronage-Partei”. Ele reunesc notabili si isi au originea in viata parlamentara. Sunt de „origine interioara“- spre a folosi cuvintele lui Duverger. Notabilii utilizati sunt, potrivit autorului, de trei feluri:

- notabili influenti - acel gen de personalitati ale caror nume si prestigiu

sau stralucire sociala vor fi un fel de cautiune pentru candidatul la putere,

aducandu-i voluntari.

- notabili tehnicieni (manageri electorali si politici) - persoane speciali-

zate in organizarea companiilor electorale, in tactici de stimulare a vota-

rii si de manipulare a alegatorilor.

- notabili financiari- acestia aduc prestigiul averii si siguranta fondurilor

financiare necesare mentinerii si functionarii partidului.

Deci, in cazul acestui tip de partid, inaintea altor considerente, au importanta: amploarea prestigiului, abilitatea profesionista a tehnicilor actiunii politice, siguranta si importanta averii.

Se poate observa ca, criteriului legat de functia partidului - obtinerea puterii - acelasi ca la Weber, Duverger ataseaza un alt criteriu, acela al tipului de membru. Adica, ce fel de aderenta favorizeaza un partid. “Partidele de cadre, conchide Duverger, sunt cele care tind sa stranga sub o denumire sau alta “personalitatile, pentru a pregati alegerile, a le dirija si a mentine contactul cu candidatii”.

b)     Partidele de masa

Este, de inteles, ca bazandu-se pe figuri de prestigiu, numarul membrilor partidelor de cadre este mic si numarul simpatizantilor poate fi mare. Denumirea de partid de masa trimite, la prima vedere, la partide cu numar mare de membri. Asa si este. Dar nu dimensiunea partidelor de masa este principla lor nota distinctiva. Principala lor nota distinctiva este felul recrutarii aderentilor si locul de recrutare al acestora. Originea acestui tip partidist este extraparlamentara. Membrii lor au fost recrutati initial din grupurile sociale defavorizate, initial, excluse de la viata politica. Acestor grupuri, partidele de masa le ofereau structuri de integrare sociala, si instrumente pentru constituirea lor in “voce publica”. Ele sunt varianta a ceea ce Weber numise “Klassenpartei”.

Primele partide de acest tip sunt cele legate de miscarea muncitoreasca si au fost instrumentul politic al luptelor economice si sociale ale muncitorimii din Europa. Matricea lor organizationala si ideologica a fost data de curentele de idei socialiste si de organizarile sindicale. In cazul acestui tip de prtide, aderentul este chiar substanta partidului si a actiunii sale. Fara acestia, precizeaza Duverger, partidul ar fi in postura unui profesor fara elevi. Financiar, partidul de masa se sprijina pe cotizatiile membrilor. Acestea sunt folosite nu numai pentru alegeri, ci si pentru educatia politica a categoriilor pe care le reprezinta, propunandu-si ca, prin aceasta educatie, sa-si formeze o elita politica apta sa participe la actul guvernarii in caz de succes.

Ca registru al misiunii, partidul de masa isi propune – conform dezvoltarii ideilor lui Duverger, realizata de Jean Charlot, in 1971, in lucrarea intitulata, si ea, Partidele politice:

mobilizarea politica de masa

promovarea noilor elite

formarea militantilor

socializarea politica a alegatorilor

Trebuind sa concureze cu calitatea resurselor notabilitatilor partidelor de cadre, partidul de masa gaseste solutia cantitatii adeziunilor si cotizantilor. Aceste adeziuni vor fi incadrate in activitati regulate (nu doar in preajma alegerilor). Functionarea regulata presupune un important numar de militanti, revolutionari si formati de partid si functionari de partid. Treptat, acestia se detaseaza de “mase”, se transforma in oligarhie (“aristocratia muncitoreasca”) si progresiv isi pot insusi partidul, identificandu-se cu el. Cel care scoate in evidenta mecanismele prin care in chiar interiorul social-democratiei se formeaza tendinta oligarhica si functioneaza “legea ei de fier” este Roberts Michels

In cadrul acestei dihotomii: cadre-mase, se dezvolta si analiza acestui tip de partid specific: partidul de avangarda revolutionara.

c.       Partidul de anvangarda

Modelul partidului de “avangarda revolutionara” este elaborat si aplicat de Lenin si succesul acestuia il face sa devina referinta organizationala pentru o serie de partide: cele comuniste, cele fasciste din Europa, cele reprezentand miscarile nationaliste din lumea a treia. Intr-o anumita masura, acesta aminteste de “Weltanschaungspartei” – tipizat de Weber. Conceptia asupra lumii si proiectul de societate ce urma a fi impusa de sus intregii societati, este substanta lui.

Este fundamentat pe o dubla critica ideologica: a sindicatelor si sindicalismului care privilegiase lupta economica (“pentru o copeica in plus” – Lenin) si nu lupta politica; de asemenea, o critica facuta partidului social-democrat de masa care favoriza lupta politica legala si nu cea ilegala, revolutionara. Tipul de masa este criticat pentru ca faciliteaza comportamente oportuniste, revizioniste care socializeaza in sistem (cel capitalist) si nu impotriva sistemului.

Partidul de avangarda are rolul de a introduce in masa proletara constiinta revolutionara. El, de fapt, elaboreaza constiinta de clasa si obliga la intruparea constiintei proletare intr-un alt tip de societate.

Modelul de organizare si functionare este cel al unei “armate permanente”, putin numerica, cvasiclandestina, compusa din revolutionari de profesie, devotati ideii de revolutie mondiala, selectati, formati, remunerati pentru sarcini militante specializate, incadrati intr-o structura ierarhica, activata de principiul centralismului democratic.

Acest model a fost criticat nu numai din afara lui, ci si din interior, cele mai cunoscute fiind criticile Rosei Luxemburg si, mai ales, ale lui Leon Trotki. Cel din urma atrage atentia asupra modului in care principiul organizatoric (centralismul democratic) conduce catre situatia in care, partidului i se substituie Comitetul Central al acestuia, iar Comitetului Central i se substituie liderul unic, dictatorul.

  1. Tipologia lui Gusti

Importantul nostru sociolog, Dimitrie Gusti, pune problema clasificarii partidelor plecand de la constatarea ca “eticheta unui partid nu indica intotdeauna si nici sigur” caracterul partidului respectiv. Gusti considera ca, pentru a deslusi caracterul (tipul) unui partid, trebuie sa-i studiezi programul, acesta fiind “sufletul unui partid”. Apoi, trebuie vazut cum raspunde partidul doctrinei din care se revendica.

Tipologia sociologului roman este, si ea, binara. El distinge intre:

  1. partide cu program integral (pe care le numeste “principale”)
  2. partide de actiune imediata, fructificand conjuctura (pe care le numeste “oportuniste”).

Riscul partidelor “principale” este de a deveni pur-doctrinare, “pedante”, pierzand legatura cu realitatea. Riscul ce pandeste partidele “oportuniste” este de a deveni imorale: ele doresc puterea de dragul puterii, neavand ce program sa infaptuiasca.

Tipologia lui Gusti nu acopera varietatea fenomenului partidist. Are, insa, meritul de a atrage atentia asupra unui important element: programul.

Analiza coerentei ideatice a programelor ofera date importante asupra caracterului partidelor. Inclusiv atentionarea asupra partidelor “oportuniste”, posesoare de program minimal exclusiv are importanta. Meditatia asupra acestora, facuta in alt context istoric si teoretic decat cel gustian va conduce la schitarea “caracterului” unui tip de partid politic cunoscut sub denumirea “catch-all” (prinde-i pe toti).

  1. Tipul Kirchheimer

In studiul sau dedicat analizei scenei partidiste posbelice: Partide politice si dezvoltare politica, aparut la mijlocul ’60, Otto Kirchheimer constata ca partidele vechi de reprezentare individuala (de cadre) dar si cele care integreaza masa (de masa) au devenit exceptie si nu regula. Modificarea structurii sociale a societatilor occidentale au facut partidele sa “abandoneze incercarile de a incadra masele din punct de vedere intelectual si moral” si sa se indrepte “spre scena electorala incercand sa inlocuiasca eficacitatea in profunzime cu o audienta mai larga si cu un succes electoral imediat”. Ele vor fi denumite catch-all pentru ca sarcina lor e restransa la scopul electoral imediat. Autorul le mai numeste “populare” catch-all. El se preocupa de castigarea de alegatori din toate categoriile “ale caror interese nu sunt intr-un conflict de neinvins”. Eventuale diferente vor fi surmontate prin propaganda bine articulata in programe din care sa rezulte ca vor beneficia toti.

In Cursul de stiinta politica, Gianfranco Pasquino sintetizeaza comportamentele transformarii partidelor de masa in partide catch-all, dupa cum urmeaza:

reducerea bagajului ideologic si, as adauga, cresterea celui propagandist;

intarirea grupurilor conducatoare si evaluarea actiunilor acestora in raport cu eficacitatea si sistemul social si nu in raport cu obiectivele pe care si le propune partidul;

diminuarea rolului de membru de partid ;

interes slab acordat unei clase sociale sau unor asociatii confesionale anume – tocmai pentru a atrage alegatori din toate categoriile ;

deschiderea catre anumite grupuri de interese.

Astfel, clientela sa potentiala este nelimitata, iar activitatea de tip catch-all, subliniaza Kirchheimer, “se transforma in mod virtual intr-o activitate nelimitata de

atotcuprindere”.

Marea majoritate a partidelor se “convertesc”, astazi, la catch-all-ism.

La trasaturile sintetizate de Pasquino – referitoare la specificitatea partidelor catch-all – ar trebui adaugat specificul obiectivelor pe care si le propune partidul catch-all: incercand sa prinda toate categoriile de alegatori, el nu o poate face decat formuland interese care se adreseaza tuturor, interese care satisfacute nu genereaza conflicte. Problemele care cu greu se pot lovi de rezistenta in cadrul populatiei sunt cele nationale. Scopurile sociale nationale, mentioneaza Kirchheimer, depasind interesele stricte de grup, ofera cea mai buna propaganda pentru un partid ce intentioneaza sa-si largeasca baza sociala de actiune.

P. Mair si partidele cartel*)

Denumirea de cartel trimite catre domeniul economic unde, prin cartel se intelege o forma de monopol in interiorul careia intreprinderile private participante se inteleg asupra unor conditii comune de aprovizionare si vazare a marfurilor lor, impartindu-si pietele, stabilizand preturile, stabilind conditiile de angajare a fortei de munca si cantitatile de marfa pe care le va produce si vinde fiecare participant. Ele pot fi nationale si internationale.

Termenul de cartel se foloseste si cu referinte la viata politica, intelegandu-se in acest context: o coalitie politica intre mai multe partide care si ele se inteleg asupra unor conditii comune de activitate.

Peter Mair relativizeaza nu doar criteriul ideologic in desemnarea tipului de partid (cum facuse deja Kirchheimer) ci si pe cel organizational. Aceasta dubla relativizare este motivata de schimbarile din lumea politica a ultimelor decenii ale sec. XX, schimbari care obligau partidele sa se remodeleze. Potrivit autorului, organizarea partidelor evidentiaza cel putin 3(trei) fatete aflate in interactiune constanta: “Prima fateta este aceea a partidului in functie publica (party in public office) – adica organizarea lui ca partid de guvernamant si ca partid parlamentar. A doua, este a partidului de baza, adica organizarea membrilor sai … A treia fateta este aparatul central al partidului, care se distinge de prima fateta (de party in office – n.n.) si care, cel putin in modelul traditional al modelului de masa, reprezinta, de obicei, partidul de baza” (Katze, Mair, a: , pp. 123-124).

Mair, deci, atrage atentia ca, in fiecare partid important contemporan concura, avand probleme organizationale specifice, cel putin trei “partide”:

partidul “in office”

partidul bazei

partidul aparatului central

In ultimele decenii, relatia politica a partidelor cu societatea civila si cu statul, pozitia sa intermediara intre societate civila si stat, s-a schimbat si ea.

Partidul-cartel e mai legat de stat decat de societatea civila. El este acel tip de organizare partizana a carui functionare este reglementata si finantata de stat pana in punctul de-a deveni institutie publica si este alcatuit din oameni politici profesionisti.

*) ideile care vor fi prezentate decurg din lucrarile: a) R.S. Katze, P. Mair, (eds.), Party Organizations, London, Sage, 1992

b) R.S. Katze, P. Mair, (eds.), How Parties Organize? London, Sage, 994.

In forma grafica, Mair ofera cele doua situatii ale partidelor politice in prima jumatate si a doua jumatate a secolulul XX:

Text Box: SOCIETATEA CIVILA

Text Box: STATText Box: PARTIDE

Partidele de masa leaga societatea civila de stat

Text Box: PARTIDEText Box: STATText Box: SOCIETATEA CIVILA

Partidele politice ca misiti intre stat si societatea civila

(op. cit. pg. 110)

Partidul cartel este legat de transformarile care modeleaza societatile postindustriale. In contextul acestora asistam la urmatoarele fenomene pe care partidele le reflecta :

destramarea vechilor identitati colective si recompensarea unor identitati noi care tind sa bruieze legaturile traditionale dintre partide, clientela lor traditionala electorala ;

progresul noilor tehnici de comunicare politica (de la mass-media la sondaje) obliga la modelarea stilului si modului de exercitare a puterii; mass-media ofera elitelor politice (acelui “party in office” si aparatul central) canale si strategii directe cu alegatorii care scurtcircuiteaza aparatele si militantii partidului (partidul bazei devine quasiinutil). Utili incep sa fie expertii, tehnicieni specializati in actiunea politica ;

cresterea corelativa a costurilor financiare pentru activitatile politice obliga inventarea de noi mecanisme de finantare (cotizatiile, donatiile devin insuficiente).

Ca raspuns la fenomenele anterior mentionate se constata o evolutie a partidelor in forma managementului de intreprindere. Organizarea trece de la formula initiala ierarhica a militarismului de masa la o formula de gestiune birocratica rationalizata, prin tehnicieni specializati, aflati in serviciul elitelor de partid. Partidele nu mai urmaresc incadrarea alegatorilor cu ajutorul militantilor ci catre “pilotarea si controlul tehnocratic al unui ansamblu mai diversificat de operatii de promovare a <<marcii >> sale pe piata electorala si politica, prin statul major tehnic al liderilor sai”.*) Expresia acestei tendinte este partidul-cartel, partidul-uniune. Partidul-cartel (Uniune) nu incadreaza, precum cel de masa si intr-o anumita masura - cel catch-all. El controleaza de la nivel central, exercita “control centralizat” (P. Mair).

Semnele acestei veritabile mutatii sunt:

diminuarea numarului aderentilor (concomitent, diminuarea resurselor

*) B. Denni, P. Leconte, Sociologia politicului, Ei Kon, Cluj-Napoca, 2003, vol. 2, pg. 95.

provenind din cotizatii);

cresterea personalului salariat, in special a expertilor in comunicarea publica si politica si in marketing electoral;

acest personal, in marea lor majoritate, se afla sub directa dependenta a liderilor; ei nu au responsabilitati fata de militantii aflati la baza partidului;

dezvoltarea si specializarea organelor de conducere la scara nationala;

intarirea puterilor statutare ale liderilor asupra aparatului partidului a autonomiei lor in raport cu militantii ;

resursele sunt cheltuite cu precadere pentru alte activitati decat viata interna a organizatiei.*)

Apare problema daca, acest “cartel-party” nu este decat o forma exacerbanta a lui “catch-all party”, datorita influentei fata de o categorie anume de alegatori. Totusi si, daca “catch-all party” este interesat de alegatori, tipul definit ca partid cartel este interesat si chiar legat de stat, de la care primeste cea mai importanta parte a subsidiilor. El este, mai degraba, “agentul semi-public care explica societatii politicile decise de stat. O face prin campanii de opinie extrem de profesionalizate, foarte centralizate si finantate prin mijloace statale. Un asemenea partid trebuie sa-si demonstreze calitatile mai ales in selectarea liderilor capabili sa fie buni conducatori, buni manageri”.

Partidele transformate in cartel, gestioneaza impreuna statul; se inteleg in privinta repartizarii functiilor si subsidiilor; se inteleg asupra competitiei - intre ele limiteaza competitia.

*

Evolutiile tipologiei nu inseamna ca realitatea politica tinde sa fie redusa la unul sau altul din tipurile prezentate, intr-o etapa istorica sau alta. Si in prezent putem gasi, de la o tara la alta, intreaga gama de partide, de la cele de masa la cele cartel. Evolutiile tipologice nu vorbesc despre “moartea” partidelor ci despre transformarea lor ca urmare a depasirii diferitelor crize. Democratia nu poate exista fara partide; democratia reprezinta pluralismul societatii, iar acest pluralism nu se poate manifesta decat prin organizatii stabile, durabile asa cum sunt partidele. Ele indeplinesc importante sarcini politice pe care alte organizatii politice nu le pot indeplini in mod satisfacator.

*) B. Denni, P. Leconte, op.cit., p.96.

**) P. Bréchon, Partidele politice, Ei Kon, Cluj-Napoca, 2004, pp. 235-236.

SISTEME PARTIDISTE *(partizane)

1.Conceptul de sistem partidist. Trasaturi generale.

Am vazut ca nota distinctiva a partidelor politice este data de caracterul lor concurential; competitia dintre ele ar fi ca finalitate: cucerirea, mentinerea sau, cel putin, influentarea puterii politice. In aceasta competitie, intre diferitele partide existente se realizeaza interactiuni orizontale (lupta, alianta) si interactiuni verticale (alegatori → partide → parlamente → guverne). Astfel, in lumea moderna, partidele politice si interactiunile si interdependentele pe care le provoaca, acopera si structureaza intregul camp al politicului.

Notiunea de sistem partidist este conceputa de politologi pentru a sublinia caracterul interdependent al actiunii politice desfasurate de partide si consecintele decurgande ale actiunii lor asupra societatii politice in ansamblu si asupra diferitelor planuri sociale: electoral, guvernamental, parlamentar.

Legaturile (de opozitie, alianta) dintre partide sunt marcate de urmatorii factori:

a)      partidele actioneaza in acelasi mediu politic, definit de acelasi cadru institutional, de norme, traditii si de cultura politica specifice unei tari (cf. Bréchon).

b)      tipul de interdependenta dintre ele depinde de regimul politic al unei tari si de

traditia acelui regim politic.

c)      regimul politic (democratic in diverse variante, autoritar in diverse variante) modeleaza sistemul partidist; dar, la randul lor, sistemul de partide contribuie decisiv la dinamica unui regim politic sau la mostenirea lui.

d)      data fiind relatia biunivoca dintre sistemul partidist si regimul politic al unui stat, sistemele de partide sunt definite si analizate la nivel national. “….competitia nationala este cea care structureza sistemul de partide. Si regasim aceleasi partide la toate nivelurile competitiei politice”. (Bréchon, pp. 52-53).

2.Criterii de tipologizare a sistemelor partizane

Am vazut ca notiunea de “sistem partidist” se utilizeaza pentru a desemna configuratia partidelor intr-o anumita tara si modul in care ele participa (prin interactiunile lor orizontale si verticale) la dinamica unui regim politic.

a. Criteriul numeric

Primul politolog care propune un criteriu de clasificare a sistemelor partizane este Maurice Duverger si acesta este numarul partidelor care concureaza la nivel national.

Numarul partidelor, distributia lor politica pe teritoriul lor national, dimensiunea lor relativa, capacitatea de a forma guvernul conduce la tipologii precum:

*) informatii sintetice privind Sistemele partidiste pot fi gasite in bibliografia generala a cursului, cu precadere in: G. Pasquino, Curs de stiinta politica, Institutul european, 2002, pp. 162-173; P. Bréchon, Partidele politice, Ei Kon, Cluj-Napoca, 2004, pp. 50-71

monopartidism; bipartidism, tripartidism, … polipartidism (pluripartidism).

Numararea partidelor (fireste, a celor cu potential guvernamental si parlamentar) ajuta la definirea formatului sistemelor de partid. Criteriul numeric se probeaza, luat izolat, mai putin apt sa explice mecanica sistemelor de partide, a logicii functionarii lor si consecintelor functionarii lor asupra unui sistem politic.

b.Criteriul de relevanta

Cel care propune alte criterii de tipologizare, pe care, insa, le combina cu criteriul

numeric, este Giovanni Sartori, in lucrarea sa: Parties and Party Sistems, Cambridge University Press, 1976.

Criteriile de relevanta propuse de Sartori sunt:

a)      potentialul de coalitie;

b)      potentialul de intimidare.

a)      potentialul de coalitie

Acest criteriu este propus in legatura cu criteriul numeric. Sartori sesizeaza ca nu e suficient sa numeri partide ; important este ce si cum sa numeri. Vor fi numarate acele partide, dintr-un cadru national dat care au potential guvernamental si cele care, macar in anumite momente pot fi utile intr-o coalitie de guvernamant. Doar aceste partide (care in tipologia partidelor dupa criteriul puterii plitice au fost clasificate in: partide cu vocatie majoritara, mari si mici dar cu potential de santaj) vor fi numarate. Ele sunt cele care influenteaza sistemul politic in ansamblul lui.

Unele partide, chiar daca sunt mici (ca putere in opinia publica - nr.de voturi obtinut, ca putere parlamentara sau nr. de locuri in camere) pot avea rol important pentru formarea coalitiilor de guvernare, in lipsa partidelor cu vocatie majoritara. Deoarece dispun de potential de coalitie, ele vor fi numarate. In aceasta calitate a lor ele pot fi considerate: partide de balanta sau partide de pivot.

b) potentialul de intimidare

Exista insa si partide care nu vor face parte din guvern desi, influenta lor in opinia publica este apreciabila si drept urmare ele obtin, sistematic, locuri in parlament. Deoarece, de obicei, lor li se refuza participarea guvernamentala (este cazul partidelor de opozitie anti-sistem: comuniste, nationaliste de extrema dreapta) ele vor actiona la nivelul opozitiei. Ele poseda potential de intimidare, pot influenta tactici si strategii ale partidelor in competitie pentru accesul la guvernare. Daca cele cu potential de coalitie devin pivotul, balanta unei guvernari de coalitie, cele cu potential de intimidare devin, partide-balama - care pot deschide sau inchide in parlament, adoptarea unei legi, judecarea unei politici publice. Prin urmare, trebuie numarate si partidele cu potential de intimidare.

Drept concluzie, pentru aprecierea formatului (configuratiei) unui sistem, criteriul exclusiv numeric trebuie reelaborat pentru a tine seama si de partidele care prezinta potential de coalitie si potential de intimidare.

Criteriul distantei ideologice

Sartori adauga criteriului de relevanta (potentialul de coalitie si potentialul de intimidare) un al treilea, legat de importanta ideologiilor pentru indentitatea si actiunea partidelor si pentru ansamblul vietii politice.

Ideologiile sunt un set coerent de idei care ofera baza pentru un anumit fel de actiune politica organizata. Orice ideologie, o critica a ordinii publice existente, de cele mai multe ori sub forma unei “viziuni asupra lumii”; ofera un model de viitor dezirabil (de redresare a ordinii criticate) sub forma propunerii de “societate buna” si, in al treilea rand cum pot fi obtinute schimbarile al caror rezultat ar fi sa fie : “societatea buna”. Datorita acestor caracteristici, ideologiile trec peste granitele “academice” instituite intre gandirea normativa si cea descriptiva si intre teorie si practica. Ele sunt instrumente de actiune. Structura ideologiilor politice poate fi reprezentata prin cele trei “cercuri” care se intersecteaza, dupa cum urmeaza :

Venn Diagram

Critica - diagnoze ale starii de fapt realizate de partide; critica poate fi mai

mult sau mai putin radicala.

Valori - valori care intemeiaza critica dar si proiectul “bunei societati”; fiecare partid centralizeaza o anumita valoare politica: libertatea (liberalii), egalitatea (socialistii), ordinea (conservatorii), etc.

Strategii - critica, proiectul social elaborat sunt realizate in vederea construirii unor strategii de actiune, vizand cucerirea si mentinerea puterii politice. Dupa cum critica este radicala sau nu, obtinem strategii: revolutionare, reformatoare sau de ameliorari treptate in sistem.

In unele societati exista partide atat de diferite din punctul de vedere al ideologiei (cele care solicita schimbarea radicala a societatii - numite anti-sistem, coexista cu cele care au ca valoare centrala mentinerea ordinii traditionale) incat ele nu pot fi considerate ca potentiali aliati ai altor partide. Chiar daca sunt excluse de la formarea coalitiilor de guvernare, partidele extremiste raman importante prin insasi existenta lor, existenta care probeaza un anumit suport popular pentru solutiile pe care le propun. Unele obtin locuri in parlament, influenteaza activitatea guvernului. Criteriul distantei ideologice este folosit de Sartori si pentru a explica de ce intr-o tara sau alta poate functiona bine un sistem sau altul. Altfel spus, particularizand, de ce in unele tari poate functiona bine bipartidismul iar in altele nu. Raspunsul pe care-l ofera Sartori este ca, alegerea unui sistem sau altul depinde, in buna masura, de evantaiul ideologiilor existente in tara respectiva. Daca evantaiul crezurilor politice este restrans, bipartidismul functioneaza bine; daca evantaiul opiniilor partizane este diversificat, bipartidismul nu poate functiona bine, societatile respective producand, volens-nolens, pluripartidism. Aceasta precizare este cunoscuta in literatura politologica sub denumirea de “regula lui Sartori”.

Coroborand cele trei criterii: numeric, de relevanta si distanta ideologica, ni se ofera urmatoarea clasificare, de fapt, o dubla clasificare, trasandu-se si o linie de demarcatie intre sisteme de partide neconcurentiale si sisteme de partide concurentiale. Schema este realizata dupa G.Pasquino, Curs de Stiinta politica, (p.167).

Criteriul numeric Logica functionarii

Sisteme neconcurentiale Monopartidiste

Hegemonice Hegemonism pragmatic

Hegemonism ideologic

Sisteme concurentiale    Cu partid predominant

Bipartidiste

Multipartidiste limitate Pluralism limitat

Multipartidiste extreme Pluralism polarizat

Atomizate

Pentru mecanismele de functionare ale democratiilor mature, sistemele concurentiale, cu precadere bipartidismul si multipartidismul raman in atentia publicului larg.

Bipartidismul

Este caracterizat fie prin existenta a doua partide de nivel national (S.U.A.), ambele avand capacitatea de a forma guvernul printr-o rotatie mai mult sau mai putin regulata, fie prin existenta mai multor partide din care doar doua si mereu aceleasi doua pot obtine voturile constituindu-se ca axa bipartizana (cazul Marii Britanii, Austriei, Romaniei Interbelice). Deci, sub aspectul formatului, uneori, bipartidismul poate trece drept multipartidism dar prin logica functionarii, un sistem isi probeaza sau nu bipartidismul.

In logica bipartizana, politica este vazuta ca un joc. Tarile care si-au edificat acest sistem de partid au o cultura politica omogena si pragmatica. Un joc este bun cand rezultatul este imprevizibil (ambii competitori au sanse sa castige) si cand miza jocului este prea mare (programul unui partid nu inseamna anularea definitiva a sanselor programului concurent - tocmai pentru ca ambele programe sunt mai degraba pragmatice si tind, venind dintr-o directie sau alta spre centrul vietii politice). Astfel spus, avantajul opiniilor este restrans.

Sartori da drept conditii de bipartidism urmatoarele:

1) numai doua partide si mereu aceleasi sunt capabile sa obtina alternativ

majoritatea absoluta a voturilor ;

2) unul din ele obtine efectiv o majoritate de locuri parlamentare care-i

permite sa guverneze ;

3) invingatorul decide sa guverneze singur, de regula. Apar guverne

Monocolore ;

4) rotatia la guvernare ramane expectativa credibila si periodic realizata.

Multipartidismul

Sunt sistemele cu mai munt de trei partide. In cadrul acestora, numarul partidelor joaca un rol deosebit si pentru formatul si pentru dinamica sistemului. Intre multipartidismul moderat si cel excesiv, linia de demarcatie incepe de la existenta a peste 5 partide importante pentru formarea guvernelor si pentru impactul pe care il au ca partide de opozitie, asupra functionarii guvernelor.

Interactiunile dintre mai mult de 5 partide creeaza modele de comportament centrifugale. Distanta ideologica pe esichierul politic este mare pentru ca si cultura politica este diversificata. Guvernarile sunt de coalitie, instabilitatea guvernamentala sau ineficienta guvernamentala sunt mai puternice.

*

Factori care influenteaza constituirea unui sistem sau altul sunt: cultura politica (omogena/neomogena; pragmatica/ideologizata) ; mecanismele electorale.

Legat de mecanismele electorale, au fost formulate: Legile lui Duverger. Ele stabilesc relatiile dintre felurile de scrutin (majoritar, de reprezentare proportionala) si sistemul de partide (bipartidist, multipartidist).

Legile lui Duverger si sistemele electorale

1.Definitia sistemului electoral: un ansamblu de legi, proceduri si reguli prin care se reglementeaza votul popular si modul in care rezultatele acestuia sunt transformate in mandate parlamentare. In toate regimurile democratice, sistemul parlamentar este modalitatea tehnica prin care se legitimeaza autoritatea politica.

Exista doua mari sisteme parlamentare, fiecare dintre acestea cunoscand un numar de variante:

a) sisteme majoritare; acestea cunoscand doua variante:

a.a) majoritare cu un singur tur de scrutin (ele se mai numesc si pluralitare). Sistemele majoritare cu un singur tur de scrutin presupun circumscriptii uninominale;

a.b) majoritare cu doua tururi de scrutin (numite si “majority”) care presupun si ele circumscriptii uninominale.

b) sisteme de reprezentare proportionala; ele presupun circumscriptii plurinominale.

Exista de asemenea, modalitati de combinare a celor doua mari sisteme din care vor rezulta sistemele electorale care poarta denumirea de sisteme mixte.

2. Ingineria sociala a sistemelor electorale

Inca din secolul 19, gandirea politica consemneaza inceputul unei dezbateri privind interactiunea dintre sistemele de partide si sistemele electorale. In aceasta dezbatere, la inceputurile ei, doua nume s-au impus: John Stuart Mill ca sustinator al reprezentarii proportionale si Walter Bogehot ca sustinator al sistemului majoritar.

M. Duverger reia o problema veche pe care o refomuleaza. Preocuparea sa va fi legata de elucidarea problemei: in ce masura sistemele electorale au capacitatea de a influenta configuratia sistemelor partidiste si, prin intermediul sistemelor de partide, in ce masura pot influenta instabilitatea guvernarilor politice. Deci, politologul francez descopera o legatura intre sistemul electoral (pentru care se opteaza politic) - sistemul de partide (bipartizan sau pluripartizan) si stabilitatea si instabilitatea guvernamentala. Aceste cercetari il vor conduce spre enuntarea “legilor” care-i poarta numele. Sunt trei la numar:

a)        sistemele electorale majoritare intr-un singur tur conduc la sisteme bipartizane si la guvernari monocolore, deci cu grad mare de stabilitate.

b)       sistemele electorale majoritare cu doua tururi conduc la sisteme multipartizane moderate si la guvernari de coalitie, cu grad relativ de stabilitate.

c)        sistemele de reprezentare proportionala conduc la multipartidism excesiv si la guvernari instabile.

Pentru a elucida valoarea de “inginerie” a adoptarii unui sistem electoral, adica, pentru a investiga capacitatea acestora de a produce anumite efecte asupra calitatii guvernarii ar trebui sa tinem seama de urmatoarele intrebari, carora analiza politica trebuie sa le dea raspunsuri concrete:

Daca si cand un sistem electoral subreprezinta sau suprareprezinta partidele competitoare in parlament ;

Daca si cand sistemul electoral poate influeta scena partidista, simplificand-o sau, dimpotriva, complicand-o ;

Daca si in ce conditii, alegerea (optiunea) politica pentru un anumit sistem electoral manipuleaza optiunile alegatorului, conducand la pervertirea caracteristicilor votului democratic.

3. Caracteristicile votului democratic

Votul democratic este universal (valabil pentru toti cetatenii).

El este un vot liber (se exercita lipsit de constrangere).

De asemenea, votul democratic este egal (fiecare vot conteaza la fel ca oricare altul, indiferent de calitatea sau conditia celui care il exercita.

A patra caracteristica este aceea ca votul democratic este direct (el nu se exercita prin intermediari si conduce direct la alegerea candidatilor sau la atribuirea unor locuri in parlament partidelor castigatoare).

De asemenea, votul democratic este secret (este exprimat fara a fi vazut si sanctionat de catre cineva - grup sau persoana - mai ales, fara a putea fi sanctionat de cei care detin puterea politica, economica, sociala sau culturala, religioasa).

A sasea si ultima caracteristica a votului democratic este aceea ca este semnificativ, adica, are influenta asupra impartirii puterii politice in termenii responsabilitatilor si functiilor.

Votul democratic depinde de echitatea campaniilor electorale. Echitatea campaniilor electorale pune in discutie:

  • Suma de bani pe care fiecare partid si fiecare candidat o poate cheltui pentru obtinerea voturilor ;
  • Modalitatile de acces la propaganda televizata.

avantajele candidatilor cu multe resurse financiare si acces la televiziune pot sa transforme alegerile intr-o competitie inegala si sa se duca la rezultate incorecte (vezi cazul Berlusconi).

Deci alegerile vor fi cu atat mai libere si democratice cu cat se pastreaza egalitatea intre concurenti.

Revenind asupra problemelor puse, legate de masura in care instituirea unui sistem electoral influenteaza sistemele partidiste si calitatea guvernarii trebuie sa retinem ca nu exista sistem electoral cu adevarat bun sau rau. Validitatea unui sistem electoral, intr-o tara sau alta, la un moment istoric sau altul, poate fi tradusa in alti termeni: in capacitatea unui sistem electoral de a facilita obiective bine definite (de clasa politica) si bine sustinute de o aprobare cat mai generala a cetatenilor. Astfel spus, sistemele electorale sunt sensibile la calitatea politicii si ele trebuiesc schimbate cu intelepciune si la momentul potrivit.

4. Decrierea sitemelor electorale

Dimensiunile prin care sistemele electorale pot fi descrise sunt urmatoarele:

a) formula electorala - majoritara

- reprezentare proportionala

- semiproportionala

b) marimea corpului legislativ (numarul de reprezentanti prevazut pentru

alcatuirea parlamentului).

c) marimea circumscriptiei (numarul de reprezentanti prevazut pentru a fi ales in acea circumscriptie). Daca este prevazut un singur candidat, circumscriptiile se numesc uninominale; daca sunt mai multi ce pot fi alesi, circumscriptiile se numesc plurinominale.

d) pragul electoral (nivelul minim de sprijin electoral de care are nevoie un partid pentru a fi reprezentat in parlament).

5.Formula electorala a sistemelor electorale cu un singur tur

Formula sistemelor electorale intr-un singur tur (numite si pluralitare, dupa expresia engleza plurality sau first past the post) presupune circumscriptii uninominale. In aceste circumscriptii, candidatul poate obtine mandatul chiar numai cu majoritate relativa a voturilor exprimate. In limbaj de tehnica electorala, el castiga prin pluralitate simpla.

Numarul candidatilor care se prezinta in circumscriptiile uninominale depinde de numarul partidelor care alcatuiesc sistemul partidist si de organizarea sistemului de partide. Nu in mod absolut. Chiar si acolo unde sunt doar doua partide, pot sa apara mai mult de doua candidaturi. Dar, in general, alegatorii trebuie sa se multumeasca cu oferta partidelor, mai ales daca cele doua partide au o prezenta nationala suficient de omogena. Aceasta situatie este destul de rara. In multe tari exista minoritati de diferite tipuri (etnice, religioase, lingvistice) concentrate din punct de vedere geografic, functionand ca adevarate bastioane identitare, avand un comportament politico-electoral specific. Ele au capacitatea de-a infrange bipartidismul, promovandu-si in parlament candidatii, altii decat cei oferiti de axa bipartizana.

Deci, formula pluralitara, intr-adevar, avantajeaza o competitie bipolara dar nu o produce cu necesitate. Prezenta minoritatilor concentrate si cu comportamente distincte amendeaza prima din cele trei legi ale lui Duverger, potrivit careia “tarile dualiste sunt majoritare si tarile majoritare sunt dualiste” (Les partids politiques, 1976, p.269). Sartori modifica legea lui Duverger dupa cum urmeaza: pentru ca un sistem majoritar cu un singur tur sa reprezinte conditia suficienta pentru realizarea unui sistem bipartidist, trebuie sa se produca doua fenomene necesare si complementare: - partidele mari (alcatuitoarele axei) sa fie consolidate si impartirea voturilor intre diverse circumscriptii sa fie limitata;

- eventualii concurenti ai componentelor axei sa nu fie concentrati doar in anumite zone.

Formula pluralitara conduce la guvernare monocolora, adica la democratia de tip Westminster. Este motivul pentru care formula are adepti si simpatizanti. Cei ce sustin sistemul majoritar intr-un singur tur, cu circumscriptii uninominale, evidentiaza efectele pozitive ale claritatii si simplitatii alegerii facute de votanti: un partid, un candidat, un guvern.

Exista si critici: legate de alcatuirea circumscriptiilor, de reprezentativitatea indoielnica a castigatorului care ia totul (the winner takes all).

6.Formulele sistemelor electorale cu doua tururi (majoritare)

Ele utilizeaza majoritatea absoluta: in primul tur castiga doar candidatii care au obtinut jumatate + 1 din voturile valide. Pentru toate circumscriptiile in care nici unul din candidati nu a obtinut majoritatea absoluta, se organizeaza al doilea tur, la o distanta de o saptamana, maximum doua fata de prima chemare la urne. In aceste conditii putem avea doua formule electorale:

a)      majority run-off formula (participa doar primii doi candidati clasati in ordinea marimii numarului de voturi obtinute in primul tur); firesc, castiga cel ce obtine majoritatea absoluta a voturilor valide; exista si variante in care sunt chemati toti candidatii.

b)      formula votului alternativ este un tip de formula care permite ordonarea candidatilor dupa preferintele votantilor (votantul este cel care-i ierarhizeaza pe o lista). Optiunile se centralizeaza la nivelul circumscriptiei, candidatul cu cele mai putine voturi este eliminat si voturile lui sunt redistribuite celorlalti tinand seama de preferintele de pe buletinele de vot. Se repeta procedeul pana se obtine majoritatea absoluta pentru un candidat.

Sistemul majoritar cu doua tururi, in stil francez, incurajeaza in primul tur electoratul sa-si exprime sincer, optiunea “de inima”. Acest vot sincer ar putea fi si util, daca cel care a fost votat ajunge in turul doi sau a castigat chiar din primul. In al doilea tur, alegatorii sunt nevoiti sa aleaga rational (vot de cap) intre cei pe care nu i-a preferat in primul tur. Ei vor da acum un vot strategic. Vor ajunge sa aleaga un candidat, eventual indicat de partidul lor preferat, doar pentru ca face parte din coalitia electorala care tinde sa ajunga la guvernare.

A doua lege a lui Duverger (scrutinul majoritar in doua tururi conduce la un sistem multipluralist moderat, flexibil si relativ stabil si la coalitii de guvernare)
functioneaza doar pentru scrutinul cu doua tururi si cu prag pentru accesul in turul doi. Fisichella demonstreaza ca dublul tur nu are o eficacitate insemnata privind formatul sistemelor partidiste; el nici nu multiplica, nici nu scade numarul de partide. Are insa efect in sensul nereprezentativitatii fata de partidele externe, acestea fiind puternic subreprezentate. De asemenea, turul dublu produce un efect de stimulare a coalitiilor electoral-politice.

*vezi Domenico Fisichella, Stiinta politica, Probleme, Concepte, Teorii, Polirom, 2006, pp.242-247.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1170
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site