Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Socialitate si conduita sociala - Comportamentele prosociale

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
INTERACTIONISM
TRANSFORMARI STRUCTURALE IN FAMILIE. DEMERS ISTORIC
Analiza non parametrica
MOTIVATIE
INTELIGENTA
DINAMICA GRUPULUI
SOCIABILITATEA
PRODUS INTERN BRUT
CONCEPTUL DE PUTERE
ECHILIBRU SOCIAL

Socialitate si conduita sociala




Introducere

Aceasta a patra prelegere are ca tema problematica socialitatii si a conduitei sociale, cu aspectele sale relevante privind comportamentele aferente coezivitatii sociale si ale conduitei sociale.

Obiective

La sfarsitul acestei prelegeri, studentul va putea :

sa aiba o intelegere mai larga a diferitelor aspecte ale problematicii socialitatii si a conduitelor sociale precum si a specificului abordarii psihosociologice a acestora;

sa dobandeasca abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic concepte si rationamente ce tin de psihologia sociala pentru tematica specificata

sa coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei sociale

Continut si tematizare

1. Comportamentele aferente coezivitatii sociale

Toate procesele si fenomenele psihosociale la care ne-am referit in cadrul acestei lucrari se obiectiveaza, in ultima instanta, la nivelul conduitei sociale. Acordam conceptului de „conduita“ semnificatia sa originara, aceea de ansamblu structurat al proceselor si activitatilor psihice orientate pe „obiect', precum si al reactiilor motorii aferente, prin care subiectul se manifesta intr-o situatie determinata; in cazul nostru, intr-o situatie sociala. Comportamentul social nu este decat expresia obiectivata si direct perceptibila a unei procesualitati psihoindividuale si psihosociale care scapa observatorului, ne avand insa prin aceasta un caracter mai putin obiectiv. Intr-o expresie sintetica, conduita = comportament + procesele si fenomenele psihosociale subiacente.

Abordarea problematicii conduitei sociale este nemijlocit legata de un alt concept de baza, acela de Socialitate.

Definitie

q       In sensul cel mai larg, acest concept desemneaza un principiu al coeziunii si coerentei existentei socio-umane, adica un principiu generator de ordine sociala (25, 91; 229, 555).

q       Intr-un sens mai restrans, prin Socialitate vom intelege ansamblul capacitatilor psihosociale, innascute sau dobandite, care fac posibila elaborarea tipurilor generice de atitudini si conduite sociale, impreuna cu sistemul determinatiilor exterioare sub incidenta carora se obiectiveaza; determinatii de natura economica, biologica, ecologica, demografica, istorica si culturala. Datorita conditionarilor istorice, socialitatea isi modifica profilul si formele de manifestare odata cu modificarile care intervin in plan economic, tehnologic, demografic si cultural. Astfel, vor rezulta profiluri comportamentale specifice anumitor tipuri de societati si anumitor perioade istorice.

Fiind atat o premisa constitutiva a societatii, cat si o expresie sintetica a existentei socio-umane, socialitatea comporta o multitudine de forme de manifestare la nivelul unor comportamente sociale specifice: comportamentale prosociale, cosociale si antisociale; raporturile dintre sexe; comportamentale politice, economice, religioase, sportive etc.; sociopatiile si comportamentale patologice; comportamentul socio-ecologic; fenomenele de criza la nivelul sistemelor comportamentale individuale si sociale s.a. Dupa cum se observa, spre deosebire de sociabilitate, care se refera de regula numai la manifestarile pozitive ale comportamentului social (gregarism, integrare, cooperare, intrajutorare), socialitatea are in vedere ansamblul comportamentelor sociale, inclusiv acelea definite prin opozitie sau complementaritate cu primele: competitie, conflict, devianta, delincventa, patologie comportamentala s.a..

Comportamentele prosociale

La cel mai inalt nivel de generalitate, comportamentele se diferentiaza in functie de sensul lor de actiune in raport cu principiul coeziunii sociale. Definit ca „zoon politicon“, fiinta sociala constienta de sine, omul exista ca specie si ca individ numai in masura in care prin actiunile si comportamentele sale asigura si consolideaza coeziunea sociala. In functie de acest criteriu se circumscriu trei mari categorii de comportamente: prosociale, cosociale si antisociale. Toate aceste tipuri de comportamente au o incidenta directa atat asupra coezivitatii sociale, inteleasa ca un principiu constitutiv al oricarui sistem uman, cat si asupra proceselor si. fenomenelor psihosociale pe care se fundamenteaza viata sociala in general. Este vorba de o cauzalitate circulara in lantul careia se includ aceste elemente, care sunt pe rand, fie cauze, fie efecte.

Definirea si caracterizarea comportamentelor prosociale. Viata sociala ar fi de neimaginat in afara unor comportamente care sa confirme sistematic si in imprejurari dintre cele mai diferite solidaritatea, sprijinul si altruismul fata de semeni, in afara oricarui interes imediat. Desi reprezinta o preocupare relativ recenta a psihologiei sociale, comportamentelor prosociale, cum sunt denumite generic, beneficiaza de numeroase studii teoretice si experimentale (v. 164, 438).

Conform celor mai multe dintre aceste studii, comportamentul prosocial se defineste prin aceea ca odata desfasurat, ar putea avea consecinte pozitive pentru altii; este un comportament care are urmatoarele trasaturi esentiale:

• Urmareste in mod explicit ajutorarea, sprijinirea sau protejarea unor persoane aflate obiectiv in dificultate, sau care lasa impresia ca se afla intr-o asemenea situatie; totodata, in mod explicit sau implicit, sustine si promoveaza valorile, normele si modelele sociale pozitive.

Este un act constient, intentionat si in raport de care exista posibilitatea si libertatea alegerii.

Este desfasurat in afara oricaror obligatii formale sau profesionale si fara asteptarea unor recompense externe.

Altruismul, generozitatea, sacrificiul si apostolatul sunt cel mai des intalnite forme de comportament prosocial, atunci cand sunt realizate in mod intentionat, dezinteresat si ca libera optiune personala. Este evident ca orice comportament impus, fara alternativa sau cu recompense previzibile, desi vizeaza un efect pozitiv pentru un semen aflat in dificultate, nu intra intr-o asemenea categorie. Medicul care isi ajuta pacientii, serviciile care sunt facute contra unui anumit beneficiu, binele facut din ordin sau un act neintentionat care face un bine cuiva s.a., desi au un rol social pozitiv, nu intra in categoria comportamentelor prosociale asa cum acestea au fost definite mai sus.

q       Pentru a explica natura comportamentelor prosociale au fost dezvoltate mai multe categorii de teorii. Din perspectiva unei conceptii socio-biologizante, altruismul rezulta din tendinta naturala de conservare a zestrei genetice a speciei, in general, sau a unui grup familial sau etnic, in particular. Pornind de la notiunea de vecinatate sociala si aceea de supravietuire prin inrudire se incearca in mod fortat asimilarea diferitelor situatii in care se manifesta altruismul si intr-ajutorarea cu aceea in care coeziunea grupala pe criterii genetice functioneaza cu adevarat (v. 37; 88; 190).

q       alta categorie de teorii, mult mai fundamentate - dupa opinia noastra, plaseaza explicatia comportamentelor prosociale in contextul mai larg al invatarii si integrarii sociale. Fara sa se excluda unele predeterminari genetice legate de conservarea speciei, explicalia este cautata in particularitatile procesului de selectie sociala: colectivitatile umane relin in cursul evolutiei lor acele elemente si tipuri de comportament care se dovedesc cele mai benefice adaptarii la mediu si reproducerii sociale. Deoarece comportamentale prosociale aduc fara indoiala beneficii tuturor indivizilor si grupurilor sociale, in procesul socializarii primare sunt impuse anumite norme si modele care sa promoveze acest tip de relatii sociale. Ulterior, intervin o serie de „intariri“ psihosociale care le consolideaza structura si functionalitatea, promovandu-le ca referentiale axiologice la nivelul intregii societati.

Factorii determinanti si conditionali ai comportamentelor prosociale. Manifestarea concreta a comportamentelor prosociale este condilionata de o serie de factori: a) psihosociali (valori, norme si modele cultural­comportamentale promovate prin invatare si intarire in cursul socializarii); b) psihoindividuali (trasaturi temperamental-caracteriale, structura motivationala si afectiva de baza, capacitatile operatorii ale persoanei care ofera spijinul s.a.); c) conjunctural-situalionali (dispozitie afectiva si motivationala conjuncturala a persoanei „active“, imprejurarile fizice si sociale in care se impuse interventia, .situatia concreta in care se afla „solicitantul', presiunea timpului etc.). In continuare ne vom referi la cei mai importanti factori dintre cei enumerati mai sus, acestia constituind si obiectul a multor cercetari experimentale.

(a) Factorii psihosociali si socioculturali. O prima serie de conditionari a comportamentelor prosociale se manifesta prin intermediul unor norme sociale implicite, interiorizate in ontogeneza ca principii si matrice comportamentale avand un caracter general. Dintre acestea amintim:

Norma responsabilitatii sociale. Prin educatie, integrare si control social s-a impus imperativul moral si legal ca oamenii sa se ajute intre ei, in functie de anumite tipuri de raporturi in care se afla. Aceste imperative pot capata diferite forme, incepand cu prescriptiile religioase („iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti“), trecand prin normele informale ale bunului simt, impuse sub presiunea opiniei publice („de respectat este acela care-si ajuta semenul la nevoie'), si terminand cu normele-legale, impuse prin forta sistemului judiciar („constituie infractiune faptul de a nu acorda asistenta unei persoane aflata in primejdie“).

Norma reciprocitatii. Impune o reglementare generala a raporturilor sociale astfel incat la bine sa se raspunda cu bine, cel sprijinit avand obligatia morala ca la randul sau sa sprijine pe cine ii sta in putere. Fara sa introduca un element de „calcul meschin“, asa cum ar putea parea la prima privire, este vorba de postularea unor astfel de relatii in care eforturile pozitive pe care le facem in favoarea semenilor nostri sa ne indreptateasca sa asteptam asemenea eforturi si din partea celorlalti, beneficiarii putand fi chiar noi insine pe termen lung si fara o conditionare explicita. Deci, se are in vedere crearea unui climat de sprijin reciproc, in care beneficiarii sunt toti membrii comunitatii.

Norma echitatii schimburilor sociale. Postuleaza necesitatea unei „justitii sociale“, conform careia raporturile umane trebuie sa se fundamenteze pe criterii de echivalenta a schimburilor realizate (vezi cap. 4.1.3.). Perceptia unei inechitati in realizarea schimburilor sociale indreptateste o reactie prin care sa se reechilibreze situatia, prin redistribuirea resurselor schimbate, resemnificarea importantei lor sau chiar ruperea relatiei dezavantajoase pentru una dintre parti. Desi principiul echitatii schimburilor nu fundamenteaza direct comportamentele prosociale, indirect obliga moral pe cel care poate da ceva, sa o faca!

(b) Factorii psihoindividuali. Cum era de prevazut, pornind de la un model general al structurarii comportamentului uman, multe cercetari experimentale au evidentiat existenta unor trasaturi de personalitate care favorizeaza declansarea unor atitudini si comportamente altruiste.

Astfel, dupa observatiile noastre; extravertitii au o mai mare disponibilitate de a acorda imediat ajutor cuiva aflat in dificultate, comparativ cu introvertitii. De asemenea, persoanele sociabile, predominant colerice, sau cu o mai mare disponibilitate de asumare a riscului se implica mai usor in actiuni de ajutorare a persoanelor aflate in pericol iminent, comparativ cu persoanele, nesociabile, flegmatice sau care resimt un sentiment de nesiguranta.

Dupa constatarile lui Satow (1975), persoanele care au o mare nevoie de aprobare sociala sunt mai caritabile decat media celorlalte, cu conditia ca actul lor sa aiba un caracter public. Alte cercetari eviden tiaza corelatia dintre anumite calitati psihofizice (forta fizica, aptitudini speciale, cunostinte speciale) si disponibilitatea unor persoane de a se antrena intr-un comportament prosocial care solicita respectivele calitati. Cu alte cuvinte, predispozitia de a ajuta pe cineva este conditionata si de constiinta faptului ca posezi calitatile necesare pentru a desfasura cu succes actiunea respectiva (Huston, 1981).

De asemenea, atitudinile preexistente fata de persoanele si situatiile in care se solicita sprijin conditioneaza in mare masura antrenarea efectiva intr-o actiune altruista. Persoanele care apartin unor categorii sociale discriminate au sanse mai mici sa primeasca asistenta spontana in caz de nevoie decat cele care nu apartin acestor categorii. Din pacate, se constata ca prima pornire, cea natu­rala de a acorda imediat ajutor celui aflat in pericol, poate fi amendata intr-un al doilea moment de atitudinea generica fata de categorii sociala careia ii apartine victima, sau de tipul de situatie in care se afla. De exemplu, cineva aflat in pericol, dar aflat si in stare de ebrietate, are sanse reduse de a primi sprijin din partea unor persoane cu ferme atitudini antialcoolice.

Alte cercetari evidentiaza importanta atitudinii si capacitatii empatice in implicare intr-o actiune de ajutorare a celor aflati in dificultate (Batson, 1981). Disponibilitatea de transpunere in situatia cuiva aflat intr-o situatie neplacuta mareste apreciabil sansa implicarii in acordarea de ajutor, in timp ce persoanele egotiste manifesta aceasta tendinta intr-o masura mult mai mica.

Dispozitia sufleteasca a unei persoane influenteaza intr-o mare masura tendinta acesteia de a acorda ajutor. Buna dispozitie, sentimentul de implinire sau cel consecutiv obtinerii unor succese favorizeaza aparitia comportamentelor prosociale, in timp ce proasta dispozitie, sentimentele de esec si insecuritate diminueaza apreciabil tendinta de initiere a unei actiuni altruiste. Dupa opinia mai multor cercetatori (L. Sears, P. Ilut, s.a.), acest fapt s-ar datora actiunii principiului echitatii sociale, conform caruia dezechilibrul flagrant dintre starea de bine a cuiva si starea de rau a altcuiva, 1-ar determina pe primul sa actioneze in sensul reechilibrarii situatiei, prin acordarea de ajutor celui mai putin norocos. Influenta factorilor emotionali negativi este destul de controversata, fiind exercitata prin intermediul unor mecanisme psihologice inca insuficient studiate in plan experimental. In toate aceste cazuri, este interesant de observat ca teoria schimbului social ofera repere destul de exacte pentru prognozarea conditiilor in care o persoana se implica intr-o actiune altruista.

(c) Caracteristicile psihosociale ale beneficiarului de ajutor. La randul sau, persoana aflata in dificultate influenteaza prin caracteristicile sale psihosociale comportamentele prosociale pe care – virtual – le poate suscita.

q       Similaritatea. Studiile experimentale demonstreaza rolul asemanarilor de orice fel in acordarea ajutorului: oamenii sunt mai dispusi sa-i ajute pe cei care le sunt asemanatori din punct de vedere rasial, etnic, religios, social, profesional sau de varsta. Insa, trebuie sa subliniem ca este vorba de manifestarea unei simple tendinte statistice, modelele culturale si particularitatile psihoindi­viduale putand amenda semnificativ acordarea spijinului in functie de criteriul similaritatii care , oricum, interfereaza cu celelalte criterii amintite.

q       Indrituirea. Cand se pune problema acordarii unui ajutor, sprijinitorul potential face anumite evaluari asupra masurii in care beneficiarul potential merita acel sprijin: daca situatia acestuia din urma este determinata de neglijenta, incompetenta, delasare, alcoolism sau alte vicii, sansa de a primi ajutor este mult mai mica decat in cazul cand situatia sa se presupune a fi cauzata de nesansa, unor cauze sociale obiective sau unui accident de care victima nu este vinovata. In mod evident, aici sunt implicate procese evaluative si de atribuire, care au propriile lor legi de functionare (v. cap. 2.3.).

q       Aspectul fizic si sexul influenteaza sensibil predispozitia de implicare intr-un comportament prosocial. Aspectul fizic placut, imbracamintea ingrijita si tinuta demna favorizeaza primirea spijinului, mai ales atunci cand persoana este considerata indrituita sa il primeasca. Nu trebuie uitat ca in orice imprejurare, oamenii incearca -cel mai adesea in mod inconstient- sa se autovalorizeze prin actele lor: sentimentul stimei fata de sine care rezulta implicit de aici este in functie si de caracteristicile individuale si sociale ale persoanei ajutate. Sexul are de asemenea o anumita importanta: barbatii au o predispozitie mai mare de a acorda sprijin neconditionat femeilor, mai ales acelora cu aspect fizic placut, in timp ce femeile se sprijina mai degraba intre ele.

(d) Factori conjuncturali si situationali. O alta serie de factori conditionali ai comportamentelor prosociale sunt legati de contextul social in care se solicita sau se impune ajutorul, starea vremii, urgenta si presiunea timpului s.a.

Contextul social. Daca situatia in care se solicita ajutorul are loc in prezenta unei mari multimi, efectul asupra implicarii este de regula negativ, datorita fenomenului de difuzie a responsabilitatii. Astfel, conform cercetarilor lui B. Latane si J.M. Darley, cu cat numarul martorilor oculari la un accident sau agresiuni este mai mare, cu atat mai mica va fi proportia celor care acorda ajutor, si cu atat mai mare va fi durata pana cand se intervine efectiv in spijinul victimei. In prezenta a inca unui martor, proportia ajutorului este de cca. 84 %, iar in prezenta a peste 5 martori aceasta scade la cca. 30 % (164, 447). Marile aglomerari umane creeaza o accentuata stare de anonimat, favorizanta pentru aparitia fenomenului de difuzie a responsabilitatii. Ambiguitatea situatiei si numarul mare de martori amplifica fenomenul de spectator si acela de difuzie a responsabilitatii, ceea ce diminueaza considerabil sansa unei interventii prompte si hotarate in favoarea victimei. Nonambiguitatea situatiei, existenta unor relatii anterioare intre martori, sau comunicarea spontana dintre acestia anuleaza apreciabil efectele mai sus mentionate, favorizand interventia pozitiva.

Presiunea timpului. Daca persoana care ar putea acorda ajutor se afla angrenata intr-o alta actiune presanta, sau daca este afectata chiar ea de unele probleme neplacute, scade probabilitatea interventiei in sprijinul unei persoane aflata in dificultate. Unele experimente indica o reducere cu cca. 50 % a numarului persoanelor care acorda ajutor atunci cand se afla sub presiunea timpului, in comparatie cu numarul persoanelor care intervin atunci cand nu sunt afectate de acest factor (190, 274).

Starea meteorologica. Unele observatii releva importanta starii generale a vremii asupra predispozitiei de antrenare intr-un comportament prosocial. Vremea frumoasa, cu cer senin si temperatura agreabila favorizeaza interventiile prosociale, in timp ce timpul inchis, umed si rece inhiba intr-o anumita masura aceste elanuri altruiste.

Comportamentul prosocial din perspectiva teoriei actiunii sociale.

Dupa cum s-a aratat in capitolul referitor la construirea realitatii sociale, orice tip de comportament poate fi abordat din perspectiva teoriei generale a actiunii sociale, care are la randul sau o fundamentare tinand de teoria sistemelor sociale. In acest cadru teoretic se opereaza cu notiuni precum cele de actori sociali, scopuri, mijloace, costuri, factori cauzali, determinanti si de conditionare, feed-back-uri de evaluare, adecvare si corectie, decizie, strategii de optimizare a efectelor etc. Comportamentul prosocial, ca specie a comportamentului social, poate fi de asemenea abordat din aceasta perspectiva, ceea ce permite integrarea unitara a multora dintre teoriile particulare privind acest aspect al vietii sociale.

Teza de baza a acestui mod de abordare poate fi formulata astfel: prin implicarea intr-o situatie sociala, orice actor urmareste atingerea unor scopuri, prin utilizarea unor mijloace specifice si asumandu-si anumite costuri; cu alte cuvinte, comportamentul uman este rezultatul unui act de decizie, fundamentat subiectiv si/sau obiectiv, si care presupune o interactiune dinamica intre caracteristicile actorului, natura scopului urmarit, mijloacele de care dispune, costurile pe care le estimeaza, imprejurarile in care trebuie sa actioneze si caracteristicile obiectului asupra caruia este orientata actiunea.

Dupa cum se observa, aceasta conceptie este in mare poate convergenta cu teoria schimburilor sociale (Homans, Foa, Gergen, Morse s.a.), conform careia calitatea raporturile sociale este conditionata de echitatea schimburilor dintre partenerii implicati (v. cap. 4.1.3.).

Dupa cum rezulta din cele prezentate mai sus, aprecierea comportamentelor prosociale ca spontane si total dezinteresate necesita anumite nuantari: implicarea intr-o actiune altruista de ajutorare a cuiva aflat in dificultate presupune o suita de procese cognitive, afective si motivationale, care se finalizeaza intr-o decizie de interventie, luata in urma evaluarii costurilor si beneficiilor. Evident, de foarte multe ori este vorba de satisfactii morale, de speranta functionarii unor principii transcendente de recompensare a celor care fac bine, de castigarea stimei celor din jur, sau chiar de cresterea stimei fata de sine insusi. Insa, in poate cazurile, efectele sociale sunt intru totul pozitive.

Comportamentele cosociale

O a doua categorie de comportamente cu influente directe asupra coezivitatii sociale, dar actionand complementar celor analizate mai sus, sunt reunite sub denumirea generica si conventionala de comportamente cosociale. In aceasta categorie includem colaborarea, competitia si conflictul.

Daca in primul caz era vorba de o implicare libera si constienta intr-o actiune de ajutorare sau sprijinire dezinteresata a unui subiect social aflat in dificultate, in acest caz este vorba de raporturi structurate pe scopuri si interese convergente explicite ale partilor aflate intr-o situatie sociala care le este comuna. Altruismul presupune o relatie unilaterala intre doua persoane aflate in situatii sociale diferite, profund asimetrice, a caror „intalnire“ nu este determinata de o sfera comuna de interese si activitati; din perspectiva celui care ofera ajutor, semnificatia sociala a relatiilor cu cel ajutat este predominant morala, fara conotatii utilitare. In ceea ce priveste raporturile cosociale situatia este cu totul alta: relatiile sunt bilaterale, circumscrise in zona unor activitati si interese comune ale celor doua parti care au pozitii sociale relativ echivalente. Relatiile dezvoltate in acest context au un pronuntat caracter instrumental, fiind nemijlocit legate de atingerea unor scopuri in care ambele parti sunt interesate, direct sau indirect; „jocul relational“ se desfasoara intr-un spatiu normativ recunoscut de ambele parti, desi interpretarile date unor aspecte ale situatiei comune in care se afla pot sa difere semnificativ (mai ales in cazul conflictului).

Colaborarea reprezinta o forma de comportament in care doi sau mai multi subiecti sociali conlucreaza armonios si se sprijina reciproc in activitatea de realizare a unui scop comun. Este o forma pozitiva de comportament social, bazat pe interesele comune sau complementare ale partilor.

Desi are un evident caracter instrumental legat de realizarea unui obiectiv determinat, colaborarea determina si aparitia unor efecte psihosociale notabile: sporeste coeziunea, climatul psihosocial pozitiv si performanta sociala, datorita legaturilor de intrajutorare pe care le implica, si a fondului afectiv si motivational pozitiv si tonifiant pe care il creeaza. Datorita acestui fond psihologic pe care se desfasoara relatiile de colaborare, chiar unele disfunctionalitati, divergente de opinii sau chiar conflicte sunt usor depasite, in poate si datorita atractivitatii scopului comun, dar si actiunii unor factori motivationali specifici. Dupa eum se stie, trebuintele de afiliere, de comunicare, de recunoastere sociala, de protectie sau de afectiune nu pot fi satisfacute decat printr-un sistem de relatii sociale si interpersonale pozitive si relativ stabile, dar care ofera totodata si cadrul optim de structurare a raporturilor de cooperare.

Aparitia si mentinerea unor relatii de colaborare stabile implica o serie de conditii, din a caror configurare intr-o situatie sociala data va rezulta profilul psihosocial al relatiilor de colaborare. Dintre acestea amintim:

Preexistenta, aparitia sau formularea unui obiectiv care, in situatia data, devine scop comun pentru mai multe persoane, grupuri sau organizatii; obiectivul poate consta in realizarea unui produs material, rezolvarea unor situatii problematice, desfasurarea unor activitati de utilitate generala etc.

• Dificultatea sau specificul obiectivului sa nu permita realizarea sa in conditii acceptabile de o singura persoana, microgrup sau organizatie.

Existenta unui climat social general pozitiv, care sa faciliteze dezvoltarea unor relatii interpersonale deschise si de intrajutorare; starile de criza, lupte politice exacerbate si conflictualitate sociala ridicata sunt cu totul nefavorabile dezvoltarii relatiilor de colaborare.

Functionarea unui cadru axiologic si normativ care sa valorizeze social relatiile de colaborare, dar sa si reglementeze in linii generale raporturile de acest tip, precum si cele care pot rezulta accidental din acestea (concurenta,

conflicte, separari, transferuri de proprietate, autoritate sau competenta s.a.). • Intre persoanele implicate sa existe similitudini de ordin axiologic, intelectual si motivational, paralel cu eventuale complementaritati in plan aptitudinal, instrumental si executiv. Deci, credinte, aspiratii, convingeri, nivel de pregatire intelectuala si sfera de interese generale asemanatoare, pe fondul unor posibile diferentieri in planul aptitudinilor si competentelor implicate in realizarea sarcinii comune.

Manifestarea sistematica a atitudinilor de incredere, corectitudine si respect reciproc, echitate in distribuirea eforturilor si beneficiilor. Increderea este esentiala pentru gasirea unor strategii optime de colaborare, cu castiguri echitabile pentru ambele parti (vezi „dilema prizonierului': 37,193).

• Mentinerea unui nivel superior de comunicare intre parteneri, ceea ce determina atat un grad inalt de incredere reciproca, cat si o mai buna coordonare a activitatilor, astfel incat sa se obtina cele mai bune performante. De remarcat ca si aici se creeaza un lant cauzal circular: performantele superioare determina o crestere a increderii in partener, pe fondul unei satisfactii inalte; acestea odata formate si integrate in climatul relational capata valoare instrumentala, ducand la o crestere si mai accentuata a performantei s.a.m.d. Insuccesele in desfasurarea activitatii, respectiv obtinerea unor performante scazute afecteaza climatul relational, gradul de incredere in competenta sau chiar probitatea partenerului, ceea ce conduce la o obtinerea unor performante si mai scazute, pe un fond potential conflictual.

• Stabilirea printr-o stransa conlucrare si prin consens a normelor de colaborare, cu precizarea clara a responsabilitatilor si drepturilor fiecareia dintre parti; aceste coordonate odata stabilite vor crea un climat de incredere reciproca si vor evita neintelegerile sau ambiguitatile in desfasurarea activitatilor si indeplinirea obligatiilor.

Datorita importantei sale cu totul deosebita in armonizarea raporturilor umane si asigurarea unor performante sociale superioare, formarea spiritului de colaborare trebuie sa constituie un obiectiv major in procesul socializarii, educatiei generale si instruirii profesionale. Este vorba de dezvoltarea unor atitudini favorabile cooperarii si intrajutorarii, a unor puternici vectori motivationali orientati in acest sens, paralel cu formarea unor trasaturi de personalitate specifice: sociabilitate, obiectivitate, spirit critic, comunicabilitate, altruism, incredere in semeni, capacitatea de a lucra in grup s.a. Exista un potential de cooperare specific unei societati, care este si un indicator al functionalitatii sale generale, precum si al gradului sau de civilizatie.

In viata sociala se intalnesc numeroase situatii cand trebuie sa decidem ce strategie trebuie sa folosim in relatie cu cei din jur. Conform teoriei schimbului, fiecare subiect aflat intr-o situatie relationala tinde sa obtina satisfactia maxima cu investitii si costuri minime. In consecinta, dilema este aceasta: intr-o situatie de interes reciproc, trebuie sa folosim strategia exploatarii partenerului, pentru a obtine avantaje maxime pentru noi in dauna celuilalt, cu riscul compromiterii relatiei?; sau trebuie sa folosim strategia cooperarii, prin care ambele parti obtin avantaje moderate, insa stabile si pe fondul conservarii relatiei? Lucrurile se complica daca se cunoaste faptul ca o strategie prea cooperanta poate fi o tentatie pentru ca celalalt partener sa recurga la exploatare, pentru a obtine un avantaj maxim, in dauna celui care este mult prea cooperart.

In acest context teoretic, a fost formulata asa numita „dilema a prizonierului', care porneste de la un caz concret (R.D. Luce si H. Riffa, 1957). Un procuror aresteaza doi complici la o infractiune, iara sa aiba suficiente probe pentru inculpare. Separandu-i inca de la inceput, procurorul spune fiecaruia ca au de ales intre a marturisi si a tacea, cu urmatoarele consecinte: a) daca nici unul nu marturiseste, vor fi inculpati amandoi sub o acuzatie minora, pe baza probelor deja detinute; b) daca marturisesc amandoi, vor fi inculpati, dar se va recomanda o pedeapsa mai mica decat pedeapsa maxima prevazuta prin lege; c) daca unul marturiseste iar celalalt pastreaza tacerea, cel care marturiseste va aparea ca martor impotriva complicelui sau - urmand a fi eliberat, in timp ce acela care a pastrat tacerea va primi pedeapsa maxima. Intrebarea care se pune este urmatoarea: fara sa poata comunica intre ei, ce solutie vor alege cei doi? Este evident ca ne aflam in fata unei situatii sociale dilematice, in care fiecare varianta de comportament are avantaje si dezavantaje dependente de propria strategie, dar in functie si de strategia adoptata de partener.

Folosind principiile teoriei schimburilor se pot anticipa si explica comportamentele subiectilor implicati in situatii de acest tip. Pentru fiecare tip de strategie folosita (cooperare sau exploatare) exista anumite „costuri“, care vor dicta in ultima instanta reactiile subiectilor, dupa cum se arata mai jos.

Pe cale experimentala s-a constatat ca cei doi complici adopta strategii de cooperare cand diferentele de costuri (Cm2 - Cml) sau (Ctl - Cml) sunt fie foarte mici, fie foarte mari. In cazul cand diferentele de cost (Ctl - Cm2) sau (Ctl - Cm2) sunt foarte mari, complicii se desolidarizeaza, adoptand strategia exploatarii (37, 194; 88, 636). Numeroase observatii experimentale atesta validitatea teoriei schimburilor sociale in explicarea cooperarii si competitiei.

Competitia constituie o forma complementara de comportament in raport cu cooperarea, manifestandu-se atunci cand un acelasi obiectiv poate fi realizat in mod independent de doua sau mai multe persoane, grupuri sau organizatii, fara ca activitatile desfasurate de cele doua parti sa se conditioneze nemijlocit. Ca si in cazul cooperarii si intrajutorarii, competitia reprezinta o contingenta comportamentala reciproca, in catre fiecare poate incearca sa obtina cele mai bune performante sociale, printr-o raportare continua la performantele celeilalte parti. Evident, pentru a se putea compara performantele, obiectivele partilor implicate in competitie trebuie sa fie cel putin asemanatoare, daca nu identice.

Comportamentul competitional este strans legat de nevoia de emulatie, care exprima tendinta fireasca de a te compara si intrece cu cei din jur, incercand sa obtii cele mai bune rezultate intr-un domeniu de interes comun. Comparatia se poate face si cu propriile performante obtinute anterior sau intr-un alt context, caz in care emulatia capata forma nevoia de autodepasire, care reprezinta un important factor motivational.

Cresterea performantelor intr-un context emulativ este explicabila prin interventia a doi factori principali: a) existenta unui termen de comparatie (performanta celor din jur sau a concurentilor), ceea ce permite a mai buna focalizare si orientare a eforturilor asupra punctelor sau secventelor esentiale ale unei activitati; b) facilitarea sociala, care consta in cresterea spontana a performantelor individuale in prezenta altor persoane, fenomen observat de multa vreme, dar cu o explicatie teoretica inca insuficient conturata.

Fenomenul facilitarii sociale poate fi constatat in numeroase imprejurari. Astfel, N. Triplett a observat ca ciclistii care ruleaza in grup obtin performante superioare fata de situatia in care ruleaza separat, ceea ce 1-a determinat la sfarsitul secolului trecut (1897) sa initieze primele experimente de psihologie sociala. In toate cazurile, performanta individuala s-a ameliorat sensibil in prezenta altor persoane., fie ca acestea erau simpli spectatori, fie ca executau aceeasi categorii de sarcini. Explicatia a fost data prin invocarea asa-numitei „forta dinamogena a instinctului competitiv'. Cercetarile ulterioare ale lui W. Moede, G.W. Allport s.a. au demonstrat fara echivoc existenta efectului de facilitare sociala, constatandu-se cresteri ale performantelor cu pana la 15-20 %.

Unele dintre observatiile noastre privind viteza gasirii unor solutii optime pentru situatii problematice deosebite, indica cresteri ale performantelor cu cca. 22 %, paralel cu marirea gradului de originalitate a solutiilor propuse. Este vorba de facilitarea cognitiva pe care o induce activitatea in grup, fenomen utilizat in cadrul brainstormingului, cunoscuta metoda de stimulare a creativitatii. Conform acestor constatari, anumite trasaturi de personalitate amplifica efectul facilitarii sociale: dorinta de afirmare, sociabilitatea, nevoia recunoastere sociala, spiritul competitiv, extraversiunea si deprinderea de a lucra in grup (D. Cristea, 1993). Cea mai plauzibila explicatie data acestui fenomen este in legatura cu intensitatea trebuintelor de valorizare si recunoastere social. Corelatia dintre acest indicator si cresterea efectiva a performantelor in activitatea de grup a fost determinata ca avand valori cuprinse intre 0,54 si 0,58, in functie si de nivelul de dezvoltare intelectuala a subiectilor cercetati.

Pentru amplificarea efectului de facilitare sociala este necesara respectarea anumitor conditii: comunicarea prompta a rezultatelor, asigurarea unor evaluari a performantelor de maxima obiectivitate si a unor conditii identice de activitate pentru cei implicati, precum si promovarea spiritului de fairplay.

Spre deosebire de situatia de cooperare, in cadrul unei competitii comunicarea este puternic afectata, fiind fragmentara, discontinua si uneori distorsionata in mod voit, pentru a induce in eroare adversarul. Informatiile despre propria activitate sunt protejate cu grija, in timp ce se vor face eforturi deosebite pentru a obtine informatii despre adversar.

Pe acest fond sunt exacerbate sentimentele de afirmare -prin delimitare- a propriei identitati, atitudinile egocentrice prevaland asupra celor sociocentrice. Insa, totodata, creste tonusul emotional si motivational, sporul energetic astfel rezultat determinand mobilizari si focalizari cu efecte favorabile asupra propriilor performante. In timp ce cooperarea mareste sensibilitatea fata de asemanari si interese comune, minimalizand importanta diferentelor, competitia amplifica sensibilitatea fata de diferente, minimalizand asemanarile; astfel, se creeaza tendinta dihotomizarii realitatii, prin polarizarea acesteia pe cele doua parti aflate in competitie. Insa, in general, competitia poate fi deosebit de stimulativa, in conditiile in care nu degenereaza in confruntare si conflict.

Conflictul reprezinta un tip de comportament social care se dezvolta pe fondul intereselor divergente sau incompatibile ale mai multor subiecti, plasati in cadrul unei situatii sociale problematizata in urma modului diferit de abordare de catre partile implicate. Cel mai adesea, conflictul ia forma unei opozitii, confruntari sau lupte deschise intre indivizi, grupuri sociale sau organizatii, in conditiile existentei unor interese contradictorii, incompatibile sau competitionale de natura economica, politica, religioasa, etnica sau culturala. Desi in opozitie, interesele partilor aflate in conflict sunt interdependente, ceea ce sugereaza tendinta naturala de a iesi din situatia conflictuala prin adoptarea unor strategii specifice.

Conflictele sunt elemente curente ale vietii cotidiene, imbracand cele mai diferite forme si avand intensitati de o mare varietate. Unele au caracter tonic si incitativ pentru dinamica raporturilor interpersonale, altele produc profunde dizarmonii, suferinte, stres si chiar violenta. Este motivul pentru care problematica aparitiei, desfasurarii si rezolvarii conflictelor a devenit o tema majora a psihologiei sociale (25, 257; 164, 307; 206).

Tipologia situatiilor conflictuale poate fi stabilita in raport cu urmatoarele elemente:

a)     Caracterul, structura si functiile specifice partilor aflate in conflict, aceasta putand fi persoane, microgrupuri, categorii sociale, organizatii, institutii sociale sau chiar state; personalitatea celor care gestioneaza conflictul are din acest ,punct de vedere o importanta majora, acest factor putand marca in mod esential modul de desfasurare si rezolvare a situatiei conflictuale.

b)     Specificul problemelor generatoare de conflict: accesul la resurse si distributia beneficiilor, preferintele fata de valori, norme sau „obiecte sociale', tendinta de a obtine ascendenta si control asupra celorlalti, dorinta de a obtine un statut economic si/sau social mai inalt, nevoia exacerbata de competitie s.a.

c)     Natura scopurilor urmarite de fiecare dintre parti: pot fi scopuri individuale, de grup sau organizationale; scopuri de natura materiala sau ideologica etc.

d)     Conditiile care au generat aparitia situatiei conflictuale; pot fi conditii accidentale sau emergente, de ordin material sau ideologic, structural sau functional.

e)     Orientarea motivationala a partilor fata de conflict; aceasta poate capata trei forme principale: orientare spre cooperare, cu un interes pozitiv pentru sine dar si pentru celalalt; orientare individualista, cu interes numai pentru sine, ignorand interesele celuilalt; orientare competitiva, cu interes pentru sine, dar urmarind totodata ca propriile performante sa fie superioare performantelor obtinute de celalalt

f)      Mijloacele utilizate de parti pentru gestionarea conflictului; se poate recurge la persuasiune, presiune materiala sau ideologica, la utilizarea fortei etc.

g)     Conditiile care ar putea favoriza rezolvarea situatiei conflictuala: existenta unui mediator, aparitia unei presiuni sociale orientara spre conciliere, necesitatea de a depasi prin colaborare o alta situatie problematica mai presanta decat cea generatoare de conflict etc.

h)     Rezultatele ce se pot obtine in urma desfasurarii si rezolvarii conflictului; se au in vedere atat efectele asupra partilor, cat si asupra mediului social si natural, efecte evaluate in plan imediat si de perspectiva (M. Deutsch: 206, 166).

Desfasurarea conflictului implica o succesiune de faze, ale caror caracteristici si durate particularizeaza profilul psihosocial al situatiei conflictuale. Se accepta in general urmatoarea succesiune de faze:

Dezacordul, care poate debuta prin simple neintelegeri, divergente minore sau interpretari diferite date unei probleme, eveniment sau situatie de interes pentru ambele parti. Diferente in ceea ce priveste conceptiile, credintele, atitudinile, optiunile, modul de interpretare a unui fapt, sau prezumtiile asupra comportamentul celuilalt pot genera cu usurinta tensiuni, suspiciuni si stari emotionale negative care pot sta la baza crearii unei situatii conflictuale. Comunicarea dintre parti este inca intensa - desi tensionata, componentele intelectual-rationale prevaland inca asupra celor emotionale. Sunt activate mecanismele psihologice de afirmare a propriei identitati, paralel cu aparitia tendintei de diferentiere fata de alte puncte de vedere.

• Confruntarea, care adanceste divergentele de opinii si interese, prin implicarea fiecarei parti in argumentari partizane, paralel cu insistente in a convinge partea adversa de propria dreptate. Se cauta cu obstinatie erorile din rationamentele partii adverse, se invoca alte autoritati in materie si se fac chiar presiuni pentru a convinge de propria dreptate. Elementele emotionale incep sa prevaleze asupra celor rationale, pe fondul diminuarii si alterarii comunicarii interpersonale, ceea ce accentueaza starea de stres, frustrare si tensiune psihica. Accentuarea sentimentului de frustrare determina cresterea potentialului agresiv, facandu-se astfel posibila trecerea la urmatoarea faza.

Escaladarea conflictului atrage dupa sine normele reciprocitatii pozitive, prin recurgerea la orice mijloace pentru a invinge, daca nu chiar a distruge adversarul, identificat acum ca irevocabil si periculos. Starile emotionale negative ating cote maxime, ceea ce amplifica caracterul irational al confruntarii, tensiunile si ostilitatile putand fi scapate de sub control. Eventualele violente fizice, morale sau simbolice dau un curs aparent ireversibil evenimentelor, dar stimuleaza totodata aparitia sentimentului ca trebuie gasita o solutie, costurile psihosociale fiind din ce in ce mai ridicate.

Desescaladarea este rezultatul epuizarii potentialului fizic si emotional al partilor, complementar introducerii in joc a unor considerente de costuri sociale, economice si psihice. Pe acest fond, nevoia recurgerii la rationalitate devine tot mai evidenta si convenabila ambelor parti; puntile de comunicare ramase inca intacte sunt activate, gasindu-se argumente noi care nuanteaza pozitiile adoptate anterior. Se fac chiar unele concesii reciproce, ceea ce creeaza premise favorabile initierii unor negocieri si reconsiderari globale a situatiei, eventual prin aparitia spontana sau antrenarea intentionata a unui mediator. Energiile sunt directionate acum in acest sens, eforturile ambelor parti pentru a iesi din criza fiind evidente si relativ sustinute. In aceasta faza, rolul mediatorului este considerabil, calitatile sale de negociator fiind determinante pentru rezolvarea conflictului intr-un termen cat mai scurt.

Rezolvarea conflictului incheie acest proces care, de cele mai multe ori, determina restructurari apreciabile la nivelul sistemelor cognitive, atitudinale si operationale ale partilor implicate. In aceasta faza se racordeaza noile pozitii ale partilor, se restabilesc canalele de comunicare, se reformuleaza normele de reciprocitate pozitiva si se initiaza chiar forme noi de colaborare. Vechile convingeri, stereotipuri si prejudecati pot puternic zdruncinate, facand loc unor atitudini mai intelepte si mai adecvate unei situatii sociale deja schimbata. Este momentul in care situatiile conflictuale isi releva unele valente pozitive, si anume cele prin care se ajunge la schimbare, innoire si adaptare sociala la un mediu in continua devenire. Conflictele „pozitive“ sunt deseori motoare ale dezvoltarii.

Strategii de rezolvare a conflictelor. Datorita costurilor sociale si individuale pe care le implica, in cursul desfasurarii oricarui conflict apare la un moment dat necesitatea rezolvarii sale. In legatura cu acest aspect, in literatura de specialitate se folosesc trei notiuni cu semnificatii complementare: managementul, rezolvarea si controlul conflictului (206,188). Managementul conflictului desemneaza modul cum sunt controlate dezacordurile, confruntarile si mijloacele folosite de parti pentru a-si atinge propriile scopuri, facandu-se o relativa abstractie de cauzele care au generat situatia conflictuala; aspectele negative ale conflictului sunt in acest caz numai atenuate, cauzele reale si profunde ~ ramanand in stare latenta, ceea ce poate declansa din nou o confruntare deschisa intre parti. Rezolvarea conflictului presupune identificarea cauzelor, eliminarea sau influentarea acestora, urmarindu-se ca partile sa ajunga in mod liber la un acord convenabil, prin reformularea situatiei initiale care a determinat aparitia dezacordului si confruntarii. Cum distinctia dintre cele doua modalitati de abordare este destul de dificila, se propune notiunea de control al conflictului pentru a desemna un continuum comportamental care sa vizeze trecerea graduala de la gestionarea la rezolvarea unui conflict.

Dupa opinia lui A. Tidwell, exista trei conditii necesare si suficiente pentru controlul eficace al conflictului: 1) capacitatea instrumentala si rezolutiva, respectiv inventarul de tehnici, procedee si abilitati disponibile si folosite pentru depasirea ~ crizei; 2) oportunitatea interventiei, din punctul de vedere al momentului ales, timpului consumat si libertatii de a actiona in sensul dorit; 3) vointa partilor de a se implica in rezolvarea situatiei conflictuale.

O strategie eficienta de rezolvare a conflictelor trebuie sa vizeze intotdeauna doua aspecte esentiale si complementare: structura situatiei conflictuale si caracteristicile sistemului de comunicare dintre parti.

q       Structura situatiei conflictuale trebuie sa evidentieze: cauzele obiective ale conflictului, interpretarile date acestora de catre cele doua parti, din perspectiva scopurilor urmarite, canalele de comunicare existente si parametru acestora, presiunile externe care se exercita asupra partilor, precum si sistemul complex de motivatii care sustine conduita prezenta si de perspectiva a participantilor

Dupa cum se observa, „obiectul conflictului' trebuie interpretat ca un construct social, in care intervin elemente obiective, interpretari si reprezentari subiective, coordonari si presiuni normative de ordin sociocultural si psihosocial, totul realizandu-se pe fondul unei motivatii complexe si a unui proces de comunicare directa sau mediata. Elaborarea „hartii conflictului' este primul pas, insa esential, in identificarea mijloacelor de rezolvare a situatiei problematice in care se afla cele doua parti. Intr-o viziune teoretica similara, G. Tillett (1991) indica cinci elemente principale ale hartii conflictului: problema, participantii, trecutul, presiunile si proiectiile.

q       In acest demers, o atentie deosebita trebuie acordata caracteristicilor comunicarii, aici identificandu-se intr-o proportie considerabila cauzele celor mai multe situatii conflictuale: intelegerea si definirea diferita a unei situatii si a termenilor, blocaje si distorsiuni in comunicare, inexistenta unui limbaj comun, lipsa abilitatilor de a comunica s.a., sunt cele mai frecvente cauze ale disfunctionalitatilor intervenite in raporturile sociale care, la randul lor, pot deveni cauze subiective ale unor conflicte sociale avand costuri foarte ridicate.

Comportamente antisociale

Din categoria comportamentelor dizarmonice, cu efecte profund negative asupra climatului psihosocial, coeziunii si functionalitatii vietii sociale sunt cele legate de agresivitate si delincvenla. Daca comportamentele deviante pot avea in unele cazuri si conotatii pozitive, derivate din nevoia spargerii tabuurilor si stereotipurilor sociale (ceea ce le poate plasa in categoria comportamentelor cosociale), in cazul conduitelor agresive si delincventiale aceasta conotatie lipseste in totalitate, acestea constituind in toate situatiile aspecte disfunctionale si nocive ale vietii sociale.

Agresivitatea este definita ca un comportament distructiv, orientat in scopul producerii raului asupra unor persoane, grupuri sau obiecte sociale. Urmarind in mod intentionat provocarea unor pierderi, suferinte fizice sau psihice, distrugerea unor bunuri: sau chiar provocarea mortii, agresivitatea constituie din pacate o permanenta in viata sociala, marcand uneori in mod dramatic intregi epoci istorice; navalirile barbare, seriile nesfarsite de razboaie, cruzimile diferitelor forme de dictaturi, violenta sistematica din marile aglomerari umane, agresiunile asupra copiilor, femeilor si batranilor etc.

In fata acestei proliferari continue a raului social numit agresivitate, s-au facut eforturi deosebite pentru descifrarea mecanismelor sociale, culturale, economice, educationale sau psihosociale prin intermediul carora se produce si se manifesta acest fenomen social. Principalele problemele teoretice care deriva de aici vizeaza urmatoarele aspecte: a) identificarea cauzelor fundamentale de ordin genetic si filogenetic ale agresivitatii umane; b) relevarea factoriilor psihoindividuali, psihosociali si socioculturali care favorizeaza sau conditioneaza manifestarea agresivitatii in diferitele sale forme; c) analiza raporturilor psihosociale specifice dintre victima si agresor; d) efectele psihice si sociale ale agresiunilor atat asupra victimelor, agresorilor si mediului social; e) modalitatile de contracarare a agresivitatii si a efectelor sale.

In legatura cu originea agresivitatii umane au fost elaborate doua teorii principale: una care postuleaza caracterul innascut al agresivitatii, sub forma asa-­numitului „instinct de agresiune', cealalta care afirma dobandirea tendintei spre violenta, prin invatare si conditionare sociala.

Teoria instinctului nativ de agresiune a fost sustinuta cu argumente foarte variate, de ordin biologic, etologic si psihanalitic, printre promotorii acestei conceptii gasindu-se McDougall, Lorenz, Freud, Brown, Conner s.a. Astfel, in conceptia lui S. Freud, finta umana este dominata de doua instincte fundamentale, Erosul si Thanatosul, unul orientat spre viata si placere, celalalt spre moarte si distructie; societatii ii revine menirea de a canaliza si controla acest impuls malefic. Pe de alta parte, etologul K. Loenz, laureat al premiului Nobel, afirma ca toate speciile de vietuitoare sunt in mod natural agresive din motive de supravietuire, omul nefacand exceptie. Insa, in timp ce alte specii si-au dezvoltat prin selectie naturala mecanisme de limitare a agresivitatii la nivelul luptei pentru supravietuire, omul se caracterizeaza prin lipsa acestui instinct de blocare a violentei fata de semenul sau. Dimpotriva, creativitatea si inteligenta umana au fost folosite pentru dezvoltarea celor mai rafinate mijloace de distrugere in masa. Agresivitatea umana nu este conditionata de nevoia de supravietuire, fiind mai degraba expresia unei nebunii distructive, care poate aduce specia umana pe marginea prapastiei.

Conceptia instinctualista este dificil de acceptat, mai ales: daca se observa ca si in lumea animala agresivitatea este specifica unor imprejurari determinate: agresiunea teritoriala, a celui care prada, agresiunea materna si cea determinata de frica. La om, desi unele dintre aceste manifestari instinctuale se pastreaza; intervin multiple conditionari culturale si educationale .care intervin in ontogeneza, astfel incat teoria caracterului invatat al comportamentului agresiv capata o credibilitate mult mai mare.

Fara sa nege unele determinari de natura biologica (zestrea genetica ca, influentele hormonale, particularitatile temperamentale, tulburarile neuropsihice s.a.); teoria conditionarii sociale a agresivitatii afirma prevalenta tendintelor dobandite asupra celor innascute: Biologicul poate pregati terenul favorabil pentru manifestarile violentei, insa conditionarile sociale dobandite prin invatare sunt decisive. Modele sociale negative promovate prin, mass-media; puterea exemplului, sistemele inadecvate de recompense si pedepse, imitarea unor comportamente spectaculare pentru o anumita varsta, inechitatile sociale, lipsa asistentei sociale pentru categoriile defavorizate fragilizarea sistemului de valori traditionale, fenomenele de instrainare si anomizare s.a.; sunt tot atatea cauze ale escaladarii violentei in societatea contemporana.

Teoria cognitiva asupra agresivitatii porneste de la ideea Ca si acest gen de comportamente, asemanator celorlalte tipuri, constituie rezultatul unui act decizional, in care au fost puse in balanta costurile si avantajele: cu alte cuvinte, indivizii pe baza informatiilor de care dispun, recurg la un comportament agresiv pentru a-si maximiza castigurile, in dauna victimelor lor. Evident, gradul de rationalitate al unei asemenea decizi depinde de o serie de factori subiectivi obiectivi, insa este de observat ca aproape totdeauna prin violenta se incearca obtinerea unui avantaj de catre agresor, avand ca pret suferintele victimei.

Clasificarea formelor de agresivitate. Marea varietate de comportamente agresive poate fi redusa la cateva categorii distincte, diferentiate prin modul de manifestare; elementele de mediere, suportul motivational si emotional care le este caracteristic, sau raporturile dintre victima si agresor. Astfel, se pot distinge cateva forme principale de agresivitate (71; 88; 476; 164, 427; 77 s.a.)

(a) Agresiunea directa (sau ostila), unde actul agresiv este un scop in sine, urmarind in mod explicit provocarea unui rau, agresiunea indirecta (sau instrumentala), unde suferinta este folosita ca mijloc pentru atingerea unui anumit scop (sanctionarea prin violenta a unui comportament indezirabil).

(b) Agresivitatea activa, in care raul este rezultatul interventiei nemijlocite a agresorului (ca in cazul lovirii unei persoane agresivitatea pasiva, in care raul este provocat prin neinterventie (un spectator care nu intervine pentru protejarea unei victime supuse violentei, desi ar putea sa o faca).

(c) Agresiunea fizica, psihica, sexuala, sau verbala, specii diferentiate dupa natura actului provocator de suferinta. De cele mai multe ori, un act agresiv produce suferinte in mai multe planuri, precum in cazul violentei sexi ale care implica atat suferinta fizica cat si psihica. Componenta afectiva fiind totdeauna prezenta, suferinta psihica este implicata in toate celelalte forme de agresiuni.

(d) Agresiunea spontana, declansata de un soc emotional conjunctural sau de un concurs de imprejurari neanticipate de catre agresor; agresiunea premeditata, pregatita „la rece“ si din timp pentru a atinge un anumit scop.

(e) Agresiunea provocata, in victima a oferit u pretext agresorului – chiar daca in mod indirect; agresiune neprovocata in nici un fel de catre victima. Relatiile specifice dintre victima, agresor si context sunt uneori deosebit de complexe, constituind o tema de mare interes pentru victimologie , o ramura specializata a psihologiei sociale si psihologiei juridice.

(f) Agresivitatea manifesta, consumata intr-un act provocator de suferinta; agresivitatea latenta, in care exista numai potentialul agresiv, agresorul virtual cautandu-si un pretext pentru a se manifesta in act.

(g) Agresivitate intentionata, declansata in mod constient si voit de catre agresor impotriva victimei sale; agresivitate neintentionata, provocata de factori circumstantiali, independent de vointa agresorului. Intentionalitatea circumscrie clar zona comportamentelor antisociale, in timp ce suferintele provocate in mod neintentionat pot avea caracterul unor accidente, insa fara ca respectivul comportament sa poata fi apreciat ca antisocial.

(h) Dupa numarul de persoane implicate, locul si contextul social in care se produce, agresivitatea poate fi autoprovocata, interpersonala, familiala, grupala sau publica.

(i) Un ultim criteriu de clasificare este legat de starea de discernamant a agresorului: etiologia psihopatologica a unor acte de extrema violenta ridica serioase probleme de ordin stiintific, moral si juridic. Obsesiile impulsive, schizofrenia, paranoia revendicativa, starile crepusculare epileptice, delirurile de persecutie ca si alte tulburari psihice pot ingusta considerabil campul de constiinta al agresorului, ceea ce ridica intrebarea referitoare la responsabilitatea sa juridica si morala.

Dupa cum se observa pornind de la criteriile de clasificare prezentate mai sus, varietatea formelor de agresivitate este foarte mare, facand de multe ori dificila incadrarea juridica si morala a unui comportament real. Si aceasta cu atat mai mult daca se au in vedere si formele particulare in care se manifesta fiecare dintre clasele mai sus mentionate.

Fiecare forma de agresivitate prezinta multiple modalitati de manifestare concreta, cu conotatii psihice, psihosociale, culturale, morale si juridice dintre cele mai diferite. Astfel, agresivitatea fizica poate porni de la o simpla bruscare, lovire, ranire mai mult sau mai putin grava, si ajungand pana la uciderea victimei. Violenta verbala se poate manifesta sub forma de ironii, sarcasm, insulte, injurii, calomnii sau amenintari. Violenta psihica poate imbraca cele mai diverse si subtile forme, incepand cu crearea unui sentiment de insecuritate sau actiuni ce vizeaza devalorizarea unei persoane, si terminand cu exercitarea unor santaje, terorizari sau amenintari privind viata celor apropiati.

Un loc aparte il ocupa violenta in familie, victimele fiind cel mai adesea soliile si copii. Statisticile sunt de-a dreptul ingrijoratoare: in unele tari, violenta in familie atinge cote de pana la 10 - 20 %, cu intensitati dintre cele mai variabile, incepand cu simple certuri sau lovirea copiilor drept pedeapsa, si terminand cu maltratarea sistematica a sotiilor sau copiilor, fara un motiv cat de cat intemeiat, ajungandu-se uneori pana la uciderea unui membru al familiei. Cauzele violentei conjugale sunt deosebit de complexe, implicand elemente de ordin cultural, socio-economic si individual. In cadrul unor culturi arhaice, barbatul avea drept de viata si de moarte asupra membrilor familiei sale, ceea ce favoriza in mod apreciabil manifestarea violentei fata de acestia. In societatea moderna cauzele tin in special de proliferarea conflictelor conjugale, din cauza unor probleme de ordin afectiv (gelozia – de pilda), economic (lipsa mijloacelor materiale), consumului de alcool si droguri, distribuirii inechitabile a atributiilor in cadrul familiei etc. In toate cazurile, efectele in plan psihic si social ale violentei familiale sunt deosebit de grave: copiii marcati pentru totdeauna de sindromul violentei, traume psihice care afecteaza atat pe agresor cat si pe victima, alterarea climatului social, cresterea vulnerabilitatii fata de boli s.m.a.

O problema de mare interes teoretic si practic este legata de relatia care se stabileste intre agresor, victima si contextul fizic si social al producerii violentei. Intr-o mare proportie, mergand uneori pana la 70 - 80 %, intre agresor si victima exista un anumit gen de relatii, ale caror particularitati explica producerea agresiunii. O istorie a relatiei marcata de acumulari emotionale negative, aparitia unor frustrari interpersonale, acutizarea unor conflicte latente, atitudinile provocatoare ale victimei si chiar frecventarea unui mediu social potential periculos pot fi cauze ale degenerarii unei relatii in violenta. In unele cazuri, pana si distinctia dintre agresor sau victima este foarte relativa, calitatea aceasta tinand mai degraba de initiativa, raporturile de forta sau unele imprejurari care fac ca in final una dintre parti sa apara ca victima si cealalta ca agresor; in alte imprejurari concrete, s-ar fi putut foarte bine sa fie si invers. Aceasta este problematica abordata de victimologie, o disciplina stiintifica fundamentata de B. Mendelhsson la jumatatea acestui secol.

Factorii psihosociali care favorizeaza manifestarea agresivitatii. Violenta in toate formele sale este rezultatul actiunii conjugate a unor factori de natura psihoindividuala, psihosociala, socioculturala si conjuncturala. Dintre acestia unii au o pondere cu totul deosebita si anume:

(1) Trasaturi de personalitate puternic accentuate si cu valente disfunctionale majore: colerism excesiv, tendinte compulsive si psihopate, lipsa capacitatii de autocontrol, existenta unor puternice complexe afective, un prag de rezistenta la frustrare foarte scazut, iritabilitate ridicata, o istorie personala incarcata, experiente traumatizante traite in copilarie sau intr-o perioada anterioara producerii violentei s.a. Aceste trasaturi luate izolat nu constituie in mod necesar cauze imediate ale manifestarii agresivitatii, insa - intr-o anumita configuratie - dau nastere unui sindrom agresiv care se manifesta ca predispozitie spre manifestarile violente. Pe acest fond, aparitia si a unui alt factor dintre cei mentionati mai jos poate determina cu usurinta producerea unei agresiuni reale.



(2) Alcoolul si drogurile constituie factori cu valente deosebite pentru producerea violentelor. Ca o consecinta a consumarii acestora, scade gradul de discernamant, cenzurile impuse prin invatare sociala sunt total sau. partial anulate, se produce o accentuata stare de derealizare, pe fondul diminuarii capacitatii de autocontrol si a functiilor intelectual-evaluative si axiologic­normative. Consumate excesiv produc o stare de nebunie temporara, propice producerii unor violente greu de explicat.

(3) Frustrarea este o cauza frecventa a producerii violentelor. Aceasta stare psihica disfunctionala, aparuta ca urmare a interpunerii unui obstacol major intre subiect si scopurile, trebuinlele si aspiraliile sale, sau ca urmare a deprivarii de ceea ce i-a apartinut sau considera ca i se cuvine de drept, determina frecvent reactii compulsive, care in anumite condilii pot capata forma violentei. Chiar daca nu se poate absolutiza relatia frustrare-agresiune -asa cum sustine J. DoIlard si alti cercetatori, este cert ca frustrarea genereaza un fond emotional negativ si tensional, cu totul favorabil producerii unor agresiuni daca mai intervin in ecuatie si alti factori favorizanti. Au fost identificati urmatorii factori care conditioneaza transformarea frustrarii in agresiune: 1) intensitatea dorintei sau trebuintei blocate (cu cat dorinta este mai puternica iar realizarea acesteia este mai amenintata, eu atat probabilitatea recurgerii la violenta este mai mare); 2) sexul persoana care genereaza, frustrarea (exista o. mai mare toleranta; fata de femei in comparatie cu barbatii); 3) arbitrariul sursei (cu cat arbitrariul interventiei frustrante este mai .mare; cu atat-exista o tendinta mai accentuata de a reactiona-violent impotriva respectivei surse); 4) statutul social al sursei si posibilitatile acesteia- de a sanctiona manifestarile agresive ale victimei; 5) posibilitatile de compensare de care dispune victima.­

(4) Provocarea directa, verbala sau fizica; poate conduce la adoptarea unui comportament violent, mai ales daca persoana este impulsiva sau se afla intr-o stare afectiva tensionata. Analiza statistica arata ,ca la violenta se raspunde cu

violenta in cca. 65-70 % dintre cazuri, manifestarea, acesteia putand fi imediata sau amanata, verbala sau fizica.

(5) Starile emotionale paroxistice sunt cauze frecvente ale manifestarilor agresive: accesele de furie; frica sau panica pot provoca in egala masura reactii violente, desi cauzele sunt in mod evident diferite: dorinta de a-pedepsi in cazul furiei, sau nevoia de a se apara cand nu exista o alta cale, in cazul fricii. Insa, in toate imprejurarile, puternicele dezechilibre emotionale favorizeaza manifestarea agresivitatii; prin diminuarea capacitatii de autocontrol si alterarea functiilor rational-evaluative:

(6) Sexul este considerat un factor important in producerea multor violente. Aici pot interveni sentimente foarte puternice precum gelozia; dorinta de razbunare a unei infidelitati; competitia brutala pentru castigarea partenerului s.a: dupa cum poate fi vorba de violentele fizice si psihice aferente violului si comportamentelor sexuale aberante (sado-masochismul, homosexualitatea, pedofilia s.a.), care cunosc o proliferare ingrijoratoare in societatea contemporana (vezi cap: 9.2.).

(7) Climatul de violenta sociala constituie un al doilea factor de fond; care stimuleaza in mod deosebit manifestarea agresivitatii in formele ei cele mai brutale revolutiile, miscarile de' strada, actiunile sistematice de reprimare ale regimurilor totalitare, slabirea pana la neputinta a statului de drept s.a. sunt tot atatea cauze care conduc la instalarea unui climat al violentei sociale; in care sunt antrenate succesiv categorii largi ale populatiei; efectele psihosociale pot fi devastatoare chiar pe termen mediu, fiind necesare masuri complexe de contracarare a tuturor fenomenelor sociale care se produc in acest context.

(8) Inechitatea sociala reprezinta un- factor de fond cu deosebite valente in producerea manifestarilor agresive. Distributia – inechitabila a bunurilor serviciilor, drepturilor si indatoririlor, generalizarea coruptiei, pierderea autoritatii morale de catre principalele institutii civile si statale creeaza un puternic sentimente de frustrare in randul categoriilor defavorizate, sentimentul care actioneaza pe fondul unei puternice relativizari a valorilor si normelor sociale, a scaderii coezivitatii si solidaritatii respectivei comunitati umane. Actiunea acestui factor este profunda si de durata, putand afecta grav chiar fiinta unei natiuni. Inechitatea promovata ca principiu constitutiv al vietii sociale ofera celor defavorizati pretextul moral pentru actiuni violente prin care ar putea -iluzoriu, fara indoiala- sa restabileasca dreptatea in plan individual si social. In acest plan, principiile ideologice si politice au numeroase si profunde implicatii psihosociale, economice, culturale si istorice, de multe ori ignorate.

(9) Mass-media este tot mai des invocata ca avand un rol determinant in escaladarea violentei in societatile moderne, superinformatizate. Fiind vorba de ansamblul mijloacelor de comunicare in masa, este evidenta capacitatea mass­-media de a influenta atitudinile si comportamentele unor largi categorii sociale. Or, tocmai in acest plan se constata rolul nociv al proliferarii temelor legate de violenta in mai toate canalele de comunicatie in masa: televiziune, presa scrisa, literatura de consum etc. Fiind subordonata aproape exclusiv unor considerente de ordin economic si politic (reclama, publicitate si propaganda), ignorand din ce in ce mai mult criteriile estetice si morale in selectarea continutului sau, mass-media este acuzata de numerosi cercetatori ca avand un rol central in promovarea violentei in marile aglomerari urbane (88; 177 s.a). Studiile in domeniu evidentiaza faptul ca influentele nocive ale mass-media in ceea ce priveste promovarea violentei se produc pe urmatoarele directii: a) dezinhiba unele conduite de tip agresiv, care in mod firesc sunt reprimate prin tabuurile si normele fundamentale ale oricarei societati, efect determinat de frecventa prezentarii violentelor ca fapte curente si comune; b) ofera modele si tehnici de agresiune dintre cele mai sofisticate, tehnici invatate cu usurinta si aproape inconstient de catre subiectii bombardati sistematic cu asemenea „informatii'; c) afecteaza reperele axiologice, cognitive si afective ale publ:cului, in urma prezentarii ca fireasca a unei lumi dominata de violenta, nedreptate si arbitrariu; d) desensibilizeaza receptorii fata de victime si fata de caracterul de-a dreptul monstruos al unor crime si actiuni de o extrema violenta; e) favorizeaza producerea efectului de catharsis, insa intr-un mod cu totul nepotrivit din punct de vedere psihologic, educativ si etic.

(10) Factorii fizici si demografici au o influenta indirecta asupra potentialu­lui agresiv, prin marirea iritabilitatii si afectarea capacitatii de autocontrol. Caldura excesiva, iluminatul foarte puternic, spatiul restrans si inconfortabil precum si aglomeratiile de orice fel determina unele modificari fiziologice care afecteaza echilibrul afectiv al subiectilor, favorizand producerea unor violente.

Modalitati de prevenire si reducere a agresivitatii. Datorita efectelor profund negative pe care agresivitatea o are asupra vietii individuale si sociale, asupra climatului psihosocial, creativitatii si performantelor in toate domeniile, se impune tot mai stringent gasirea unor modalitati de reducere a potentialului agresiv si a violentelor sub toate formele lor.

La nivel macrosocial sunt necesare optiuni ideologice, politice si educationale majore, care sa elimine factorii favorizanti ai agresivitatii, ' mentionati mai sus. Aceste strategii trebuie sa vizeze eliminarea inechitatilor sociale, profunda democratizare a institutiilor de stat si a tuturor formelor de activitate sociala, fortificarea valorilor, normelor si modelelor sociale cu valoare pozitiva, restructurarea politicilor din mass-media - prin subordonarea criteriilor strict economice celor de natura etica si educationala s.a.

La nivel microsocial sunt -necesare strategii psihosociale care sa asigure armonizarea raporturilor umane, imbunatatirea climatului din cadrul diferitelor tipuri de grupuri, canalizarea pozitiva a pulsiunilor potential generatoare de violenta, asigurarea unor modalitati culturale de realizare a catharsisului etc.

Delincventa reprezinta ansamblul comportamentelor cu caracter antisocial, prin care se incalca regulile de drept ale unei comunitati, sanctionate penal datorita consecintelor grave pe care le implica.

In toate formele sale de manifestare, delincventa constituie o amenintare serioasa pentru echilibrul social, cu multiple implicatii de ordin politic, juridic, economic, educational si cultural.

Clasificarea comportamentelor delincventiale se face dupa o serie de criterii cu valoare complementara (67; 88; 177 s.a.):

Gradul de intentionalitate : neintentionat; neintentionat, insa in cadrul unei situatii preinfractionale; premeditat.

Modul de participare la comiterea delictului: individual, in grup restrans, in cadrul unui fenomen de multime.

Gradul de responsabilitate: perfect responsabil, sub imperiul unei emotii puternice, deficienta intelectuala minora, deficienta mentala majora, boala psihica, stare patologica determinata de intoxicare (cu alcool, droguri, substante chimice, medicamente etc.).

• Repetabilitatea infractiunii: pentru prima oara, recidiva simpla, recidiva multipla.

Gravitatea infractiunii: usoara, medie, grava, crima.

• Imprejurarile producerii infractiunii: cu circumstante atenuante, fara circumstante atenuante.

Studiul fenomenelor psihosociale legate de devianta si delincventa trebuie sa vizeze atat structura si dinamica personalitatii subiectului, respectiv factorii psihogeni care stau la baza producerii comportamentului discordant, cat si aspectele tinand de contextul social general si particular, respectiv factorii sociopatici implicati si conditiile particulare in producerea acestor comportamente delincventiale.

Cauzele interne ale delincventei pot fi identificate atat la nivelul structurii generale a personalitatii (configuratia sistemelor motivationale, atitudinale, caracteriale), cat si in planul schemelor relationale pe care subiectul le-a interiorizat in ontogeneza, in urma procesului de socializare si integrare sociala.

Dintre acesti factori, cei mai semnificativi sunt legati de configuratia motivationala a subiectului. Prevalenta unor motivatii biogene, primar­instinctuale, sau a unora formate pe fondul consumului de droguri si alcool determina in mod semnificativ producerea comportamentelor deviant-delincventiale. In acest sens se poate vorbi chiar de o „motivatie cvasi­patologica“, in care predomina emotiile violente, cu persistenta starilor de afect mult timp dupa ce factorul declansator a disparut; aparitia unei motivatii patogene poate fi declansata si intretinuta chiar de suferintele victimei, in conditiile unei accentuate instabilitati emotionale. Consumul de alcool sau/si droguri constituie unul dintre cei mai importanti factori favorizanti in producerea comportamentelor deviant-distructive, cu o pondere de pana la 45­60 %. Alcoolismul este un puternic favorizant al conduitelor delincventiale.

Nu trebuie ignorata nici relatia speciala care se poate instala intre agresor si victima: unele cercetari evidentiaza faptul ca cca. 4 % dintre comportamentele agresive se produc ca raspuns la provocarile explicite sau implicite venite din partea victimei. Dupa cum s-a aratat, aceasta relatie specifica victima-agresor este studiata cu mijloace interdisciplinare de victimologie, care poate fi considerata ca o ramura specializata a psihologiei sociale.

q       Dintre cauzele interne ale delincventei, pe langa cele mentionate mai sus, foarte importante sunt cele care tin de starile de frustrare si agresivitate, nativa sau dobandita: pentru cca. 65 % dintre delictele comise in tarile occidentale pe o perioada de mai multi ani, au fost invocate stari de frustrare si agresivitate cronica, cauzele acestor stari conducand la unii sau altii dintre factorii mentionati anterior. Pentru adulti, pe langa factorii mentionati intervin si cei legati de esecurile repetate in plan profesional sau familial, precum si starile de 'vid existential' care se definesc in zona de interferenta a unor factori subiectivi si obiectivi care definesc relatiile sociale ale subiectului.

q       Cauzele externe ale delincventei deriva din modul de organizare a grupurilor, institutiilor, activitatilor si vietii sociale in general. Stresul social specific societatii moderne hipertelinologizate si informatizate, fenomenul tranzientei relationale, ocupationale, organizationale si rezidentiale, rigiditatea institutiilor sociale active - corelata cu destramarea institutiilor traditionale, degradarea continua a echilibrului ecologic si artificializarea existentei cotidiene, anomizarea vietii sociale, politice si economice, alterarea calitatii vietii s.a., sunt tot atatia factori care pot facilita sau conditiona aparitia comportamentelor deviante si -la limita- a delincventei.

Acesti factori psihosociali si socioculturali se pot organiza spontan in configuratii specifice pentru anumite compartimente ale vietii sociale si pentru anumite spatii cultural-istorice, generand sociopatiile, ca forme denaturate si traumatizante de raportare a individului la mediul sau social.

O problema psihosociala cu totul deosebita o reprezinta delincventa juvenila, fenomen care cunoaste o ingrijoratoare extindere in societatea contemporana. Cauzele sunt in primul rand de ordin social, fiind acuzate in egala masura familia, distributia inegala a produsului social, saracia, anomia specifica societatilor hiperdezvoltate, influenta nociva a unor grupuri promotoare ale violentei, toxicomania, destramarea traditiilor comunitare si a institutiilor care sustin coeziunea sociala pe baza unor valori universale, influenta nefasta a mass-media promotoare de „violenta pasiva“, accesibilitatea armelor si drogurilor etc.

Astfel, se constata ca cca. 80 % dintre delincventii juvenili provin din familii destramate, corupte, alcoolice sau incomplete, iar cca. 60 % dintre tinerii americani care au comis delicte afirma ca s-au inspirat din emisiunile tv., care se intrec a difuza programe avand ca tema delincventa si violenta in toate formele lor. O parte insemnata a tinerilor delincventi provin din familii sarace, frustrarea fiind in acest caz generatoare de comportamente delincventiale; o alta parte provine din familii cu o stare materiala foarte buna, explicatia tinand exacerbarea trebuintelor si aspiratiilor consumatoriste, fara o corelare eforturile de obtinere personala a bunurilor materiale dorite.

In ultima perioada exista tendinta ca problemele generale ale tineretului, sub aspect social, cultural, economic, politic, educational, psihologic psihosociologic, sa fie abordate intr-o maniera unitara, in cadrul unei discipline de sine statatoare: juventologia. Aceasta este o stiinta cu caracter interdisciplinar, in cadrul careia psihologia sociala detine o pondere apreciabila Ca o sinteza a celor expuse mai sus, profilul psihosocial al delincventului prezinta urmatoarele trasaturi dominante:

tendinte agresive, manifeste sau latente;

carente educationale (slabiciunea supraeului);

instabilitate emotionala (fragilitatea eului);

sentimente accentuate de insecuritate si frustrare;

inadaptare sociala si profesionala;

dezradacinare culturala;

provenienta din familii dezorganizate sau corupte;

tendinte spre conduite duplicitare si egocentrice;

pretentii materiale exacerbate, necorelate cu efortul social pozitiv;

anturaj promotor al valorilor negative, al negativismului si deviantei;

influenta directa a unor grupuri delincventiale;

tulburari patologice ale personalitatii.

In concluzie, principalii factori determinanti ai fenomenului de delincventa si criminalitate au fost identificati atat la nivel macrosocial (tinand de crizele de sistem) si microsocial (tinand de influenta grupurilor), cat si la nivel individual (tinand de deficiente ale personalitatii si tulburari de adaptare). In consecinta, strategiile de combatere a delincventei trebuie sa porneasca de la c diagnosticare si interpretare a interdependentei acestor factori, actiunile profilactice trebuind sa vizeze toate aceste planuri si directii.

Combaterea delincventei implica politici si strategii educationale, economice si sociale de mare anvergura. Experienta tarilor in care criminalitatea este foarte ridicata demonstreaza ineficienta strategiilor exclusiv punitive: ir SUA, unde se mentine pedeapsa capitala pentru crime deosebit de grave, acest fapt nu a determinat a scadere a numarului acestor delicte in comparatie cu alte tari unde aceasta pedeapsa nu mai este aplicata. Dimpotriva! Atunci cand principiile morale ale societatii sunt profund afectate, pedepsele singure, oricat de severe ar fi acestea, nu mai pot remedia situatia.

Este necesar sa se actioneze asupra cauzelor, nu asupra efectelor. Se pot avea in vedere urmatoarele directii de actiune: asistenta sociala calificata, eliminarea marilor discrepante in distribuirea resurselor si beneficiilor, o educatie morala riguroasa, folosind inclusiv valentele formative ale credintelor religioase stoparea promovarii violentei prin mass-media, blocarea definitiva a traficului cu droguri s.a.

2. Conduita intersexuala

Sexualitatea reprezinta una dintre dimensiunile majore ale vietii individuale si sociale, cu profunde implicatii de ordin biologic, psihologic, social si cultural. Fiind nemijlocit legata de procesul perpetuarii speciei, conduitele sexuale sunt puternic conditionate atat genetic-instinctual, cat si socio-cultural. Chiar fara sa acceptam tezele exclusiviste ale pansexualismului, trebuie sa recunoastem faptul ca instinctele legate de sexualitate constituie infrastructura multora dintre procesele si fenomenele psihoindividuale - in special a celor afective si motivationale, intervenind totodata ca importante variabile independente in structurarea si desfasurarea raporturilor intersexuale.

Fundamentele psihosociale ale conduitei sexuale

Intr-un sens foarte general, prin sexualitate se intelege ansamblul proceselor si fenomenelor psihoindividuale si psihosociale legate de dinamica vietii sexuale. Pe linia deschisa de psihanaliza, trebuie sa facem distinctie intre genitalitate, care reprezinta ansamblul caracterelor legate nemijlocit de organele de copulatie si sexualitate, care are o semnificatie mult mai larga, prin referirea la sentimentele, motivatiile si raporturile interpersonale legate de realizarea functiei sexuale intr-un cadru social specific. Genitalul implica biologicul; Sexualitatea implica psihosocialul si socioculturalul (83, 262; 195, 153).

De aici rezulta ca un comportament genital (relatia strict fiziologica dintre doua persoane de sex opus) nu este in mod necesar si un comportament sexual, acesta fiind o functie si o expresie a intregii personalitati. In cursul evolutiei filogenetice, viata sexuala capata semnificatii noi fata de functia sa strict biologica, de reproducere. Pulsiunile sexuale suporta subtile metamorfoze sub incidenta factorilor sociale si culturale, devenind - prin sublimare, refulare si conversie- factori motivationali prin care biologicul este spiritualizat. Motivatiile relatiilor sexuale sunt de cele mai multe saturate in factori psihosociale si culturale. Dintre aceste ratiuni extragenitale ale raporturilor sexuale J. Marmor evidentiaza cateva care au cea mai mare relevanta (195, 162):

(a) Raporturile sexuale pot fi un mijloc de a obtine dragostea, ca o asigurare a faptului ca nu esti respins si nu esti singur;, mai ales femeile care nu sunt sigure de farmecul lor cedeaza acestui impuls, putand merge foarte departe pentru a se asigura ca totusi sunt dorite de barbati.

(b) Sexualitatea poate fi o modalitate de depasire a sentimentului de singuratate, substituind un surogat unei relatii umane autentice si durabile de care se duce lipsa; in acest caz actul sexual poate fi interpretat ca o incercare dramatica de a iesi din starea de profunda singuratate afectiva, substituindu-se unei relatii profunde si autentice.

(c) Manifestarea exacerbata a sexualitatii poate fi expresia incercarii de a depasi un sentiment de inferioritate sau de inadecvare, capatand forma complexului lui Don Juan; nevoia acuta de „performanta sexuala' poate fi semnalul atat a unui complex de inferioritate, cat si a unei manifestari narcisiste.

(d) Activitatea sexuala ostentativa poate exprima si dorinta de manifestare a puterii si capacitatii de dominare a partenerului; la limita, aceasta supracompensare generata de un complex de inferioritate poate capata forma unor acte de sadism sau chiar crime.

(e) In anumite situatii, practicarea actului sexual poate fi o manifestare a ostilitatii fata de partener, prin care se urmareste umilirea si devalorizarea acestuia. Este cazul unor forme de viol, prin care se urmareste in principal injosirea victimei.

(f) Sexualitatea poate constitui un remediu impotriva anxietatii si tensiunilor afective de orice natura; mai recent, se recomanda chiar ca remediu in anumite forme de tulburari psihice si dezechilibre afective.

(g) Actul sexual poate fi practicat ca o datorie conjugala sau sociala, ca urmare a convingerii ca este necesar sanatatii ambilor parteneri, sau cu intentia expresa de procreere.

(h) Uneori, raporturile sexuale sunt practicate ca o forma de bunavointa, gratitudine sau „atitudine filantropica“ fata de o anumita persoana, a carei semnificatie nu este aceea de iubit.

(i) Actul sexual poate fi folosit si ca un mijloc de a obtine avantaje materiale sau sociale: bunuri, servicii, statut social, ascendenta asupra partenerului etc.

Desigur, motivatia unei relatii sexuale poate fi deosebit de complexa, incluzand mai multi dintre factorii mentionati mai sus. Ponderea si configuratia acestora depind de varsta, nivel de instructie, statut social si economic, sex, caracteristici ale spatiului cultural si chiar factori climaterici si demografici. De remarcat faptul ca normele culturale au o importanta majora in structurarea si manifestarea comportamentelor sexuale, diferentele in aceasta privinta putand fi considerabile de la o cultura la alta si de la o etapa istorica la alta (v. 28; 191).

Normele culturale stabilesc regulile constituirii cuplurilor sexuale si maritale, incepand cu o serie de criterii privind varsta partenerilor, statutul social si material al acestora, atributiile in cadrul familiei s.a., ajungandu-se pana la stabilirea ritualurilor nuptiale. Insa, in timp ce in spatiile culturii islamice - de exemplu, aceste reglementari culturale sunt foarte riguroase, cu traditii si tabuuri greu de depasit, in zona culturii occidentale aceste norme sunt foarte relative, fragile si fluide, evidentiind mai degraba valoarea instrumentala si juridica a raporturilor dintre parteneri.

In cele mai multe dintre culturile asiatice si africane, normele culturale sunt deosebit de riguroase in ceea ce priveste raporturile sexuale. Acestea sunt permise numai in urma casatoriei, orice abatere de la aceasta regula atragand sanctiuni publice foarte grave. Astfel, in multe tari islamice adulterul se pedepseste cu moartea, sotul avand drept absolut asupra soliei (sotiilor) sale. Tot in acest spatiu casatoria fetelor de 11-13 ani a fost multa vreme un fapt curent, alaturi de fenomenul poligamiei. Impunerea unor asemenea modele culturale a fost determinata si de anumiti factori climaterici si demografici: ritmurile dezvoltarii biologice fiind mult mai accelerate in aceste zone, iar ponderea femeilor a fost multa vreme mult mai _mare decat cea a barbatilor, uneori ajungandu-se la raporturi de 3/1.

Dezvoltarea culturii occidentale, avand ca suport revolutiile tehnologice si informationale • a ~ determinat aparitia unor modele egalitariste si utilitariste privind raporturile dintre parteneri, pe fondul unei accentuate „liberalizari' a relatiilor sexuale, modele aflate intr-o continua expansiune.

Asimetria rolurilor de sex

In procesul structurarii comportamentelor sexuale, diferentele biologice, psihologice si psihosociale ale partenerilor induc o accentuata asimetrie a rolurilor asumate de parteneri in cadrul relatiilor intersexuale. Unele dintre particularitatile esentiale ale vietii sociale au ca fundament diferentierile tipologice si comportamentale ale celor doua sexe: masculin si feminin. Acestea sunt reale, au multiple implicatii psihosociale, economice si culturale, trebuind sa fie privite ca atare; singurul lucru de neacceptat este acela al introducerii unor criterii valorice in aprecierea indivizilor in functie de sex. Raporturile biologice si sociale dintre sexe se judeca in termeni de complementaritate si convergenta, si in nici un caz in termeni de superioritate-inferioritate.

Se,pot identifica doua mari categorii de cauze ale asimetriilor de rol sexual: l ) diferente naturale, de ordin biologic si fiziologic; 2) diferente induse cultural, in procesul socializarii individului si structurarii vietii sociale la nivel grupal si global. Din interferenta acestor factori rezulta diferentieri in functie de sex in urmatoarele planuri:

(a) In plan biologic diferentele intersexuale sunt de o incontestabila evidenta stiintifica: structura cromozomiala diferita la cele doua sexe (46 XX - la femei si 46XY - la barbati), deosebiri in biochimia si fiziologia creierului, particularitati ale activitatii hormonale, conformatia corpului, diferente de masa musculara, greutate si inaltime s.a. Datorita acestor particularitati, femeile sunt mai rezistente la stres si la boli decat barbatii, avand si o longevitate cu cca. 8­10 ani mai mare. Este evident ca aceste diferente naturale, indispensabile procesului de conservare si perpetuare a speciei, au capatat in filogeneza accente si conotatii legate nemijlocit de specificul activitatilor sociale distribuite in functie de sex, rezultand astfel si diferente in plan psihologic si sociocultural.

(b) In plan psihologic diferentele sunt determinate atat de factorii naturali amintiti mai sus, cat si de particularitatile procesului de socializare, invatare si integrare sociala in raport cu cele doua sexe. Astfel, pe baza a numeroase observatii, se constata urmatoarele particularitati psihice in functie de sex. Femeile sunt mai sensibile in plan afectiv, cu un registru emotional mai larg si mai receptive la stimuli exteriori; sunt mai intuitive, globale in gandire si pozitive in orientare, avand o deosebita aprehensiune pentru aspectele materiale ale vietii. Tendintele agresive sunt incomparabil mai reduse decat ale barbatilor, si oricum cu o mai mare capacitate empatica in raport cu eventuala victima. Femeile au o mai mare predispozitie spre conformism, prudenta si flexibilitate sociala, avand insa atitudini mai putin nuantate decat ale barbatilor. Unele observatii, avand mai degraba un caracter eseistic, acuza o anumita lipsa de individualizare a femeii, spunandu-se chiar ca ea este mai mult specie decat individ; nota derivata poate si din rolul deosebit pe care il are din punct de vedere biologic si social in perpetuarea speciei. Barbatii sunt caracterizati prin inteligenta analitico-sintetica, prevalenta ratiunii asupra afectivitatii si spirit practic-aplicativ mai accentuat. Sunt mai activi, mai agresivi, .dispusi intr-o mai mare masura decat femeile sa-si asume riscuri si chiar sa braveze. Mai putin conformisti decat femeile, barbatii sunt totodata mai rigizi in gandire si au disponibilitati de comunicare spontana mai reduse (190 ,251; 151; 176 s.a.).

(c) In plan psihosocial diferentele intersexuale se obiectiveaza in profilul imaginii de sine aferent celor doua sexe si in modul cum se asuma rolurile de sex in cadrul relatiilor sociale (familiale, interpersonale, grupale si publice). La acest nivel se vor putea constata in mod efectiv mecanismele constituirii asimetriilor de rol sexual, precum si diferitele efectele ale acestora.

Dupa cum s-a aratat intr-un capitol anterior, imaginea de sine este un „construct psihosocial', in care sunt implicate procese de autoperceptie, perceptie de altul, comparatie sociala, presiune normativa, modelare si conditionare culturala (v. cap.3.2.). Socializarea are un rol decisiv in constituirea unei imagini de sine dualizate pe directia barbat-femeie. Profilul psihologic, comportamental si social al celor doua sexe este atat de puternic consolidat prin consens, incat din primele zile de viata copilul este supus unei modelari specifice sexului caruia ii apartine. Astfel, din start, tratamentul baiat-fetita este profund asimetric, inducand de timpuriu o imagine de sine a carei coordonata esentiala este chiar sexul si tipurile de comportament considerate specifice acestuia. Ulterior, in copilarie, actiunile diferentiatoare se amplifica, prin modul cum sunt imbracati copii, tipul de jucarii care li se ofera, prin activitatile in care sunt antrenati, sanctiunile pozitive si negative prin care sunt conditionati s.a. Aceasta inductie sociala este atat de puternica incat, dupa cum demonstreaza J. Money si A. Erhard (1972), in cazul hermafroditilor „programarea' sociala este chiar mai relevanta decat indicatorii biologici ai sexului: rolul prescris social determina un asemenea continut al activitatii socializante si formative incat „produsul“ va corespunde in cea mai mare masura modelului pe baza caruia a fost elaborat „programul“. Identificarea progresiva cu parintele de acelasi sex, adoptarea ulterioara a modelelor culturale din aceeasi categorie si orientarea spre anumite profesiuni tipice vor desavarsi procesul formarii imaginii de sine pe linie sexuala, imagine care va marca definitiv comportamentul si destinul social al oricarei persoane.

Identificarea cu rolul de sex este un proces complementar aceluia de formare a imaginii de sine, realizandu-se astfel fundamentul psihoindividual si psihosocial al persoanei, identificabila acum in plan social si prin tipurile de conduite asumate si exercitate conform sexului sau. Vor rezulta astfel tipuri de comportamente specific masculine si feminine, cu asteptari si atribuiri reciproce in consonanta cu apartenenta la un sex sau altul. Preluand un truism, femeile se vor comporta precum femeile, iar barbatii precum barbatii, deci intr-o relativa consonanta cu modelele oferite drept referential cultural pentru fiecare categorie; armonizarea vietii personale si sociale tine in mare masura si de aceasta asumare de rol sexual, cu un rol aparte in reglarea raporturilor sociale.

(d) In plan sociocultural diferentele intersexuale se pot manifesta in mai multe forme: 1) disparitate pe piata maritala, „schimburile' asteptate si realizate intre parteneri in urma mariajului fiind conditionate in mare masura de sex (initiativa, conditiile economice, profesionale, educationale si culturale pentru realizarea legaturii maritale sunt diferite, in functie de sex; diferentierea atributiilor si responsabilitatilor sotilor s.a.); 2) discriminare pe piata muncii, unde de cele mai multe ori femeile sunt dezavantajate; 3) promovarea unor modele discriminatorii de participare la viata politica, economica si culturala s.a

Dinamica vietii sexuale in ontogeneza

Pulsiunile, trebuintele si comportamentele sexuale cunosc o evolutie fireasca in ontogeneza, capatand forme specifice fiecarei perioade din viata individului. Insa, pentru a putea analiza cu rigoare dinamica relatiilor sexuale, este necesar sa facem distinctia dintre trei notiuni conexe si complementare: conduita erotica, comportamentul sexual si actul genital.

q       Conduita erotica incluse poate componentele emotionale, intelectuale si fizice care se manifesta in relatiile dintre doua persoane intre care se manifesta atractie sexuala. Pe langa elementele de ordin afectiv, aici sunt incluse reprezentari, proiectii, atitudini si idei generale privind relatia cu o persoana de sex opus. Dorinta fizica, sentimentele de dragoste sau gelozie, gesturile de tandrete, mangaierile si poate trairile care au un caracter de intimitate relationala configureaza, prin singulara lor sinteza, profilul unei situatii si relatii erotice. Erotismul constituie un fenomen primar, cu determinatii biologice, sociale si culturale, nemijlocit legat de sexualitate, si care de la o anumita varsta poate lua forma unui comportament sexual.

q       Comportamentul sexual implica poate formele de exteriorizare si de manifestare fizica a raporturilor dintre doua sau mai multe persoane implicate in raporturi intime, de natura sexuala. Se includ aici perceptiile directe dintre partenerii aflati in intimitate, gesturile de tandrete, cele de excitare reciproca s.a., inclusiv actul genital ca atare. Desi cel mai adesea, comportamentul sexual implica si o dimensiune erotica, aceasta poate sa lipseasca, dupa cum este posibil sa nu se finalizeze in mod necesar printr-un act genital.

q       Actul genital se refera exclusiv la raportul fiziologic al acuplarii, poate celelalte aspecte de ordin emotional sau comportamentul fiind ignorate. Aceste distinctii sunt necesare mai ales atunci cand se abordeaza problemele legate de perversiunile sexuale sau de comportamentele sexuale deviante.

Evolutia ontogenetica a individului este strans legata de dezvoltarea si maturizarea functiilor sexuale, fiecarei perioada de dezvoltare biologica corespunzandu-i anumite particularitati ale manifestarii sexualitatii. Acestea sunt nemijlocit implicate in structurarea relatiilor intersexuale, precum si a relatiilor interpersonale in general. Prezentam mai jos un tablou sintetic al dezvoltari si manifestarii functiilor sexuale pentru fiecare etapa a vietii.

Copilaria (0 - 11 ani). Organele genitale ale copilului au un caracter infantil, fiind nedezvoltate si lipsite de functii sexuale propriu-zise. Insa, activitatea hormonala este intensa, determinand anumite reactii fiziologice care prefateaza manifestarile sexuale de mai tarziu. In aceasta categorie sunt incluse erectiile genitale nespecifice, care pot aparea chiar din primii ani de viata, fara ca aceste reactii sa fie insotite de senzatii sexuale, aceasta lipsind la aceasta varsta. Constiinta apartenentei la un sex, adica aparitia sexului psihologic se produce in jurul varstei de 1,5 - 2,5 ani, fiind direct conditionata de influentele formative ale mediului social imediat (parinti, frati mai mari, rude etc.), precum si de contactele cu copii de sexe diferite. De altfel, dupa aceasta varsta incep sa apara si asa-numitele „ jocuri sexuale“, determinate de curiozitatea copiilor privind propriul corp, dar lipsite de continut erotic. Insa, din perspectiva psihanalizei, este perioada in care se elaboreaza principalele complexe psihice cu un continut erotic inconstient, dar cu ecouri considerabile in viata sociala de mai tarziu; este vorba de complexele Oedip si Electra, rezultate din jocurile dorintelor amoroase si ostile pe care copilul le resimte fata de parintii sai, dar care vor deveni ulterior „matricele relationale“ ale adolescentului, tanarului si adultului. Spre sfarsitul perioadei prescolare (6 - 7 ani). apar primele preferinte clare fata de sexul opus, cu gesturi specifice de tandrete, paralel cu amplificarea interesului pentru problemele de ordin sexual. Spre sfarsitul copilariei (9 - 11 ani), odata cu accentuarea caracteristicilor somatice legate de sex (dezvoltarea organelor genitale, aparitia pilozitatii pubiene, rotunjirea sanilor la fete etc.), incep primele „tatonari' intre baieti si fetite, schimburi de corespondenta, examinarea discreta a sexului opus, precum si antrenarea in discutii pe aceasta tema.

Pubertatea (11 - 15 ani). In aceasta perioada se produc transformari profunde ale organismului, la nivel somatic, fiziologic si sexual. Exista mari diferente intre momentul aparitiei pubertatii, determinate de factori individuali (particularitati ale proceselor fiziologice), naturali (clima) si sociali (norme culturale, caracteristici sociale ale mediului urban sau rural). Astfel, clima calda grabeste aparitia pubertatii cu 2-3 ani, iar cea rece o intarzie in aceeasi masura; in mediul urban pubertatea se instaleaza de regula cu 1-2 ani mai devreme fata de mediul rural, iar particularitatile naturale individuale pot accentua aceste diferente, intr-un sens sau altul. Instalarea pubertatii este precedata de inceputul activitatii glandelor sexuale, ale caror secretii hormonale determina deosebirile somatice specifice celor doua sexe. Este momentul in care incepe sa se formeze „motivatia sexuala“, care va constitui in continuare, de-a lungul intregii vieti, suportul energetico-dinamogen (aspectul cantitativ) si cel directional (aspectul calitativ) al comportamentului sexual. La aceasta varsta apar interese deosebite privind relatiile cu persoanele de sex opus, desi cel mai adesea sunt mascate printr-un comportament ironic, sfidator sau chiar agresiv fata de persoana catre care se indreapta simpatia. Insa, spre sfarsitul acestei perioade, mai ales in mediul urban si ca o consecinta directa a influentei mass-media, pot aparea primele raporturi genitale, care vor marca debutul vietii sexuale ale celor in cauza. Anumite diferente in manifestarea sexualitatii la baieti si la fete sunt insa de retinut. Dupa cum remarca H. Stutte, instinctul sexual o data trezit se manifesta diferit la fete si la baieti: mai difuz si sublimat la primele, mai vehement si mai legat de organul sexual la cei de al doilea. La baiat, odata cu producerea primei ejaculari are loc o manifestare sexuala oarecum continua; insa foarte variabila ca intensitate; la fete se constata o evolutie ascendenta, in care manifestarile de tandrete detin o pondere importanta, zonele erogene fiind mult mai extinse la femei decat la barbati. Insa, acestia din urma sunt mult mai sensibili la stimularea indirecta, prin imagini si discutii despre actul sexual, tendinta spre masturbare fiind si ea mai puternica decat la fete , (205).

Adolescenta (15 - 18 ani). Este varsta iubirilor romantice, in care se formeaza registrele emotionale ale personalitatii, si in care se stabilesc sisteme de relatii duale si exclusive: prietenii trainice dar si iubirile platonice, „de la distanta', manifestare chiar sub forma unor pasiuni puternice pentru persoane inaccesibile: profesori, actori, cantareti. Totodata se constata ca intr-o proportie de cca. 65-70 %, aceasta perioada marcheaza debutul vietii sexuale , cu diferente notabile in functie de particularitatile mediului social, a celui familial in primul rand. Interesul pentru sexul opus devine de acum o constanta, marcand aproape toate aspectele vietii sociale a adolescentului. Debutul vietii sexuale marcheaza unele diferenta notabile ale trairilor sexuale la fete in comparatie cu cele ale baietilor. Astfel: a) trairea propriei sexualitati este mult mai complexa la fete decat la baieti, fiind intr-o mai mare masura dependenta de factori psihici; b) instinctul sexual este mai putin presant decat la baieti; c) la fete activitatea sexuala devine mai rar un obiect in sine, cum se intampla de multe ori la baieti, fetele fiind intr-o mai mare masura dependente in acest plan de factori psihici si sociali (traditii, norme culturale s.a.); d) activitatea sexuala debuteaza la fete mai devreme decat la baieti (cu cca. 2-4 ani), insa la acestia din urma odata inceputa are intr-o mai mare masura caracter sistematic; e) experienta sexuala a femeilor isi pune intr-o mai mica masura amprenta asupra vietii ei sociale, pe cata vreme barbatii sunt mai puternic marcati de acest fapt. Sunt de retinut efectele amanate ale primelor experiente sexuale, atat asupra fetelor cat si asupra baietilor. Mai ales la fete, abuzurile si violentele sexuale lasa urme adanci si dramatice asupra vietii lor psihice si sociale. Din cauza anumitor particularitati psihice, in parte amintite mai sus, deflorarea la fete presupune depasirea a trei categorii de obstacole: un obstacol psihic, tinand de timiditate, pudoare si reflexul innascut -dar si modelat cultural-de pastrare a castitatii; un obstacol fizic, constand in ruperea himenului, fapt ce produce o anumita durere si inconfort fiziologic; un obstacol social, care deriva din exigentele unui nou tip de relatie interpersonala care apare odata cu primul contact social, pentru care nu preexista modele comportamentale si atitudinale. In consecinta, orice tip de violenta in plan sexual produce o suferinta psihica si fizica deosebit de complexa, cu rezonante adanci in toate zonele vietii individuale si sociale (151; 153; 197; 205; 218 s.a.).

Complexitatea fenomenelor fiziologice, psihice si psihosociale legate de debutul vietii sociale, precum si multiplele consecinte care pot rezulta de aici (graviditate, imbolnaviri, aparitia unor traume si complexe psihice etc.), impune cu necesitate o actiune sistematica de informare si educatie sexuala, care trebuie inceputa in scoala si prin mass-media inca din pubertatea timpurie (10-11 ani).

Cercetarile de psihosociologie a vietii sexuale evidentiaza cele mai frecvente motive invocate pentru producerea primului contact sexual. Acestea sunt:

1) Daruirea premeditata, ca dovada de iubire sau pentru pecetluirea acesteia. Daruirea de buna credinta, ca urmare a increderii aratate partenerului.

Daruirea din mila, fata crezand ca astfel isi scuteste partenerul de chinuri. Daruirea din teama, eventual in urma unui santaj afectiv sau material.

Daruirea din curiozitate, rezultata din mitul „marii experiente“.

6) Daruirea instrumentala, determinata de dorinta de a-si impune controlul asupra partenerului, sau pentru a obtine orice fel de avantaje.

Daruirea in scopul satisfacerii unor necesitati fiziologice deja formate.

Din punct de vedere statistic, se observa cateva diferente notabile intre femei si barbati in ceea ce priveste motivarea primei experiente sexuale. Astfel, la tineri iubirea este invocata de cca. 40 % dintre fete, si numai 27 % dintre baieti; la adulti aceste valori ajung la cca. 61 % pentru femei si 42 % pentru barbati. Curiozitatea este invocata de cca. 8 % dintre fete si 21 % dintre baieti, in timp ce la adulti aceste procente sunt de cca. 11 % pentru femei si 33 % pentru barbati. Insistenta partenerului este invocata de cca. 10 % dintre fete si 3 dintre baieti, in timp ce la adulti aceste proportii sunt de cca. 3 % pentru femei si 33 % pentru barbati (H. Grassel, 1971). In ultima vreme, in special ca urmare a impactului mijloacelor vizuale de comunicare in masa, a modei neconventionale si a unor involutii a dinamicii sexuale la barbati, se constata o crestere spectaculoasa a asa-numitei „incitari sexuale“ a barbatilor de catre femei. Aceasta poate avea loc in mod direct, prin modificarea modelului traditional al initiativei masculine, cat si indirect, prin adoptarea unor tinute vestimentare mai mult decat provocatoare. Ca urmare a acestui fapt, si a altora tinand de profilul cultural al societatii superinformatizate, asistam la mutatii spectaculoase in cadrul matricelor relationale intersexuale. Dimensiunea ludica a sexualitatii tinde sa devina o caracteristica de baza a civilizatiei contemporane. Epoca civilizatiei non-represive demitizeaza sexul, transformandu-1 insa intr-un simplu obiect comercial si de divertisment. Consecintele psihosociale vor fi considerabile!

Tineretea (18 = 25 ani). Marcheaza amplificarea si rafinarea vietii sexuale, cel mai adesea prin „experimentarea' diferitelor formule de cupluri amoroase, cu durate dintre cele mai variate. In acest context incepe si formarea unei culturi a raporturilor intersexuale, care va marca semnificativ relatiile dintre soli in cadrul viitoarei familii. Paralel cu optiunile profesionale legate de formarea unei cariere, in aceasta perioada incepe sa se manifeste si interesul pentru constituirea unor cupluri stabile, prin coabitare sau casatorie, deschizandu-se astfel un capitol nou al vietii sociale: cel structurant in jurul ideii de familie. In acest context, relatiile sexuale, desi isi mai pastreaza caracterul romantic al perioadei anterioare, intra intr-o faza de maturizare, explorarile reciproce din zona sexualitatii partenerilor conducand la formarea unui stil erotic caracteristic atat fiecarui partener in poate, cat si cuplului vazut -la maturizarea lui- ca o forma de comuniune psihica a doua persoane legate fizic, emotional si social. Stilul erotic este strans legat de tehnicile sexuale folosite si de modul de realizare a adecvarii de cuplu, aspect care marcheaza in mod esential evolutia acestuia, satisfactiile obtinute in cadrul activitatii sexuale, sentimentele dintre parteneri si -in ultima instanta- trainicia si destinul social al comuniunii familiale. Lipsa unei educatii sexuale complete, precum si a unei asistente psihologice calificate inca de la debutul vietii sexuale si mai ales in perioada prenuptiala, face ca din totalul divorturilor inregistrate in tarile dezvoltate cca. 50-60 % sa aiba drept prime cauze inadecvarile sexuale ale cuplului. Acest fapt exprima un esec relational care va marca sensibil atat viata profesionala si sociala, cat si raporturile intersexuale viitoare ale celor implicati. Totodata, societatea moderna de tip occidental ofera si o deconcertanta gama de „formule familiale neconventionale', care incep sa se impuna ca noi stiluri de viata, cu particularitati psihosociale cu totul aparte si inca insuficient cercetate. Astfel se practica casatoria intre homosexuali , casatorii in grup, conglomerari de familii cu viata sexuala in comun, grupari tribale ale unor minoritati sau secte, familii poligamice s.m.a. (151; 152; 191; 221). Unele dintre aceste structuri familiale au copii naturali, altele recurg la adoptii; insa, in toate aceste cazuri, apar serioase probleme de ordin psihosocial tinand de profilul psihologic al viitorilor tineri si, mai ales, de modelele relationale familiale pe care le vor promova la randul lor.

Maturitatea (25 - 65 ani). Este o perioada caracterizata prin stabilizarea relativa a dinamicii sexuale, interesul prioritar fiind acum orientat spre copii si cariera profesionala. Desigur, intr-o perioada atat de lunga apar de regula si multe probleme de ordin afectiv, relational si material care marcheaza existenta armonioasa a cuplului. Dintre acestea amintim: indiferenta, plictiseala, saturatia, gelozia, conflictul, adulterul, separarea, abandonul si divortul. Fiecare dintre fenomenele mentionate, insa intr-o ordine crescanda a importantei, produce importante efecte psihosociale, atat in ceea ce priveste raporturile directe dintre soti - pe de o parte, si dintre soti si copii - pe de alta parte, cat si in planul relatiilor extraconjugale, in cercul social si profesional in care fiecare se misca. Efortul principal al cuplului, dar si al institutiilor de asistenta psihologica, trebuie orientat pe directia mentinerii interesului reciproc, printr-o continua preocupare pentru instruirea permanenta si imbogatirea sferei existentei spirituale a partenerilor. Rutina, saturatia si plictiseala, de altfel strans legate intre ele, sunt cele mai mari pericole nu numai pentru existenta unui cuplu marital, ci si pentru climatul social al grupurilor in care fiecare partener isi desfasoara activitatea sociala. Exuberanta si pasiunea erotica specifice perioadei de inceput trebuie sa fie suplinite printr-un efort constient pentru dezvoltarea unor preocupari comune, crearea unor legaturi spirituale mai profunde si dezvoltarea unor tehnici de mentinere a prospetimii relatiei, chiar si in plan sexual. Aparitia copiilor, precum si interesul constant pentru educatia acestora constituie de regula factori deosebit de favorabili pentru consolidarea familiei. Trebuie sa subliniem efectele psihosociale profund nocive pe care le genereaza violenta in familie, abandonul si divortul. Fiecare dintre acestea produce de regula traume ireversibile cel putin unuia dintre soti, dar in mod cert tuturor copiilor care traiesc in climatul familial astfel creat.

Ideea de familie ridica numeroase probleme in societatea contemporana, mai ales in tarile occidentale, inalt industrializate. Anumite particularitati ale procesului de dezvoltare economica si tehnologica au condus la aparitia unor mutatii majore si la nivelul familiei traditionale, inteleasa ca nucleu fundamental al societatii. Relativizarea valorilor si normelor morale in marile aglomerari urbane, cresterea criminalitatii, dezvoltarea narcomaniei la nivel de masa s.m.a. sunt legate in mare parte si de pierderea capacitatii de socializare si formare a copiilor in cadrul mediului familial. Datorita integrarii in viata economica si sociala a ambilor parinti, atributiile educationale ale acestora au fost transferate in mare parte unor institutii sociale specializate, care nu pot insa suplinii puternicele resorturi afective si relationale din cadrul familiei traditionale; extinsa sau restransa. Formalismul frecvent al raporturilor parentale, conflictele frecvente dintre soli, divorturile in continua crestere s.a. diminueaza si mai mult valentele formative ale familiei, determinand chiar serioase tulburari ale personalitatii copiilor si ale capacitatii acestora de integrare sociala optima.

Senectutea (peste 65 - 70 ani). Inca de la sfarsitul perioadei anterioare, dinamica sexuala intra intr-un evident declin, care se accentueaza drastic o data cu inaintarea in varsta. Instalarea menopauzei la femei (in jurul varstei de 55-60 ani) si a andropauzei la barbati (60-65 ani), marcheaza caracterul ireversibil al acestui proces, cu efecte psihice destul de importante, dar nu dramatice.

Tulburari ale dinamicii vietii sexuale. Conduitele intersexuale, precum si raporturile de cuplu pe care acestea le fundamenteaza pot fi deseori afectate de tulburarile care apar in dinamica raporturilor sexuale dintre parteneri. Avem in vedere fenomene precum frigiditatea sau nimfomania la femei, impotenta sau satirismul la barbati, saturatia, inadecvarea de cuplu si nevrozele sexuale la ambele categorii. Cauzele acestor tulburari pot fi grupate in patru categorii principale: a) factori fiziologci, care exprima disfunctionalitati organice, hormonale sau strict patologice la nivelul aparatului genital; b) factori psihoindividuali, care afecteaza echilibru emotional si conduita sexuala a unei persoane, chiar in afara unor contacte genitale propriu-zise (socuri emotionale foarte puternice care au lasat urme, complexe psihice, inhibitii puternice, fobii s.a., care pot fi activate de oricare partener sexual potential); c) factori relaiionatli, derivati din natura particulara a unui cuplu (inadecvarea sexuala dintre doi parteneri, de natura biologica sau psihica, dar care nu se manifesta si in cadrul altei relatii de acest gen); d) factori ambientali, de natura fizica sau sociala, care afecteaza accidental dinamica unei relatii sexuale, dar care prin repetare pot determina tulburari cvasi-permanente ale conduitei sexuale.

Nimfomania si satirismul sunt forme de exces sexual, mult peste limita necesarului de echilibru fiziologic. Cel mai adesea, aceasta hipertrofiere a vietii sexuale este determinata de factori psihogeni: tentativa de a supracompensa unele complexe de inferioritate, existenta unor factori obsesionali de natura sexuala, fuga de angoasa si frustrare prin refugierea in activitatea sexuala, o educatie deficitara care a cultivat „performanta sexuala' ca forma de autovalorizare etc. La femei, nimfomania este deseori expresia unui acut sentiment de singuratate si neincredere in sine, actele sexuale fiind in acest caz incercari disperate de „acrosare' sociala; alteori este rezultatul imposibilitatii fiziologice sau psihice de a obtine satisfactia sexuala dorita.

Frigiditatea si impotenta sunt expresia imposibilitatii de a consuma actul sexual, ca urmare a insensibilitatii si absentei oricarei satisfactii - la femei, sau a lipsei erectiei - la barbati. Cauzele pot fi de ordin fiziologic, dar adesea sunt de natura psihica: socuri emotionale puternice legate de prima experienta sexuala, traume psihice produse in urma unor abuzuri sau violente sexuale, dezvoltarea unor puternice inhibitii, aparitia unor situatii sociale traumatizante s.a.. Psihoterapiile individuale si de cuplu se pot dovedi extrem de eficiente, pe aceasta cale rezolvandu-se pana la 70-80 % dintre cazurile semnalate.

Inadecvarea de cuplu consta in dificultatea de a obtine satisfactii sexuale cu un anumit partener, ca urmare a unor nepotriviri organice, a unor blocaje psihice sau inhibitii selective, a ejacularii precoce sau a unor stari emotionale negative traita de unui sau de ambii parteneri. Discutarea libera a problemelor de cuplu, apropierea afectiva dintre parteneri, sprijinul psihoterapeutic calificat si o buna educatie sexuala pot rezolva in mare parte problemele de acest ordin. In caz contrar, despartirea este cea mai buna solutie pentru a evita efecte psihologice negative cu o rezonanta mult mai ampla in plan individual si social.

Nevrozele sexuale sunt stari psihopatice disfunctionale, cu un caracter temporar, care pot determina scaderea libidoului sau inhibitii sexuale pe perioada cat se manifesta. Se rezolva prin psihoterapie (v.52; 83; 151; 205).

Conduite sexuale aberante

Prin natura ei profund instinctuala si pulsionala, sexualitatea constituie zona vietii individuale si sociale in care se pot dezvolta unele dintre cele mai aberante forme de manifestare a comportamentului uman. O parte dintre acestea sunt forme exacerbate ale deviantei comportamentale, altele au un incontestabil caracter delincvential sau patologic. In continuare ne vom referi la patru dintre aceste forme de manifestare aberanta a sexualitatii: violenta sexuala, violul, incestul si perversiunile sexuale.

Violenta sexuala se manifesta printr-un comportament provocator de suferinta pentru partener, in legatura nemijlocita cu sexul sau cu actul sexual. Este o forma de violenta directionata, determinata de anumite tulburari ale personalitatii agresorului, de unele particularitati ale relatiei dintre agresor si victima, dar si de existenta unor factori socioculturali favorizanti. Forma extrema a violentei sexuale o constituie violul, definit ca un contact sexual obtinut prin forta sau prin amenintarea cu forta, sau cand femeia se afla intr-o situatie care nu-i permite o optiune libera: este minora, inconstienta, se afla sub influenta unor droguri sau intr-o stare de confuzie mentala (151, 99: 177, 57).

Violenta sexuala a devenit un fenomen social extrem de raspandit, fiind se pare o consecinta directa a constituirii marilor aglomerari industriale, a subculturii, influentei negative a unor modele promovate prin mass-meda, totul pe fondul fragilizarii sistemelor de valori traditionale si a cresterii vulnerabilitatii psihice a populatiei ca urmare a stresului, a climatului de nesiguranta si violenta sociala. Astfel, SUA detine locul intai la acest capitol, cu cca. 28 cazuri la 100.000 de locuitori, cu o dublare a acestei valori pentru zonele unde domina populatia de culoare; urmeaza tarile dezvoltate din nordul Europei (Danemarca, Finlanda, Suedia si Germania, cu valori medii cuprinse intre 6-11 cazuri la 100.000 de locuitori, tarile din sudul Europei ocupand o pozitie mult mai favorabila, cu valori de cca. 1/100.000. (177, 57 s.a.). Cel mai ingrijorator aspect se refera la cresterea numarul de violente sexuale in randul adolescentilor si tinerilor, procentul fiind de aproape doua-trei ori mai mare decat in randul populatiei mature.

Personalitatea violatorilor are unele trasaturi specifice, evidentiate prin numeroase studii de caz. S-a constatat ca acestia sunt de cele mai multe ori persoane violente, primitive si nematurizate afectiv, provenite din medii sociale promiscue, decazute moral si intelectual, marcate de complexe si sentimente de ura fata de semenii lor, fata de femei in mod special. Violul nu este consecinta unui exces de virilitate, cum deseori se crede, ci expresia unor carente si dizarmonii psihice foarte serioase, cu etiologii foarte diverse. Dupa opinia lui N. Groth, agresorii sexuali se caracterizeaza prin stari depresive, disforie, angoasa, nesiguranta de sine, sunt coplesiti de sentimentul inutilitatii si lipsei de scop in viata, cu totul neincrezatori in capacitatile lor sexuale si nu numai. In aceste conditii, violul apare ca un efort de supracompensare a unui complex de inferioritate. Alti autori vorbesc de „deficite de personalitate', fragilitatea identitatii masculine, esecuri existentiale repetate, sadism, lipsa de autostima, fiind deseori victime ei insisi ale unor agresiuni sexuale in copilarie si prezentand aproape totdeauna deteriorari ale sistemului de relatii sociale (151).

Tipologii ale agresorilor si agresiunilor sexuale. Diferentele importante pe care le prezinta personalitatea violatorilor si varietatea imprejurarilor in care se produc agresiunile fac dificila intocmirea unei tipologii cuprinzatoare. Pot identificati agresori psihopati, sociopati, cu tulburari de personalitate, cu manifestari deviante conjuncturale si relativ normali din punct de vedere psihic. Violatorii sociopati sunt cel mai numerosi dupa unele statistici (30-40 %), cei in cauza apartinand lumii interlope si fiind caracterizati prin comportamente antisociale sistematice. In functie de cauza imediata a agresiunii se disting violuri comise in stare de ebrietate (cca. 10 %), sub imperiul furiei (cca. 35 %), ca forma de manifestare a puterii (cca. 45 %), sau ca urmare a incitarii de catre victima (cca. 5 %). Alte clasificari se refera la recunoasterea sau nerecunoasterea culpei de catre agresori, sau la pulsiunea dominanta in momentul comiterii violului: sadismul, dorinta de afirmare a puterii, nevoia de satisfacere sexuala, razbunarea, gelozia etc. (151, 108; 177, 60; 205 s.a.).

Teorii explicative asupra agresiunilor sexuale. Pentru a explica natura comportamentelor agresive finalizate prin viol sunt invocate teze si teorii dintre cele mai diverse. Cele mai cunoscute sunt urmatoarele.

Teorii antropologice sustin teza ca toti barbatii sunt predispusi sa caute varietatea sexuala, din nevoia de a creste oportunitatile de reproducere, fara a tine cont de asentimentul partenerei. Pe acest fond, violurile se produc ca urmare a unei dorinte sexuale exacerbate care nu gaseste o alta cale de satisfacere. Faptul ca proportia violatorilor este cu totul nesemnificativa infirma aceasta teorie, care are totusi meritul de a evidentia un factor filogenetic care determina o anumita trasatura a masculinitatii: cautarea activa a partenerei.

Teoriile psihiatrice considera violul ca pe o categorie diagnostica, care are la baza tulburari psihice precum schizofrenia, dementa, mania s.a. Pe acest fond psihotic rezulta un impus irezistibil caruia ii cad prada femeile, ca fiind mai vulnerabile fizic. Rata mica a recidivelor (cca. 3-4 %), precum si caracterul premeditat al celor mai multe violuri (cca. 70 % dupa unii autori) contrazic insa drastic aceasta teza.

Teoriile psihanalitice considera violul ca fiind de natura predominant sexuala, violatorul fiind un o persoana pervertita sau bolnava, cel mai adesea cu tendinte homosexuale latente. Definit ca o forma de agresiune asupra simbolului matern, violul apare ca un simptom al conflictelor intrapsihice, aici putand fi gasita adevarata cauza. Insa, numeroase studii nu au evidentiat corelatii ridicate intre tulburarile psihopatologice si tentativele de viol, ceea ce contrazice caracterul exclusiv al tezelor psihanalitice.

Teoriile invatarii sociale sustin ca radacinile agresiunilor sexuale trebuie cautate in particularitatile organizarii sistemelor sociale si ale procesului de socializare, invatare si integrare sociala. Disfunctionalitatile intalnite in acest plan se convertesc in factori psihoindividuali de natura pulsionala care - in anumite conditii tot de natura sociala- pot genera acte de agresiune sexuala. Unele cercetari de antropologie culturala confirma tezele de baza ale teoriei invatarii sociale, insa trebuie sa subliniem ca agresiunile sexuale au de cele mai multe ori o cauzalitate complexa, in care pot intervenii factori genetici, fiziologici, psihici, psihosociali si socioculturali.

Perversiunile sexuale reprezinta comportamente sexuale aberante, produse ca urmare a devierii instinctului sexual de la obiectul, scopul si modul sau firesc de satisfacere. In acceptia cea mai curenta, perversiunile sunt tendinte pulsionale regresive, care se manifesta printr-un substitut, inlocuind actul sexual normal cu un act de alta natura, iar partenerul firesc cu un altul de acelasi sex, cu unul apartinand unei alte specii , sau chiar unul inanimat (116, 278). In genere, se vorbeste despre perversiune cand orgasmul este obtinut cu alte obiecte sexuale decat cele normale (homosexualitatea, pedofilia, zoofilia s.a.) sau prin alte zone corporale decat cele genitale (bucale sau anale, de exemplu), sau cand orgasmul este conditionat extrinsec (ca in cazul fetisismului, exhibitionismului, voyeurismului, sado-masochismului etc.). Avand un caracter disfunctional, imoral si antisocial, perversiunile exprima imaturizari, regresari, dereglari sau destructurari ale personalitatii, care au ca efect imediat alterari notabile in planul vietii psihoindividuale, interrelationale si socioculturale.

Etiologia perversiunilor sexuale este foarte complexa, implicand factori de natura genetica, patologica, educationala si chiar culturala. In conceptia freudiana, dispozitia la perversiune nu este ceva particular, fiind inerenta oricarei structuri umane. La copil, devansand instalarea functiilor genitale propriu-zise, se manifesta sub forma unei „dispozitii perverse polimorfe', datorita diversitatii zonelor eurogene, activate partial prin intermediul jocurilor si fantasmelor infantile, care vor ceda in urma maturizarii organelor genitale. Pulsiunea sexuala normala, manifestara ca atractie irezistibila catre sexul opus se manifesta incepand cu pubertatea, urmand caile firesti de satisfacere. In acest context, manifestarea perversiunilor la adult constituie expresia persistentei unor forme infantile de manifestare a sexualitatii, in stransa legatura cu aparitia unor nevroze. Astfel, la Freud, perversiunile sunt regresii la un stadiu anterior in raport cu care a avut loc o fixatie libidinala. Pentru alti psihologi, perversiunile sunt forme particulare de manifestare a unor alte pulsiuni. Astfel, G. Tordjman considera ca baza oricarei perversiuni este ostilitatea, care isi are originea intr-­un traumatism afectiv precoce sau intr-un eveniment dramatic din mica copilarie, devenit inconstient prin refulare. Pentru E. Dupré, G. Heuyer s.a., perversiunile pot avea si cauze organice, aparute in urma unor maladii precum encefalita, traumatismul cranian, stari toxice cronice etc. Alte teorii pun accentul pe rolul unor forme negative de invatare sociala si imitatie, manifestare mai ales in cadrul unor grupuri nonconformiste, cu preocupari artistice (v. 205).

Principalele forme ale perversiunilor sexuale. Este de remarcat faptul ca in cadrul unui raport sexual normal, intre parteneri de sex opus, se practica frecvent anumite jocuri erotice, sau comportamente „preparative“ menite sa mareasca excitatia partenerilor, respectiv placerea obtinuta in urma raportului sexual. De asemenea, in timpul actului sexual, ca si in momentul orgasmului, se pot manifesta explozii emotionale puternice, marcate si prin anumite mici violente sau bruscari ale partenerului. De altfel, sexologii recomanda explorari reciproce in zona sexualitatii partenerului si stimularea „imaginatiei sexuale' ca modalitati de mentine a interesului pentru partener si evitarea aparitiei saturatiei si plictiselii. Toate aceste comportamente care insotesc sau se finalizeaza intr-un raport sexual normal nu sunt considerate perversiuni sexuale.

Sadismul. Este un comportament sexual aberant, care presupune obtinerea placerii sexuale numai pe fondul suferintei fizice sau morale provocata unei alte persoane. Lovirea, ranirea, maltratarea sau umilirea morala a partenerului reprezinta conditia pentru a obtine orgasmul si satisfactia sexuala. Mult mai rar intalnim sadismul criminal, in care numai prin uciderea victimei se obtine placerea sexuala. In conceptia psihanalitica, sadismul este expresia pe care o capata instinctului mortii (thanatosul) in raport cu instinctul vietii (erosul).

Masochismul este o forma de perversiune complementara sadismului, deseori intalnita impreuna ca acesta (sado-masochismul); in acest caz, placerea sexuala este conditionata de asocierea cu o suferinta fizica sau morala, masochistii cerand partenerilor sa-i loveasca sau sa-i umileasca verbal pentru a putea ajunge la orgasm. Ca si in cazul sadismului, este vorba de o dezvoltare psihosexuala incompleta si dizarmonica sau -in termeni psihanalitici- de o fixatie sau o regresie la un stadiu anterior, arhaic si imatur al sexualitatii. In formele sale usoare, masochismul se poate manifesta fantasmatic, prin evocarea imaginara a unor violente la care este supus partenerul. Din punct de vedere psihosocial sunt foarte interesante cuplurile sado-masochiste, care prin complementaritatile comportamentale pe care le presupun, realizeaza „celule diadice“ extrem de coezive si cu aparente de normalitate in viata de zi cu zi.

Exhibitionismul consta dintr-o pulsiune irezistibila de etalare in public a organelor genitale, acest act simbolizand si substituind de fapt actul genital si placerile asociate acestuia. Intr-o proportie considerabila exhibitionistii sunt barbati, marcati de dezechilibre si imaturizari emotionale foarte serioase. Este de retinut caracterul ostentativ si brutal, insa neviolent al expunerii genitale, placerea obtinuta fiind proportionala cu scarba sau frica produsa celui agresat. In consecinta se aleg ca victime fete tinere sau copii, puritatea acestora marind placerea resimtita de pervers.

Voyeurismul este o perversiune complementara exhibitionismului, in acest caz placerea sexuala rezultand din contemplarea sexului sau a actului sexual dintre alte persoane. De remarcat ca preludiul unui act sexual normal, in care partenerii se privesc si se expun reciproc nu intra in categoria vreunei perversiuni sexuale, fiind vorba mai degraba de o „componenta estetica“ a perceptiei sexuale dintre parteneri.

Pedofilia este o forma de perversiune in care impulsurile erotice sunt orientate preponderent sau exclusiv fata de . copii. In forma sa compulsiva, intalnita cel mai adesea la barbati, atractia este atat de puternica incat scapa autocontrolului, fiind orientata cel mai adesea catre fetite. In forma sa simptomatica, pedofilia asociata unor tulburari organice grave: dementa senila, schizofrenie, oligofrenie sau traumatisme craniene.



Fetisismul consta in orientarea interesului erotic catre unele obiecte vestimentare ale partenerei dorite, cunoscute sau necunoscute. Se intalneste indeosebi la barbati, fiind rezultatul unei gresite orientari a impulsurilor sexuale.

Narcisismul consta intr-o atractie si dragoste excesiva de sine, fiind din aceasta caza interpretat ca o forma latenta de homosexualitate.

Travestirea heterosexuala (transexualismul) se manifesta ca o nevoie psihica intensa a unei persoane de a se considera ca apartine sexului opus.

3. Conduita religioasa

Cercetarea fenomenelor religioase ocupa un loc cu totul aparte in multe domenii ale stiintelor sociale: filozofia, antropologia culturala, sociologia, psihologia sociala, politologia s.a. isi propun sa studieze fiecare, cu mijloace care le sunt specifice, multiplele aspecte legate de credinta, de locul sacrului in constiinta individuala si sociala, precum si impactul pe care fenomenul religios il are asupra diferitelor laturi ale vietii sociale. Perspectiva psihologiei sociale asupra acestei problematica este deosebit de semnificativa deoarece evidentiaza o serie de aspecte fundamentale ale fenomenologiei religioase, si anume: a) conditionarile socioculturale si psihosociale care genereaza trairile religioase ca una dintre dimensiunile esentiale ale vietii sociale; b) locul credintei si reprezentarilor religioase in cadrul constiintei sociale; c) sistemul specific de relatii psihosociale dintre persoane, grupuri si institutii care se formeaza in spatiul de manifestare a religiozitatii; d) caracteristicile specifice comportamentului religios si raporturile acestuia cu alte tipuri de comportamente psihosociale; trasaturile psihoindividuale si psihosociale specifice credinciosilor s.a. (v. 25; 72).

Fundamentele psihosociale ale fenomenelor religioase

Abordarea teoretica a problematicii legate de religiozitate presupune o serie de precizari si delimitari legate de conceptele de „Dumnezeu“, „Credinta“, „Religie“, „Biserica“ si „Cler“, pe de o poate, precum si referitoare la notiunile de „credinta religioasa', „traire', „sentimente' si „comportament religios', pe de alta porte. Demers care are un profund caracter interdisciplinar si caruia i-au fost acordate numeroase lucrari de specialitate (25, 478; 50; 56 s.a.). Desigur, in spatiul restrans al acestui capitol vom face numai cateva sumare precizari conceptuale, strict necesare schitarii perspectivei psihologiei sociale asupra acestei complexe problematica.

Problema religiozitatii omului ca fiinta rationala este una care line de filozofie si de ontologie sociala. Dupa cum rezulta din numeroasele studii de filozofie si de antropologie culturala dedicate acestei probleme, omul se poate defini cel mai revelator ca singura fiinta care isi construieste si interpreteaza propria existenta printr-o raportare constienta la o transcendenta. Intr-adevar, pana acum nu a fost identificata nici o forma de comunitate umana, oricat de primitiva ar fi fost pe scara evolutiei sociale, care sa nu posede forme mai mult sau mai putin evoluate de credinta religioasa, deci care sa nu-si raporteze propria lor existenta la o transcendenta, indiferent de numele care i se da acesteia: Zei, Spirit Absolut, Dumnezeu, Alah ete. (v. 72).

Pe acest fundament ontologic, culturale -intelese ca modalitati particulare de structurare a existentei spirituale a unei comunitati- construiesc sau adopta una dintre paradigmele lor fundamentale: dedublarea lumii in sacru si profan. Dupa cum sublinia M. Eliade, „sacrul si profanul sunt doua modalitali de a fa in lume, doua situatii existentiale asumate de catre om de-a lungul istoriei“. Sacrul are caracter imanent, transcendent si supranatural, care da obiect si continut constiintei religioase; profanul apartine unei realitati nude si obiectuale, dominata de principii pozitiviste si pragmatice, careia ii lipseste dimensiunea spirituala a transcendentei. Lumea credintelor si a trairilor religioase este una a sacrului; lumea omului de stiinta, a practicianului eficient si a omului guvernat de trebuintele zilnice este una a profanului, adica a unei lumi desacralizate.

Credinta ne apare ca un sistem de idei, reprezentari si sentimente care, la un anumit individ sau grup social, exprima raporturile lumii reale cu transcendenta si cu sacrul. Fiind disjuncta si complementara fata de ratiune, credinta nu are nevoie de argumente: ea exprima o adeziune afectiva ireductibila la un adevar revelat. Desi din punct de vedere psihologic credinta presupune o structura complexa, incluzand idei, reprezentari, forme argumentative specifice, sentimente stratificate pe mai multe niveluri si motivatii adiacente acestora, in esenta sa ramane un fapt cultural si psihosocial, care exprima sui generis apartenenta unui individ la o anumita comunitate umana. Abia la nivelul comportamentului religios caracteristicile psihoindividuale ale persoanei si cele psihosociale ale grupului vor interveni pentru a particulariza faptul de credinta in act social, cu relevanta pentru sistemul de relatii in care sunt implicate persoanele, grupurile si institutiile.

Religia constituie un fenomen social si cultural, o forma a constiintei sociale, formata dintr-un ansamblu organizat de teze, idei, reprezentari, dogme si practici prin care se statueaza raporturile individul si comunitatii cu transcendenta. Sau, dupa cum definea E. Durkhehn acest concept, religia este un sistem unitar de credinte si practici relative la lucruri sacre, care reunesc indivizii intr-o aceeasi comunitate morala, numita Biserica .

Biserica institutionalizeaza faptul de credinta, oferind un cadru formal pentru manifestarea comportamentelor religioase ale persoanelor si grupurilor sociale. Fiecare forma de religie (crestin-ortodoxa, crestin-catolica, mozaica, budista etc.) presupune institutii bisericesti specifice, diferentiate prin ritualurile practicate, structura organizatorica interna, normele de functionare, raporturile legiferate cu societatea laica, normele de recrutare si formare a clericilor etc.

Clerul reprezinta un corp profesional care, in cadrul institutiei numita Biserica, asigura desfasurarea ~ activitatii acesteia, pe baza unor norme organizatorice si de conduita specifice. Acest fapt presupune existenta unor ierarhii, forme speciale de instructie si formare a diferitelor categorii de personal, precum si reglementari riguroase ale raporturilor cu mediul social, exterior institutiei carora le apartin.

Procedand la o analiza aprofundata a fenomenului religios, J. Beachler apreciaza ca, din perspectiva culturologica, sociologica si psihosociologica, raporturile ce se stabilesc intre oameni si sacru se pot grupa in trei categorii de fapte: cele referitoare la initiatori, la gestionari si la consumatori (25,482). Multi etnologi nu admit teza larg raspandita dupa care religiile sunt productii anonime colective. De fapt, toate marile religii au avut initiatori bine individualizali, a caror studiere scapa mijloacelor sociologice, fiind vorba mai degraba de o circumscriere psihologica a respectivului fenomen. Iisus a intemeiat cresti­nismul, Buddha - budismul, Mahomed - islamismul, iar marile disidenle crestine atesta si ele acest principiu (calvinismul, protestantismul s.a.). Gestionarii fenomenului religios apartin institutiilor bisericesti, constituind o casta sau un grup profesional care este supus mai multor categorii de exigente (religioase, laice, organizatorice si functionale) , in timp ce consumatorii sunt cei care traiesc nemijlocit fenomenul religios (prin credintele, trairile si sentimentele spontane pe care le incearca), dar care totodata sunt supusi si exigentelor formulate de catre gestionarii fenomenului (Biserica si Clerul). Aceasta stratificare implica o abordare diferentiata a fiecarui sector al vietii religioase, pentru unele fiind mai adecvate metodele antropologiei culturale, pentru altele cele ale sociologiei, iar pentru o ultima categorie cele ale psihosociologiei si psihologiei.

Trairile religioase sunt circumscrise ca stari psihice individuale si de grup, care sunt generate ca urmare a raportarii constiente la sacralitate, manifestate spontan sau in cadrul riturilor, ceremoniilor sau activitatilor organizate, de catre Biserica - cel mai adesea. Trairile religioase sunt structurate in jurul unor reprezentari difuze ale sacrului, fiind insotite de emotii polimorfe puternice (veneratie, extaz, teama, recunostinta, speranta etc.) si motivatii specifice, legate cel mai adesea de situatia particulara a fiecarui credincios. Trairile religioase se manifesta in plenitudinea lor numai in cadrul ceremoniilor, ritualurilor, pelerinajelor, in restul timpului existand sub forma unor simple potentialitati, fara o influenta nemijlocita asupra comportamentului laic al credinciosilor. Insa, in cadrele amintite se pot produce fenomene psihosociale deosebit de virulente, forme de extaz mistic, uneori adevarate psihoze colective, mergand -dupa cum s-a intamplat de atatea ori - pana la sinuciderea in masa a credinciosilor apartinand anumitor secte apocaliptice. In acest caz, fenomenele specifice multimilor psihologice (v. cap. 8) interfereaza puternic cu trairile emotionale foarte puternice - deci disfunctionale, ceea ce conduce la pierderea semnificativa a controlului individual asupra a ceea ce se intampla, pe fondul obnubilarii totale sau partiale a constiintei.

Sentimentele religioase sunt elemente de fond ale vietii individuale si de grup, cu manifestari relativ discrete, dar care afecteaza in mod difuz o mare parte din sfera comportamentala a persoanelor sau grupurilor sociale - spre deosebire de trairile religioase care au un pronuntat caracter conjunctural. Compasiunea, sprijinul acordat celor in suferinta, respectarea stricta a unor principii morale s.a., sunt de cele mai multe ori rezultatul existentei unor sentimente religioase, induse in ontogeneza prin socializare, si care s-au convertit in stil de viata. Aceste sentimente pot exista si se pot manifesta chiar daca respectivele persoanele nu sunt credinciosi practicanti, fiind mai degraba expresia sublimata a unor intuitii religioase primordiale, specifice -dupa cum s-a aratat- omului ca fiinta generica.

Practica religioasa consta dintr-o serie de acte individuale sau colective, sporadice sau sistematice, prin care subiectul religios isi exprima trairile si sentimentele sale, cautand sa intre intr-o anumita relatie cu Sacrul pentru a-si arata recunostinta, pentru a i se deschide, sau pentru a solicita ajutor. Rugaciunile, sacrificiul, pelerinajul, spovedania, participarea la ceremonii si ritualuri - sunt numai cateva dintre formele activitatilor religioase cu o deosebita varietate a continuturilor fiecareia in functie de religie, specificul institutiilor bisericesti, particularitati culturale si istorice etc.

Cercetarile de antropologie culturala, coroborate cu cele de sociologie si psihologie sociala, evidentiaza factorii determinanti si conditiile in care apar si se manifesta fenomenele si practicile religioase.

q       In primul rand, se invoca existenta unor factori de fond, care tin fie de existenta unui „sentiment metafizic' difuz insa insidios, fie de trebuintele specific umane de a da coerenta unui univers pe care nu-1 pot intelege in totalitate.

q       o a doua categorie de factori este de natura psihosociala, prin intermediul interactiunilor interpersonale si de grup capatand consistenta si forma sentimentele religioase difuze. Aici, in functie de trasaturile psihoindividuale ale subiectilor-membri ai grupurilor umane, se configureaza forme relativ generalizate de trairi si manifestari religioase, fond pe care pot aparea directii noi de structurarea a sentimentelor, ideilor si practicilor religioase. Acestea sunt sisteme religioase mai mult sau mai putin coerente, cu o mai mare sau mica raspandire si putere de manifestare in plan social si cultural. Impartasite de un grup mare de oameni, pe fondul interactiunilor specifice dintre initiatori, gestionari si adepti (consumatori), iau nastere credintele religioase, care se vor manifesta in continuare prin anumite activitati religioase.

Conduita religioasa, individuala sau de grup, constituie expresia interactiunii dintre cel putin sase categorii de factori: a) culturale, care sintetizeaza achizitiile spirituale ale comunitatii (sunt aspecte de fond, care dau o anumita directie si forma generala oricarei manifestari umane, inclusiv celei religioase); b) institutionali, care reflecta influenta specifica a Bisericii si Clerului, dar si a unor institutii conexe: educationale, politice sau statale; c) macrosociali, care exprima trasaturile generale ale unei societati, pe o anumita treapta a dezvoltarii sale (dezvoltare economica, stiintifica, tehnologica, educationala s.a.; natura sistemului politic, structura demografica si comunitara etc.); d) psihosociali de grup, prin care actioneaza fenomenele specifice acestei zone a realitatii sociale (modelare comportamentala, presiune normativa, imitatie, contagiune, potentare reciproca, comparatie cu grupurile de prestigiu sau cu cele de presiune etc.); e) psihoindividuale, care reflecta configuratia unor trasaturi de personalitate cu incidenta asupra trairilor si manifestarilor religioase (existenta unor complexe, trasaturi caracteriale, emotionale, afective, motivational-atitudinale etc.); f) factori contextuali, care refera asupra unor imprejurari social-istorice sau care tin de existenta individuala, cu valente de a declansa si mentine anumite emotii si manifestari religioase (razboaie, molime, drame personale, evenimente naturale catastrofale sau necunoscute s.a.).

Formele particulare de manifestare a religiosului in diferite etape istorice si spatii culturale tin de ponderea si modul de configurare a acestei multitudini de factori, care pot fi simultan sau succesiv cauzali si conditionali. Insa, indiferent de forma de manifestare, religioase indeplineste o serie de functii principale in cadrul societatii. Dintre acestea, cele mai importante sunt urmatoarele:

1. Functia morala, de stabilire a unor criterii si norme ale comportamentului interpersonal si social in concordanta cu valorile de bine, adevar si dreptate.

2. Functia identara, prin care comunitatile umane capata o noua dimensiune a identitatii lor culturale si istorice, dar si un liant spiritual foarte puternic.

3. Functia motivationala, de satisfacere a unor trebuinte specific umane: nevoia de securitate, de comuniune spirituala, de traire emotionala sau de intelegere a universului in care se traieste.

4. Functia culturala, in spatiul manifestarilor religiozitatii gasindu-si forma de exprimare numeroase creatii artistice si spirituale.

Determinatii psihoindividuale ale conduitelor religioase

In cadrul sistemului social global, care este un sistem dinamic cu autoreglare caruia ii este specifica o cauzalitate structurala, fiecare dintre factorii prezentati mai sus poate avea o influenta determinanta asupra conduitelor religioase. Acest fapt este cu atat mai evident daca ne raportam la fenomenul exacerbarii trairilor religioase.

Prin exacerbarea trairilor religioase denumim fenomenul implicarii subiective profunde in credinta unei secte sau grup religios, implicare care devine trasatura de fond , a existentei individului sau grupului respectiv. Fenomenul poate imbraca forma bigotismului exagerat, a intolerantei religioase agresive, a fanatismului religios sau chiar a delirului colectiv, practicat uneori ca simplu ritual. Acest fenomen are o importanta sociala deosebita, stand la baza activitatii celor mai multe secte religioase in care nivelul considerat normal al religiozitatii este uneori cu mult depasit. Ca in cazul sectelor „apocaliptice“ ­de pilda, unde delirul religios indus credinciosilor de o anumita factura psihologica a condus de multe ori la acte cu un pronuntat caracter antisocial sau chiar la sinucideri colective. Recent, in Uganda, peste 400 de membrii ai unei secte apocaliptice au fost victimele unei sinucideri colective; aceste evenimente dramatice au totdeauna la origine stari de exacerbare a trairilor religioase care ajung pana la stari avansate de delir psihotic colectiv.

Numeroase cercetari de psihologie a religiei evidentiaza faptul ca fenomenele religioase apar si ca o consecinta a unei optiuni si adeziuni individuale la un set de norme, valori si comportamente acreditate in cadrul unui sistem religios, mai mult sau mai putin structurat sau extins. Aici sunt implicate procese cognitiv-interpretative, afectiv-motivationale si volitiv­actionale, precum si factori tinand structura generala a personalitatii respectivilor subiecti. Actiunea acestor factori este filtrata, orientata si structurata de influenta factorilor psihosociali de grup, acolo unde conduita individuala se obiectiveaza si se valorizeaza social.

In consecinta, in producerea fenomenelor religioase -cu atat mai mult in cazul exacerbarii acestora- intre conditiile generale (social-istorice, economice, politice, sau culturale) si efectele in plan comportamental se interpun cel putin doua categorii de variabile intermediare: 1) personalitatea credinciosilor - cu structurile sale cristalizate, uneori sub forma unor „complexe' sau „sindroame'; 2) grupul social de apartenenta - cu intreaga sa fenomenologie psihosociala prin care influenteaza conduita membrilor sai (v. cap. 6).

Factorii psihoindividuali si de personalitate care determina o exacerbare a trairilor religioase pot fi impartiti in patru categorii principale: a) factori psihici de fond (dintre care nivelul de inteligenta generala, emotivitatea si sugestibilitatea au cea mai semnificativa pondere); b) trasaturi de personalitate configurate in structuri tipice, care au valoarea unor „sindroame'; c) complexe emotionale generate accidental in ontogeneza, ca urmare a unor experiente traumatizante sau a unor esecuri existentiale repetate (complexul insignifiantei, cel al infrangerii sau inutilitatii in lume - de exemplu); d) factori de natura psihotica, care isi gasesc forma de manifestare intr-un comportament specific (avem in vedere anumite forme de paranoia, delir, manie, schizofrenie s.a.).

Structurile de personalitate au o importanta aparte in determinarea conduitelor religioase, cu semnificatie si in manifestarile curente, „socializate' ale acestora, atunci cand imbraca forma unor preocupari umaniste, filantropice, sau de asistenta a celor aflati in dificultate.

Cercetarile noastre au evidentiat existenta a cinci categorie principale de structuri ale personalitatii cu incidenta majora in adoptarea si manifestarea conduitelor religioase Pentru evidentierea acestora a fost folosita o metodologie complexa care a presupus aplicarea unei baterii de teste de personalitate (Szondi, Luscher s.a.), discutii dirijate si chestionare de opinii (D. Cristea, 1981). Prezentam mai jos profilul psihologic tipic pentru fiecare structura identificata.

1. Structura „metafizica': subiectii din aceasta categorie au nivelul de inteligenta cel mai ridicat si se caracterizeaza prin spirit civilizator si dragoste de cultura; sunt puritani si aspira sever, uneori chiar agresiv la un scop sau un ideal inalt. De multe ori, pentru acesti subiecti religia este mai degraba o morala, adica un instrument adecvat realizarii aspiratiilor lor inalte. De aceea, in aceasta categorie n-am intalnit niciodata manifestari de bigotism, misticism sau simpla contagiune afectiva. Ralionali, lucizi, inclinati spre speculatie, din randul acestor subiecti aleg „initiatorii', conducatorii de secte, predicatorii si propagatorii activi ai credintei, avand adesea o mare forta de persuasiune.

2. Structura „umanismului religios“. Se caracterizeaza printr-o sensibilitate afectiva ridicata, altruism si daruire de sine. Persoanele din aceasta categorie proclama adesea desartaciunea preocuparilor si intereselor terestre, pledand pentru modestie si renuntare, chiar ascetism de multe ori; dojenesc si ameninta cu blandele, oferindu-si ajutorul dezinteresat pentru invingerea raului in lume. Le este caracteristic spiritul cavaleresc fata de societate, spiritul de sacrificiu si umilinta. Sunt buni propovaduitori ai credintei, forta lor de convingere rezultand din comportamentul si atitudinea lor exemplare.

3. Structura „culpabilitatii. Subiectii din aceasta categorie se caracterizeaza printr-un pronuntat sentiment de culpabilitate si teama irationala de pedeapsa - toate aceste trairi fiind de natura inconstienta. Adeziunea religioasa este o cale fireasca prin care cauta se evite aceste sentimente confuze, insa uneori terifiante.

In relatiile interpersonale se arata foarte umili si supusi; fiind foarte sugestibili, sunt cu usurinta atrasi in cadrul unor secte, devenind credinciosi frecventi si activi. Credinta lor se focalizeaza aproape exclusiv asupra mantuirii, manifestand cel mai adesea teama ca inca n-au facut destul pentru aceasta.

4. Structura 'nelinistii '. Trairile acestor subiecti se centreaza in jurul unor sentimente de neliniste sau „angoasa existentiala', provocata de ruperea unor legaturi esentiale cu lumea obiectuala, paralel cu incapacitatea de a-si crea noi idealuri si de a capta noi „obiecte' in sfera lor de interes. Subiectii din aceasta categorie manifesta o puternica instrainare, adeziunea la o secta religioasa constituind o forma de refugiu impotriva vidului sufletesc si lipsei de idealuri. Ca o reactie compensatorie deseori intalnita, simpla adeziunea este dublata de un fanatism primitiv si agresiv, acest comportament constituind o ultima incercare de mentinere a unei minime consistente a eului, printr-o legatura cu un ideal circumstantial construit.

6. Structura „nefericirii“. Persoanele din aceasta clasa se caracterizeaza printr-un intens si uneori dramatic sentiment de solitudine si abandon. Nereusind sa-si creeze o imagine a eului, subiectii devin inhibati, dezvoltand un puternic sentiment de inferioritate impotriva caruia lupta pe diferite cai; una dintre aceasta este cea a adeziunii la o secta religioasa, context in care incearca reconstruirea Imago-ului. In cadrul grupului de credinciosi cauta un nou spatiu de afirmare, prin care sa atenueze sentimentul de inferioritate si solitudine. Profilul este deosebit de revelator, exprimand aproape totdeauna o exacerbare a trairilor reli­gioase, mult peste media constatata la alte cate­gorii de subiecti.

Existenta unor „sindromuri de personalitate“ in randul persoanelor care manifesta o exacerbare a trairilor religioase prezenta o deosebita importanta teoretica si practica. Procesul socializarii, precum si structurarea relatiilor interpersonale si grupale sunt puternic influentate de aceste trasaturi accentuate ale personalitatii, care pot avea rolul unor nuclee disfunctionale in plan relational.

Principalele confesiuni si secte religioase

Peisajul religios al societatii contemporane prezinta o extrema diversitate, incepand cu marile sisteme religioase traditionale – crestinismul, budismul, islamismul, hinduismul, confucianismul, daoismul si mozaismul- si terminand cu micile sisteme de credinte, heteroclite si uneori foarte putin raspandite, promovate de diferite secte religioase.

Din perspectiva psihologiei sociale prezinta o deosebita importanta atat motivatiile care stau la baza adeziunii la o anumita credinta a indivizilor si grupurilor sociale, cat si cauzele proliferarii sectelor religioase care, la acest sfarsit de mileniu a capatat proportii de-a dreptul spectaculoase. Fara indoiala, cauzele acestui fenomen sunt profunde, necesitand o cercetare interdisciplinara de mare amploare. Aici ne vom limita in a prezenta cateva trasaturi ale principalelor religii ale lumii, cat si o serie de secte care se manifesta din ce in ce mai activ in societatea contemporana (72; 56; 50).

Crestinismul. Este una dintre principalele religii universale, cu o vechime de aproape doua milenii, a carei baza doctrinara o constituie principiul trinitatii sacre: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Doctrina crestina are ca suport fundamental invataturile cuprinse in Biblie, in special cele din Noul Testament, atribuite lui lisus si apostolilor sai. Promovand toleranta, iubirea aproapelui si credinta in viata de apoi, crestinismul a cunoscut o larga raspandire in randul claselor defavorizate din cadrul Imperiului Roman, devenind in scurt timp religa dominanta in Europa si unele zone ale Asiei Mici; o data cu marile descoperiri geografice si a misionarismului sustinut, crestinismul s-a raspandit la nivel planetar, devenind astfel o relige cu o pondere considerabila in societatea contemporana. Marcata de un mare numar de schisme si erezii, configuratia crestinismului actual este foarte pestrita, numarand cateva mari curente si numeroase culte si secte, toate reclamandu-si aceeasi origine doctrinara, insa cu interpretari si practici diferite. Astfel, la inceputul mileniului doi are loc marea sciziune intre biserica greco-ortodoxa si cea romano-catolica, urmata in secolul XVI de aparitia bisericii protestante, cu diferitele sale variante (calvinismul, luteranismul, anglicanismul, presbiterianismul s.a.). Aceste din urma doctrine au constituit la randul lor baza aparitiei a numeroase culte: baptistii, penticostalii, adventistii, quakerii, anabaptistii etc. (56). Cu poate acestea, in prezent principalele biserici crestine au o remarcabila forta religioasa, morala, politica si chiar economica, jucand un rol progresist in configurarea spirituala a societatii contemporane.

Budismul. Este una dintre principalele religii ale lumii, constituita in secolul 6 i.e.n. de legendarul Siddhartha Gautama Buddha. Bazata pe o viziune pesimista asupra lumii, conceptia filosofico-religioasa a budismului se configureaza in jurul urmatoarelor teze: 1) suferinta reprezinta esenta oricarei existente umane; 2) suferintele se datoreaza dorintelor neimplinite si cautarilor neincetate de placeri; 3) eliberarea de suferintei poate fi obtinuta in cursul unei vieti urmand „nobilele cai; insa eliberarea finala, care presupune incetarea succesivelor reincarnari se poate obtine numai prin nirvana, expresie a dezagregarii ireversibile a individualitatii; 4) promovarea „nobilelor cai' pentru a te desprinde spiritual de lumea suferintei: ideile drepte, intentiile drepte, cuvantul drept, actiunea dreapta, viata dreapta, efortul drept, atentia dreapta si meditatia dreapta. Morala budista predica renuntarea, pasivitatea, compasiunea si asceza, acestea fiind atitudinile firesti in fata unei realitati iluzorii, inconsistente si fluide. Budismul a dat nastere la numeroase scoli si orientari filosofice, dintre care cele mai importante sunt „hinayana' si „mahayana'. Templele budiste, respectiv preotii budisti, ocupa un loc cu totul deosebit in societatile aflate in zona de raspandire a acestei religii metafizice.

Islamismul. Este cea de a treia mare religie cu raspandire mondiala, si ultima in ordinea aparitiei: secolul VII, in zona peninsulei arabice. Are la origine activitatea profetului Mahomed, ale carui invataturi insuflate de Alah (Dumnezeu) au fost reunite ulterior in Coran, cartea sfanta a mahomedanilor. Alaturi de acesea, o serie de legende religioase considerate sfinte despre viata Profetului sunt reunite in lucrarea numita Suna, care a dat si numele celei mai mari parti a mahomedanilor care cred in adevarul acestei carti (sunitii). Religia islamica este monoteista, Alah fiind singurul Dumnezeu recunoscut, iar Mahomed este profetul sau. Multe dintre dogmele crestine sunt acceptate de catre mahomedani; chiar lisus este recunoscut ca profet, insa nu ca fiu al Domnului. Asemenea credintelor crestine, islamistii cred in viata de apoi, unde oamenii sunt trimisi in Rai sau in Iad, dupa masura faptelor lor. Una dintre principalele . teze religioase, aceea a predestinarii, are un caracter fatalist, in masura in care Alah stabileste de la inceput pentru fiecare om tot ceea ce urmeaza sa faca sau sa i se intample. Unele curente islamice recunosc insa liberul arbitru ca o conditie a responsabilitatii omului in fata lui Alah. Credinta islamica impune anumite tabuuri, printre care aceea de a sculpta sau picta chipul lui Alah, sau de a folosi chipurile oamenilor sau ale animalelor, dar si referitoare la drepturile femeilor si comportamentele cotidiene ale credinciosilor. O alta obligatie promovata de islam este aceea a purtarii razboiului sfant („djihad') pentru triumful dreptei credinte. Asemenea altor mari curente religioase, si mahomedanismul a cunoscut importante schisme, rezultand astfel numeroase secte: vanhabitii, ismailitii, sufitii sa. In prezent exista o puternica miscare care urmareste scaderea influentei religiei in viata sociala si renuntarea la unele interdictii incompatibile cu societatea moderna; spre deosebire de aceasta orientare, fundamentalismul islamic constituie curentul conservator si dogmatic, care se opune virulent oricarei modificari a statutului bisericii si a dogmelor religioase.

ludaismul. Reprezinta cea mai pura forma de monoteism antic, conservat fara schimbari semnificative pana in zilele noastre, fiind prin excelenta- o religie etnica, specifica evreilor. Dumnezeul (lahve) este unic si atotputernic, iar Moise este profetul sau, prin care au fost transmise poruncile sfinte catre „poporul ales'. Desi devenit ulterior zeitate universala, Iahve ramane in continuare proteguitorul doar al „poporului sau', teza care starneste inca numeroase comentarii negative in plan teologic si social. Cartea sfanta a mozaismului o constituie Vechiul Testament, iar principalele invataturi, comentarii apocrife si norme morale sunt continute in Talmud. Multe dintre tezele si dogmele iudaice au stat la baza aparitiei credintei crestine, insa rolul lui lisus ca Fiu al Domnului nu este recunoscut si acceptat.

Sectele religioase. Fenomenul sectarismului este unui de cea mai mare importanta pentru viata religioasa, dar si pentru multe domenii ale vietii laice. Proliferarea schismelor, ereziilor si respectiv aparitia sectelor a reprezentat o constanta pentru aproape toate religiile cunoscute, iar la sfarsitul acestui mileniu a capatat o asemenea amploare incat fenomenul este studiat intens de catre teologi, sociologi, politologi, psihologi si antropologi (56; 50).

Definirea notiunii de „secta' ridica numeroase dificultati, mai ales datorita faptului ca termenul are o conotatie peiorativa sau chiar profund negativa, greu de acceptat de reprezentanti diferitelor grupari sectante sau ai noilor miscari cultice.

Intr-un sens foarte general, prin secta se intelege o grupare religioasa desprinsa din grupul majoritar de credinciosi, care adopta unele teze, principii, ritualuri sau interpretari ale dogmelor religioase in contradictie cu pozitia cvasi-oficiala promovata de „ biserica-mama“.

Membrii sectelor se reunesc voluntar intr-un grup de credinciosi care promoveaza o viziune proprie asupra problemelor vietii religioase, viziune derivata din invataturile uneia din marile religii din care provin, dar pe care o contesta in unele dintre aspectele sale particulare si -de regula- neesentiale din punct de vedere dogmatic. Diferentele apar mai ales la nivelul prescriptiilor, practicilor religioase si a interpretarilor care se dau unor principii ale religiei-mama. In consecinta, intre biserica-mama si diferitele secte desprinse de aceasta apar relatii tensionate, bazate pe reprosuri, suspiciuni si contestari reciproce.

Extraordinara proliferare a sectelor religioase din acest sfarsit de mileniu este un fenomen generat de o serie complexa de cauze: a) anumite caracteristici generale ale societatii contemporane, marcata de tranzienta, inconsistenta spirituala, insecuritate sociala, diminuarea sau alterarea valentelor psihosociale ale modelului traditional de familie si comunitate umana, instrainarea profunda a relatiilor umane care au devenit aproape exclusiv instrumentale etc.; b) unele fenomene care au afectat negativ marile sisteme religioase: schismele, conservatorismul excesiv, implicarea in aspectele mercantile ale vietii laice, uzura morala - datorata in mare masura institutiilor bisericesti si clerului s.a.; c) efectele in plan psihologic si psihosocial ale procesului de liberalizare sociala si spirituala, care presupun -printre altele- cautarea unor noi forme de exprimare a spirituaui religios, mai apropiate de preocuparile curente ale oamenilor; d) mobilitatea si instabilitatea demografica si rezidentiala, ceea ce determina aglutinari de credinte, obiceiuri si practici religioase care in anumite conditii pot determina cristalizari in forme noi; e) criza de valori care marcheaza anumite momente dramatice din evolutia societatii, criza care se manifesta si prin dislocarea fundamentelor axiologice ale religiilor traditionale s.a. Sintetizand, putem constata ca fenomenul sectant reprezinta o reflectare in planul vietii religioase a unor procese sociale si psihosociale obiective carora incearca sa le dea o forma mai apropiata de profilul moral si spiritual al unei epoci.

Formarea sectelor. Toate observatiile asupra acestui aspect al vietii religioase evidentiaza faptul ca sectele sunt rezultatul unui proces psihosocial care presupune patru etape principale: 1) Ivirea unui profet, care sa dea expresie unor noi teze, idei sau practici religioase, derivate dintr-o credinta de baza, dar opunandu-se partial acesteia. 2) Constituirea unui microgrup de credinciosi grupati in jurul profetului, formand astfel un nucleu activ de propagare a noii credinte. 3) Dezvoltarea unor grupuri extinse de credinciosi (grupuri secundare), prin adeziunea populatiei atrasa prin propaganda, prozelitism si misionarism; la limita - aceste grupuri se pot organiza in comunitati religioase, in urma elaborarii unor principii si norme de comportare si convietuire. 4) Stabilizarea relativa a raporturilor cu mediul social exterior comunitatii, prin formarea unui sistem specific de relatii de natura culturala, religioasa, economica, sociala sau chiar politica. Dupa cum se stie, in multe tari, dar mai ales in SUA, unele secte au un considerabil potential economic si politic, avand un rol apreciabil in desfasurarea vietii sociale si economice din respectivele zone (Mortnonii, Martorii lui Iehova, Biserica Unificarii, secta Baha'i s.a.).

Trebuie subliniat faptul ca formarea si manifestarea unei secte in viata sociala sunt procese prin excelenta psihosociale, in care fenomenologiile specifice grupurilor sociale, cele tinand de leadership, comunicare si influenta interpersonala si grupala detin un rol determinant. Acest fapt este deosebit de evident daca se studiaza metodele folosite pentru atragerea de noi membri, care includ tehnici speciale de contactare, comunicare, persuasiune si manipularea psihologica. Misionarii sunt foarte bine pregatiti din punct de vedere doctrinar, didactic si psihologic, fiind capabili sa identifice trasaturile dominante ale personalitatii celor vizati, sa dezvolte un dialog eficient si convingator cu acestia si sa-i atraga din punct de vedere intelectual, afectiv si motivational. Programele de integrare a novicilor sunt perfect elaborate din perspectiva psihologica si psihosociala, remarcandu-se printr-o deosebita eficienta: uneori se folosesc tehnici de automatizare a gandirii, de implantare a unor noi clisee de viata, recurgandu-se chiar la metode de depersonalizare progresiva si de „spalare a creierului“ (v. C. Cuciuc, 50, 38 s.u.).

Caracteristicile psihosociale ale sectelor. Marea varietate de secte aparute mai ales in ultimele decenii face dificila o caracterizare unitara a acestora, pen­tru fiecare caz in parte aparand unele trasaturi specifice. Totusi, se apreciaza ca celor mai multe secte le sunt specifice urmatoarele trasaturi generale (50; 56 ):

(a) Caracterul de grup religios disident, care promoveaza o noua directie de manifestare a religiozitatii, sau de interpretare a dogmelor unei religii-mama de la care se reclama - explicit sau implicit.

(b) Adeziunea voluntara a membrilor, pe baza unei optiuni fundamentata pe cunoasterea principiilor religioase si laice ale sectei, precum si ale punctelor de divergenta fata de religia-mama pe care o parasesc, sau fata de care se delimi­teaza. Sectele, la randul lor, opereaza o selectie foarte drastica a aspirantilor, urmata de o formare progresiva a novicilor, sub atenta supraveghere a comuni­tatii.

(c) Coeziunea foarte mare a sectei, rezultand astfel grupuri sociale solidare, monolitice chiar, in care viata aderentilor este total subordonata sectei: toate ca­litatile individuale, profesionale si sociale sunt puse in slujba comunitatii, intre membri formandu-se relatii foarte stranse, prin generalizarea modelului de „fra­tietate', in care liderii capata statutul de „parinti spirituali' ai intregii comuni­tati. Delimitarea dintre secta si exterior este foarte stricta, mergandu-se uneori pana la izolarea geografica si fizica a comunitatii.

(d) Elitismul declarat si cultivat in cadrul sectei, metoda prin care membrii ajung sa se considere oameni superiori, alesi pentru o misiune spirituala inalta, de aparare si promovare a „dreptei credinte'. Superioritatea arogata si traita psihologic in mod efectiv de catre fiecare membru deriva din credinta puternica in dogmele religioase adoptate, precum si din coeziunea comunitara care da un sens superior vietii fiecarui membru.

Caracteristicile psihologice si psihosociale ale membrilor. Desi si in acest plan se constata o mare diversitate de trasaturi, observatiile noastre evidentiaza existenta unor categorii specifice de aderenti. Astfel, putem distinge: 1) Persoane caracterizate printr-o mai mare sensibilitate religioasa care la limita imbraca forma exacerbarii trairilor religioase; deoarece institutiile religioase traditionale nu ofera de cele mai multe ori cadrul necesar unor astfel de manifestari, persoanele in cauza gasesc in cadrul unor secte un mediu propice de cultivare a credintei lor. 2) Persoane motivate rational, din nevoia de a depasi eventualele contradictii specifice credintei in care au fost formati si care gasesc in noile dogme si principii religioase un grad mai inalt de adecvare cu propriile lor valori si principii rationale si morale. 3) Persoane care au trait esecuri si drame existentiale majore si care au primit ajutor din partea unor secte, sau au gasit singuri un refugiu in cadrul unei comunitati religioase in care membrii se sprijina reciproc, moral si chiar material. 3) Persoane caracterizate prin puternice trebuinte relationale si de integrare, care nu au reusit sa gaseasca in mediul social laic -atomizat, instrumentalizat si tranzient cum este deseori- un cadru adevarat pentru satisfacerea acestor nevoi psihologice profunde. 4) Persoane marcate de anumite trasaturi accentuate ale personalitatii care - fara a fi cu adevarat psihogene, gasesc in cadrul vietii unor secte modalitati adecvate de manifestare care sa nu fie sanctionate social, ci - dimpotriva.

Principalele secte intalnite in Romania. Dupa anul 1990, in tara noastra au aparut numeroase secte, care s-au adaugat celor existente deja inainte de acest moment istoric. Unele au un caracter legal sau semilegal, altele actioneaza intr­un cadru obscur, care scapa de cele mai multe ori atentiei autoritatilor religioase si laice. Dintre primele amintim: Adventistii reformisti, Baptistii, Martorii lui Iehova, Mormonii, Cultul crestin dupa Evanghelie, Penticostalii, Oastea Domnului, Biserica Metodista, s.a. Dintre sectele recent aparute, cu un statut deocamdata incert amintim: Baha'i, Copiii lui Dumnezeu, Biserica Unificarii (Moon), Sfantul Graal, Meditatia Transcendentala, Biserica scientologica, Calea fericirii, Hare Krshna, Cultul Zen, Sahaja Yoga s.a. Numarul credintelor si sectelor mai putin cunoscute este insa cu mult mai mare, peste 50 - dupa unele surse (v. 50, 57 s.u.). O atentie deosebita trebuie acordata cultelor sataniste si apocaliptice, profund nocive din punct de vedere moral, religios si social.

Toleranta religioasa in societatea contemporana. Noile evolutii social­istorice, stiintifice si tehnologice ale sfarsitului de mileniu pun in termeni noi problema tolerantei etnice, politice si religioase. In orice forma s-ar manifesta, intoleranta reprezinta o grava maladie sociala, o disfunctionalitate majora care afecteaza serios viata sociala si individuala, precum si institutiile publice si cele statale. Toleranta religioasa trebuie sa fie expresia deschiderii oamenilor spre noi orizonturi spirituale, o modalitate de innobilare sufleteasca.

4.Mediul psihosocial si sanatatea

Sanatatea si conditiile mentinerii ei constituie una dintre problemele centrale ale psihologiei sociale, in masura in care aceasta stare a membrilor societatii influenteaza in mod esential raporturile interpersonale, activitatea in cadrul grupurilor si organizatiilor sociale, performantele obtinute de catre aceasta, climatul social si -in ultima instanta- insasi calitatea vietii. Starea de sanatate fizica si psihica a unei comunitati reprezinta cel mai relevant indicator asupra gradului sau de cultura si civilizatie: este masura potentialului sau de supravietuire si dezvoltare.

Conceptul de sanatate din perspectiva psihosociala

Deosebita dezvoltare a stiintelor sociale din ultima jumatate de secol a condus la aparitia unei noi conceptii asupra bolii, respectiv asupra sanatatii ca revers al acesteia. Prin impunerea unei viziuni sistemice privind raportul dintre microcosmos si macrocosmos, dintre organism si mediu si -mai ales- a unei noi intelegeri a raporturi dintre biologic-psihologic-social, boala apare ca un fenomen disfunctional conditionat de interactiunile specifice dintre factorii apartinand fiecaruia dintre subsistemele mentionate.

Multe sute de ani boala a fost considerata ca fiind cauzata exclusiv de factori biologici, desi unele observatii disparate veneau in contradictie cu aceasta conceptie. Cercetarile initiate de A. Meyer inca din anii '40 au evidentiat insa un fapt surprinzator pentru acea vreme: Starea de sanatate a unei persoane, precum si evolutia unei eventuale boli contractata de aceasta sunt in stransa legatura cu viata ei sociala. Sistemul biologic, cel psihic, relational si social se afla intr-o stransa interdependenta, acest lucru fiind deosebit de evident in cazul maladiilor somatice, dar mai ales in cazul celor psihice. Ulterior, cercetari sistematice au evidentiat natura exacta a acestor conditionari, punandu-se bazele unei noi conceptii asupra sanatatii, bolii si vindecarii, conceptie in cadrul careia relatiile dintre diferitele categorii de factori au rolul determinant - si nu factorii in sine.

Sintetizand rezultatele acestor cercetari, vom retine urmatoarele aspecte esentiale: a) Mediul social, prin influentele si solicitarile la care supune individul joaca un rol important in declansarea unor maladii, insa totodata poate ajuta in aceeasi masura la vindecarea acestora; dintre acesti factori amintim stresul, violenta sociala, insecuritatea, climatul social general, calitatea vietii, densitatea demografica, asistenta medicala si sociala etc.; b) Factorii psihologiei si psiho-relationali intervin ca mediatori importanti ai dinamicii oricarei patologii, putand potenta factorii nocivi care au declansat maladia, sau putandu-i contracara. Aceasta observatie a fost concretizata in principiul conform caruia nu exista boli, ci numai bolnavi; adica persoane care au o anumita perceptie, atitudine si reactie fata de propriile lor probleme de sanatate, si ale caror organisme reactioneaza diferentiat la actiunea factorilor patogeni, tocmai datorita unor trasaturi psihice sau de personalitate care intervin in aceasta ecuatie (v. schema 9.4.1.). c) Starea de sanatate a membrilor unei comunitati afecteaza profund climatul psihosocial, calitatea relatiilor interpersonale, precum si performanta individuala si sociala in poate domeniile.

Un caz real relatat de J. Gergen evidentiaza intr-un mod foarte convingator relatiile de conditionare reciproca foarte profunda dintre factorii biologici, cei psihici si sociali (88, 738). O bolnava a fost internata intr-o clinica timp de aproape 10 ani pentru o afazie drastica; din cauza gravitatii bolii era plasata intr­-un pavilion considerat ca fiind destinat bolnavilor cronici, fara speranta. In urma inceperii unor lucrari de renovare, bolnava a fost mutata impreuna cu toti ceilalti pacienti intr-un alt pavilion, destinat unor bolnavi fara probleme deosebite, in care exista -in consecinta- un climat de o cu totul alta factura: pacientei aveau libertate de miscare si de petrecere a timpului liber, pe acest fond dezvoltand relatii interpersonale mult mai apropiate. In acest climat, intr-un timp relativ scurt pacienta amintita a facut progrese remarcabile, devenind sociabila si incepand chiar sa vorbeasca.

Dupa terminarea lucrarilor, bolnavii au fost mutati in sectoarele initiale, fapt ce a determinat intr-un timp foarte scurt agravarea brusca si inexplicabila a starii de sanatate a pacientei amintite, care a si decedat foarte repede. Autopsia nu a evidentiat nici o cauza organica a acestui fapt, iar analizele efectuate inainte de efectuarea mutarii aratau o stare fizica foarte buna a pacientei, cu exceptia afaziei care persista. In aceste conditii, s-a emis ipoteza ca singura explicatie posibila este de natura psihologica, starea de deznadejde provocata de revenirea la vechile conditii si limitari fiind cauza care a provocat decesul.

De altfel, numeroase alte studii de caz evidentiaza efectul foarte puternic al unor factori psihologici asupra evolutiei unor boli organice, acestia putand actiona fie intr-un sens pozitiv, favorizand vindecarea, fie intr-unul negativ.

Factori psihici , psihosociali si socioculturali cu valente patogene

Din multitudinea factorilor de natura psihica, psihosociala si culturala care pot afecta starea de sanatate in contextul civilizatiei contemporane, ii consideram ca avand o importanta deosebita pe urmatorii: Stresul, calitatea relatiilor interpersonale in cadrul grupurilor de baza (familie si grupuri de munca), reactivitatea personala, climatul social si organizational, anomia, armonia ambientala si echilibrul ecologic. Subliniem faptul ca, la randul lor, acesti factori au un caracter complex, implicandu-se reciproc intr-un lant de cauzalitati si conditionari circulare.

Stresul este considerat factorul cu cel mai inalt potential patogen, fiind incriminat in producerea a numeroase tulburari somatice, psihice si relationale. Conceptul de „stres“ a fost introdus de H. Selye in legatura cu teoria sa asupra „sindromului general de adaptare', care presupune trei faze: 1) faza de alarma, in care organismul incearca sa se apere impotriva actiunii unui factor nociv printr-o puternica reactie endocrina (secretie de adrenalina si de steroizi); 2) faza de revenire sau de rezistenta specifica, in care organismul pare ca ,se adapteaza la situatia tensionala, comportandu-se relativ normal; 3) faza de epuizare, care apare dupa o actiune mai indelungata a stimulului nociv, timp in care au loc importante modificari hormonale care pun organismul intr-o situatie fiziologica si psihica precara si vulnerabila, care se accentueaza daca in aceasta perioada mai intervin si alti factori nocivi (199, 171 s.u.).

Stresul este definit ca starea speciala in care se afla organismul atunci cand sub influenta unor factori exteriori agresivi care, producand socuri emotionale, dezechilibre psihice si fiziologice sau traume, il pun in imposibilitatea de a reactiona intr-un mod adecvat. Situatia stresanta este cea in care se produc asemenea agresiuni asupra organismului, iar Stresul desemneaza starea in care se gaseste organismul supus agresiunii. Dintre cei mai importanti factori stresanti amintim: emotiile puternice si prelungite, solicitarile fizice si psihice excesive, conflictele de orice natura, starile de frustratie, agenti fizico-chimici capabila sa produca efecte nocive sau traume asupra organismului, starea de oboseala accentuata, socurile psihice sau fizice, starile de profunda insatisfactie, situatii problematice considerate fara iesire, bolile de orice natura s.a. In poate aceste cazuri mecanismele de aparare ale organismului sunt puternic afectate, facand dificila -daca nu imposibila- adaptarea eficienta nu numai la situatia stresanta, ci si la oricare alte noi solicitari ale mediului. Stresul produce efecte atat la nivel fiziologic cat si la nivel psihic, cele doua categorii de efecte potentandu-se reciproc si marind astfel incapacitatea de adaptare a individului.

Deosebit de interesanta este notiunea de stres cibernetic, care desemneaza situatia disfunctionala in care este pus un sistem cu autoreglare in urma actiunii unor factori perturbatori sau a caror intensitate depaseste capacitatea de prelucrare a sistemului; rezultatul este fie blocarea sistemului, fie manifestarea sa inadecvata in raport cu solicitarile normale la care este supus in timpul sau consecutiv actiunii factorilor perturbatori. In acest caz, sistemul cibernetic poate fi orice formatiune psihosociala: relatie interpersonala stabilizata, grup primar sau secundar, comunitate, organizatie sau institutie sociala. Astfel, se poate vorbi de un stres interpersonal, sociometric, de grup sau organizational, ceea ce da posibilitatea tratarii unitare a unor fenomene aparent disparate (174, 686).

In urma analizei diferitelor categorii de factori stresanti, precum si a efectelor specifice pe care le produc in diferite planuri ale existentei individuale si sociale, s-au identificat mai multe categorii de stres: 1) psihofiziologic, care afecteaza intregul organism, insa cu efecte mai vizibile in plan somatic, neurovegetativ si hormonal; 2) psihic, in care actiunea factorilor stresanti se adreseaza sferei cognitive, emotionale si motivationale individuale, producand efecte in plan psihologic; 3) psihosocial, care apare in sfera interactiunilor umane, a convietuirii in grup si a tipurilor de relatii stabilite intre membrii unei comunitati; 4) organizational, generat cel mai adesea de urmatorii factori: ambiguitatea rolurilor, conflictele de rol , rigiditatea structurilor formale, alterarea canalelor de comunicatie, inadecvarea structurilor de conducere, caracterul disfunctional al normelor interne, ineficienta activitatilor organiza­tionale s.a.; 5) cultural, generat de inconsistenta axiologica a unei comunitati, incalcarea sistematica a traditiilor si obiceiurilor, subculturatiei si anomiei.

Ultimele trei categorii sunt reunite adesea sub denumirea generica de „stres social', prin care se intelege ansamblul modalitatilor de actiune prin care mediul social are o influenta agresiva si nefavorabila asupra psihicului si organismului. Factorul psihologic cel mai semnificativ care se manifesta in urma oricarei influente stresante este emotia, considerata de Sivadon o punere sub tensiune a intregului organism in vederea apararii sale in fata unei agresiuni, reale sau imaginare. In producerea acesteia sunt determinante urmatoarele categorii de factori (199, 297; 52, 86 s.a.): a) Specificul cultural, care consta din tipurile de interdictii si constrangeri sociale, saturatia axiologica excesiva sau dimpotriva­ anomia cvasi-generalizata, amploarea deprivarilor de rol acceptate de institutiile socioculturale, modelele emotionale promovate de societate si forma de exprimare a acestora acceptata cultural, particularitatile structurii de - baza a personalitatii, forta motivationala a idealurilor spirituale etc. b) Caracteristicile organizarii sociale, constand din disparitia, slabirea sau – dimpotriva - rigidizarea excesiva a normelor sociale si organizationale, amploarea stereotipurilor, prejudecatilor si discriminarilor de orice fel, forma de manifestare a acestora si gradul de toleranta fata de devianta si nonconformism, tranzienta organizationala s.a. d) Dinamica sociala, exprimata in ritmul schimbarilor, frecventa evenimentelor conflictuale sau revolutionare, mobilitatea profesionala, rezidentiala si relationala etc. Subliniem faptul ca numai excesele, inadecvarile, presiunile disproportionate sau „socurile' sociale dizarmonice sunt acelea care au efecte disfunctionale asupra starii de sanatate a membrilor comunitatilor si grupurilor sociale; aflate intre limite rezonabile de intensitate si extensiune, factorii socioculturali mai sus mentionati au o functie stimulativa, favorizand efortul pozitiv spre adaptare si creatie.

Insa, in toate cazurile, stresul trebuie inteles ca o interactiune specifica dintre individ si situatie, existand mari diferente interpersonale in ceea ce priveste reactiile la factori stresanti si la efectele psihologice si fiziologice pe care acestia le genereaza. Efectele stresului tin de o serie complexa de factori, cu ponderi dintre cele mai variate de la o situatie la alta: contextul social in care se produce actiunea, semnificatia socioculturala si individuala a factorilor stresanti, motivatiile individuale si de grup care sustin atitudinile si actiunile subiectului, experienta de viata, varsta, sexul, profesia si particularitatile temperamentale ale acestuia, caracteristicile grupurilor carora le apartine s.a. Pornind de la aceste considerente, si in urma unei atente etalonari, Th. J. Holmes (1973) a alcatuit o scala celebra cuprinzand lista celor mai importanti factori stresanti din viata sociala, precum si cu intensitatea stresului pe care il induc. Astfel:

Evenimente stresante:

Intensitatea stresului indus (puncte):

1. Moartea unuia dintre soti

2. Divortul

3. Separarea dintre soti

4. Inchisoare

5. Moartea unui membru de familie

6. Accident personal sau boala

7. Casatorie

8. Concediere

9. Impacarea dupa certuri in familie

10. Pensionare

11. Boala in familie

12. Graviditate

13. Dificultati sexuale

14. Nasterea unui copil

15. Imbunatatirea afacerilor

16. Schimbarea situatiei fmanciare

17. Moartea unui prieten apropiat

18. Schimbarea ocupaliei (serviciului)

19. Certuri familiale

20. Pierderea a peste 10.000 dolari

21. Lichidarea unor datorii

22. Schimbari profesionale

23. Parasirea familiei de catre un copil

24. Neplaceri cu socrii

25. Rate (datorii) neplatite

26. Solia incepe/inceteaza lucrul



27. Inceperea/sfarsitul scolarizarii

28. Schimbarea locuintei

29. Schimbarea obiceiurilor

30. Neplaceri cu seful

31. Schimbarea orarului de munca

32. Schimbarea de domiciliu

33. Schimbarea scolilor

34. Schimbarea programului liber

35. Schimbarea activ. religioase

36. Schimbarea activ. sociale

37. Pierderi sau datorii sub 10.000 $

38. Schimbarea orarului de somn

39. Schimbarea unor relatii familiale

40. Schimbarea obiceiurilor aliment.

41. Vacanta

42. Sarbatorile de iarna

43. Incalcari minore ale legii

44. Intamplare banala pe strada

Dupa cum se observa din tabelul de mai sus, evenimentul cel mai stresant pentru un om consta in pierderea tovarasului de viata. Conform teoriei, acest fapt ar trebui sa determine o puternica influenta asupra sanatatii sotilor supravietuitori si chiar asupra indicelui de mortalitate la aceasta categorie sociala. Statisticile din mai multe tari occidentale confirma intru totul aceasta supozitie: indicele de mortalitate in randul sotilor supravietuitori este de cca. 1,5-4 ori mai mare comparativ cu persoanele de aceeasi varsta, dar care nu au suferit pierderea partenerului (88, 728). Acest fapt este numit „efect de doliu', si este mult mai accentuat la barbati decat la femei, cu diferente notabile de la o tara la alta, in functie si de modelele cultural-familiale care regleaza raporturile afective din cadrul familiei extinse, precum si dintre aceasta si mediul social imediat. Astfel, in timp ce in SUA si Anglia acest coeficient este in medie de 1,5 - 2,5 , in Germania si Japonia ajunge pana la 4,5; mai mare la categoria de varsta de 35-45 ani, si mai mic la categoria de 55-65 ani.

Influenta stresului asupra sanatatii depinde si de tipul de personalitate A sau B. Primul tip se caracterizeaza printr-un activism orientat spre obtinerea imediata a cat mai multor beneficii materiale sau sociale, printr-o activitate intensa, competitiva, agresiva si ostila, aflata sub semnul unei maxime urgente. Valoarea absoluta pentru aceasta categorie de persoane este performanta cu orice pret si ostilitatea pentru tot ceea ce le poate bloca realizarea intentiilor. In consecinta, personalitatile de tip A sunt mult mai susceptibile de a se imbolnavi sub influenta stresului pe care il suporta, fapt evidentiat de procentul mult mai mare de boli coronariene la aceasta categorie. Personalitatile de tip B sunt orientate preponderent asupra relatiilor si activitatilor sociale, sunt mai putin competitive, prefera armonia relationala fata de ostilitate, avand un autocontrol mai puternic asupra propriilor actiuni. Aceste tipuri de personalitate se determina prin observatie si printr-un test-chestionar care vizeaza trasaturile mai sus mentionate.

Sentimentul pierderii controlului este un factor psihosocial a carei importanta in afectarea starii de sanatate a fost demonstrata pe cale teoretica si experimentala. Echilibrul psihic, conditie de baza pentru mentinerea starii de sanatate fizica si psihica, implica in mod necesar existenta unui sentiment ca persoana are un minim control asupra mediului sau si asupra a ceea ce i se intampla. Aparitia sentimentului ca totul se petrece in afara zonei de control personal poate determina instalarea resemnarii, depresiei, letargiei, indiferentei si chiar abuliei. Pe acest fond, actiunea unor factori agresivi nu intampina nici o reactie de mobilizare psihofizica sau de aparare din partea respectivei persoane, ceea ce ii poate afecta grav sanatatea. Experienta arata ca in aceste conditii scade capacitatea biologica a organismului de a face fata agresiunilor de orice fel, pragul de toleranta la stres se diminueaza dramatic, iar starile patologice se instaleaza sau se agraveaza cu multa usurinta.

Efectele sentimentului de neputinta sunt deseori resimtite si de cei care nu fac altceva decat sa observe la altii incapacitatea de a reactiona la anumite situatii agresive: are loc un proces de invatare negativa in urma caruia preiau modelul pasivitatii si resemnarii.

Efectul invatarii negative asupra capacitatii de initiativa si control a fost demonstrat de M. Soligman si colaboratorii sai printr-un experiment foarte spectaculos desfasurat pe animale. Intr-unui dintre experimente, o serie de caini au fost imobilizati cu niste hamuri pentru a nu se putea misca, dupa care au fost supusi unor impulsuri electrice dureroase, aleatorie ca frecventa si intensitate. Astfel ei au invatat ca nu se pot opune acestei forme de agresiune externa.

In a doua parte a experimentului, cani au fost introdusi intr-o cusca cu doua compartimente, dar care permitea trecerea cu usurinta dintr-o parte in alta. In primul compartiment in care au fost pusi exista o podea care facea posibila aplicarea unor socuri electrice dureroase; in al doilea compartiment acest dispozitiv lipsea. Care a fost reactia acestor caini supusi unei invatari negative in raport cu altii care nu suportasera prima parte a experimentului? Desi se chirceau si schelalaiau de durere, , ei pareau resemnati, neincercand sa treaca in compartimentul in care ar fi putut sa evite socurile; invatasera ca nu-si pot controla destinul! Spre deosebire de acestia, ceilalti caini reactionau imediat dupa primele socuri, trecand cu usurinta in celalalt compartiment.

Acest efect al neputintei a fost observat si la oameni, unde resemnarea dobandita in urma sentimentului ca nu au nici un control asupra mediului si destinului lor genereaza stari depresive accentuate si persistente, avand ca rezultat imediat o mai mare vulnerabilitate a organismului la imbolnaviri.

Factorii socio-organizationali care afecteaza sanatatea. O serie de particularitati ale institutiilor si organizatiilor sociale au fost identificate ca avand un efect profund negativ asupra nivelului de sanatate a membrilor comunitatii, prin stresul pe care il induc, prin solicitarea excesiva si tracasarea inutila la care supun individul si prin climatul negativ, tensionat pe care il creeaza. Dintre acestia amintim:

(a) Birocratizarea excesiva a institutiilor sociale. Prin aceasta se produce atat o depersonalizare accentuata a functionarului, care se pierde in spatele unor reglementari reci si de multe ori inutile, cat si o ignorare a nevoilor reale ale cetateanului, care se vede insignifiant si neajutorat in fata unei masinarii pe care nu o poate nici intelege, nici controla. Toate observatiile arata ca birocratia excesiva produce celor asupra carora se exercita stres, anxietate, epuizare fizica si psihica, sentimente de inutilitate si revolta. Aceste efecte negative sunt cu atat mai accentuate cu cat procedurile birocratice sunt mai complicate, mai arbitrare si mai inutile din perspectiva obiectivelor rationale la care se raporteaza.

(b) Entropia sociala si organizationala. Desemneaza gradul de dezordine din cadrul institutiilor sociale, incongruenta normativa, disfunctionalitatile cronice, lipsa de disciplina organizationala, tulburarile sociale care perturba buna functionare a acestora, inadecvarea stilului de conducere la specificul organizatiei si activitatilor desfasurate, lipsa unor repere valorice erale si relativ stabile s.a. O entropie ridicata genereaza sentimentul insecuritatii, anxietate, ineficienta (cu o alta serie de efecte negative ale acesteia), uzura fizica si psihica inutila, lipsa de motivatie, anomie si dezinsertie sociala. Stresul indus de un grad inalt de entropie poate fi considerabil: unele dintre observatiile noastre arata ca in raport cu un sector de lucru foarte bine organizat (cu entropie scazuta), in cadrul unui sector cu entropie ridicata gradul de oboseala al subiectilor cercetati era aproape dublu, la acelasi tip de activitate.

(c) Climatul psihosocial. Fiind o expresie sintetica a factorilor psihosociali care au semnificatie in viata unui grup, climatul are o influenta majora asupra moralului individual si de grup, asupra motivatiei si performantelor, precum si asupra gradului de conflictualitate interpersonala. Un climat pozitiv, tonic si deschis genereaza sentimente de satisfactie, incredere si securitate, iar nivelul de stres este foarte redus. Climatul negativ, tensionat genereaza anxietate, neliniste, tensiuni psihice si interpersonale inutile, un grad inalt de conflictualitate intra si intergrupala, performante scazute si tendinte spre absenteism sau schimbarea locului de munca, cu efectele stiute asupra indicelui de stres si -implicit- asupra sanatatii membrilor respectivului grup, organizatii sau institutii sociale.

(d) Climatul politic si alienarea sociala. Particularitatile vietii politice afecteaza puternic starea de spirit a populatiei, credinta acesteia ca poate influenta deciziile care o privesc, si increderea in viitor. Sistemele politice totalitare, precum si sistemele imature sau slab structurate politic genereaza puternice sentimente de insecuritate, neincredere in viitor, demobilizare motivationala, anomie si alienare - in ultima instanta. In toate aceste cazuri, sentimentele de insecuritate sociala si lipsa de control asupra propriului destin determina un nivel ridicat de stres social, afectand sensibil nivelul de sanatate al populatiei, mai ales la nivelul de baza al acesteia.

Categorii psihopatologice ale vietii sociale

Din cele expuse anterior, este evident ca societatea - prin unele dintre trasaturile sale structurale si functionale, prin natura activitatilor pe care le initiaza si prin caracterul raporturilor cu mediul natural - constituie o sursa permanenta de factori patogeni care influenteaza nivelul de sanatate al membrilor comunitatii.

In plan individual, efectele factorilor patogeni se manifesta sub trei forme principale: a) declansarea sau influentarea cursului unor tulburari organice (precum cele produse de noxele industriale, de exemplu); b) producerea sau influentarea unor tulburari psihice (psihoze, nevroze, psihopatii); c) declansarea unor sindroame comportamentale care, fara sa aiba un caracter patogen propriu­-zis, pot afecta echilibrul psihic si relatiile sociale ale subiectului, putandu-se constitui drept cauze sau conditii ale unor tulburari organice sau psihice mai grave. Ultimele doua categorii sunt abordate cu mijloace interdisciplinare de catre psihiatria sociala, psihologia sociala si psihofiziologie.

Sindroamele comportamentale sunt ansambluri coerente de simptome si secvente comportamentale configurate si intercorelate intr-un mod specific, prin care se obiectiveaza raspunsurile tipice ale unui subiect fata de solicitarile mediului social. Dupa unele opinii, Sindroamele sunt grupuri de comportamente care au la baza scheme ancestrale de raspuns, dar care se individualizeaza intr­-un anumit context social cu valente patogene. I. Cucu evidentiaza existenta urmatoarelor tipuri principale de sindroame (52, 59):

(1). Sindromul neurastenic, corespunzator raspunsului de alerta. Se caracterizeaza prin neliniste, frica pentru propria sanatate, incertitudine, insomnii - totul grupat in jurul unei astenii iritative cu senzatii penibile de ordin corporal si psihic. Ca urmare a acestui fapt, persoana se afla intr-o continua alerta, autoobservandu-se in mod exagerat si amplificandu-si astfel starile de disconfort pe care le incearca.

(2). Sindromul obsesiv fobic, corelativ raspunsurilor primitive de frica. Se structureaza in jurul unor sentimente de anxietate, fobii, obsesii si compulsiuni. Subiectul persista pe idei si teme inutile si obositoare, manifestarile obsesive putandu-se manifesta in diverse forme: aritmomania, onomatomania, indoiala obsesiva de a fi facut un lucru etc. La randul lor, fobiile pot fi fata de spatiile inchise (claustrofobia) sau de cele deschise (agorafobia), frica de boli (nosofobia) s.a. Pe acest fond pot apare si miscari efectuate obsedant, ajungandu-se pana la ritualuri complexe, amintind parca de ritualurile ancestrale ale omului primitiv.

(3). Sindromul depresiv-maniacal, corespunzator raspunsului ancestral disforic sau euforic. Se caracterizeaza prin accelerarea ideatiei, euforie, intensificarea activitatii, manifestare extravertita, exacerbarea trairilor emotionale fara un motiv aparent - totul pe fondul unui sentiment de putere, veselie nemotivata si activism neproductiv. Complementar, starea de depresie denota dispozitii pesimiste, lentoare, inhibitii ideative si motorii, sentimente nemotivate de vinovatie, inadecvare, introversie accentuata, nefericire, restrangerea sferei relationale si pierderea chefului de viata. Aceste stari generalizate se pot succeda la anumite intervale, dupa cum numai una dintre ele poate da nota comportamentala dominanta.

(4). Sindromul isteric, echivalentul raspunsului mimetic. Se caracterizeaza prin conversia anxietatii in simptom fizic, sau prin negarea realitatii ca urmare a disocierii constiintei. Mimetismul subiectului poate ajunge pana la a imita orice boala sau simptom fizic, la pierderea unor functii motorii sau verbale - totul pe fondul unei atitudini demonstrative si teatrale.

(5). Sindromul anxios, care se manifesta ca o frica puternica si nemotivata, pe fondul unor senzatii de insecuritate, pericol si dezastru iminent. Cauzele psihice tin cel mai adesea de conflicte inconstiente nerezolvate, convertite in anxietate in anumite conditii psihosociale favorizante.

(6) Sindromul catatonic, echivalentul raspunsurilor regresive ale psihomotricitatii. Fara ca starea de constiinta sa fie afectata, sindromul se manifesta ca stari de imobilitate, stupoare sau -dimpotriva- agitatie si hiperkinezie catatonica, pe fondul unor atitudini de negativism stereotip, corelat cu un nivel inalt de sugestibilitate.

(7). Sindromul halucinatoriu-delirant, echivalentul raspunsurilor de aglutinare si transfigurare onirica a realitatii. Se manifesta sub forma unor tulburari de gandire de tip delirant, combinate cu fenomene halucinatorii care afecteaza gradul de adecvare comportamentala a subiectului.

(8). Sindromul tulburarilor de constiinta, echivalentul raspunsurilor cofuzive. Se manifesta prin obnubilare, stare crepusculara asociata unor dezori­entari profunde a subiectului - dar cu pastrarea coerentei actelor sale, aparitia unor stari delirante de naturi foarte diferite s.a. Nota dominanta este data de scaderea acuitatii actului de constiinta, ceea ce determina inadecvari comporta­mentale cu grade diferite de extensiune (motricitate, orientare spatio-temporala).

(9). Alte categorii de sindroame, cu o mai mica relevanta psihosociala, dintre care amintim: sindromul amnestic, demential, schizoid, ipohondric s.a.

Din perspectiva psihologiei sociale, aceste sindroame au o semnificatie complementara aceleia data de psihiatrie, fiind relevante mai ales prin nota specifica pe care o imprima comportamentelor interpersonale, integrarii sociale si eficientei actionale. Din aceasta perspectiva, trebuie retinut faptul ca anumite situatii sociale disfunctionale pot genera raspunsuri comportamentale corespunzatoare sindroamelor mai sus mentionate, fara existenta unor tulburari neuropsihice identificabile drept cauze primare a respectivelor manifestari. In aceste cazuri este vorba de o conditionare inversa, in care forma unei disfunctionalitati sociale in care subiectul este implicat ca actor se transforma intr-o disfunctionalitate psihica si chiar neuropsihica adiacenta.

Principalele situatii si factori sociopatici. Dro seria destul de extinsa a unor asemenea situatii sociale disfunctionale, cu valente sociopatice majore, ne vom opri asupra catorva dintre cele mai semnificative din perspectiva efectelor produse la nivel psihoindividual, psihosocial si sociocultural.

Destructurarea familiei este una dintre cele mai raspandite situatii sociale psihogene, care afecteaza serios atat conduita sociala a sotilor cat mai ales pe cea a copiilor: sindromul despartirii -pe de o poate, cel al abandonului si deprivarii emotionale - pe de alta poate. Copiii proveniti din familii destramate prezinta adesea tulburari de comportament, iar sotii sunt marcati de sentimentul esecului si al infrangerii. De asemenea, familiile cu un inalt grad de conflictualitate si violenta afecteaza grav relatiile intra- si extra-familiale, devenind un adevarat focar de patologie sociala. Cresterea nivelului de instructie, masurile de educatie si asistenta familiala, pe fondul cresterii calitatii vietii sunt solutiile optime pentru aceste situatii sociale disfunctionale.

Migratia constituie una dintre marile probleme ale acestui sfarsit de mileniu, avand numeroase cauze: dezvoltari profund inegale ale tarilor lumii, regimuri politice opresive impotriva propriilor cetateni, imperativele mobilitatii profesionale, existenta unor zone geografice atinse de mari catastrofe naturale etc. Emigrantul traieste un puternic sentiment de dezradacinare si alienare, ceea ce are ca efect imediat Cresterea notabila a imbolnavirilor fizice si psihice. Apar forme specifice de nevroze si psihopatii (nevroza deplasarii, stari depresive persistente s.a.), dar si tulburari comportamentale de tipul alcoolismului, toxicomaniei, violentei, suicidului etc. Terapia implica masuri complexe de ordin economic, politic, social, psihologic si psihiatric.

Traficul motorizat ridica numeroase probleme de ordin psihologic si social. Pe de o parte prin solicitarile psihofizice deosebite la care supune atat pe conducatorii de vehicule cat si pe pasageri -ceea ce determina scaderea performantelor in activitatile de baza si Cresterea vulnerabilitatii organismului fata de factorii agresivi ai mediului , cat si prin fenomenele psihogene pe care le genereaza: agresivitate in trafic, nevroze de trafic, predispozitii spre accidente, stres accentuat si persistent etc. Pe langa aceasta, poluarea chimica, fonica si vizuala nevrozeaza restul citadinilor, producand numeroase efecte negative indirecte, Sunt necesare masuri ample de dezvoltare a mijloacelor moderne de transport in comun si de rationalizare a traficului in marile orase.

Caracteristicile mediului economico-industrial sunt o sursa permanenta a tulburarilor comportamentale. Gradul de adaptarea la profesie, stresul produs de angajarile repetate, schimbarea locului de munca, solicitarile din ce in ce mai mari specifice activitatilor din domeniul automatizarii si informaticii, mobilitatea profesionala si rezidentiala tot mai accentuate s.m.a. determina o forma specifica de nevroza, numita nevroza profesionala. La aceasta se adauga efectele poluarii specifice mediului industrial, rezultand astfel un complex etiologic de factori care afecteaza echilibru psihic si sanatatea populatiei.

Discriminarea rasiala si sociala, prostitutia, toxicomania ,violenta stradala sunt o alta serie de fenomene sociale negative, specifice societatii moderne, care afecteaza profund starea psihica a persoanelor vizate, sistemul relational al acestora, gradul lor de sanatate si -indirect- intreaga conduita sociala a populatiei care ia contact cu asemenea realitati.

Supraaglomerarea urbana este una dintre principalele cauze ale tulburarilor de comportament, stresului si imbolnavirilor din marile aglomerari urbane si industriale. Simptome precum oboseala, nervozitatea, dificultatile de comunicare interpersonala, sentimentul de solitudine incercat -paradoxal- in mijlocul marilor multimi, insecuritatea stradala s.a., sunt strans legate de specificul oraselor industriale - aglomerate, poluate, dizgratioase si amorfe. Sunt necesare cercetari interdisciplinare de ecologie sociala, care sa adecveze habitatul modern la cerintele psihologice ale omului contemporan.

5.Psihosociologia habitatului

Implicatiile sociale ale mediului natural si fizic constituie un domeniu relativ nou de cercetare pentru o serie de discipline stiintifice conexe: ecologia, urbanistica, psihologia sociala, sociologia, psihologia functionala s.a. Teza de baza a acestei noi directii a cercetarii stiintifice consta in afirmarea unei stranse interdependente intre natura-societate-individ si mediul fizic (artificial) pe care il creeaza civilizatia. Notiunea de habitat exprima sintetic interconditionarile dintre aceste elemente, la nivelul unei unitati de mediu unde isi desfasoara existenta comunitatile umane. Psihosociologia ecologica studiaza influentele si conditionarile pe care factorii de mediu le au asupra proceselor psihice individuale si colective, asupra conduitelor individuale si sociale, precum si asupra diferitelor categorii de activitati umane. Complementar acestor preocupari, ecologia cerceteaza efectele pe care activitatile umane le au asupra mediului si conditiile in care pot fi armonizate si optimizate aceste raporturi.

Dimensiunile psihosociale ale mediului

Viata sociala este expresia unei profunde interconditionari dintre mediul natural si cel specific uman, construit prin efort si creatie colectiva. Din multitudinea factorilor care intervin in aceasta relatie, cativa se remarca prin ponderea deosebita pe care o au in influentarea proceselor si fenomenelor psihosociale pe care le determina la nivelul vietii sociale: spatialitatea, teritorialitatea, densitatea demografica si caracteristicile ambientului.

Spatialitatea constituie un factor central, remarcat prin influenta deosebit de subtila si profunda asupra psihologiei individuale si colective. In opinia unor mari filosofi, prin configuratia sa, spatiul isi pune iremediabil amprenta asupra inconstientului colectiv, fiind generatorul matricelor stilistice ale unei culturi (O. Spengler, L. Blaga s.a.). Astfel, in conceptia lui L. Blaga, inconstientul se formeaza intr-un peisaj care-i imprima pentru totdeauna ritmul sau. Spatiul mioritic -de exemplu- caracterizat prin „infinitul ondulat' al dealurilor si vailor, devine matricea stilistica a creatiilor spirituale ale poporului roman, marcand universul sufletesc al acestuia (21).

Spatiul nu trebuie inteles ca simplu receptacul al lucrurilor pe care le contine; este vorba de o structura complexa care ii este inerenta si ale carei caracteristici afecteaza psihologia indivizilor si viata sociala in general, exact in masura in care este o creatie psihosociala. Din acest punct de vedere, spatiul trebuie inteles ca obiect al experientei umane, ca in cazul experientei estetice exprimata in pictura sub forma peisajului, care este un spatiu umanizat, interpretat rational si saturat emotional - scena virtuala a unei naratii sau a unei experiente subiective asupra careia isi pune pecetea.

Spatiul poate fi imaginar, natural sau artificial; poate fi deschis - perceput de om ca peisaj, sau poate fi inchis - devenind zona interioara a unei locuinte; poate fi personal - amenajat ca expresie fizica a unei personalitati (sau ca zona de manifestare a acesteia), colectiv (folosit de un grup restrans de persoane) sau comunitar (la care poate avea acces liber intreaga comunitate). Sunt foarte cunoscute cercetarile lui H. Hediger si E. Hall (1966) prin care s-a evidentiat cum oamenii folosesc distantele interpersonale pentru a marca intr-un anumit fel relatiile cu cei din jur. Fiecare zona spatiala (intima, personala, sociala si publica) are o anumita semnificatie psihologica, a carei ignorare determina o reactie spontana din partea subiectului. Marimea acestor distante interpersonale sunt influentate si de modelele culturale, ele variind in functie de zona cultural­-geografica, precum si de varsta sau de sex: pe masura ce cresc, copiii folosesc distante din ce in ce mai mari in interactiunile lor, iar femeile folosesc distante interpersonale mai mici decat barbatii (88, 774).

In stransa legatura cu spatiul psihologic se manifesta si fenomenul teritorialitati, care se refera la delimitarea si exercitarea controlului asupra unui anumit spatiu de catre o persoana, grup sau colectivitate. Studiat mai intai de etologi, referitor la comportamentul animalelor, ulterior a fost cercetat si ca fenomen psihosocial si interrelational. Astfel, I. Altman (1975) distinge trei tipuri de teritorii, in functie de centralitatea fata de persoana care il ocupa: 1) Teritoriul primar, aflat in posesia exclusiva a unei persoane sau microgrup social: este bine definit, se afla in centrul vietii cotidiene a individului sau grupului, care exercita un control aproape total asupra lui, pe o anumita perioada de timp. 2) Teritoriul secundar, detinut de un grup social extins (salariatii unei intreprinderi - de exemplu): este mai putin precis delimitat, iar controlul persoanei asupra lui este mai redus, avand in mare masura un caracter contractual sau conjunctural; aici pot intra liber si alte persoane, aflate in anumite relatii functionale cu cele care il ocupa (colaboratori, vizitatori etc.), ambiguitate ce poate da nastere la unele conflicte interpersonale sau grupale. 3) Teritoriul tertiar sau public, la care au acces toti membrii unei comunitati (locuitorii dintr-o anumita localitate - de pilda): este vorba de un spatiu vag delimitat, utilizarea sa fiind strict temporara - reglementata prin norme sociale sau cutume, controlul asupra acestuia fiind foarte relativ si conjunctural. Indiferent de tipul lor, teritoriile sunt marcate de posesori, atat pentru a prevenii intrarea altor persoane, cat si pentru a da o nota personala spatiului ocupat, usurand astfel interactiunile cu cei din jur.

Distantele interpersonale, precum si cele care marcheaza teritoriul primar de cel secundar si tertiar indeplinesc mai multe functii psihosociale: asigura mentinerea intimitatii personale, creeaza un sentiment de securitate personala si colectiva, reglementeaza intr-o forma implicita raporturile cu cei din jur, evita aparitia unor conflicte legate de teritorialitate etc. Prin modul cum isi regleaza distantele interpersonale cu cei din jur, persoanele comunica implicit acestora intentiile lor: de apropiere si acceptare a unor raporturi mai intime, de distantare sau de pastrare a unor raporturi superficiale sau formale etc.

Studiile de teren arata ca atitudinile reciproce dintre doua persoane pot destul de exact evaluate in functie de distantele pe care tind sa le mentina intre ele in diferite situatii sociale: intalnire intamplatoare pe strada, convorbire planificata intr-un spatiu privat, deplasarea impreuna spre un acelasi obiectiv, ocuparea locurilor in jurul unei mese etc. In toate aceste cazuri, relatiile celor doi subiecti vor fi spontane, neconstientizate decat intr-o mica masura; insa, semnalele transmise pe aceasta cale sunt foarte relevante pentru un observator, dupa cum sunt percepute intr-o forma difuza chiar de cei in cauza. Reglarea distantelor interpersonale constituie un proces dinamic prin care se incearca stabilirea uni echilibru cu cei din jur, folosind un mijloc specific de comunicare.

Densitatea demografica este un factor de mediu care influenteaza apreciabil anumite caracteristici ale comportamentelor sociale. Astfel, s-a putut constata ca exista un indice al popularii optime, atunci cand numarul persoanelor dintr-un anumit spatiu social este egal cu numarul sarcinilor principale care trebuie indeplinite. Daca aceasta valoare este depasita, avem fie o subpopulare, fie o suprapopulare, insa in ambele cazuri cu influente notabile atat asupra comportamentelor sociale, cat si asupra performantelor profesionale. . O mare densitate demografica produce fenomenul negativ de „inghesuiala', stres social mai intens, iritare, dezimplicare sociala si -paradoxal- reducerea numarului si calitatii relatiilor interpersonale si sociale; pe acest fond are loc o scadere a performantelor profesionale si sociale. In cazul unei densitati demografice redusa oamenii cauta solutii pentru depasirea acestei situatii: intensifica raporturile interpersonale, participa la mai multe activitati sociale decat in mod obisnuit, dezvolta atitudini de intrajutorare mai puternice, isi asuma responsabilitati mai mari si au criterii de performanta mai inalte, relatiile interpersonale desfasurandu-se la un nivel calitativ superior primului caz (Barker si Schoggen, 1973).

Efectele pozitive ale subpopularii pot fi utilizate cu succes in anumite domenii de activitate. Astfel, s-a constatat ca in scolile cu un numar mai mic de elevi activismul acestora este mult mai ridicat, performantele scolare mai bune, gradul de responsabilitate asumata este mai mare, experienta personala mai bogata; elevii au o mai mare incredere in ei insisi, si chiar creativitatea lor este mai inalta decat a elevilor care invata in scoli cu un numar mai mare de elevi.

Amenajarea spatiului constituie o dimensiune majora a raporuturi om-­mediu, factorii apartinand acestei categorii influentand sensibil atat personalitatea membrilor comunitatii, cat si comportamentul social al acestora. Ambianta este rezultatul activitatilor spontane sau organizate de amenajare a spatiului individual si comunitar fapt care se obiectiveaza pe urmatoarele directii principale: peisajul, localitatea, arhitectura, strada si locuinta.

Peisajul este dat de configuratia spatiului natural in care este plasata o loca­litate sau care constituie cadrul unei activitati umane. Campia, zonele lacustre, dealurile sau muntii isi pun amprenta atat asupra configuratiei generale a unei localitati, cat si asupra personalitatii si comportamentelor membrilor comunitatii respective. „Ritmurile interioare“ ale peisajului modeleaza caractere, dar si tipuri de relatii si comportamente sociale. Astfel, vorbind in termeni foarte generali, peisajul muntos imprima o anumita darzenie si „verticalitate“ oamenilor traiti intr-o asemenea zona, dupa cum Campia tinde sa genereze mai multa flexibilitate si resemnare. Desi lipsa unor cercetari sistematice asupra acestei probleme ne indeamna la prudenta, observatiile curente indreptatesc afirmarea unor conexiuni intre caracteristicile peisajului natal si u-nele trasaturi de personalitate ale celor care au trait multa vreme intr-un anumit cadru natural; caracteristicile relatiilor oamenilor dintr-o anumita zona geografica sunt insa mult mai Bvident influentate de natura peisajului in care traiesc. Insa, cert este faptul ca peisajul natural innobileaza spiritul uman, transferandu-i frumuseti si armonii - pierdute se pare de cei care traiesc in megalopolisurile industriale, cenusii si depersonalizante. Dintr-o asemenea perspectiva peisajul ne apare ca unitate a omului cu natura, in care aceasta devine materia prima a civilizatiei, dar care va fi modelata la randul sau de creatiile spirituale ale omului. Localitatea, prin natura, marime si configuratie, influenteaza de asemenea trairile, comportamentele si relatiile locuitorilor sai. Deosebirile sunt vizibile mai ales intre localitatile rurale si urbane: la sat relatiile de vecinatate sunt mult mai puternice si stabile, existand totodata un control mai mare al comunitatii asupra fiecarui membru in parte. Presiunea normativa este mai mare, comportamentele deviante fiind mult mai rare si – oricum – prompt sanctionate. Si dispunerea caselor are o mare importanta. Cercetarile de antropologie culturala arata ca la triburile unde colibele sunt asezate in cerc, permitand astfel un control al tuturor asupra fiecarui membru al colectivitatii, relatiile sociale sunt mult mai bine structurate, existand insa si reguli mult mai stricte privind intimitatea sau folosirea spatiului personal. Atunci cand colibele sunt dispuse spate in spate, sau pe mai multe siruri, relatiile comunitare sunt mai slabe, controlul social mai redus, responsabilitatea reciproca mai mica, iar relatiile interpersonale mai putin structurate (Altman si Chemers, 1980).

Aceleasi observatii sunt valabile si pentru comunitatile rurale si urbane, unde relatiile comunitare si interpersonale sunt in mare masura influentate de configuratia generala a localitatii, de existenta. unor locuri publice sau de folosinta comuna, precum si de dispunerea cailor de acces spre zonele cele mai semnificative ale localitatii (piete, parcuri, locuri de adunare, biserici, scoli etc.). Influenta pe care configuratia localitatii o are asupra relatiilor psihosociale si comunitare a inceput sa fie studiata si prin intermediul asa numitei „harti cognitive': este vorba de modul cum locuitorii isi reprezinta sintetic propria localitate, fara sa fie vorba de o reproducere topografica a acesteia (Tolman, 1948). Harta cognitiva, asa cum apare ea la nivelul diferitelor categorii sociale, reflecta interesele, preocuparile si sistemele relationale ale subiectilor in cauza, aceste elemente de ordin psihosocial fiind evidentiate prin modul de reprezentare a unor obiective publice (culturale, politice, educationale, economice sau industriale), a unor puncte nodale ale localitatii sau a unor trasee care - pentru fiecare persoana in parte, pot avea semnificatii cu totul diferite.

Arhitectura spatiilor de locuit influenteaza profund relatiile umane si viata sociala in general. Fiecare aspect constructie si arhitectural are importanta sa, influentand direct sau indirect psihologia si raporturile celor care locuiesc intr-o anumita localitate. Iata numai cateva dintre aceste aspecte, precum si influentele pe care le exercita in plan social. Rezistenta materialelor folosite la constructie denota modul cum comunitatea se raporteaza la viitor, increderea in proiectele sale, dar si capacitatea tehnica si economica de care dispune. In functie de natura materialelor folosite, constructiile pot sugera soliditate, maretie, securitate, bogatie, incredere in viitor; sau dimpotriva, fragilitate, provizorat, vulnerabilitate, saracie, insecuritate. Dimensiunile, forma, estetica si functionalitatea cladirilor, aspectele tehnice, economice, functionale si estetice pe care le presupun s.a., sunt nu numai calitati care solicita intr-un anumit fel comunitatea respectiva, dar odata realizate modeleaza profilul psihic al acesteia, devenind matrice formative pentru generatiile urmatoare. Prin spiritul de care sunt animate, prin creativitatea de care dau dovada, prin posibilitatile materiale, tehnice si istorice de care dispun, comunitatile umane isi modeleaza cladirile care sa le reprezinte; insa, cladirile odata ridicate modeleaza la randul lor spiritul comunitatii, punandu-si amprenta asupra modului de a gandi si de a simti a multor generatii dupa aceea.

Mai multe studii incepute inca din 1972 de catre Yancey au aratat influenla arhitecturii unor complexe de locuinte asupra psihologiei locatarilor si asupra relatiilor sociale dintre acestia (88, 811). Blocurile uriase de sticla si beton, care nu lasa loc liber pentru spatii verzi, pentru lumina soarelui sau pentru imaginea unei bolte instelate, fara locuri de folosinla comuna unde oamenii se pot intalni, cunoaste si lega relatii - toate acestea au afectat profund mentalitatea si modul de trai al locatarilor: ignorarea cvasi-totala a vecinilor, egoismul, lipsa de comunicare, dezinteresul fata de intrelinerea locuinlelor si fata de mediu s.a. au fost numai cateva dintre aceste efecte negative ale unor solutii arhitecturale care au ignorat problematica umana, in favoarea unor considerente pur tehnice.

Dimpotriva, in alte situatii cand criteriile de ordin psihosocial si ambiental au fost luate in considerare, s-a constatat ca existenta unor locuri de folosinla semi­publica (terase, locuri de recreere, sali de sport, restaurante etc.) au schimbat sensibil calitatea raporturilor sociale si interpersonale: oamenii au fost mai optimisti, cercurile de relatii erau mult mai extinse, comunicarea si cunoastere dintre vecini mult mai profunde, satisfacliile din petrecerea timpului in comun mult mai mare, intrajutorarea mult mai vizibila.

Strazile, la randul lor, prin modul cum sunt dispuse in spatiu si cum sunt orientate fata de centrele semnificative ale localitatii, in functie de latime, calitatea trotuarelor, a dotarilor, iluminatului si a serviciilor pe care le ofera, a esteticii generale pe care o afiseaza, determina stari de spirit ale cetatenilor care in timp se pot generaliza, devenind trasaturi definitorii pentru locuitorii respectivei localitali. Se cunosc sentimentele de exuberanla, buna voie si optimism pe care le degaja strazile unor mari orase precum Roma, Lisabona sau Madridul, in comparatie cu atmosfera rece, impersonala si mercantila a altor mari metropole. Cum este New York-ul - de pilda! Orasele, ca si oamenii, pot fi exuberante, voioase, optimiste, triste, melancolice, nostalgice sau tragice, iar lucrul acesta este vizibil mai ales pe strazile lor.

Strazile si atmosfera pe care o degaja sunt expresia cea mai elocventa a calitatilor psihologice ale locuitorilor oricarui oras, dar si a conditiilor lor de viata si a raporturilor care le mentin cu mediul lor fizic si natural. Spatiile verzi, fantanile, grupurile statuare, arhitectura generala a cladirilor, gradul de poluare, fondul sonor, cromatica s.a.- toate sunt expresia unor stari de spirit generalizate in timp, dar sunt si creatoare de stari de spirit, atat pentru locuitori, cat si pentru calatori, vizitatori sau turisti.

Locuintele, sau modul de amenajare al spatiului intim, constituie o alta dimensiune esentiala a raportului dintre om si mediul sau. Datorita timpului petrecut in interiorul sau, locuinta exprima in cel mai inalt grad personalitatea unui individ, dar ii si influenteaza major starile de spirit si comportamentele sale. Principalele aspecte ale locuintei care s-au dovedit a avea un efect psihologic imediat sau pe termen lung sunt urmatoarele: orientarea geografica fata de cele patru puncte cardinale; numarul de camere, forma acestora si modul de comunicare dintre ele; gradul de finisare a peretilor, tavanului si podelei; cromatica si iluminarea incaperilor in functie de destinatie, forma si orientare geografica; natura mobilierului si functionalitatea sa; gradul de poluare sonora datorita locului unde este plasata locuinta s.a.

Factorul a carei influenta a fost cel mai mult studiata se refera la cromatica si modul de iluminare. Prin intermediul culorilor se pot obtine efecte psihologice deosebite: culorile „calde“ (galben, crem, oranj, vernil deschis) dau senzatia de buna dispozitie, spontaneitate, comunicabilitate, deschidere catre relatii mai intime cu cei din jur; culorile „reci“ (albastru, verde, albastru-verzui, albastru-indigo, gri) dau senzatia de raceala, distantare afectiva, autocontrol, incomunicabilitate si detasare. Totodata, in functie de partea incaperii unde sunt folosite pot da senzatia de modificare a dimensiunii acestora: tavanul alb si peretii vopsi(i in culori calde pastelate dau senzatia de inaltime, in timp ce plafonul colorat si peretii albi dau senzatia de camera mai scunda. Tonul cromatic al luminii folosite are efecte similare: iluminatul fluorescent pe nuante albastrui da senzatia de raceala si inconfort, in timp ce lumina usor galbuie creeaza sentimentul de caldura, intimitate si buna dispozitie.

Culorile trebuie folosite si in functie de natura activitatilor care se desfasoara in camerele respective: in incaperile supraincalzite, unde se desfasoara o activitate intensa si monotona sunt necesare culori relativ reci, nuante pastelate de albastru, albastru-verzui sau vernil; aceleasi nuante se folosesc si in incaperile destinate odihnei nocturne. Pentru incaperile racoroase, sau pentru cele destinate relaxarii diurne si a servirii mesei sunt indicate culorile calde, din spectrul galben-pai, oranj, crem sau cafeniu deschis. Trebuie retinut ca monotonia cromatica oboseste si depersonalizeaza incaperea, in timp ce diversitatea cromatica excesiva distrage atentia, oboseste prin suprasolicitare, fiind de cele mai multe ori si inestetica. Sentimentul armoniei se obtine printr-o atenta dozare a culorilor de fond, a petelor de culorre, a modului de plasare a unor picturi sau obiecte de arta, dar si prin modul ingenios de iluminare a spatiului. Iluminatul puternic oboseste si distruge sentimentul de intimitate, in timp ce o lumina foarte slaba si cu o tenta cromatica nepotrivita oboseste de asemenea, datorita reactiei de crestere a concentrarii senzoriale. Personalizarea locuintei trebuie sa fie rezultatul unui efort de exprimare de sine, stiut fiind ca felul de amenajare a spatiului intim este chintesenta unei filosofii asupra lumii si vietii. Sau altfel spus, locuinta este sufletul omului care i-a dat forma.

Vestimentalia si fenomenul corelativ - moda, sunt de asemenea expresii ale modului de raportare a subiectului la sine insusi, la cei din jur si la contextul social in care actioneaza. Se stie dintr-o veche intelepciune ca hainele exprima omul, dar isi si pun amprenta asupra personalitatii si comportamentului acestuia. Te exprimi alegand un anumit tip de vestimentatie, din punct de vedere, functional, estetic si relational, insa totodata -imbracat intr-un anumit fel- transmiti mesaje catre cei din jur, lasandu-te implicit modelat de vesmintele purtate. Astfel, moda, inteleasa ca linie estetica particulara care se impune la un moment dat intr-un anumit spatiu cultural, indeplineste cateva functii psihosociale importante: permite formarea si exprimarea identitatii personale si sociale; constituie un sistem de comunicare interpersonala; asigura afirmarea sensibilitatii estetice si a originalitatii personale s.a..

Fenomenele negative ale inadecvarii omului la mediu

Principiul de baza al ecologiei psihosociale afirma necesitatea anmonizarii optime dintre om si meddul sau natural si social, ca o conditie fundamentala pentru perfectionarea si dezvoltarea spirituala, pentru imbunatatirea calitatii vietii si cresterea performantelor in poate domeniile de activitate. Toate formele de inadecvare dintre om si mediu produc fenomene psihosociale negative, care afecteaza echilibrul emotional al persoanelor, starea de spirit a comunitatilor, calitatea raporturilor interpersonale si performantele sociale in general. Dintre acestea, o importanta deosebita prezinta fenomenul de inghesuiala, poluarea in poate formele sale si depersonalizarea mediului.

Fenomenul de inghesuiala este rezultatul unui anumit raport dintre numarul de persoane, spatiul ocupat, tipul de activitali desfasurate natura relaliilor dintre respectivele persoane si caracteristicile fizice ale ambiantei. Dupa cum se vede, prin acest fenomen nu desemnam simpla crestere a densitatii populatiei pentru un spatiu determinat: intervin numerosi factori psihici si psihosociali care - pe fondul numarului de persoane aflate in acel spatiu - determina aparitia sentimentului de inghesuiala. Cu alte cuvinte, vom intalni situatii in care un numar relativ mic de persoane aflate intr-o incapere cu o anumita suprafata incearca sentimentul penibil si disconfortant de inghesuiala, in timp ce intr-o alta situatie psihosociala, un numar mai mare de persoane aflate in aceleasi conditii de spatiu considera ambianta foarte agreabila. Este Bvident ca fenomenul nu este de ordin fizic (numar de persoane pe unitate de suprafata), ci unul psihosocial (determinat de motivatii, relatiile dintre persoane, climatul existent s.a.).

Sentimentul negativ de inghesuiala poate avea mai multe cauze, care vor trebui interpretate in functie de factorii psihosociali mai sus amintiti. Dintre acestea, cele mai semnificative sunt urmatoarele (88, 780):

(a) Pierderea controlului. In situatia cresterii densitatii de persoane pe o suprafata limitata, paralel cu existenta unor relatii indiferente dintre acestea, sentimentul personal este acela al pierderii controlului asupra a ceea ce se intampla. Reactiile pot viza fie iesirea din situatie (prin parasirea spatiului), fie restructurarea sau resemnificarea relatiilor interpersonale si activitatilor desfasurate, astfel incat sentimentul penibil de inghesuiala sa dispara. Daca nici una dintre solutii nu este posibila, vom constata o crestere a nivelului de stres, cu toatele efectele negative care rezulta de aici.

(b) Cresterea reactivitatii. In orice conditii, marirea densitatii populatiei determina o sporire proportionala a gradului de stimulare fizica si psihica a fiecarei persoane; supraincarcarea cu stimuli vizuali, auditivi, olfactivi, tactili s.a. determina o evidenta suprasolicitare psihica, rezultand astfel o stare de oboseala, stres, inconfort si chiar depresie. In aceste imprejurari, se fac eforturi spontane de adaptare, in acest sens intervenind fenomenul de obisnuinta, cresterea pragurilor de sensibilitate senzoriala, marirea gradului de toleranta interpersonala; alteori se iau masuri active de eliminare a suprasolicitarii senzoriale prin izolari fonice, compartimentari speciale ale spatiului, folosirea adecvata a culorilor in functie de efectul lor psihologic, folosirea unui fond muzical deconectant, introducerea unor reguli stricte de convietuire etc.

(c) Pierderea libertalii. Dupa cum evidentiaza multe cercetari, pe masura ce numarul de personae implicate intr-o situatie sociala creste, libertatea de actiune a fiecarei personae luata in poae tinde sa se micsoreze. Luarea deciziilor, conducerea unei conversatii, sau chiar simpla deplasare in respectivul spatiu sunt mai dificile, implicand limitari ale optiunilor personale. Pentru a se evita aparitia sentimentului de pierdere a libertatii se poate recurge la delimitarea si reglarea dinamica a granitelor dintre sine si ceilalti, sau se pot redefini raporturile interpersonale pe criterii de echitate in distribuirea spatiului.

(d) Afectarea ambianlei. Pe masura ce densitatea persoanelor dintr-un spatiu determinat creste, se modifica in sens negativ si parametru ambientali; cei fizici (temperatura, nivelul zgomotului de fond, umiditatea, fondul olfactiv etc.), dar mai ales cei psihosociali (folosirea spatiului personal, regulile de comunicare, previzibilitatea comportamentala, libertatea personala, intimitatea interpersonala etc.). Toate acestea conduc la aparitia unor stari psihoindividuale si psihosociale specifice: indispozitie, iritabilitate, anxietate, explozii de furie, scaderea gradului de toleranta interpersonala, cresterea gradului de conflictualitate latenta si manifesta, scaderea responsabilitatii personale, scaderea performantelor s.a. Efectele inghesuielii din spatiile familiale sunt mult mai vizibile asupra copiilor, acestia manifestand frecvent tendinte spre violenta, iritabilitate excesiva si performante scolare scazute. Insa, este necesar sa se faca distinctie intre aglomerarea din spaliile primare ale mediului de viata (locuinte, locuri de munca) si inghesuiala temporara din spaliile secundare (metrou, magazine, stadioane etc.): efectele negative mai sus mentionate sunt apreciabil atenuate in al doilea caz, datorita caracterului tranzitoriu al situatiei, care uneori poate avea si efecte pozitive asupra starii psihice (ca in cazul sarbatorilor publice, unde multimea participantilor nu deranjeaza pe nimeni; dimpotriva!).

Poluarea este un concept central al ecologiei, care desemneaza alterarea parametrilor fizico-naturali ai mediului, luand ca referinta valorile din zonele geografice neafectate de interventiile omului. In cadrul ecologiei psihosociale prin poluare vom intelege -intr-un sens mai larg- poate formele de degradare a mediului natural si psihosocial, avand ca sistem de referinla cele mai inalte valori si norme spirituale ale unei culturi. Se apreciaza ca orice forma de poluare duce la distrugerea sau alterarea conditiilor optime de viata, la stricarea echilibrului armonios care trebuie sa existe intre om si mediul sau, intre om si produsele activitatilor sale materiale si spirituale. Din aceasta perspectiva, cu poate dificultatile si implicatiile filosofice, stiintifice si metodologice legate de o asemenea tipologizare, putem considera ca poluarea poate imbraca urmatoarele forme principale: fizico-chimica, biologica, psihosociala si culturala. Toate acestea sunt produsele unei activitati inadecvate a omului asupra mediului sau natural si social, dupa cum toate se resfrang in ultima instanta asupra acestuia, alterandu-i conditiile de viata materiala si spirituala.

Poluarea fizico-chimica se refera la toate categoriile de noxe, substante chimice, materiale degradate, reziduuri si deseuri care, actionand necontrolat asupra mediului natural il degradeaza, cu efect nemijlocit asupra florei si faunei, respectiv si asupra sanatatii oamenilor care traiesc intr-un asemenea mediu. Exista insa si efecte psihosociale ale poluarii chimice: raspandirea unei atitudini negative fata de raporturile normale care trebuie sa existe intre om si natura, afectarea unei game largi de activitati sociale (implicit si a relatiilor umane din respectivele domenii), scaderea calitatii vietii si a nivelului de sanatate - cu toatele efectele psihosociale care deriva de aici etc. Dintre factorii de poluare fzica, dar cu efecte psihice foarte puternice amintim zgomotul si noxele.

Poluarea biologica are un domeniu de referinta cu totul special, vizand punerea in circulatie de catre om a unor produse „naturale“, realizate insa in laborator, prin mutatii genetice, clonari si alte tehnici ale bioingineriei. Se obtin astfel stimulatori de crestere, cereale, fructe si chiar animale, cu o zestre genetica alta decat cea fireasca, cu efecte imprevizibile asupra mediului, dar mai ales asupra omului. Circuitele naturale sunt in mod evident afectate, iar efectele pe termen lung sunt inca necunoscute, starnind ingrijorare in randul populatiei, dar si printre oamenii de stiinta. In multe tari occidentale s-a interzis, sau a fost limitata drastic utilizarea produselor alimentare obtinute prin operatiuni genetice, urmand ca prin cercetari profunde sa se determine influenta acestor produse asupra sanatatii oamenilor, cat si asupra destinului lor biologic.

Poluarea psihosociala se refera la aparitia si proliferarea unor atitudini si comportamente antisociale care altereaza relatiile sociale. Violenta sub poate formele sale, saracia ca stare endemica a anumitor grupuri sociale, arbitrariul administrativ si birocratia excesiva, coruptia, frauda ca modalitate acreditata de imbogatire, instituirea banului ca valoare suprema, incultura si lipsa de educatie s.a. pot fi considerate ca forme grave de poluare sociala, alterand profund climatul psihosocial, raporturile umane si valorile spirituale in spatiul in care se manifesta. Cauzele sunt in principal de natura politica, economica si istorica, insa factorii apartinand acestor categorii interfereaza puternic cu alti factori sociali secundari, derivati din primii; rezulta astfel structuri cauzale foarte complexe, adevarate cercuri vicioase din care numai cu greu se mai poate iesi. Factorii de poluare psihosociala afecteaza profund viata individuala, familiala si comunitara, cu efecte pe termen mediu si lung asupra profilului spiritual si destinului social al respectivei comunitati.

Poluarea culturala vizeaza acele elemente de ordin moral, estetic sau religios care, prin natura lor destructuranta, afecteaza sistemul de valori spirituale consderate istoric al unei comunitati, infestand ambianta unei existente umane normale. Produsele „artistice“ subculturale pe teme de violenta, sex, droguri, kitsch-ul ca forma degradata a artei, pornografa si cultul perversiunilor, „credintele' apocaliptice si sataniste, misticismul exacerbat, violent si intolerant s.a. sunt formele cele mai obisnuite ale poluarii culturale. In timp, aceste agresiuni sistematice asupra sistemului de valori autentice vor conduce la fragilizarea si destructurarea acestuia, afectand astfel principalul factor de coeziune spirituala a unei comunitati. Poluarea culturala afecteaza nemijlocit -si intr-un sens profund negativ- cele mai multe aspecte ale relatiilor interpersonale, constituind o forma principala de degradare a mediului social.

Toate categoriile de factori implicati in degradarea mediului se afla intr-o stransa interdependenta, raporturile om-mediu trebuind sa fie intelese dintr-o perspectiva holista, in care intregul si relatiile dintre parti au o prevalenta absoluta asupra semnificatiei si importantei fiecarui element luat in poate.

Efectele poluarii sonore au constituit obiectul a numeroase cercetari experimentale. Zgomotul, mai ales atunci cand depaseste o anumita limita, are efecte importante asupra psihicului si activitatii umane: determina scaderea performantelor, disperseaza atentia, afecteaza capacitatea de refacere a organismului, produce o stare de anxietate si stres, reduce capacitatea de aparare a organismului in fata unor factori patogeni si afecteaza chiar relatiile sociale.

Cateva dintre rezultatele acestor cercetari sunt foarte edificatoare in ceea ce priveste importanta eliminarii zgomotelor si a mentinerii unui fond sonor discret. Astfel, s-a constatat ca expunerea repetata la zgomoe puternice mareste incidenta unor boli cronice, fiind asociata cu dureri frecvente de cap, dureri de gat, tulburari coronariene, iritabilitate accentuata, greturi, anxietate si impotenla sexuala (Cameron, Robertson si Zaks, 1972; Ando si Hattori, 1973; Miller, 1974; Cohen, Glass si Phillips, 1977 s.a.). Copiii care traiesc intr-un mediu puternic poluat sonor (in apropierea cailor ferate, a aeroporturilor, autostrazilor etc.) manifesta aptitudini la citit mai reduce, au o mai redusa capacitate de concentrare, sunt mai putin motivali in rezolvarea unor sarcini complicate si au chiar o tensiune arteriala mai mare (Moch, 1981; Cnhen, Evans, Krantz,1980 ).

S-a constatat ca zgomotul puternic si sistematic afecteaza si comportamentale prosociale: daca in conditii de liniste aproape 80 % dintre subiecti au tendinta de a acorda ajutor unor persoane aflate in dificultate, in conditii de zgomot puternic acest procent se reduce la numai 15 % (Mathews si Canon, 1973).

Sensibilitatea la zgomot a diferitelor persoane variaza in functie de trasaturile psihice si somatice, de motivatia care le anima, si -mai ales- de constiinta faptului ca pot controla producerea si intensitatea factorilor sonori.

Depersonalizarea ambiantei constituie o alta forma importanta a alterarii raporturilor optime dintre om si meddul sau natural si social. Dupa cum se stie, nevoile de identitate si de diferentiere au un rol important in structura motivationala a fiecarei persoane. Prin zona rezidentiala aleasa, prin modul de amenajare a spatiilor exterioare si a celor interioare, prin felul in care ne imbracam si ne comportam dam expresie nevoii de circumscriere a propriei identitati sociale si personale, realizand totodata o ambianta in armonie cu propria noastra fiinta. Un dicton celebru spune ca gandim si simtim asa cum traim; nu poti trai stari de armonie sufleteasca intr-un mediu meschin, dizgratios si in totala discordanta cu valorile si aspiratiile care te anima.

In totala opozitie cu aceste nevoi de marcare a identitatii prin originalitatea amenajarii mediului, viata din marile orase ofera cu totul alte conditii: blocuri de beton si sticla, stereotipe si fara personalitate - dispuse dupa regulile unei geometrii simpliste si aride, strazi monotone - de cele mai multe ori fara urma de verdeata, interioare standardizate ca forma si marime, mobilier produs pe banda rulanta, imbracaminte de mare serie, obiecte personale anoste s.m.a. In aceste conditii, cu foarte mare greutate se mai poate realiza nevoia de personalizare a spatiului, de impregnare a lui cu acele trasaturi care individualizeaza persoanele, grupurile si institutiile sociale.

Se poate afirma ca diferentele atitudinale si comportamentale constatate la categorii de persoane in functie de cartierul in care locuiesc si de standardul economic de care dispun rezulta in mare parte si dintr-un alt nivel de personalizare a spatiului in care isi desfasoara existenta.

Optimizarea ambiantei sociale si a raportului om-natura

O atitudine ecologica responsabila presupune in primul rand o perfecta constientizare a profundelor conexiuni si interconditionari dintre om si mediul sau, precum si elaborarea unei noi filosofii asupra rostului omului in lume si asupra obligatiilor pe care le are fata de sine insusi si fata de natura. Ecologia - in general, psihoecologia - in particular, vizeaza in mod explicit atat optimizarea raporturilor om-natura, cat si a relatiilor sociale care sa asigure nu numai o armonizare a mediului social, ci si formarea unor noi atitudini fata de viata si fata de mediu.

Orientarile scientist-pozitiviste specifice primei jumatati a acestui secol au contribuit in mare masura la adoptarea unei filozofii conform careia omul este stapanul neconditionat al naturii, menirea lui fiind aceea de a o cuceri prin dezvoltarea continua a stiin(ei si tehnicii. Au trebuit sa devina foarte vizibile efectele nocive ale unei dezvoltari tehnologice necontrolate, care au afectat profund mediul natural si social, pentru ca miscarile ecologiste sa-si impuna punctul de vedere - si inca intr-o insuficienta masura, tinand cont de dezastrele ecologice care inca se mai tin lant.

Desigur, nu se mai poate sustine neconditionat principiul roussoist al intoarcerii la natura, dar in mod necesar trebuie sa ne intoarcem spre natura. Natura trebuie inteleasa ca fundament al vietii sociale, iar respectul fata de aceasta ca o conditie esentiala a dezvoltarii spirituale a omului. Este necesara formarea de noi atitudini fata de mediu in general, fata de natura in special. Un asemenea demers presupune mai multe dimensiuni:

(a) Adoptarea unor noi principii ale dezvoltarii economice si tehnologice, care sa ia in calcul impactul produs asupra mediului natural si social: paslrarea echilibrului natural trebuie se constituie o prioritate absoluta, care sa primeze asupra oricaror alte considerente de ordin politic sau economico-industrial.

(b) Orientarea unor seccoare largi ale cercetarii stiintifice spre studierea conditiilor optime de echilibru dintre activitatile umane si factorii naturali care pot fi afectati ~ interventi pripite si necontrolate; sunt necesare de asemenea cercetari intense care sa vizeze recuperarea prejudiciilor aduse naturii si - implicit- conditiilor de mediu ale existentei umane.

(c) Formarea unor noi seturi atitudinale privind natura, societatea si raportul dintre aceasea. In acest fel se configureaza o directie autentica de perfeclionare spirituala a omului, in masura in care multe cercetari evidentiaza relatia dintre sensibilitatea deosebita fata de natura si conduitele prosociale ale persoanelor: iubitorii de natura au un mai mare respect fata de semenii lor, au mai multa intelegere fata de problemele celor din jur si sunt dispusi la intrajutorare intr-o mult mai mare masura decat cei care ignora sau sunt insensibili fata de natura.

(d) Dezvoltarea unei adevarate „culturi ambientale“, in care sa se imbine armonios considerentele de ordin ecologic, estetic, functional si moral. In acest context, respectul fata de natura si fata de mediul social trebuie sa devina una dintre valorile fundamentale ale spirituaui umanist.

(e) Promovarea unui interes sustinut pentru calitatea ambiantei psihosociale, a climatului social in general, ca o conditie principala a armonizarii raporturilor dintre om si natura: armonizarea trebuie sa vizeze intregul sistem, si nu numai parti ale acestuia. Dragostea si respectul fata de natura nu pot fi separate de dragostea si respectul fata de om, fata de conditiile ambientale in care acesta isi desfasoara activitatile materiale si spirituale. Una dintre dimensiunile constitutive ale ambiantei psihosociale se refera la modul cum natura este integrata spatiului existentei cotidiene, corelativ cu semnificatia culturala care i se acorda acestui fapt.

(f) Cultivarea unei adevarate filozofii a relatiilor interpersonale si intercomunitare, de a caror calitate depinde in ultima instanta atat climatul psihosocial, cat si atitudinile pe care le dezvoltam fata de mediul nostru social si natural. Alterarea climatului nu este fara urmari in ceea ce priveste atitudinea oamenilor fata de natura, dupa cum s-a vazut in atatea situatii conflictuale recente, din care cel mai mult a avut de suferit mediul natural si social, precum si mult mai multi oameni decat cei nemijlocit implicati in conflict.

Dupa cum se poate observa, in raport cu toate aceste directii de actiune psihologia sociala se poate implica nemijlocit, oferind atat fundamentul teoretic necesar, cat si instrumentele de interventie educational-formativa pentru atingerea respectivelor obiective, considerate ca fundamentale pentru viitorul mileniu. Chiar daca psihologia sociala nu este acea dorita „ masina de fabricat zei', este cu siguranta un instrument esential pentru perfectionarea spirituala a omului si pentru armonizarea si implinirea existentei sale efemere.

Intrebari si exercitii

Ce se intelege prin socialitate?

Comparati formele pro-, co- si antisociale.

Explicai conduita intersexuala.

Evidentiati stadialitatea vietii sexuale in ontogeneza.

Dati cateva elemente si apoi explicati-le, care tin de patologia conduitei sexuale.

Care sunt determinatiile psihoindividuale ale conduitei religioase?

Ce se intelege prin secta?

Caracterizati habitatul din punct de vedere psihosociologic.









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1927
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site