Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


SPECIFICUL PERSPECTIVEI SOCIOLOGICE ASUPRA EDUCATIEI

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Modele demografice
Povestea vulturilor aurii
STEREOTIP
SCOLI DE SOCIOLOGIE
STRUCUTRA SOCIALA
TEHNICA SOCIOMETRICA, INSTRUMENT PRIVILEGIAT DE MASURA SOCIALA
Douazeci si doua de sfaturi practice pentru a rezista manipularilor
FUNCTIILE FAMILIEI SI ROLUL LOR IN PREVENIREA DELINCVENTI JUVENILE
ANTROPOLOGIE CULTURALA
PRESTIGIU


SPECIFICUL PERSPECTIVEI SOCIOLOGICE ASUPRA EDUCATIEI

In intentia de familiarizare cu atmosfera cunoasterii sociologice a sistemului educational, pentru acest prim capitol propunem analiza urmatoarelor probleme:




Sociologia si educatia

Momente semnificative in constituirea si evolutia sociologiei

Scoala romaneasca de sociologie

Sociologia educatiei, sociologia scolii si sociologia educationala

Problematica sociologiei educatiei

Sociologia si educatia

Educatia este un proces eminamente social, prin care societatea isi reproduce conditiile propriei existente. Intelegerea unui fenomen de complexitatea celui educational face necesara abordarea lui din multiple perspective. Perspectiva psihologica analizeaza educatia din unghiul procesualitatii formarii personalitatii umane. Perspectiva pedagogica urmareste identificarea continuturilor si mijloacelor educatiei din perspectiva unui ideal educational. Perspectiva sociologica este menita sa intregeasca imaginea asupra fenomenului educational, prin analiza acestuia sub aspectul relatiilor complexe de determinare si influentare existente intre sistemul educational, considerat ca subsistem al sistemului social global, si celelalte subsisteme ale societatii.

Termenul sociologie provine din latinescul socius - asociat, tovaras, societate si grecescul logos - teorie, rationalitate, stiinta. Pornind de la semnificatia definitiei etimologice, putem afirma ca sociologia este stiinta despre societate, privita ca intreg, ca o totalitate specifica, ce urmareste descrierea, intelegerea si explicarea structurii, functionarii si dinamicii intregului social si a diverselor sale componente aflate in interactiune. Obiectul sociologiei il constituie studierea colectivitatilor umane si a relatiilor din cadrul acestora, precum si a comportamentului uman in cadrul social propriu grupurilor si comunitatilor umane de diferite tipuri. Complexitatea obiectului a facut necesara si posibila constituirea treptata a unor subdiviziuni sau specializari ale sociologiei pentru anumite domenii, numite sociologii de ramura. Dintre acestea, cele mai importante subdiviziuni ce se ocupa de educatie sunt sociologia educatiei, sociologia scolii si sociologia educationala. Ne vom opri intr-un paragraf ulterior asupra precizarii specificului fiecareia dintre acestea. Retinem aici ideea ca educatia a constituit inca de la aparitia stiintei sociologice un domeniu central al cercetarii, astazi constituindu-se in obiect al mai multor specializari sociologice.

Intrucat sociologia nu reprezinta o stiinta unitara, asemenea stiintelor naturii, ci cuprinde perspective teoretice diverse, cu accente ideologice si metodologice distincte, cu scoli si curente diferite, consideram utila o succinta trecere in revista a momentelor semnificative ale constituirii si evolutiei celor mai importante paradigme sociologice.

Momente semnificative in constituirea si evolutia sociologiei

Preocupari pentru studiul societatii ca totalitate distincta, ca si pentru intelegerea raporturilor dintre individ si societate, au existat inca din antichitatea greaca, dar s-au desfasurat pe terenul speculatiei filosofice, intr-un fel de sociologie implicita .

Stiintele, asa cum folosim astazi termenul, desi unele dintre ele au o preistorie milenara, s-au nascut incepand cu secolul al XVII-lea, prin desprindere de speculatia de tip filosofic. Prima dintre aceste stiinte a fost fizica, legata de numele lui Galilei si Newton, stiinta ce va constitui si modelul initial al sociologiei.

In ajunul Craciunului anului 1629, Galileo Galilei incheia lucrarea Dialogo, lucrare ale carei temeiuri avea sa le retracteze sub presiunea inchizitiei, la 22 iunie 1633. A fost ultimul mare ganditor sanctionat de catre Biserica. In anul mortii lui Galilei, in ziua de Craciun a anului 1642, se naste cel care va fi considerat cel mai mare savant modern, Isaac Newton, care va publica in 1687 lucrarea Principiile matematice ale filosofiei naturii, lucrare care si ea intra in conflict cu modelul oficial al lumii, dar, de data aceasta, nimeni nu-i mai pune opera la index. Mai mult, insasi autorul era tentat sa renunte la ultimul capitol al lucrarii, cel in care vorbea despre sistemul lumii intr-o maniera filosofica, considerand ca „filosofia este o doamna atat de impertinenta incat este mai bine sa fi incurcat cu procese judiciare decat sa ai de-a face cu ea”. Este divortul oficial al stiintei de batrana doamna, filosofia. Asa se face ca lucrarea lui Newton poate fi considerata actul de nastere a stiintei moderne.

Fizica a cunoscut pana la inceputul secolului al XIX o dezvoltarea spectaculoasa, metodologia ei de cunoastere devenind dezideratul oricarei stiinte: cunoasterea empirica a realitatii, prin masurarea fenomenelor in scopul formularii legilor ce o guverneaza. Cuceriti de aceasta metodologie, cercetatorii altor domenii ale realitatii vor incerca sa aplice propriilor domenii de cercetare modelul cunoasterii consacrat in fizica, model bazat pe faptele de observatie.

Cel care incerca sa aplice acest model la cunoasterea societatii intr-o asa-numita initial fizica sociala, chip si asemanare a fizicii naturii, va fi Auguste Comte (1798-1857), intemeietor al curentului pozitivist.

Filosoful francez isi propune sa instituie o disciplina stiintifica cu caracter pozitiv[2] (Cours de philosophie positive, 1938), care sa explice cu o precizie comparabila celei din fizica evenimentele si procesele din aria existentei umane, in scopul formularii de solutii utile, care sa contribuie la optimizarea functionarii societatii. Ca si in natura, unde exista o lege universala a miscarii corpurilor, si in societate, crede Comte, trebuie sa existe o astfel de lege. Aceasta lege este cea a succesiunii celor trei stadii, in conformitate cu care umanitatea ar parcurge succesiv stadiul teologic, stadiul metafizic si stadiul stiintific sau pozitiv. Procesul de trecere de la un stadiu la altul are loc pretutindeni, atat in viata materiala, cat si in cea spirituala, adica atat in istorie cat si in stiinta.

In stadiul teologic (cu succesiunea fetisism – politeism – monoteism), oamenii inceputurilor reflectiei rationale isi reprezentau fenomenele ca fiind produse prin actiunea directa si continua a unor agenti supranaturali. In consecinta, atat in plan spiritual, cat si in plan material, acest stadiu este caracterizat de dominatia preotilor, in calitatea lor de mediatori intre supranatural si natura. Organizarea sociala era in esenta ei de tip militarist.

In cea de-a doua etapa, cea metafizica, explicatiile de tip religios, prin apel la supranatural, sunt inlocuite treptat de constructiile speculative ale ratiunii. Locul zeilor este luat de concepte abstracte, ca cele de Fiinta, esenta, cauza prima, act pur, prim motor. Sub aspect social, rolul Bisericii este partial substituit de catre stat, reprezentantii acestuia preluand unele dintre indatoririle preotilor, dar in esenta, organizarea sociala ramane asemanatoare stadiului teologic. In opinia lui Comte, stadiul metafizic reprezinta doar etapa de tranzitie de la cel teologic la cel pozitiv, industrial, cand religia face loc stiintei, iar preotii sunt substituiti de catre savanti. Un astfel de proces se va produce intrucat industria se extinde continuu si – in mod corespunzator – se restrange constant activitatea militara. In consecinta, savantii, industriasii, bancherii, directorii de fabrici vor ocupa pozitii superioare in societate si vor statua principii de ordine sociala cu totul distincte de cele existente in cele doua stadii anterioare. Obiectul actiunii lor va fi prelucrarea rationala a resurselor naturii si folosirea intensiva a stiintei si a tehnicii, in vederea stapanirii naturii si imbunatatirii conditiilor de existenta.

Procesul de trecere de la stadiile teologic si metafizic la cel pozitiv, precum si inlocuirea treptata a activitatii militare cu cea industriala, nu urmeaza unei ordini de succesiune absoluta. Opozitia dintre ele nu le face incompatibile, dimpotriva, exista etape istorice in care cele trei stari ale spiritului uman coexista efectiv, asa cum se intampla in Europa timpului sau. Instabilitatea Europei, considera Comte, este produsul unei tranzitii intrerupte, neincheiate, incomplete intre structurile sociale de tip teologic-militar si cele de tip stiintific-industrial. Depasirea acestei etape cadea in sarcina „reginei stiintelor”, sociologia, menita sa integreze toate stiintele particulare ce au ca obiect omul si societatea. Studiind statica si dinamica sociala, cercetand structura societatii si legile progresul in istorie, noua stiinta isi propunea sa introduca spiritul pozitiv in domeniul cunoasterii existentei umane si sa solutioneze astfel criza lumii moderne.

Imperativul neutralitatii teoretice intemeiate pe faptele de observatie se va dovedi insa un ideal irealizabil, caci si astazi, cum vom vedea mai departe, sociologia continua sa poarte cu sine urmele conceptuale ale filosofiei.

Opera lui Comte a fost continuata si dezvoltata in Marea Britanie de catre Herbert Spencer (1820-1903), care initiaza o sociologie de tip evolutionist, anticipand unele dintre ideile lui Ch. Darwin din „Originea speciilor” (1859). Spre deosebire de ganditorul francez, care opereaza cu modelul fizicii, Spencer va considera ca biologia, al carui domeniu se apropie cel mai mult de complexitatea celui social, poate constitui modelul cunoasterii sociologice. Societatea este privita de filosoful englez ca un organism viu, care tinde sa evolueze prin diferentiere si agregare de la forme simple la forme complexe. Atunci cand densitatea sociala creste, functiile sociale tind sa se diferentieze, legea oricarei dezvoltari organice fiind trecerea de la omogen la eterogen. In aceasta evolutie, competitia pentru resurse are rolul unui mecanism de selectie, care permite supravietuirea celui mai puternic. Pentru a face fata acestei aspre lupte pentru existenta ar trebui pregatiti si copiii. „Concurenta in viata moderna, scrie Spencer, este atat de ascutita incat putini sunt aceia care pot suporta efortul necesar fara daune. De pe acum mii de oameni cad sub puternica presiune la care sunt supusi. Daca aceasta presiune continua sa creasca, asa cum pare ca se va intampla, ea va pune greu la incercare chiar si constitutiile cele mai sanatoase. De aici decurge faptul de o importanta deosebita ca aceasta crestere a copiilor sa se desfasoare astfel incat sa-i pregateasca nu numai din punct de vedere intelectual pentru lupta care-i asteapta, ci sa-i faca apti sa suporte uzura si sfasierea acesteia” (Spencer, 1973, p.34).

In prelungirea ideii cresterii rolului individului in determinismul social, Spencer ajunge la o conceptie elitista, dezvoltata ulterior de catre exponentii darwinismului social[3] si imbratisata cu entuziasm in SUA de catre libertarianism .

Primul ganditor care utilizeaza un model teoretic cu o baza autentic sociala este Karl Marx (1818-1883), care nu s-a considerat un sociolog, dar a influentat puternic gandirea sociologica. Ca si pentru Comte sau Spencer, cercetarea structurilor si proceselor sociale avea o intentie practica, si anume, aceea de a rezolva criza umanitatii europene. Spre deosebire de cei doi insa, Marx a analizat dezvoltarea societatii din perspectiva unei paradigme economice. Pentru revolutionarul german, legile fundamentale ale istoriei pot fi identificate in structura economica a societatii. In viziunea lui Marx, nevoile vietii materiale ii determina pe oameni sa produca mijloace de existenta, iar pentru aceasta, ei trebuie sa intre in relatii unii cu altii. Modul de productie al unei societati, ca unitate dinamica a fortelor de productie si a relatiilor de productie, este elementul determinant al istoriei. Pe aceasta baza economica se inalta intreaga suprastructura juridica, politica, religioasa, artistica. Pe fundamentele metodologice ale dialecticii hegeliene, Marx intelege progresul istoric ca rezultat al tensiunilor dinamice dintre elementele sistemului. Conflictul determinant il constituie cel existent intre elementele modului de productie, in interiorul caruia acumularile cantitative duc la salturi calitative, adica la schimbarea unui mod de productie cu altul, care readuce relatiile de productie la nivelul de dezvoltare atins de fortele de productie. Succesiunea modurilor de productie nu se realizeaza de la sine, ci prin intermediul luptei de clasa. In orice societate bazata pe proprietatea privata asupra mijloacelor de productie fiinteaza, inevitabil, un conflict intre detinatorii de mijloace de productie si cei lipsiti de proprietate. Ajuns la apogeu, acest conflict se manifesta revolutionar, determinand trecerea la o formatiune social-economica superioara. Incheierea evolutiei in aceasta logica istorica a conflictului ar avea loc o data cu revolutia comunista, care ar duce la instaurarea unei societati armonioase, lipsite de proprietate si de clase sociale, o societate a dreptatii si justitiei sociale, in care dispare si statul, considerat instrument al exploatarii maselor. Dincolo de aceasta structura eshatologica[5] si de consecintele nefaste pe care le-au suportat tarile care au fost constranse sa experimenteze un model de societate ce se reclama de la utopia marxista, analizele pur tehnice ale mecanismelor economice ale productiei si ale relatiilor dintre componentele sistemului social au constituit un moment important in intelegerea societatii.



Un alt moment important in constituirea sociologiei stiintifice il reprezinta creatia lui Émile Durkheim (1858-1917), cel care precizeaza sistemul conceptual si metodologic al noii stiinte. Dupa unii comentatori, lucrarea sa Regulile metodei sociologice [1894][6], (1974) ar constitui actul de nastere a sociologiei riguros stiintifice. Durkheim este cel care propune primul curs universitar de sociologie si scrie prima lucrare de sociologie care se bazeaza pe prelucrarea statistica a datelor empirice recoltate in urma cercetarilor de teren, Sinuciderea [1897], (1993).

In conceptia lui Durkheim, domeniul sociologiei nu-l constituie nici indivizii in unicitatea lor si nici suma lor aritmetica, ci acele realitati cu caracter sui generis numite „fapte sociale”, care trebuie considerate ca „lucruri”, fiind exterioare individului si exercitand o presiune cu un rol coercitiv. Premisa de la care pleaca sociologul francez este aceea ca „socialul se explica prin social”. „Un fapt social, scria Durkheim, nu poate fi explicat decat tot printr-un fapt social”. Un astfel de fapt social este si educatia, prin care generatia adulta transmite generatiei tinere codurile culturale. Prin conceptul de „fapt social” Durkheim impune principiul dominatiei socialului asupra individului.

In replica la pozitia lui Durkheim, sociologul francez J. Gabriel Tarde (1843-1903), va sustine ideea ca procesele sociale fundamentale sunt cele de imitatie, opozitie si adaptare, sociologia avand rolul de a descoperi legile sociale care guverneaza aceste procese. Pentru Tarde, cadrul de referinta efectiva ramane cel individual pentru ca tot ceea ce pare a fi „fapt social” nu este la origine decat o „imitatie”. Prin intermediul ei apare un fel de numitor comun intre oameni si se dezvolta un gen de „contagiune” colectiva la distanta. Societatea – scrie G. Tarde – este imitatie, iar imitatia este o specie de somnambulism. Initiativele renovatoare, aduc lumii trebuinte si satisfactii noi, care se propaga sau tind a se propaga electiv sau inconstient, mai mult sau mai putin rapid, dar intr-o forma regulata, asemenea unei unde luminoase sau unei familii de termite. Prin urmare, socialul se explica prin actiunile individuale care genereaza, prin iradieri succesive, ceea ce Durkheim numea fapte sociale. Se deschid astfel doua orientari sociologice concurente, sociologismul sau holismul si psihologismul sau individualismul metodologic. Daca holismul sociologic se ghideaza dupa postulatul conform caruia individul este produsul structurilor sociale, individualismul considera ca pentru a explica un fenomen oarecare este indispensabil sa reconstruim motivatiile indivizilor implicati in fenomenul respectiv, fenomen care nu este decat rezultatul agregarii si compunerii comportamentelor individuale dictate de acele motivatii. Dihotomia celor doua perspective a dominat o buna parte sociologia secolului XX, abia noile sociologii incercand o sinteza a celor doua pozitii, pentru a surprinde „indivizii plurali produsi si producatori de raporturi sociale variate” (Corcuff, Ph., 2005, p.18).

Initiatorul unuia dintre cele mai influente curente sociologice contemporane este germanul Max Weber (1864-1920), autorul unei sociologii de tip interpretativ sau comprehensiv, care considera ca procesul de cunoastere a vietii sociale trebuie sa plece de la intelegerea actiunilor oamenilor. Simpla observatie a actiunilor pe care o persoana le savarseste nu spune mare lucru daca nu intelegi semnificatia pe care o are pentru acel subiect actiunea respectiva. De aceea el manifesta un interes deosebit pentru opiniile, valorile, intentiile si atitudinile care ne calauzesc comportamentul.

Asa se face ca in doctrina lui Max Weber conceptul de actiune detine rolul central, in jurul lui gravitand intreaga tesatura conceptuala. Insasi sociologia este definita drept stiinta a actiunii umane destinata optimizarii acesteia. Actiunile umane, considera sociologul german, pot fi grupate in patru categorii: actiuni rationale in raport cu un scop (actiuni in care autorul, utilizand anumite mijloace, urmareste atingerea unui scop); actiuni rationale in raport cu o valoare, in care actorul actioneaza nu pentru a obtine pur si simplu un rezultat si nici pentru a realiza un scop in sine, ci pentru a ramane fidel unei anumite valori asumate, a carei tradare ar conduce la depreciere sociala si la pierderea credibilitatii in fata celor din jur; actiuni afective sau emotionale, care decurg din starea de spirit a subiectului si din trairile lui sentimentale si, in fine, actiuni traditionale, impuse de traditii si obisnuinte; in cazul acestor actiuni – precizeaza sociologul german – actorul se manifesta nu in virtutea unui scop propriu si nici pentru ca-si reprezinta o valoare sau e afectat de o emotie, ci intrucat se conformeaza modelelor practicate in comunitate. Pentru a intelege comportamentele sociale este necesara decriptarea semnificatiei actiunii individului. Nasterea capitalismului este pusa pe seama valorilor si atitudinilor cuprinse in teologia protestantismului in dezvoltare [1905], (1993).

Alaturi de Weber, F. Tönnies, G. Simmel, Leopold von Wiese, W. Sombart, aduc si ei contributii valoroase la constituirea noii stiinte.

O data cu sfarsitul secolului al XIX-lea putem spune ca procesul de constituire a sociologiei s-a incheiat. In secolul XX problematica sociologiei s-a diversificat, structurandu-se diverse modele teoretice si metodologice de abordare a vietii sociale. Cu simplificarile pe care inevitabil le presupune o incercare de clasificare, putem distinge doua mari tipuri de abordari sociologice: abordarea obiectiva, fundamentata metodologic pe modelul stiintelor naturii si abordarea interpretativa, lansata de modelul propus de Weber.

Din clasa abordarilor de tip obiectiv fac parte, in ordine istorica, modelul evolutionist (Comte, Spencer, partial Marx), care urmareste in primul rand sa explice evolutia societatii; tot aici putem include si modelul conflictualist fundamentat de catre K. Marx, care pune la baza dinamicii societatii conflictul social. Daca versiunea marxista este centrata pe conflictul dintre clasele sociale antagoniste, teoreticienii contemporani ai paradigmei conflictualiste (e.g. , C. Wright Mills, Ralf Dahrendorf, Randall Collins, Lewis A. Coser) extind aria de cuprindere a analizei la conflictele dintre diverse grupuri de varsta, grupuri religioase, etnice sau rasiale, conflicte dintre profesii, dintre comunitati locale si puterea centrala etc.

In opozitie cu abordarea conflictualista, sociologii americani Talcott Parsons si Robert Merton, pe o linie ce vine de la Durkheim, vor impune paradigma functionalista sau structural-functionalista, intelegand societatea ca un ansamblu de structuri ce indeplinesc anumite functii, structura si functia explicand viata sociala.

T. Parsons este considerat cel mai important analist structural-functionalist in sociologia americana de dupa cel de-al doilea razboi mondial. In conditiile prosperitatii americane postbelice, care lasa impresia coeziunii sociale si adeziunii comune la valorile democratiei, Parsons dezvolta o teorie care inlocuieste conceptul marxist de conflict, cu cel de functionalitate. In viziune functionalista, societatea apare ca un sistem integrat si relativ stabil, ai carui membri sunt, in general, de acord in privinta valorilor fundamentale. Societatea tinde sa fie un sistem in echilibru sau stabilitate, elementele sale fiind explicate prin functiile pe care le indeplinesc in interiorul intregului. Orice schimbare sociala are efecte dezechilibrante, provocand nemultumiri daca nu se produce destul de incet, pentru a oferii sistemului timp pentru adaptare. Educatia apare ca element central al subsistemului socializarii, menita sa asigure stabilitatea si reproductia culturala a sistemului societal.

Elementul comun al functionalismului si structuralismului il constituie premisa conform careia comportamentele indivizilor se explica pe baza regularitatilor structurale care le preexista. Intrucat unitatea de analiza o constituie macrosocialul, sunt numite si teorii ale macronivelurilor

Sub influenta „sociologiei interpretative” a lui Max Weber, se va impune prin Charles Cooley (1864 – 1929) si mai ales prin G. H. Mead (1863-1931) orientarea interactionsita, potrivit careia societatea este o constructie a actorilor sociali aflati in interactiune. Interactionismul devine o perspectiva majora prin lucrarile lui Herbert Blumer (1900 – 1986), care consacra si termenul de interactionism simbolic.

Premisa de la care porneste interactionismul este aceea ca procesul social de baza, care creeaza si recreeaza permanent societatea, este interactiunea indivizilor. In interactiune se produc „simboluri” si reprezentari care constituie ceea ce numim realitate sociala. Interactionistii se concentreaza asupra problemei identitatii, indeosebi asupra sentimentului de sine care, sustin ei, este un produs social. In prelungirea acestei paradigme putem plasa etnometodologia (Harold Garfinkel), fenomenologia (Alfred Schütz) sau sociologia cognitiva (Aaron V. Cicourel). Unitatea de analiza a acestor teorii este reprezentata de grup, cuplu, sau chiar de actor social, motiv pentru care sunt considerate teorii ale micronivelurilor.

De constatat evolutia de la pozitivismul obiectivist al inceputurilor, cu ideea conform careia omul este ceea ce face structura (societatea, comunitatea, organizatia, grupul) din el, la subiectivismul interactionist sau etnometodologic, al interpretarilor si negocierilor actorilor sociali plurali in activitatea cotidiana[8]. Constructivismul actual (e.g. Anthony Giddens) incearca reconceptualizarea acestui dualism intre obiectivism si subiectivism, intre macrosociologii si microsociologii.

Cum poate fi inteleasa o asemenea diversitate de orientari teoretice si metodologice in interpretarea vietii sociale? In opinia noastra, epistemologia lui Thomas S. Kuhn (1976, 1982) este in masura sa ne ajute. Pentru Kuhn, diversele paradigme stiintifice ofera imagini alternative ale aceleasi realitati, asemenea unor jocuri puzzles; nici una dintre aceste imagini ale jocurilor stiintifice nu incheie o icoana definitiva a lumii, fiecare, cu figurine specifice surprinzand, dintr-un anumit unghi, anumite aspecte ale realului; nici una dintre paradigme nu este „adevarata” sau „falsa”, ci reprezinta imagini concurente si complementare ale diverselor fractiuni de realitate.

Schitam in urmatorul tabel principalele momente ale dezvoltarii sociologiei:

Text Box: • Auguste Comte – Filozofie pozitiva, (6 vol., 18height=341.2802124834 0 – 1842), in care este folosit pentru prima oara (18height=341.2802124834 8) termenul „sociologie”.height=341.2802124834 ;
• Harriet Martineau – Cum sa se observe obiceiurile si moravurile (18height=341.2802124834 8), prima lucrare de metodologie a cercetarii.height=341.2802124834 ;
• Karl Marx – Capitalul (1867).height=341.2802124834 ;
• Herbert Spencer – Principii de sociologie (188height=341.2802124834 ).height=341.2802124834 ;
• Lester F. Ward – Sociologia dinamica (188height=341.2802124834 ).height=341.2802124834 ;
• Emile Durkheim – Regulile metodei sociologice (1894), Diviziunea sociala a muncii (189height=341.2802124834 ), Sinuciderea (1897).height=341.2802124834 ;
• Ferdinand Tönnies – Comunitate si societate (1887).height=341.2802124834 ;
• Prima revista de sociologie (1895): American Journal of Sociology height=341.2802124834 ;
• Charles Horton Cooley – Natura umana a ordinii sociale (1902).height=341.2802124834 ;
• Max Weber – Etica protestanta si spiritul capitalismului (1904-1905). Economie si societate (1921).height=341.2802124834 ;
• Wilfredo Pareto – Tratat de sociologie generala (1917).height=341.2802124834 ;
• George Herbert Mead - Persoana, Eul si Societatea, (19height=341.2802124834 4)height=341.2802124834 ;
• Talcott Parsons – Structura actiunii sociale (19height=341.2802124834 5), Sistemul social (1951)height=341.2802124834 ;
• Robert King Merton – Teoria sociala si structura sociala (1949)height=341.2802124834 ;
• C. Wright Mills – Imaginatia sociologica (1959height=341.2802124834 ;
Figura 1. Principalele momente ale dezvoltarii sociologiei



(apud Mihailescu, I., 2003, pp.15-16)

Diversitatea paradigmatica in sociologie este completata de diversitatea subdisciplinara. Astazi, sociologia cuprinde peste 100 de subdiscipline, dintre care amintim: sociologia actiunii, artei, cotidianului, cunoasterii, culturii, dreptului, educatiei, electorala, familiei, juridica, loisirului, medicinii, muncii, politica, religiei, moralei, statului, stiintei, s.a. Ca domenii interdisciplinare amintim: socio-economia, socio-lingvistica, socio-psihologia s.a. Sociologia educatiei, sociologia scolii si sociologia educationala sunt ramuri sau specializari ale sociologiei, care au ca obiect specific analiza fenomenelor educationale.

1.3. Scoala romaneasca de sociologie

In finalul acestui istoric, se cuvine sa spunem cateva cuvinte despre sociologia romaneasca. Istoria sociologiei romanesti este prefigurata de activitatea si operele unor ganditori ca Nicolae Balcescu, Ion Ionescu de la Brad, Dionisie Pop Martian, Ion Ghica, Ion Heliade Radulescu, Mihai Eminescu, Spiru Haret, C. Dobrogeanu-Gherea si se continua cu nume mari ca Dumitru Draghicescu, Dimitrie Gusti, Petre Andrei, C. R. Motru, Traian Herseni, Miron Constantinescu s.a.

Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) a intreprins in premiera mondiala cercetari monografice cu profil zonal in judetele Mehedinti, Putna, Dorohoi si in zona Dobrogei, monografii complexe, care trateaza aspecte pedoclimatice si fitotehnice, statistice si economice, demografice si sociale, care atesta valoarea investitiilor in respectivele zone.

Continuator al activitatii lui Ion Ionescu de la Brad a fost Spiru Haret (1851-1912), om de stat si matematician, care prin „Mecanica sociala” – considerata dupa afirmatia lui Gaston Richard - „una dintre operele cele mai viguroase din Europa”, a realizat un remarcabil exercitiu de „punere in ecuatie a fenomenelor istorice” si a incercat o metoda certa de „inginerie sociala”.

Constantin Dumitrescu-Iasi (1840-1923), valoros colaborator al lui Spiru Haret si mare om de cultura, inaugureaza in anul 1896 primul curs de sociologie la Universitatea Bucuresti, urmat imediat de o initiativa similara a lui C. Leonardescu la Universitatea din Iasi, in anul urmator.

Dumitru Draghicescu (1875-1945)[9], unul dintre ctitorii Marii noastre Uniri de la 1 Decembrie 1918, este continuator al doctrinei lui C. Dumitrescu-Iasi si doctorandul lui E. Durkheim cu teza „Despre rolul individului in determinismul social”, in care releva rolul creator al individului in societate. In opinia sociologului roman, persoana nu este nici un simplu resort mecanic al angrenajului social, ca la Durkheim, dar nici o entitate absolut independenta, cum sustine Gabriel Tarde. In viziunea lui Draghicescu, individul este supus influentei sociale, dar, in acelasi timp, exercita o actiune creatoare. Sustinand rolul creator al individului si recunoscandu-i calitatea sa de producator de social, Dumitru Draghicescu a depasit asa-zisele antinomii dintre individ si societate, dintre mase si personalitate, dintre necesitate si libertate, orientandu-si demersul sau analitic spre constructii dialectice, din perspectiva unei doctrine sociologice cu un profund caracter umanist.

Un alt nume de prestigiu care s-a impus intregii lumii sociologice a fost Dimitrie Gusti (1880-1955), care a initiat un program national de cercetari concrete prin Scoala Monografica de la Bucuresti. D. Gusti intentiona ca prin monografii generale si zonale sa elaboreze harti cu caracter aplicativ, iar in final sa realizeze un atlas sociologic, care sa aiba intrebuintari stiintifice si administrative.

Format la seminarul lui Dimitrie Gusti, sociologul iesean Petre Andrei (1891-1940) a elaborat o conceptie integralista asupra societatii, in care analiza domeniului valorilor ocupa un loc important.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, situatia profesionala a sociologului (si a sociologiei) au devenit dramatice. Apreciata drept „stiinta burgheza” si atribuindu-i-se finalitati care – de fapt – nu-i apartineau, in anul 1948, printr-o „hotarare de partid”, sociologia a fost, literalmente, desfiintata. Scoala Monografica a lui Dimitrie Gusti isi inceta activitatea, iar in planurile de invatamant universitar, ca si in cele din invatamantul secundar, sociologia nu mai era prezenta. Abia in anul 1966 sociologia a fost repusa partial in drepturi, dar va fi din nou desfiintata (tot printr-o decizie „de partid”) in anul 1977.

In aceasta perioada de constrangeri ideologice, Miron Constantinescu, Traian Herseni, H. Stahl, ca si alti cercetatori formati la „scoala gustiana”, au continuat sa intreprinda cercetari de teren (fie in echipe, fie pe cont propriu) si au abordat teme de real interes, concretizate in lucrari de certa valoare stiintifica.

Astazi, cercetarea sociologica din Romania nu mai este constransa de cenzura ideologica, ci de cea materiala, comanda sociala pentru cercetare fiind extrem de restransa si adesea redusa la efectuarea sondajelor de opinie in scopuri comerciale sau electorale.

1.4. Sociologia educatiei, sociologia scolii si sociologia educationala

Inca de la primele incercari de elaborare a unei teorii stiintifice asupra vietii sociale, educatia a constituit o componenta esentiala a acestora, componenta prin care sunt reproduse in generatia tanara datele culturale ale comunitatii adulte.

Pe langa acest sens implicit, de segment al oricarei teorii sociologice globale, sociologia si-a structurat si specializat subdomenii care sa cerceteze fenomenele de tip educational. Dintre acestea, ramura sociologica cea mai generala este sociologia educatiei, care cerceteaza sub aspect sociologic fenomene legate de educatie, de la institutii, relatii, procese, functii ale educatiei, la raportul acesteia cu celelalte subsisteme, economic, politic, cultural, religios etc. Sociologia educatiei este o subdisciplina sociologica ce isi propune diagnoza si prognoza proceselor sociale de tip educational, in scopul solutionarii multiplelor probleme reale ce sunt legate de societatea educationala.

Primul curs de „stiinta educatiei” debuta in Universitatea din Paris in anul 1883, iar in anul 1887 se infiinteaza catedra de stiinta educatie din care facea parte si E. Durkheim. Din anul 1907 catedra ocupata de acesta devine sociologia si stiinta educatiei (cf. Stanciulescu, E., 1996, pp. 15-16).

In viziunea lui Durkheim, sociologia educatiei venea sa completeze pedagogia, inteleasa drept o disciplina normativa, ce-si propune sa elaboreze teorii despre modul cum poate fi conceputa educatia si nu despre modul in care ea se desfasoara in practica. Sociologia educatiei este noua stiinta care-si propune sa descrie fidel realitatea educationala, modalitatile concrete in care ea se desfasoara, iar pe baza acestor fapte sa propuna masuri de ameliorare a situatiei educative reale. Pentru ganditorul francez, „pedagogia este cu totul altceva decat stiinta educatiei”(Durkheim, 1980, p. 55). Noua stiinta a educatiei va avea ca obiect de studiu sistemele de educatie existente in fiecare epoca sau tara, tipurile de educatie practicate si explicatia acestora, analiza institutiilor pedagogice sub aspectul organizarii si functionarii lor. O astfel de stiinta se bazeaza pe faptele pe care doreste sa le amelioreze. Ea nu se reduce la speculatii privind preceptele si normele care pot regiza invatarea scolara; noua stiinta are ca obiect educatia in genere, „ca actiune permanenta si generala”, ce cuprinde atat educatia formala si constienta, ca si cea informala si uneori inconstienta, caci „nu exista perioada in viata sociala, nu exista chiar, am putea spune, o singura clipa din zi, in care tinerele generatii sa nu fie in contact cu cele mai in varsta ca ele, si in care, prin urmare, sa nu primeasca din partea acestora din urma influenta educativa, care se face simtita nu numai in momentele foarte scurte in care parintii sau educatorii comunica intentionat si pe calea invatamantului propriu-zis, celor ce vin dupa ei, rezultatele experientei lor. Exista si o educatie inconstienta, care nu inceteaza niciodata. Prin exemplul nostru, prin cuvintele pe care le pronuntam, prin actele pe care le savarsim, noi modelam incontinuu sufletul copiilor nostri” (Ibidem, p. 50).

Noua stiinta va avea in vedere toate aceste fapte educative date in observatie. Ca urmare, intrucat „educatia este ceva eminamente social, prin originile sale, ca si prin functiile sale”, pedagogia „depinde de sociologie mai mult decat oricare alta stiinta” (Ibidem, p. 63). De la sociologie pedagogia trebuie sa imprumute metodele de cercetare pentru a dobandi un plus de rigoare, prin cuantificarea dimensiunilor si variabilelor educatiei.

1.5. Problematica sociologiei educatiei

Ca si sociologia, nici sociologia educatiei nu este o stiinta unitara, omogena, cu o problematica univoca. Ca ramura distincta a sociologiei, cu relativa autonomie, sociologia educatiei are ca obiect studiul raporturilor complexe de determinare si influentare existente intre societate ca sistem social global si educatie ca fapt social.

Mai analitic, am putea spune ca sociologia educatiei urmareste descrierea, intelegerea, explicarea, diagnoza si prognoza activitatilor educative, a politicilor si practicilor educative ale diversilor actori, oferind, pe baze factuale, solutii la problemele esentiale de politica educationala.

In opinia unor autori (Diaconu, M, 2004) problemele fundamentale pe care le studiaza sociologia educatiei sunt legate de analiza structurala a sistemului educativ al societatii, analiza functionala a sistemelor educative si analiza evolutiva a acestora.

Cum teoriile sociologice pot fi grupate, dupa extinderea domeniului lor, in teorii macrosociologice si microsociologice, la fel si in abordarile de sociologie a educatiei pot fi desprinse aceste doua spatii analitice, spatiul macrosociologic, caz in care sunt analizate relatiile complexe de interactiune dintre institutiile educative, si, in primul rand, dintre scoala si societate, educatia fiind considerata un proces social si spatiul microsociologic, al analizei intrainstitutionale. Din aceasta perspectiva sunt analizate fenomene legate de organizatii si grupuri educative. Din ambele spatii, accentele pot sa cada pe elementele structurale, functionale sau dinamice.

Pentru alti autori (Isambert-Jamati, I. G. Maucorps, cf. Paun, 1982, p. 26), principalele probleme abordate de sociologia educatiei ar putea fi sintetizate astfel:

- institutiile scolare si societatea: scoala si schimbarea sociala, scoala si dezvoltarea economica, conditia cadrelor didactice, elevilor, studentilor in cadrul societatii;

- pedagogie si societate: clasa ca microsocietate, scoala ca organizatie, continutul invatamantului, conditiile sociale ale rezultatelor scolare, comportamentul educativ al familiei;

- scoala si inegalitatile sociale;

- educatia si stratificarea sociala.

In raport cu tipul specific de abordare, unii autori pun accentul pe analiza proceselor de socializare (orientare sociopsihologica), cu mecanisme si actorii implicati, cu functiile si disfunctiile acestora; alti autori se centreaza pe analiza scolii din perspectiva economica (orientarea socioeconomica), prin intermediul conceptelor de cerere si oferta sociala de educatie, eficienta, randament, rentabilitate, rata de revenire a investitiei in educatie, capital uman, reproductie sociala, in timp ce altii privilegiaza aspectele descriptiv-comparative (orientarea sociocomparativista) relevand interactiunile dintre factorii interni si cei externi ai dezvoltarii sistemelor educative..

Dintr-o perspectiva sistemica, ce comporta fluxuri de intrari si iesiri, M. Cherkaoui (1986) distinge trei subdiviziuni principale ale sociologiei educatiei:

a) sociologia intrarilor in sistem - subdiviziune ce necesita analiza functiilor educative ale familiei, a rolului societatii in directionarea accesului la educatie, a mediului extrascolar ca mediu formativ, a elevilor, ca beneficiari, cu caracteristici de varsta, sex, inteligenta, origine sociala, cultura, a profesorilor si administratorilor sub aspectul nivelului lor de instructie, a modului de recrutare, a statusului lor etc.;



b) sociologia institutiilor si a procesului intern de educatie, care vizeaza functionarea sistemului educational propriu-zis si relatiile acestuia cu alti factori ce au influente educative; accentul cade pe analiza educatiei institutional-scolare la toate nivelele, dar se extinde si asupra altor institutii cu rol educativ, cum ar fi biserica, armata, partidele politice etc.; analiza mecanismelor scolare presupune surprinderea valorilor ce regizeaza procesul de formare si a continuturilor de cunostinte divizate pe orizontala si verticala, tipul de pedagogie utilizat, regulile de evaluare care functioneaza in ierarhizarea performantelor, tipurile de relatii dintre profesor si elev etc;

c) sociologia iesirilor din sistem necesita studierea competentelor absolventilor, a nevoilor sociale de cadre calificate si a raporturilor dintre dezvoltarea socio-economica si sistemul de invatamant, a efectelor invatarii asupra stilurilor de viata, a comportamentelor si statusurilor sociale dobandite prin intermediul diplomelor scolare. Sintetizam cele spuse aici in urmatoarea schema:

Text Box: IesiriText Box: Sistemul
educativ
Text Box: Intrari


Text Box: - efectele invatarii 
- competentele absolventilor
- nevoile sociale de cadre calificate 
- raporturile dintre dezvoltarea socio-economica si sistemul de invatamant. 

Text Box: - componente (scoala, biserica, armata, partidele politice
- functionare 
- relatiile 
- valorile 
- tipul de pedagogie utilizat,
-regulile de evaluare care functioneaza in ierarhizarea performantelor, 
- tipurile de relatii dintre profesor si elev. 
Text Box:  - functii educative ale familiei
 - accesul la educatie
 - mediul extrascolar ca mediu formativ, 
- caracteristici de varsta, sex, inteligenta, origine sociala, nivelului lor de instructie cultura, a profesorilor 
- modul de recrutare, statusul lor.

(Socializare primara) (Socializare secundara) (Socializare tertiara)

Figura 2. Subdiviziuni ale sociologiei educatiei

Sociologia educatiei se intalneste cu alte discipline stiintifice in analiza fenomenului educational. Este vorba in primul rand de sociologia scolii, disciplina ce poate fi considerata o subramura a sociologiei educatiei, care isi circumscrie demersul la educatia de tip scolar, si, in al doilea rand, de sociologia educationala, disciplina didactica universitara adresata viitoarelor cadre didactice urmarind insusirea de catre acestea a unei viziunii sociologice globale asupra fenomenelor educationale. In contextul permeabilitatii granitelor diverselor stiinte sociale, sociologia interactioneaza si cu alte discipline sociale, cum ar fi psihologia educatiei, psihologia sociala, pedagogie sociala, psihosociologie sau sociopedagogia. Abordarea noastra nu isi propune delimitari stricte, din ratiuni de orgoliu disciplinar, ci incearca sa fructifice informatii conexe, considerate de catre noi utile celui ce va exercita profesia didactica. Este si motivul pentru care am considerat demersul nostru o introducere nu in sociologia educatiei, lucru ce ar fi necesitat studii sociologice efective asupra sistemelor educative din Romania prezentului, ci in sociologia educationala. Distinctia intre cele doua concepte este operata de sociologul american de origine poloneza Florian Znaniecki (1882-1958), (1970, pp. 53 – 62) pentru care functia sociologiei educatiei este aceea de a studia obiectiv si comparativ speciile distincte ale sistemelor sociale implicate in activitatea educationala, in timp ce sociologia educationala ar fi o disciplina didactica, menita a furniza viitorilor educatori cunostinte si deprinderi utile din domeniul sociologiei.

Pentru inceput vom analiza principalele paradigme sociologice asupra educatiei si socializarii, vom incerca apoi sa descifram relatia existenta intre reproductia sociala si reproductia culturala a societatii, context in care vom aborda si problema sansei la educatie. Aceste teme, continute in partea intai a cursului, se circumscriu unei analize preponderent macrosociale; in partea a doua, vom trece la un spatiu analitic microsociologic, analizand scoala in calitatea ei de organizatie si clasa de elevi in calitate de grup social cu trasaturi distincte. In finalul cursului vom face referinte la metodologia cunoasterii in sociologia educatiei, propunand cateva metode si tehnici ce pot fi utile profesorului in cunoasterea grupului scolar.

Vom incerca astfel sa ocolim capcana lucratorului de la caile ferate britanice, care, dupa o viata de munca exemplara prin disciplina si daruire, munca pentru care a fost distins de catre superiori, pune o intrebare ametitoare: „De ce oare a fost necesar sa bat cu ciocanul in roata trenului intreaga viata?” Intrebarea sa deschide doua nedumeriri: una metafizica, a optiunii dubitabile privind sensului unei existentei; cea de-a doua este pur tehnica: am stiut cum sa fac si am facut bine ceea ce am facut, dar nu inteleg de ce. Sunt prezente aici cele doua extreme ale pregatirii noastre: a metafizicianului, care intelege tot dar nu poate nimic, si a tehnicianului, care poate si face, dar nu intelege nimic. Scopul nostru este de a intelege pentru a putea face in lumina intelesurilor.



Cu titlu de exemplu putem cita opere ale lui Platon (in special dialogurile Republica si Legile), Aristotel (Politica, Etica Nicomahica), Augustin (Despre cetatea lui Dumnezeu), Thoma d’Aquino (Summa theologiae), Nicolo Machiavelli (Principele, Discursuri), Thomas Morus (Utopia), Thomaso Campanella (Cetatea Soarelui), Thomas Hobbes (Leviathan), J.J. Rousseau (Discurs asupra inegalitatii, Emil, sau despre educatie), Imm. Kant, (Intemeierea metafizicii moravurilor), Hegel (Principiile filosofiei dreptului, Prelegeri de filosofie a religiei), Alexis de Tocqueville (Despre democratia in America) s.a.

De remarcat, totusi, istoria curioasa a termenului pozitiv; se intampla cu acest termen una dintre erorile consacrate istoric, pe care nimeni nu le mai recunoaste ca fiind, la origine, erori interpretative. Se pare ca A. Comte voia sa sugereze prin abordare pozitiva ideea ca, spre deosebire de iluministi, deosebit de critici si negativisti, abordarea sa este pozitiva. Conceptul a ajuns insa sa desemneze stiinta empirica.

Teoriile darwinismului social constitue aplicatii ale principiului selectiei naturale la societatile umane.

Libertarianismul este o ideologie ce duce la extrem ideile liberale privind libertatea individului in raporturile cu statul.

Vezi in acest sens Mircea Eliare, (1992), Sacrul si profanul, Editura Humanitas, Bucuresti, pp.192 -193.

Vom utiliza pentru anul publicarii lucrarii paranteze patrate, iar pentru a indica editia din care citam, paranteze rotunde.

Vom utiliza, pentru economie in exprimare, abrevierea latina e.g. (exempli gratia) pentru „de exemplu”.

Vezi recenta tentativa a lui Bernard Lahire, de a realiza o sociologie psihologica (Omul plural. Catre o sociologie psihologica, Editura Polirom, Iasi, 2000).

Destinul lui Draghicescu este exemplar pentru destinul sociologiei romanesti si, in general, pentru cultura romana: doctorand al lui Durkheim, prezentat elogios de catre Em. Bautroux, Lévy-Bruhl, citat in lucrarile lui P. A. Sorokin, E. de Roberty, G. Bouthoul, A. Cuvillier, H. Backer s.a., colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu la Liga Natiunilor, cunoscut si admirat de catre personalitatile politice ale vremii, i se refuza in 1910 postul de profesor de sociologie si morala la Universitatea din Bucuresti si apoi la Iasi, invocandu-se continutul socialist periculos al operei sale, ajunge sa fie considerat un „ganditor de limba franceza”. (Pentru detalii vezi Virgil Constantinescu, „Ontologic si metodologic in conceptia determinista a lui Dumitru Draghicescu”, Studiu introductiv la Draghicescu, D., 1987, Ontologia umana, Editura Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti).






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1894
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site