Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Individ si societate

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic




DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Indicatorii sociali, repere pentru politica sociala in Romania
MUTATII PRODUSE IN FAMILIA CONTEMPORANA
RELIGIILE POPULATIILOR TRIBALE DIN AFRICA AMERICA, ASIA, AUSTRALIA SI OCEANIA
INSTITUTIE TOTALA
INTERACTIUNILE CA SUBSTRAT MATERIAL AL MINTII COLECTIVE
Noile educatii
Devianta sociala
GELOZIA
ASPECTE DEFINITORII IN EXPLICAREA SI INTELEGEREA FAMILIEI: cuplu – casatorie – familie
MISCARILE SOCIALE



Individ si societate

Raspunsul la intrebarea legata de natura raportului dintre individ si societate nu este unul simplu. El difera in functie de unitatea de referinta pe care ne-o alegem. Demersul holist, pornind de la sistemul social spre actor, poate privilegia determinarea quasi-totala sau partiala a atitudinilor, comportamentelor si, in ultima instanta, a destinului individului postuland o disolutie a individualitatii in mediul social. Din contra, individualismul poate simplifica aceasta relatie exagerand libertatea de optiune si actiune a individului.





Desi nu exista doua tratate de sociologie care sa abordeze problema raporturilor dintre individ si societate dupa decupaje epistemologice identice, majoritatea incercarilor de anvergura teoretica afirma, intr-un fel sau altul, ca realitatea sociala se structureaza la trei mari niveluri. In primul rand, cel al personalitatii sociale, sau acea parte a personalitatii rezultata din socializare, apoi nivelul actiunii si raporturilor sociale, cuprinzand complexitatea interrelatiilor ce se stabilesc in interiorul formelor concrete de organizare sociala si, in fine, sistemului social global. Acceptand aceasta structura ontologica, credem ca nu comitem o reductie nepermisa daca plasam interogatia pe terenul nivelului intermediar, cel al relatiilor si actiunii sociale. In ceea ce ne priveste, am incercat pastrarea unei distante rezonabile de devierile sociologiste sau psihologizante prin plasarea analizei la nivelul relatiilor si interactiunilor sociale, loc simbolic al nasterii caracterului social si al intalnirii individului cu societatea. Am ales o traiectorie interogativa de la individ spre societate, poposind cu predilectie asupra raporturilor interumane care fundeaza socialitatea si sociabilitatea, solidaritatea si actiunea colectiva, fara a analiza intr-un spatiu separat macrodeterminarea sociala, datorita faptului ca demersul critic asupra variantelor individualiste contine majoritatea presupozitiilor acestei perspective. In al doilea rand, analiza „tiraniei” structurilor si legilor sociale constituie partea „tare” a demersului sociologic, poate chiar principala ratiune a existentei sociologiei, de aceea elemente specifice acestui demers se gasesc in toate capitolele volumului de fata.

Personalitatea sociala

Un posibil raspuns a fost dat in interiorul unei clasice teme a diseratiilor filosofice prin intrebarea legata de ceea ce este innascut la individ si ceea ce este dobandit in cursul vietii prin educatie. Indiferent daca balanta argumentarii s-a inclinat spre preponderenta bagajului genetic al individului sau spre accentuarea faptului ca la nastere omul este o masa informala pe care educatia o modeleaza in functie de propriul ei continut, pentru sociolog, aceasta este o falsa problema. Sociologul va incerca sa cerceteze mecanismele prin care personalitatea individului primeste de la societate acele caracteristici care fac din el o fiinta sociala sau cum impune societatea constrangeri membrilor sai. In fine, sociologul va cauta ceea ce este „social” la indivizi si in ce masura membrii unui grup dezvolta comportamente si atitudini care le-au fost transmise prin intermediul societatii.

Perspectiva antropologica, unde am putea cita lucrarea deschizatoare de drumuri a lui R. Benedict, Patterns of culture (1934), porneste de la ipoteza transanta ca un anumit tip de civilizatie corespunde unui anumit tip de personalitate. Personalitatea individului este produsul unei civilizatii si institutiilor unei societati, ea se dezvolta dupa un anumit model fixat de societate. Este indubitabil ca exista corespondente intre structura personalitatii si structura societatii dar acest raport consideram noi este mai ales de natura functionala.

In functie de studiul simplificat, schematizat al unui grup social sau a unei societati ( in sensul tipurilor ideale weberiene), sociologii si antropologii au incercat degajarea unei scheme de personalitate (baza sociala a personalitatii). D. Riesman (1964) arata, de exemplu, ca in functie de ceea ce orienteaza activitatea individului se pot construi trei tipuri de personalitate ce corespund la trei tipuri de societate:

- traditionnal-directed, indivizi care in viata cotidiana se conduc dupa perceptele traditiei. Acest tip corespunde cel mai bine taranului societatii traditionale, caracterizate prin schimbari lente, unde datorita situatiilor analoage care apar, fiul aproape ca poate retrai experienta tatalui.

- inner-directed, individ autonom care, traind intr-o societate caracterizata prin schimbari rapide, si-a interiorizat valori si norme pe care societatea i le-a inculcat in copilarie, se conduce dupa propria lui constiinta. Acest tip de individ ar fi caracteristic, in viziunea lui Riesman, pentru civilizatia capitalista a secolului al XIX-lea.

- other-directed, individul heteronom care se conduce dupa ideea care crede ca si-o fac altii despre el. Caracteristic pentru societatea actuala acest individ ia mereu in calcul reciprocitatea perspectivei, actioneaza constient de faptul ca actiunea individului este o rezultanta a variabilei situationale si actiunii altor indivizi.

Se poate observa si din aceasta tipologie ca este dificil pentru sociolog sa se antreneze in concluzii privind marea problema filosofica a libertatii umane si determinismului, aceste trei tipuri de indivizi sunt puternic conditionati de societate dar fiecare in parte prin mecanisme diferite ( traditia, educatia si raporturile inter-personale). Cu toata evidentierea constrangerii mecanismelor de reglare sociala, nu putem fi indreptatiti sa negam libertatea de actiune a individului.

Alte incercari de a determina caracterul social, sunt cele care cauta acel nucleu al personalitatii pe care il intalnim la cei mai multi indivizi ce participa la o cultura, in opozitie cu caracterul individual, prin care oamenii care participa la aceeasi cultura se diferentiaza unii de altii. Interesant este punctul de vedere al lui E. Fromm (1956), care cautand caracterul social, arata ca el trebuie determinat de o maniera functionalista, prin raportare la functia caracterului social, care este, in opinia sa, de a da o forma energiei membrilor societatii in asa fel incat comportamentul lor sa nu mai depinda de deciziile lor, sau a canaliza energia umana in interiorul unei societati date in scopul asigurarii continuitatii si functionarii acestei societati. Pentru societatea contemporana omul trebuie transformat intr-un individ capabil sa cheltuiasca cea mai mare parte a energiei muncind si pregatit a se supune unei discipline a ordinii si punctualitatii, nemaicunoscuta de alte culturi. Nu ajunge, scrie Fromm, ca fiecare individ sa decida constient, in fiecare zi, ca vrea sa munceasca, sa ajunga la timp, - caci orice deliberare constienta a acestei reguli ar duce la mai multe exceptii decat functionarea armonioasa a societatii ar putea admite, amenintarea si forta nemaifiind suficiente caci sarcinile diferentiate ale societatilor moderne nu mai pot fi indeplinite decat de oameni liberi. In traditie psihanalista, caracterul social este privit ca o pulsiune interioara spre anumite scopuri, unde factorul economic este doar unul din elementele care dau forma caracterului uman. In general, structura socio-economica este vazuta doar ca unul din polii comunicarii reciproce dintre om si organizarea sociala, celalalt pol fiind natura umana care transforma conditiile sociale in care traieste.

Paradigma individualista

Doctrina

Preocuparile de delimitare a caracteristicilor unor tipuri mari de societati au produs in sociologia clasica si filosofia sociala doctrina individualista. Legat in special de aparitia societatii moderne, industriale, individualismul este considerat o mutatie esentiala de ordin mentalitar si social, o preponderenta a individului asupra structurilor sociale, suverane pana la inceputul erei industriale. Se constata ca odata cu revolutia industriala apare ceea ce C.B.McPherson (1972) numeste un “individualism posesiv”, omul modern luandu-si in posesie propriul destin, autonomia propriilor acte. Aceasta conceptie se opune altor doua conceptii despre individualitate: conceptia antica, reprezentata prin Aristotel, pentru care individul este o parte a cosmosului, integrat intr-o ordine care I se impune ca esenta; conceptia crestina, expusa sistematic in scrierile lui Augustin, dupa care omul este o creatura a lui Dumnezeu, singura lui menire fiind slujirea divinitatii, cetatea oamenilor fiind mai putin importanta decat imparatia divina. Acest mod de a transa comparatia societate traditionala / societate moderna a avut ecouri ample in sociologia clasica. O tratare a acestei teme o gasim in opera lui E. Durkheim care considera individualismul ca rezultat al formelor pe care le ia solidaritatea sociala in diviziunea muncii. In lucrarea sa Sinuciderea, sociologul francez prefera notiunii de individualism pe cea de egoism. Egoismul are o importanta semnificatie morala definind autonomia eului in luarea de decizii, in alegerea strategiilor actionale si a credintelor. Acest fapt, desi variabil in functie de factori economici sau mentalitari, este considerat fundamentul moral al societatilor moderne. Oamenii devin individualitati ce indeplinesc sarcini specifice, coeziunea sociala provenind din complementaritatea functiilor generate de diviziunea sociala a muncii si noul sistem de valori care se structureaza in jurul notiunii de persoana. Patologia individualismului este, dupa marele sociolog francez, egoismul, cand constiinta colectiva nu mai poate integra indivizii separati, el considerand ca, in cele din urma, dezvoltarea individualismului este incompatibila cu dezvoltarea armonioasa a individului si societatii.

Asemenea reflectii asupra evolutiilor societatii moderne se gasesc si la alti sociologi. Tocqueville constata ca individualismul a produs in America o izolare a cetateanului de semenii sai, construindu-si o societate in miniatura formata din familie si prieteni. Parsons pune aparitia individualismului pe seama multiplicarii contactelor inter-individuale si a depersonalizarii lor datorita supunerii unor coduri formale, iar Simmel considera ca circulatia monetara influenteaza relatiile interpersonale datorita banului care este un simbol neutru si abstract. Acest tip de discurs este preponderent in secolul XX, exceptie facand doar teoreticienii Scolii de la Frankfurt, in frunte cu H. Marcuse, precum si unii teoreticieni ai noii drepte care sustin teza contrara dupa care societatea industriala duce la uniformizarea si pierderea autonomiei individului. Am putea crede ca aceasta este o dezbatere incheiata datorita labilitatii diferentierii intre cele doua tipuri de societati si datorita unor pozitii doctrinare lucide care au accentuat faptul ca, desi este clar ca societatea industriala este mai complexa decat cele anterioare, nimic nu ne indreptateste sa analizam deosebirile dupa principiul opozitiei alb-negru. Multe studii sociologice ale ultimelor decenii, care s-au sustras acestei iluzii comode, au demonstrat ca si in societatea moderna persista forme de solidaritate, mituri, credinte colective si alte elemente care erau considerate ca trasaturi esentiale ale societatii traditionale. Exista insa o serie de dezvoltari ale doctrinei individualiste si in sociologia ultimilor ani, dezvoltari care, in esenta lor, nu aduc noutati fata de paradigma clasica. Cu titlu de exemplificare vom aminti teoria individualismului democratic, dezvoltata de J. M. Lacrosse. Societatea contemporana, considera sociologul belgian, este diferita de societatile anterioare, care erau heteronome si religioase, avand sensul si fundamentul in afara lor prin faptul ca este o societate autonoma, o societate de indivizi unde sunt variabile trei axiome fundamentale:

a. axioma autonomiei: omul isi poate stabili singur regulile, prin urmare are si dreptul de a le schimba;

b. axioma independentei: individul este originar independent, adica separat de altii;

c. axioma puterii: puterea nu poate fi separata de ansamblul indivizilor de la care emana (1992, p. 120).

Se poate lesne observa ca, in esenta, analiza individualista clasica este doar cosmetizata terminologic.

Metoda. Individualismul metodologic

In toate marile lucrari de sociologie se reitereaza o problema majora legata de articularea decupajului epistemologic: ce se ia ca unitate centrala de analiza, individul sau totalitatea? Concepte ca: structura sociala sau sistem social, fara a fi echivalente, sugereaza posibilitatea studiului totalitatii. Marile curente ale perioadei clasice a sociologiei, au privilegiat, cu mici exceptii, acest tip de demers. In acelasi timp se pune problema locului individului ( numit agent sau actor) si actiunilor sale in cadrul complexitatii sistemului social.

In sociologia contemporana ilustrarea cea mai fidela a supravietuirii paradigmei individualiste o constituie paradigma individualismului metodologic, avandu-l ca initiator pe marele sociolog francez R. Boudon. Format la scoala modelarii formale americane, si avand antecedente teoria utilitarista din economia clasica, actionalismul lui T. Parsons sau epistemologia lui K.Popper, Boudon exercita o importanta inraurire asupra sociologiei ultimelor decenii.



Simplificand, individualismul metodologic poate fi rezumat in cateva propozitii principale. In primul rand, este vorba de faptul ca oricat ar incerca sociologia sa descifreze ansamblul social, sociologul ajunge in contact doar cu fapte singulare, el incercand sa refaca imaginea totalitatii cu ajutorul unor regularitati statistice. Ca o consecinta a acestui fapt, atomul logic al analizei este deci actorul social individual, care desi isi desfasoara activitatea intr-un sistem complex de constrangeri, analiza nu poate elimina finalitatea si intentionalitatea actiunilor sale. In acelasi timp, nu putem folosi scheme simple de explicatie, de genul celor care formalizeaza comportamentul economic, noi fiind obligati sa introducem finalitatea unor actiuni individuale si strategiile adaptative la constrangeri, caci chiar si atunci cand este pus in fata unor constrangeri puternice, el are de ales intre mai multe strategii posibile. Acest curent de reflectie sociala se opune oricarui determinism sociologic, respingand „despotismul structurilor sociale” si „conceptia hipersocializarii omului”. Cu toate acestea si individualismul metodologic regaseste una din dificultatile de care s-a lovit si E. Durkheim in explicarea trecerii de la individual la colectiv, care si-a plasat intreaga opera intre granitele unui demers holistic, considerand ca fenomenele sociologice nu-si au originea in cunostintele individuale. In explicatia cresterii numarului de sinucideri in perioadele de boom economic, Durkheim paraseste insa cercetarea „cauzelor sociale” indicand o explicatie individualista: in perioade de ameliorare economica climatul social este mai optimist, creste nivelul de expectanta si indivizii sunt mai expusi deceptiei si deci solutiei sinucigase. Analizand exemple din lucrarile lui Durkheim, Tocqueville sau M. Olson, R. Boudon considera ca sociologul poate analiza problema trecerii de la individual la social postuland o continuitate intre individ si colectiv, intre interesele individuale si activitatea colectiva (si in general analizele sociologice ale ultimelor decenii urmeaza aceasta cale). In aceasta perspectiva, socialul nu este decat consecinta unor sisteme de interactiune, singura cale de a explica macro-socialul fiind deci cea a agregarii comportamentelor individuale.

In ultimii ani, unele critici aduse lui R. Boudon evidentiaza limitele modelului utilitarist pe care-l promoveaza, model dupa care comportamentul rational al individului se bazeaza pe urmarirea interesului imediat. Aceasta critica asupra careia vom reveni, nu se sustine in totalitate, dupa parerea noastra, deoarece atat Boudon cat si unii din colaboratorii sai arata, ce-i drept, mai mult la nivelul afirmatiei, ca rationalitatea actiunii nu se fondeaza doar pe interesul economic, ci si pe interesul simbolic sau pe elemente de natura cognitiva, conditionata fiind si de elemente de natura informationali de care avem nevoie pentru a actiona. Daca „activitatea mentala de perceptie, memorie si reprezentare prin care actorii sociali elaboreaza, transforma si reactualizeaza stimulii prezenti intr-un context de actiune, inseamna ca universul actiunii este fundamentat de ordinul reprezentarii” (J.C. Podioleau, 1986).

In al doilea rand, se poate observa faptul ca R. Boudon face o relectura a fondatorilor sociologiei, gasind la acestia importante „radacini” ale individualismului metodologic, or, este lesne de observat ca nici sociologismul holist durkheimian, nici sociologia comprehensiva a lui Max Weber, nu au decat intamplatoare accente individualiste. Nascut ca o reactie la marxism, structuralism sau functionalism, facand apel la un loc mai important pentru individ in cadrul sociologiei, individualismul metodologic se loveste insa de o contradictie logica; desi afirma mereu autonomia actorului, cvasitotalitatea exemplelor enalizate de Boudon evidentiaza constrangerile structurilor si situatiilor de interactiune. Demonstratiile lui Boudon sunt un soi de balans continuu intre afirmarea activismului individual si analiza unor efecte de situatie care limiteaza alegerea, sociologul francez recunoscand chiar ca trebuie sa consideram „sociologia ca o disciplina avand ca obiect primordial punerea in evidenta a determinismelor sociale care restrang actiunea individului” (R. Boudon, 1979, p. 20). In acest sens, P. Fabre (1986, p. 1253) arata ca „sociologia efectelor perverse este mai intai o sociologie determinista si nu o sociologie a libertatii”, actorul fiind pus intr-o structura de actiuni care ii lasa doar iluzia libertatii. Boudon proclama necesitatea individualismului metodologic, dar demonstreaza constant primordialitatea logicii holiste. Se poate constata ca analiza efectelor de compozitie sau de agregare nu este suficienta pentru a explica continuitatea intre individ si social, caci nu explica decat o mica parte a socialului, neluand in calcul socializarea indivizilor. Folosind metode cantitative si matematice, logica formala sau teoria jocurilor, pe un fond de lipsa a cercetarilor concrete, individul lui Boudon este un individ rupt de contextul social, abstract, o schema a unei subiectivitati actuale si atemporale, criticile din ultimii ani culminand cu ceea ce P. Fabre numeste „o sociologie fara subiect” (1986, p. 1255). O propunere de solutionare a acestei deficiente ar fi o completare a logicii situatiei boudoniene cu teoria efectelor de dispozitie a lui P. Bourdieu, teorie care pune accentul pe scheme de comportament interiorizate de individ, care-l ajuta sa actioneze in situatii concrete, insa privilegierea unui individ „prea” concret face acest principiu neoperational, demersul riscand sa devina mai degraba descriptiv decat explicativ. Alte elemente criticate in teoria individualismului metodologic sunt legate de pronuntatele accente de utilitarism din opera lui Budon. In fond, rationalitatea alegerii nu ajunge pentru a transforma indivizii in subiecti, calcului pe care il face individul fiind exclusiv dependent de situatie. Enuntarea interesului individului, fara a analiza natura acestui interes, este o explicatie dusa doar pana la mijlocul drumului, interesul fiind definit doar de natura formala caci nu toti indivizii au interese identice. Chiar axioma principala a utilitarismului, centrata pe urmarirea interesului si maximizarea placerii este din ce in ce mai criticata in ultimii ani. E. Geller (1986, p. 34) scrie, demonstrand ambiguitatea acestei conceptii, ca pe parcursul celei mai mari parti a vietii lor, oamenii nu urmaresc un scop concret identificabil, ei vor, pur si simplu, sa se integreze, sa ramana intr-o piesa care se deruleaza. In acelasi orizont explicativ, A. Pizzorno (1986, p. 339) formuleaza o teorie alternativa a comportamentului electoral fondata pe interesul simbolic, demonstrand ca participarea la alegeri si votul pentru unul sau altul dintre candidati, nu are la origine calcule rational-utilitariste, cum explica politologii, economistii sau individualismul metodologic, ci afirmarea unei identificari colective. Ideea de baza este ca solidaritatea si fidelitatea fata de un grup (etnic, lingvistic, religios) preexista alegerii politice, iar acest tip de solidaritati sunt mai puternice decat obtinerea unor avantaje personale, alegerea electorala fiind mai degraba un act de credinta.

Revenind la efectele de agregare, solutie a trecerii de la individ la societate, de la comportamentul individual la cel social, se impun cateva observatii de fond. Daca actiunea colectiva deriva sau, cel putin, depinde de o multime de decizii individuale, cum putem explica faptul ca mii de decizii produc o mare miscare sociala? Acest lucru nu este explicat corespunzator nici de modelele holiste (ce reduc interesele individuale la cele colective), nici de modelele individualiste (care procedeaza invers). Pentru a explica miscarile sociale este nevoie de a lua in calcul toate conditiile concrete ale actiunii . Pentru a explica miscarile sociale este nevoie de a lua in calcul toate conditiile concrete ale actiunii (culturale, economice, psihologice), contextuale sau generale, tot ceea ce preexista actiunii individuale sau colective, fara a neglija, evident, interesele, motivele, logica sau caracteristicile indivizilor. Putem afirma ca individualismul metodologic este incapabil sa explice revolutiile sau marile curente si miscari de idei caci se limiteaza la explicatia unor situatii simple de interactiune si interdependenta directa. Acelasi lucru se poate spune si despre explicatia legata de unele fenomene sociale de anvergura globala, cum este cel al mobilitatii, contextuale sau generale, tot ceea ce preexista actiunii individuale sau colective, fara a neglija, evident, interesele, motivele, logica sau caracteristicile indivizilor. Putem afirma ca individualismul metodologic este incapabil sa explice revolutiile sau marile curente si miscari de idei caci se limiteaza la explicatia unor situatii simple de interactiune si interdependenta directa. Acelasi lucru se poate spune si despre explicatia legata de unele fenomene sociale de anvergura globala, cum este cel al mobilitatii sociale, a caror limite au fost evidentiate de T. Rotariu (1980).

Fara a exagera, putem afirma chiar ca individualismul metodologic este parte integranta a unei importante miscari sociale care, in anii 80, a pus individul intr-un nou raport cu structurile sociale: ascensiunea variantelor ideologice neoliberale, cresterea concurentei inter-individuale, individualizarea remuneratiei, desindicalizarea si reculul militantismului.

Grupurile sociale

A spune ca oamenii traiesc in grupuri este, dupa expresia lui R. Boudon, o superba platitudine ce se revendica de la Aristotel cu al sau zoon politikon. Este la fel de clar insa ca personalitatea si motivatiile indivizilor nu sunt in totalitate compatibile cu exigentele vietii organizationale. Mediul social, cadrul imediat al actiunii si existentei sociale este grupul. Sutele de definitii care provin mai ales din psihologia sociala evidentiaza ca trasatura comuna faptul ca este vorba de o pluralitate de indivizi aflati intr-o situatie de solidaritate mai mult sau mai putin accentuata. Alte aspecte care apar in quasi-totalitatea definitiilor retin urmatoarele elemente: ansamblul de persoane aflate in interactiune, in vederea atingerii unui scop comun, diferentiate dupa functii sau roluri. La fel de abundente sunt si clasificarile, insa, in ceea ce ne priveste, vom adopta o oarecare reticenta fata de posibilitatile de clasificare exacta, datorita mai ales faptului ca multe din criteriile alese sunt arbitrare. Nu putem lasa nementionate cateva criterii absolut necesare cum sunt: marimea grupului; calitatea relatiilor ce sustin membrii (tipul de solidaritate); intensitatea fuziunii sau distanta care ii separa pe membrii. Alte criterii des intalnite in studiile de micro-sociologie sau psihologie sociala sunt raporturile pe care grupul le intretine (Maisonneuve, 1969):

cu organizarea sociala (institutionale sau spontane);

cu normele admise (formal sau informal);

cu scopurile colective (grupuri de baza si grupuri de lucru);

Ne vom opri la o analiza apartinand lui R. Boudon (1990) analiza care, chiar daca nu se vrea o clasificare riguroasa, are meritul de a inventaria principalele tipuri de grupuri si acceptiuni ale acestui concept in sociologie. Sociologul francez gaseste urmatoarele categorii:

a.       grupul nominal sau categoria sociala. Este format din indivizi care au cel putin o caracteristica comuna (varsta, nivel de studii, ocupatie etc.);

b.       grupul latent. Conceptualizat de R. Dahrendorf, acest grup este alcatuit din indivizi care au un interes comun (grupul consumatorilor, cei care au interesul ca produsele sa fie de buna calitateca produsele sa fie de buna calitate);

c.       grupul organizat, dotat cu o structura bine definita si cu mecanisme de decizie colectiva (sindicatul);

d.       grupul semiorganizat, reprezentat prin organizatii care isi fac o profesie din a reprezenta interesele altora (grupul latent al parintilor, elevilor).



In acest ultim caz trebuie remarcat ca este vorba de o categorie diversa a carui specific este dat de relatiile dintre grupul latent si grupul care-l reprezinta. Se poate observa ca nu este vorba de o clasificare care sa cuprinda categorii exclusive, acelasi grup putand fi intalnit in mai multe categorii, in functie de nivelul sau de evolutie sau contextul social in care isi desfasoara activitatea. Astfel un grup latent, cum este cel al salariatilor din invatamantul preuniversitar, poate deveni grup semiorganizat sau chiar orgo clasificare care sa cuprinda categorii exclusive, acelasi grup putand fi intalnit in mai multe categorii, in functie de nivelul sau de evolutie sau contextul social in care isi desfasoara activitatea. Astfel un grup latent, cum este cel al salariatilor din invatamantul preuniversitar, poate deveni grup semiorganizat sau chiar organizat prin aderarea la un sindicat si participarea la o mare actiune grevista.

Exista o intensa dezbatere in sociologie privind existenta sau nonexistenta claselor sociale. Dilema lui L. Boltanski (1982) este semnificativa pentru faza la care a ajuns dezbaterea sociologica a problemei: sa vorbim de clase sociale ca actori colectivi capabili de actiuni si vointe sau sa le refuzam existenta obiectiva, tinand cont de diversitatea fiecarei populatii? Sociologul francez se aliniaza, in ultim. Dilema lui L. Boltanski (1982) este semnificativa pentru faza la care a ajuns dezbaterea sociologica a problemei: sa vorbim de clase sociale ca actori colectivi capabili de actiuni si vointe sau sa le refuzam existenta obiectiva, tinand cont de diversitatea fiecarei populatii? Sociologul francez se aliniaza, in ultima instanta, primei variante, cu toate ca atitudinile si comportamentele persoanelor reale scapa logicii mecanice a agregarii comportamentelor individuale, grupul structurandu-se totusi, prin referinta la credinta membrilor in existenta unei persoane colective. Nu ne intereseaza ca intre un profesor universitar (ajuns primar sau prefect), un muzician, un avocat sau un invatator, exista diferente foarte mari, important este ca fiecare din acestia se considera intelectual. Grupul se structureaza intr-un proces de unificare simbolica. Dilema ramane caci, pe de o parte, nu poti nici sa logicii mecanice a agregarii comportamentelor individuale, grupul structurandu-se totusi, prin referinta la credinta membrilor in existenta unei persoane colective. Nu ne intereseaza ca intre un profesor universitar (ajuns primar sau prefect), un muzician, un avocat sau un invatator, exista diferente foarte mari, important este ca fiecare din acestia se considera intelectual. Grupul se structureaza intr-un proces de unificare simbolica. Dilema ramane caci, pe de o parte, nu poti nici sa demonstrezi ca un asemenea grup exista cu adevarat ca o colectivitate omogena, insa pe de alta parte, ce stiinta il poate autoriza pe sociolog sa conteste realitatea unui principiu de identitate pe care-l recunosc agentii sociali”.

Acest proces de agregare simbolica contine, considera Boltanski, trei tipuri de reprezentari ce concureaza la obiectivitatea acestor agregate sociale:

a.       orice grup se doteaza cu un nume si reprezentari mentale asociate acestuia;

b.       grupul trebuie sa dea, prin purtatorii lui de cuvant, anumite reprezentari de sine, accentuari care contribuie la formarea unor reprezentari si credinte colective fara de care nu primeste recunoastere sociala;

c.       atunci cand grupul sau clasa se fac reprezentati pe scena politica, interesele lor pot sa se intalneasca cu cele ale altor categorii, deci sa primeasca o legitimitate care le va intari recunoasterea sociala si imaginea prezentei in structura sociala.

Problema claselor sociale este tratata in sociologia clasica din punct de vedere economic, ca grupari economice dispuse ierarhic intr-o structura in care nu se pot defini decat unele in raport cu altele si nu ca entitati in sine. Marx delimiteaza clase pentru sine care nu au o reprezentare a intereselor si identitatii si clase in sine dotate cu constiinta identitatii, ca rezultat al unei evolutii istorice. La Max Weber structurarea sociala se bazeaza tot pe activitatea economica, piata, distributie si consum, deci nu pe relatiile de productie, aici aparand diferenta fata de Marx. Stratificarea sociala se inscrie in teoria dominarii, diferentiindu-se clasele de posesie de cele de productie. Cele patru categorii de clase sociale mentionate de Weber, clasa muncitoare, mica burghezie, intelctualii si specialistii lipsiti de proprietate si „clasele privilegiate prin proprietate si educatie”, ca si cele ale teoriei lui .Marx, sunt astazi categorii neoperationale pentru studiul concret al fenomenelor sociale.

P. Bourdieu (1984) identifica „clase pe hartie” si „clase mobilizate”, distinctie care, intr-o forma apropiata, poate fi gasita si la Marx sub forma „clasa de statut” si „clasa identitate”. La Marx insa, clasa absoarbe individul cu totul, ea il situeaza in viata economica determinandu-i toate atitudinile ideologice si politice. P. Bourdieu refuza considerarea claselor sociale de o maniera substantialista, ca si colectivitati strajuite si delimitate de granite precis trasate. El le considera ca sisteme de relatii a caror obiectivare este superficiala in cea mai mare parte a timpului si reflecta luptele de clasamente care mobilizeaza agentii si grupurile sociale, lupta care se da mai ales pe terenul „distinctiilor simbolice”, adica cel al gusturilor si practicilor artistice, habitudinilor lingvistice si comportamentului de consum (P. Bourdieu, 1979).

In ultimii ani exista o serie de incercari de a introduce variabile noi si noi concepte in dificila problema a explicarii raporturilor pe care individul le intretine cu societatea. O incercare de a asocia grupurile sociale cu anumite unitati teritoriale si explicarea, intr-o noua expresie decat cea a determinismului geografic, a raporturilor pe care individul si grupurile le intretin cu spatiul geografic, cu alte cuvinte a determinarii socio-spatiale, a produs conceptul de formatiune socio-spatiale, a produs conceptul de formatiune socio-spatiala (G. Di Méo, 1991). La prima vedere s-ar parea ca exista o contradictie intre mobilitatea crescuta a actorilor sociali in epoca contemporana si teritorializare care uneori poate capata chiar forma inradacinarii geografice. Departe de a avea un sentiment de apartenenta spatiala sistematica, individul este confruntat cu un spatiu local, cadru de viata si de cimp strategic, cu care intretine relatii de o intensitate variabila, de la o distantare mentala egala cu indiferenta, pana la ceea ce unii autori numesc „cosubstantialitate” sau „geograficitate”.

In primul caz, individul isi reprezinta spatiul ca pe un produs sau un domeniu de interventie iar in cel de-al doilea se identifica cu acesta, considerandu-l memorie vie a culturii sale si creuzet de civilizatie (G.Di Méo, 1991). Evident acestea sunt atitudini extreme Evident acestea sunt atitudini extreme Evident acestea sunt atitudini extreme pe care geografia umana si sociala le detaliaza foarte mult, ajungand chiar la unele tipologii de personalitate care se asociaza acestor relatii. Este clar ca spatiul geografic influenteaza schemele de perceptie, gandire, modurile de interiorizare a exterioritatii purtand amprenta spatiilor sociale de referinta: sat, oras, cartier, tara etc. Geografia sociala n-a reusit insa sa explice destul de convingator daca spatiul social influenteaza mai puternic conduitele colective sau proiectele individuale.

Si in acest caz se pune problema gradului de autonomie cu care creditam actorul social. In general, sociologi ca Parsons, Merton sau Boudon considera ca putem vorbi de o oarecare autonomie sociala ce deriva din varietatea rolurilor si ambiguitatea definirii lor sau din compozitie sistematica in sub-roluri si interferenta lor. Cu siguranta, la conditii socio-economice egale, apartenenta la o formatiune socio-spatiala poate explica comportamentul uman dar fara a-i anula in totalitate caracterul aleatoriu. Luand ca exemplu formatia socio-spatiala care este orasul mic, se poate releva o interesanta articulare a grupurilor sociale, datorita unui spatiu cu functie ambigua. Echivocul provine de la faptul ca proximitatea spatiala nu provoaca, asa cum ne-am astepta, o apropiere sociala si o omogenizare a modului de viata si comportamentelor, ci din contra, un efect de intarire reactiva a diferentelor (M. Bozon, 1984).

BIBLIOGRAFIE

Ansart, P. (1990), Les sociologies contemporaine, Paris, Editions du Seuil

Bajoit, G. (1988), Exit, Voice, Loyalty and … Aphaty. Les réactions individuelle au      

mécontentement, in Revue francaise de Sociologie, vol. XXIV

Bajoit, G. (1992), Pour une sociologie relationelle, Paris, PUF

Benedict, R. (1934), Pattern of culture, New York, Penguin Books, (ed. 1946)

Boltanski, L. (1982), Les cadres, la formation d'un groupe social, Paris, Les Edition de Minuit.

Boudon, R. ; Bourricaud, F. (1990), Dictionnaire critique de la sociologie, 3 ed., Paris, PUF

Boudon, R. (1979), La logique du social, Paris, Hachette-Pluriel

Boudon, R. (1990), Texte sociologice alese, tr. rom., Bucuresti, Humanitas



Bourdieu, P. (1979), La distinction, Paris, Les Editions de Minuit

Bozon, M. (1984), Vie quotidienne et rapports sociaux dans une petite ville de province,

Presses Universitaire de Lyon

Crozier, M.; Friedberg E. (1977), L'acteur et le sistéme, Paris, Le Seuil

Di Méo, G. (1988), Les démocraties industrielles, crise et mutations de l'espace, Paris,

Masson

Di Méo, G. (1991), L'Homme, la Société, l'Espace, Paris, Economica

Durand, J.P. (1989), Sociologie contemporaine, Paris, Editions Vigot

Durkheim, E. (1993), Despre sinucidere, trad, rom., Iasi, Institutul European

Favre, P. (1980), Nécessaire mais non suffisante: la sociologie des “effets pervers de R.

Boudon, Revue francaise de Science Politique, XXX, 6

Fromm, E. (1956), The Sane Society, Londra, Routledge and Kegs Paul Ltd

Gaxie, D. (1977), Economie des partis et rétribution du militantisme, Revue francaise de

Science Politique, I

Gellner, E. (1986), L'animal qui évite les gaffes, ou un faisceau d'hypotheses in Birnbaum P.,

Lecca J (coord.) Sur l'individualisme, Paris, Presses de la FNSP

Goffman, E. (1968), Asiles. Etudes sur la conditions des maladies mentaux, Paris, Editions de

Minuit

Goffman, E. (1974), La mise en scene de la vie quotidienne, Paris, Editions de Minuit

Hirschman, A.O. (1972), Face au déclin des entreprises et des institutions, Paris, Ed. Ouvrieres

Lacrosse, J.M. (1992), Syllabus de Sociologie génerale, Institut Superieure de Formation

Sociale, Bruxelles

MacPherson, C.B. (1962), La Théorie politique de l'individualisme possesif de Hobbes a

Locke, tr. fr., Paris, Gallimard (1971)

Maisonneuve, J. (1969), La Dinamique des groupes, Paris, PUF

Mihu, A. (1992), Introducere in Sociologie, Dacia, Cluj-Napoca

Olson, M. (1978), La logique de l'action collective, Paris, PUF

Olson, M.; Hermann C.P. si Zanna M.P., Relative Deprivation and Social Comparison,

Hillsdale, London, Ed. Laurence Erlbaum

Pizzorno, A. (1986), Sur la rationalité du choix démocratique, in Birnbaum P.; Lecca J. (coord.),

Sur l'individualisme, Paris, Presses de la FNSP

Podioleau, J.G. (1986), L'ordre social, Paris, L. Harmattan

Riesman, D. (1964), La Foule solitaire, Paris, Arhaud

Rotariu, T. (1980), Scoala si mobilitatea sociala in tarile capitaliste dezvoltate, Bucuresti,

Editura Stiintifica si Enciclopedica

Sartre, J.P. (1960), Critique de la raison dialectique, Paris, Gallimard

Touraine, A. (1984), Le retour de l'acteur. Essai de sociologie, Paris, Fayard

Weber, M. (1994), Etica protestanta si spiritul capitalismului, trad. rom., Bucuresti, Humanitas







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1450
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site