Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Eminentele negre ale propagandei

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
PSIHOLOGIE ORGANIZATIONALA - Scurt istoric al studiilor organizarii
Etapele cercetarii sociologice
COMUNITATI SOCIALE - Societati multiculturale, Comunitati etnice
CINE ACTIONEAZA ATUNCI CAND SE PRODUCE O VIOLENTA IN FAMILIE?
LEGI SOCIOLOGICE
Mormonismul dupa cea de-a doua jumatate a secolului XIX
Cercetarea filiatiei
Socialitate si conduita sociala - Comportamentele prosociale
Individ si societate
INITIEREA SEXUALA SI SEXUALITATEA PREMARITALA

Eminentele negre ale propagandei

In primul capitol al acestei carti erau descrise cateva imagini semnificative din filmul Triumful vointei, realizat de Leni Riefenstahl, in cadrul actiunilor de propaganda nazista. Dincolo de faptul ca Adolf Hitler era prezentat ca un zeu coborand din cer pentru a-si binecuvanta milioanele de supusi, tehnica menita, printre altele, sa creeze o aura mistica Führer-ului, secventele devin de-a dreptul inspaimantatoare pentru spectatorul neutru atunci cand infatiseaza sute de mii de oameni in uniforma, comportandu-se precum robotii, marsaluind, cantand si scandand lozinci, parand simple papusi, manevrate prin fire invizibile de liderii regimului nazist. Cum a fost posibil asa ceva?



In capitolul precedent am analizat metodele prin care propovaduitorii unei ideologii totalitare actioneaza pentru a obtine controlul total asupra mintii, a comportamentului si a sentimentelor unei mase imense de oameni. Cele opt cai, Con­trolul comunicatiilor umane, Manipularea 'mistica', Cerinta de puritate, Cultul confesiunii, Stiinta sacra, Remodelarea limba­jului, Doctrina mai presus de oameni si Delimitarea sociala sunt, in diverse variante, caracteristice tuturor sistemelor totalitare. Pentru a intelege si mai bine mecanismele de manipulare in masa, se cuvine prezentarea unui studiu de caz. Cum pentru exempli­ficarea pe larg a celor opt metode ar fi necesar spatiul unui volum de sine statator, ne vom limita doar la Controlul comunicatiilor umane.

Pana la aparitia Partidului National Socialist German, au existat in istoria omenirii nenumarate alte sisteme totalitare, ce au distrus sute de mii sau milioane de vieti in numele unor ideologii, insa niciodata pana atunci tehnicile de manipulare nu au fost atat de perfectionate si de extinse, pentru a controla tot ceea ce inseamna cuvant tiparit sau vorbit, imagine artistica sau sunet muzical, in scopul controlului total al individului. Sistemele comuniste, mai ales cele din perioada lui Stalin, Mao sau Kim Ir Sen, au ajuns la 'performante' similare dupa experienta nazista si intr-un interval de timp sensibil mai lung.

Totodata, trebuie reamintit faptul ca, desi teroarea nazista a provocat milioane de victime umane, totusi alte zeci de milioane de oameni au fost determinati sa creada sincer in discursurile lui Hitler, sa se supuna cu devotament unor experiente altminteri umilitoare, sa-si dea viata de buna-voie pentru cel de-al Treilea Reich. Cum a fost posibila aceasta isterizare fara precedent a maselor si cine a fost artizanul ei, iata doua intrebari carora li se va da un posibil raspuns in cele ce urmeaza.

Fundamentele ideologiei naziste si principalele metode propagandistice de impunere a ei au fost gandite de Adolf Hitler si prezentate in cartea sa, Mein Kampf. Insa Hitler nu se putea ocupa personal, zi de zi, cu dirijarea propagandei. El urma sa fie cel adulat, figura mesianica in stare sa mobilizeze intreaga energie a natiunii germane, omul de la tribuna, conducatorul suprem. Pentru a-si putea indeplini rolul, avea nevoie de un om de incredere, inteligent si energic, care sa preia ideile sale si sa le duca la indeplinire, aducandu-si, la nevoie, propria sa contributie. Acest om a fost gasit in persoana lui Paul Joseph Goebbels, un barbat scund, firav, cu ochi mari si zambet diabolic, caruia ii placea ca lumea sa i se adreseze cu Herr Doktor.

Goebbels s-a nascut in 1897, intr-o familie de catolici din Rheydt, un mic centru al industriei textile din valea Rinului. Tatal sau muncea intr-un atelier de fitile de lampa si nota intr-un carnetel cu coperte albastre fiecare ban pe care il castiga. Desi parintii se ingrijeau ca toti trei baietii lor sa primeasca o educatie sanatoasa si sa nu duca lipsa de nimic, totusi permanenta grija pentru bani a tatalui si normele morale rigide ale familiei aflate la periferia clasei de mijloc i-au lasat micului Joseph un gust amar, din care se va dezvolta mai tarziu cinismul ce il va carac­teriza.

O alta cauza a spiritului introvertit o reprezenta ura fata de propriul sau corp. Pe langa faptul ca era scund, avea si un schiopatat evident. Piciorul sau stang era cu vreo sapte centimetri mai scurt decat dreptul, ca urmare a unei boli din copilarie (probabil poliomielita sau osteomielita). Din cauza handicapului a fost respins de la serviciul militar, in timpul primului razboi mondial, lucru care l-a facut sa se urasca si mai mult pe sine, dar sa urasca si lumea inconjuratoare. Ceva mai tarziu, cand a plecat la Universitatea din Heidelberg, sa studieze literatura germana, a inventat o poveste, potrivit careia schiopata din cauza unei rani suferite pe campul de lupta. La facultate a excelat in studiul latinei si al religiei, insa atitudinea sa aroganta l-a facut sa fie ocolit de colegi. Desi a absolvit Universitatea cu rezultate foarte bune si, in 1922, si-a luat doctoratul, cariera sa de scriitor nu a avut sanse de reusita. A scris un roman, cateva piese de teatru, poeme si mai multe articole pentru ziare, toate respinse de editori.

In 1924 si-a gasit adevarata chemare, atunci cand s-a angajat ca redactor la o publicatie apartinand aliantei de extrema dreapta, ce includea partidul nazist. In foarte scurt timp a ajuns mana dreapta a lui Gregor Strasser. De profesie farmacist, Strasser era la acea vreme un foarte influent lider al nazistilor si rivalul ideologic al lui Adolf Hitler. Goebbels si-a slujit cu credinta noul sef ajungand pana la a-l denigra pe Hitler ca avand mentalitati 'mic-burgheze' si a cere expulzarea acestuia din partid. Cuvan­tarile lui Goebbels au inceput sa aiba o tot mai mare audienta, el insusi fiind placut surprins de darul oratoric pe care si-l desco­perise. Atunci cand vorbea, avea senzatia ca este un adevarat predicator, un apostol, un comandant de osti. Sufletul munci­torului german este in mainile mele si il pot simti moale precum ceara, scria el entuziasmat de fascinatia pe care o creau discursurile lui asupra multimii.

Abilitatea sa de a manipula auditoriul i-a atras atentia lui Adolf Hitler, care a declansat o veritabila campanie pentru a-l atrage de partea lui. Cu timpul, Goebbels a inteles ca viitorul ii va apartine lui Hitler. Mai mult, influenta de care se bucura Führer-ul l-a facut sa il admire sincer, asa cum o arata insemnarile din jurnalul sau personal. Nu a mai durat mult pana la despartirea de Strasser.

La douazeci si noua de ani, Joseph Goebbels a fost numit de Hitler conducator al Organizatiei berlineze a partidului nazist. In acelasi timp, Fiihrer-ul a inceput sa-l instruiasca temeinic asupra importantei covarsitoare pe care o are propaganda, pregatindu-l pentru viitorul pas pe scara ierarhica.

Adolf Hitler era un geniu al propagandei. El incepuse sa practice aceasta arta inca din 1919, cand a fost angajat ca ofiter responsabil cu educatia politica, in cadrul Regimentului I de puscasi din Bavaria. Intreaga lui activitate din acea perioada s-a bazat pe analiza mijloacelor utilizate de propagandistii englezi in timpul primului razboi mondial. Acestia folosisera un intreg arsenal de articole de presa, caricaturi grotesti, emisiuni radio­fonice, imagini trucate pentru a-i prezenta pe soldatii germani ca pe niste barbari (huni, cum erau denumiti pentru a se induce instinctiv asocierea cu imaginea triburilor de migratori). In plus, nemtii erau acuzati permanent de atrocitati monstruoase, pre­zentate cu o asemenea abilitate, incat pana si soldatii germani ajunsesera sa creada ca, intr-adevar, acestea fusesera comise de unii camarazi de arme de-ai lor. Adolf Hitler a sesizat efectul devastator pe care l-a avut propaganda engleza chiar asupra mora­lului soldatilor si civililor germani. Pe baza acestor observatii a scris cartea sa de capatai, Mein Kampf, in care a preluat, printre altele, si una dintre ideile fundamentale ale inamicului: Spune o minciuna si ea va prinde, la care a adaugat ca propaganda trebuie sa se adreseze maselor si ca ea trebuie sa se concentreze doar asupra catorva puncte care sa fie repetate la nesfarsit.



Sub indrumarea lui Hitler, Joseph Goebbels a invatat curand ca propaganda nu are nimic comun cu adevarul. Trebuind sa revigoreze anemica organizatie nazista din Berlin, el a imaginat nenumarate cai de actiune. A initiat tiparirea de afise incitante, a publicat articole de genul Micul ABC pentru National-Socialisti si a initiat un ziar al partidului, numit Der Angriff (Atacul), in care vor fi publicate frecvent caricaturi grotesti ale evreilor si ale marxistilor. Apoi a provocat nenumarate confruntari intre oamenii sai si adversarii lor politici, comunistii, pentru a cuceri suprematia politica. Trebuie sa iesim din anonimat, le spunea adeptilor, lasati-i sa ne injure, sa ne calomnieze, sa ne bata, important este sa se vorbeasca despre noi. In urma ciocnirilor violente cu comunistii ii punea pe soldatii sai sa isi arate in public ranile pentru a aparea ca niste martiri. Atunci cand pe ecranele berlineze a fost programata premiera filmului american pacifist Nimic nou pe Frontul de Vest, a raspandit in salile de cinema soricei si serpi inofensivi, facandu-i pe oameni sa le paraseasca in panica. La un moment dat, unul dintre soldatii nazisti din trupele de asalt, Horst Wessel, s-a certat pentru o prostituata cu un individ si a fost ucis de acesta. Afland ca ucigasul facea parte din Partidul Comunist, Goebbels a creat imediat un mit, in care Wessel era prezentat ca victima inocenta a adversarilor politici ai nazistilor. Mai mult, a preluat un cantec scris de Wessel si l-a transformat in imnul miscarii naziste.

In paralel, Goebbels si-a perfectionat talentul oratoric. El isi repeta ore in sir discursurile in fata unui triptic de oglinzi, atent la fiecare gest, la fiecare intonatie a vocii. Hitler era multumit de progresele lui si spunea ca Goebbels a devenit singurul vorbitor pe care il poate auzi fara sa adoarma. In 1930, Führer-ul l-a numit sef al propagandei naziste, pe postul pe care el insusi il ocupase pana atunci. Pastrandu-si si functia de conducator al Organizatiei berlineze, Goebbels s-a angrenat serios in viitoarea campanie electorala. El a folosit toate mijloacele pentru a-i crea lui Hitler o aura mistica, de unic salvator al Germaniei din ghearele evreilor si ale comunistilor. Se pare ca Goebbels a fost cel care a inventat acea celebra lozinca menita sa energizeze masele: Ein Volk, ein Reich, ein Führer (Un popor, o tara, un conducator). Mesajul va fi preluat, mai tarziu, in diverse forme, si de alti lideri ai unor sisteme totalitare. Spre exemplu, in Romania ultimilor ani ai regimului comunist, arhicunoscuta sigla PCR a fost tot mai mult utilizata, mai ales prin intermediul odelor politice, pentru a induce in randul maselor un gen de fascinatie mitica a nou-aparutei trinitati Poporul-Ceausescu-Romania sau Partidul-Ceausescu-Romania.

Pentru meritele sale, pe 13 martie 1933, la sase saptamani dupa ce Hitler a ajuns cancelar al Germaniei, Joseph Goebbels a fost numit ministru al Informatiei si Propagandei. Prin decret, el devenea responsabil 'pentru toata influenta exercitata asupra vietii intelectuale a natiunii, pentru toate relatiile publice din stat, cultura si economie si pentru administrarea tuturor institutiilor ce servesc acestor scopuri'.

Goebbels a organizat urgent ministerul, i-a gasit un sediu somptuos si a alcatuit personalul din tineri straluciti, recrutati din alte ministere. Pentru ca multi dintre noii sai subordonati nu aveau suficienta experienta, le-a adus profesori si a instituit un sistem foarte strict de reguli interne. Intre altele, a impus ca rapoartele ce i se inaintau sa aiba maximum cinci pagini dactilo­grafiate si sa fie scrise extrem de fluent si de corect din punct de vedere gramatical.

In sase luni, Ministerul Propagandei, supranumit si Promi, s-a dezvoltat rapid si a ajuns sa aiba si treizeci si doua de filiale regionale. Dar Goebbels voia sa controleze absolut toata viata culturala a Germaniei, asa ca l-a convins pe Hitler sa infiinteze Camera de Cultura a Reich-ului, cu sapte departamente: literatura, teatru, muzica, film, arte frumoase, presa scrisa si radio. Oricine 'producea, distribuia sau vindea proprietate culturala' era obligat sa se inscrie in departamentul potrivit al Camerei de Cultura si sa se supuna regulilor dictate de presedintele acesteia, Joseph Goebbels. Evreii, non-arienii sau cei care nu erau agreati din motive politice nu puteau deveni membri ai Camerei si, in consecinta, nu aveau voie sa desfasoare nici o activitate din sfera culturii.

In tripla sa calitate de sef al propagandei partidului nazist, de presedinte al Camerei de Cultura si de ministru al Propagan­dei, Goebbels detinea mecanismele necesare controlului intregii activitati culturale a Germaniei. Prima tinta spre care si-a con­centrat atentia a fost presa scrisa. La acea vreme, in Germania existau circa patru mii sapte sute de cotidiane si saptamanale si peste sapte mii de reviste, mai mult decat in orice alta tara de pe glob. Publicatiile reprezentau o paleta foarte larga de interese politice, religioase, sindicale. In 1933, incendierea Reichstag-ului, pe care Hitler a pus-o in seama comunistilor (abia mult mai tarziu se va dovedi ca a fost o inscenare abila), a oferit motivul pentru interzicerea presei de stanga (comuniste si social-democrate). Cu toate acestea, publicatiile naziste reprezentau sub trei la suta din total.

Spre sfarsitul lui 1933, Goebbels a luat doua masuri de forta. In primul rand a unit cele doua agentii nationale de stiri existente la acea data intr-una singura, pe care a denumit-o Biroul German de Stiri si a pus-o in subordinea ministerului sau. In acest fel a reusit sa dobandeasca un anume control asupra informatiilor. Al doilea pas l-a constituit promulgarea Legii Editorilor, prin care acestia erau facuti raspunzatori pentru fiecare cuvant din publicatiile lor. In acelasi timp li se interzicea sa publice vreun material ce ar fi putut leza interesele statului. Mai mult, pentru a fi autorizati sa-si desfasoare activitatea, era necesar sa fie inscrisi intr-un nomenclator, la Ministerul Propagandei. Orice scapare, cat de marunta, precum mentionarea vreunei diferente intre germani si austrieci dupa anexarea Austriei din 1938, atragea dupa sine excluderea editorului respectiv din nomenclator si interdictia de a mai profesa.

Urmatoarea mutare a fost transformarea conferintelor de presa guvernamentale in ore de instruire a ziaristilor despre ce si cum sa scrie. De doua ori pe zi, la pranz si seara, reprezentantilor presei li se spuneau stirile zilei, bine selectate, apoi erau pusi sa semneze pentru primirea unor teancuri de foi galbene, secrete, continand directive amanuntite privind evenimentele despre care era permis sa se scrie, precum si lumina in care sa fie prezentate. Dupa citirea instructiunilor, redactorii erau obligati sa le arda in prezenta unui martor. Se ajungea pana la a le impune ziaristilor si lungimea articolelor, aranjarea acestora in pagina, marimea titlului s.a.m.d. Treptat, redactorii si editorii au ajuns doar sa preia articolele deja scrise de propagandistii lui Goebbels, sa le semneze si sa le puna in pagina acolo unde li se indica. Situatia presei devenise atat de dramatica, incat pana si Goebbels recu­nostea, in jurnalul sau intim: orice om caruia inca i-a mai ramas o farama de onoare va fi foarte atent ca nu cumva, in viitor, sa ajunga ziarist.

Luna de luna, cenzura devenea tot mai stricta. O directiva din 1935 interzicea publicarea fotografiilor cu lideri nazisti la mese festive, in spatele unor randuri de sticle, pentru a nu crea populatiei 'impresia absurda' ca membrii guvernului s-ar tine de chefuri. Era interzisa orice referire la cersetori sau la saraci, fara mentionarea actelor de caritate pe care le facea partidul nazist pentru acestia. In 1938, in preajma invadarii Cehoslovaciei, ziarelor li s-a impus sa amplifice excesiv orice incident creat de cehi la granita. Uneori, Goebbels ajungea si in situatii dificile, precum cea ivita la sfarsitul lui august 1939, cand nu se stia daca Hitler va lua sau nu hotararea de a ataca Polonia. Instructiunea Generala nr. 674, adresata editorilor de ziare cu cateva ore inaintea luarii deciziei, prevedea: In numarul de maine, articolul de fond va trebui sa prezinte, cat mai elocvent cu putinta, hota­rarea Führer-ului, oricare ar fi ea, ca reprezentand singura solutie corecta pentru Germania.




In paralel cu indicatiile pentru ziaristi, Goebbels a pus la punct si un serviciu foarte extins de supraveghere a presei. Fiecare publicatie se citea cu mare atentie si orice greseala sau nesupunere era semnalata imediat. Pedepsele variau in functie de gravitatea faptei. Erorile minore se soldau cu confiscarea tirajului, dar mentionarea unui nume interzis (de exemplu al unei perso­nalitati socialiste sau al unui autor evreu) atragea dupa sine interzicerea dreptului de a mai profesa pentru editorul in cauza. In alte cazuri putea fi si mai rau. Pentru o greseala de machetare, in urma careia o explicatie privind un carnaval a aparut sub fotografia unei procesiuni solemne a trupelor de asalt naziste, redactorul-sef si editorul unui ziar local din Essen au fost trimisi intr-un lagar de concentrare.

Chiar si publicitatea se cenzura. Goebbels a interzis aparitia anunturilor prin care erau cautate menajere pentru familiile fara copii, pentru ca politica demografica a nazistilor incuraja nasterile.

Cu toate aceste actiuni in forta de subordonare a presei, Goebbels nu a devenit omnipotent. Adolf Hitler a avut intotdeauna grija sa nu lase prea multa putere vreunuia dintre subordonatii sai, pentru a nu ajunge in situatia de a-si vedea amenintata pozitia suprema din ierarhie. Conform principiului 'dezbina si stapa­neste', el a incurajat rivalitatile dintre subordonatii sai apropiati, dintre autoritatile reprezentate de acestia. Astfel, in timp ce lui Goebbels i-a incredintat misiunea sa inregimenteze presa, un alt cunoscut al sau a fost ales sa aduca in proprietatea partidului tot mai multe publicatii. Este vorba de Max Amann, cu care Führer-ul se imprietenise in timpul primului razboi mondial, cand amandoi faceau parte din aceeasi unitate.

Amann era si el, ca si Goebbels, un individ scund, firav si handicapat. Isi pierduse mana stanga intr-un accident de vanatoare. Hitler l-a numit director al editurii oficiale a partidului nazist, Eher Verlag, din München, desi Amann nu avea nici aptitudini literare, nici talent de orator. Chiar si ideologia nazista ii era indiferenta. Insa avea un foarte ascutit simt al afacerilor si mult fler in angajarea unor subordonati de valoare. La Eher Verlag a fost publicata cartea lui Hitler, Mein Kampf, si tot aici era editat si ziarul oficial al partidului, Volkisher Beobachter (Observatorul poporului). In foarte scurt timp, Amann a transformat publicatia dintr-un saptamanal plicticos, intr-un coti­dian plin de succes, cu un tiraj de peste un milion de exemplare, in editii tiparite la München, Viena si Berlin. Tirajul imens se explica si prin faptul ca, dupa venirea nazistilor la putere, foarte multi oameni s-au abonat la ziarul lor pentru a se proteja intr-un fel.

Hitler l-a numit pe Max Amann responsabil cu intreaga presa a partidului si l-a facut seful Departamentului de presa din cadrul Camerei de Cultura conduse de Goebbels. Puterea lui Amann a inceput sa creasca pe masura ce noi publicatii intrau in proprietatea lui Eher Verlag, mai ales dupa ce evreii au fost fortati sa-si vanda pe nimic editurile.

Pentru a prelua tot mai multe publicatii independente, Amann a dat si el niste ordonante, pe 24 aprilie 1935, in calitatea lui de sef al Departamentului de presa al Camerei de Cultura, ordonante prin care ii obliga pe proprietarii de case editoriale sa-si dovedeasca originea ariana pana la anul 1800, le interzicea sa detina, fiecare, mai mult de un ziar si isi aroga dreptul de a suspenda cu de la sine putere unele publicatii, acolo unde con­sidera concurenta prea puternica. Peste cinci sute de editori s-au vazut nevoiti sa abandoneze afacerile sau sa-si vanda editurile lui Eher Verlag.

Pana in 1939, numarul ziarelor germane s-a redus aproape la jumatate. Iar daca in 1932 partidul avea in proprietate numai 3 la suta din publicatii, acum a ajuns sa detina circa 66 la suta. Si in anii urmatori, in perioada razboiului, procentul a fost ridicat la 82,5. Profitul casei editoriale a partidului nazist a ajuns sa fie comparabil cu cel al celor mai mari corporatii germane, precum I.G. Farben. Max Amann, la randul sau, si-a tras fara scrupule o parte insemnata din castiguri, datorita faptului ca poseda, in secret, o treime din actiunile de la cea mai importanta tipografie cu care lucra editura.

Insa faptul ca majoritatea publicatiilor apartinea nazistilor, iar cenzura functiona pentru absolut toate, a facut ca ziarele sa devina extrem de plicticoase, lucru ce a dus la scaderea drastica a numarului de cititori. Indemnurile lui Goebbels la adresa jurnalistilor de a fi mai inventivi s-au dovedit zadarnice. Fiecare era constient ca orice greseala ii poate fi fatala. Atunci ministrul Propagandei a hotarat sa permita catorva ziare foarte respec­tabile o minima independenta editoriala. Cel mai important dintre acestea era Frankfurter Zeitung, care se bucura si de o solida reputatie internationala. Aparenta lui independenta, continuitatea prezentei sale, evident fara evreii a caror familie il avea in proprietate din 1856, au dus la cresterea prestigiului lui Hitler in strainatate. In acelasi timp, regimul nazist a gasit un mijloc extrem de eficient pentru influentarea opiniei publice din afara granitelor Germaniei. In schimbul libertatii de a comenta unele evenimente culturale si religioase, editorii lui Frankfurter Zeitung au acceptat sa urmeze directiile politicii externe impuse de Hitler si pentru faptul ca ei credeau in discursurile acestuia referitoare la crearea unei Germanii puter­nice, dar pasnice. Insa cand Hitler a ordonat invadarea Poloniei, redactorul-sef al ziarului a ramas socat. Frankfurter Zeitung a mai supravietuit pana in 1943, cand Hitler a dispus desfiintarea lui.

Dupa ce a reusit subordonarea neconditionata a presei, Goebbels s-a orientat rapid spre celelalte doua noi mijloace de informare in masa: radioul si filmul. Dezvoltarea radiodifuziunii si a cinematografiei sonore a coincis cu perioada de ascensiune a nazismului. Mai mult, caracterul lor de noutate, faptul ca inca nu ajunsesera la o diversitate si la traditii greu de controlat le faceau foarte vulnerabile imixtiunilor unor artizani ai manipularii. La toate acestea se adauga si faptul ca liderii nazisti, in special Hitler, le agreau pentru ca aveau posibilitatea sa-si etaleze, prin intermediul lor, talentul oratoric.

In Germania, inca de la inceputurile sale, din 1925, sistemul de radiodifuziune apartinea statului, asa ca misiunea lui Goebbels nu a intampinat prea multe dificultati. In martie 1933, Ministerul Propagandei a preluat controlul asupra intregii retele radiofonice, incluzand releele si statiile locale de emisie. Oamenii lui Goebbels i-au inlocuit masiv pe profesionistii din radiodifuziune, iar pentru a asigura o cat mai mare audienta emisiunilor, mi­nisterul a fortat producatorii sa scoata pe piata cat mai multe difuzoare populare, la un pret cat mai scazut. In sase ani, numarul posesorilor de radiouri s-a triplat. Circa saptezeci la suta din populatie avea in casa cel putin un aparat de radio, procentul fiind cel mai ridicat din lume.



In 1933, Führer-ul a tinut patruzeci si cinci de cuvantari la radio, desi inceputul a fost ceva mai dificil. Cu toate ca era un orator innascut, Adolf Hitler se obisnuise sa vorbeasca in 'priza' directa cu multimea. Aflat de unul singur in fata microfonului, s-a balbait. Dar Goebbels a remediat imediat situatia. La urmatoarele emisii a umplut studioul cu oameni.

Pe langa stimularea productiei de radiouri, Joseph Goebbels a initiat si un vast program de auditii in comun, convins fiind ca efectul discursurilor este cu atat mai mare, cu cat multimea adunata intr-un loc, sa le asculte, este mai mare. Nenumarate difuzoare au fost instalate pe stalpii de telegraf din intersectii, in fabrici, magazine, birouri, berarii si in alte locuri publice. In timpul programelor importante, se ordona incetarea lucrului, astfel incat oamenii sa poata auzi emisiunile. Mii de gardieni ai radiourilor publice se ocupau de organizarea grupurilor de ascul­tatori, isi notau preferintele oamenilor si raportau constiincios orice eventuala nemultumire legata de faptul ca emisiunile durau prea mult.

In scurt timp, circa un sfert din cele nouasprezece ore de emisie zilnica erau dedicate cuvantarilor si comentariilor cu conotatie clar propagandistica. Restul programului cuprindea stiri (dintre cele furnizate de agentia nationala, aflata si ea sub totalul control al lui Goebbels) si muzica. In general muzica simfonica, opere de Beethoven si Wagner, marsuri, dar si muzica populara ori valsuri. Goebbels era foarte atent ca ascultatorii sa nu se plictiseasca si sa inchida radioul, de aceea urmarea cu grija programele si intervenea ori de cate ori considera ca era cazul.

Insa, cu toata preocuparea pentru a subordona presa scrisa si radioul, adevarata obsesie a lui Joseph Goebbels o constituia cinematografia. In fiecare din cele trei case ale sale avea cate un aparat de proiectie si isi facea timp sa vada cel putin un film pe zi, chiar si atunci cand era extrem de ocupat. Pelicula lui preferata era Pe aripile vantului, dar a urmarit de mai multe ori si Nimic nou pe Frontul de Vest pentru a-i studia modalitatile de transmi­tere a mesajului pacifist, din cauza caruia a fost interzis in Ger­mania acelor ani.

Goebbels a inteles ca filmul, prin calitatile sale vizuale, mergand direct la sufletul spectatorilor, poate deveni un mijloc de propaganda extrem de inteligent si eficace. Singurul sau regret era acela ca foarte multi dintre actorii si regizorii talentati ai Germaniei au plecat spre Hollywood sau spre alte capitale ale filmului din cauza ca aveau evrei printre stramosi, iar persecutiile antisemite capatau tot mai multa amploare. Goebbels a incercat sa-l convinga pe Fritz Lang, autorul celebrului Metropolis, sa faca filme pentru nazisti, chiar daca originea sa era evreiasca. Lang i-a cerut un ragaz de gandire de douazeci si patru de ore si in aceeasi noapte a parasit Germania cu trenul de Paris. Un alt actor renumit al timpului, Leo Russ, tot evreu, a fugit la Viena, si-a vopsit parul si barba in blond, si, sub un alt nume, s-a specializat in roluri de arieni, spre mandria criticilor de film nazisti din capi­tala austriaca. Abia mai tarziu si-a declinat adevarata identitate si s-a indreptat spre Hollywood unde a inceput sa lucreze pentru Metro Goldwyn Mayer.

Pentru a impiedica exodul acesta, Goebbels le-a promis realizatorilor de filme o libertate mult mai mare decat cea data editorilor si celor de la radio. Dar promisiunea nu a tinut prea mult. Prin Ministerul Propagandei si prin Camera de Cultura, Goebbels le-a impus producatorilor sa-i prezinte spre aprobare fiecare scenariu, apoi a inceput chiar el sa decida ce pelicula trebuie filmata, ce scene trebuie refacute sau scoase din film, ce actori sa interpreteze rolurile. In 1937, patru dintre cele mai cunoscute studiouri de film germane au intrat in proprietatea Ministerului Propagandei, iar puterea lui Goebbels a crescut si pentru faptul ca el putea finanta diverse pelicule sau putea excepta incasarile de la impozitare pe motiv ca filmul are o 'valoare politica si estetica speciala'.

Joseph Goebbels viziona fiecare film produs in Germania, de la scurtele documentare educative pana la peliculele artistice de lungmetraj. In mod surprinzator, acestea din urma nu purtau mesaje propagandistice. Goebbels avea interesul ca oamenii sa vina in salile de cinema unde asistau, inainte de proiectarea filmului, si la jurnale de stiri sau la documentare ce reprezentau propaganda pura. Cum multi dintre spectatori incepusera sa intar­zie, a ordonat ca usile salilor sa nu se mai deschida in pauza dintre film si documentar.

Circa o mie cinci sute de caravane cinematografice colindau zonele rurale ale Germaniei pentru a proiecta in special filme documentare, jurnale de stiri, pelicule despre tineretea lui Hitler sau alte teme de propaganda nazista. Neexistand alternativa, oamenii le priveau si pe acestea.

S-au realizat si doua filme avand ca eroi militari din trupele de asalt, insa numarul extrem de redus al spectatorilor care au venit sa le vada l-a facut pe Goebbels sa concluzioneze ca: Locul camasilor brune este in strada, nu pe ecran.

Si totusi, pe masura ce se apropia razboiul, Goebbels a trebuit sa introduca tot mai multa propaganda in productia cine­matografica, mai ales dupa ce Hitler i-a reprosat ca temele naziste sunt prea putin reprezentate in filmele germane. In 1938, Goebbels a ordonat intrarea in productie a catorva pelicule virulent antise­mite. Deja terenul era pregatit de presa in care caricaturile hidoase ale evreilor apareau aproape zilnic. Saptamanalul Der Stürmer (Atacatorul), spre exemplu, ajunsese la un tiraj de sapte sute de mii de exemplare, cu toate ca propaganda antisemita avea accente atat de scabroase, incat ii scarbise pana si pe unii lideri nazisti.

La realizarea peliculei Jidanul Süss, a trebuit ca Goebbels sa-i ameninte pe producatori si pe actori pentru a continua fil­marile. Pelicula prezenta cazul unui bancher evreu care isi extorca fara scrupule concetatenii, ii tortura si le viola femeile, pana ce revolta maselor a impus condamnarea lui la moarte. Efectul filmului a fost atat de puternic, incat grupuri de tineri, dupa ce ieseau din sala de proiectie, se napusteau asupra evreilor de pe strada si ii bateau cu salbaticie.









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 598
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site