Finantarea prin imprumuturi pe termen mediu si lung

Finantarea prin imprumuturi pe termen mediu si lung

Finantarea externa pe termen mediu si lung a firmelor are urmatoarele surse de adresare : imprumutul obligatar, imprumutul bancar si leasing-ul. Accesul la aceste surse este diferit, de la firma la firma si de la tara la tara, costurile sunt diferite pentru fiecare tip de finantare pentru ca si riscurile sunt diferite.

Cand o firma alege o sursa de finantare pe termen mediu sau lung, ea trebuie sa aiba in vedere anumite criterii sau factori pe baza carora sa se faca selectia. Desi criteriul final urmarit este cel al maximizarii averii actionarilor, lui ii premerg alte criterii importante. Dintre accestia amintim : costul, controlul firmei, disponibilitatea fondurilor, modificarea structurii capitalului, efectul asupra profitului pe actiune, costul de oportunitate. De asemenea, natura activitatii desfasurata de firma, rata de crestere a veniturilor, situatia competitivitatii si structura existenta a activelor dicteaza ce tip de finantare este preferabil.

A. Finantarea prin imprumut obligatar

Este cunoscut faptul ca pentru firme, de multe ori, capitalul propriu este nesatisfacator, iar cresterea acestuia poate prezenta greutati, mai ales ca urmare reticentei investitorilor determinata de situatia financiara mai putin fasta a unor firme sau de riscul prea mare asociat unei astfel de investitii.

In conditiile in care marile firme gasesc ca finantarea prin credit bancar este de ocolit (din cauza costului sau a conditiilor cerute de banci), ele au ca alternativa imprumutul obligatar. Deoarece accesul la acest gen de imprumut este limitat doar pentru firmele puternice si el se refera la sume importante ce trebuie sa fie imprumutate, cu toata dezvoltarea imprumutului obligatar pe pietele financiare nationale si internationale, el este totusi mai putin raspandit ca forma de finantare a majoritatii firmelor.

Imprumutul obligatar este un contract pe termen lung in care cel imprumutat emite obligatiuni catre investitori si este de acord sa efectueze plati de dobanzi si sa ramburseze la anumite date creditul obtinut detinatorilor de obligatiuni.

Obligatiunile sunt active financiare care dau nastere la un flux de plati, dinspre emitent spre investitor, ce constau dintr-o suma constanta platita periodic si o plata finala la scadenta formata din plata ultimului cupon si o suma globala numita valoarea la scadenta, sau valoarea nominala. Valoarea sumei restituite la scadenta de imprumutat este, in mod obisnuit, apropiata de suma primita de el la emiterea obligatiunii.

Suma transferata de la creditor la cel imprumutat esde denumita principal, pretul platit pentru utilizarea capitalului este, de obicei, exprimat ca procent din principal si se numeste rata cuponului, iar suma platita periodic ca dobanda investitorilor se numeste cupon.

Imprumutul obligatar poate fi obtinut de catre firme in urma realizarii unor emisiuni de obligatiuni care pot fi publice sau private. Principala deosebire dintre emisiunea publica si cea privata a datoriei este ca emisiunea privata plaseaza obligatiunile (datoria) direct la o institutie creditoare, nefiind deci oferita publicului.

Plasarea obligatiunilor este incredintata unui sindicat bancar care, de regula, garanteaza plasarea imprumutului (se angajaza sa cumpere intreaga valoare a obligatiunilor emise), primind pentru aceasta un comision adecvat. De asemenea, pentru ca firma sa realizeze vanzarea obligatiunilor prin care doreste sa se imprumute, ea trebuie sa incheie un contract cu o firma de administrare. Aceasta din urma trebuie aleasa de firma care emite obligatiuni si are menirea sa-i reprezinte pe detinatorii de obligatiuni. In mod obisnuit, firma de administrare indeplineste urmatoarele trei functii :

i. se ingrijeste ca termenii (clauzele) contractului de imprumut sa fie respetati ;

ii. gestioneaza fondul de amortizare constituit de emitent in vederea rascumpararii obligatiunilor ;

iii. reprezinta pe detinatorii de obligatiuni daca firma emitenta nu-si onoreaza obligatiile.

In general, contractul de imprumut obligatar este un document destul de voluminos si el include, in mare, urmatoarele clauze :

o termenii de baza referitori la obligatiune (valoarea nominala, durata imprumutului, rata dobanzii) ;

o descrierea activelor folosite pentru garantarea imprumutului ;

o descrierea acordurilor protectoare sau restrictive (o serie de limitari si restrictii impuse firmei emitente in vederea protejarii investitorilor de riscul nerambursarii creditului si dobanzilor) ;

o intelegeri privind fondul de amortizare folosit la rascumpararea obligatiunilor ;

o clauza rascumpararii ;

o informatiile pe care firma imprumutata trebuie sa le ofere pe intreaga perioada a imprumutului detinatorilor de obligatiuni.

Suma imprumutului, una din principalele caracteristici ale imprumutului obligatar, nu este limitata juridic, firma stabilind-o in functie de nevoile ei de fonduri si de capacitatea de rambursare pe care o detine. In practica, suma imprumutului obligatar este conditionata de situatia de pe piata financiara, adica de capacitatea de absorbtie a acesteia.

Durata imprumutului se stabileste in functie de nevoile de acoperit si de persistenta in timp a acestora, dar si de conditiile pietei ; daca rata dobanzii pe piata financiara este scazuta, este normal sa se prefere imprumuturi pe termen lung si, dimpotriva, cand rata dobanzii este mai ridicata, imprumutul obligatar se caracterizeaza prin termene mai scurte pentru nu a ocaziona costuri prea ridicate cu capitalul.

Rata dobanzii sau a cuponului constituie rata de venit promisa investitorilor in obligatiuni. Ea este stabilita de firma emitenta impreuna cu firma de administrare in functie de randamentul cerut de investitori, de rata dobanzii pe piata financiara, de riscul estimat in activitatea firmei si de durata imprumutului ; nivelul ratei dobanzii trebuie sa fie bine fundamentat pentru ca obligatiunile sa se vanda intr-un termen rezonabil.

Pretul de emisiune este suma platita de un investitor pentra a cumpara o obligatiune. Fata de valoarea nominala a obligatiunii, pretul de emisiune poate fi mai mare (cu prima de emisiune), egal sau mai mic (cu discont).

Pretul de rascumparare sau de rambursare este pretul pe care firma emitenta il plateste la scadenta detinatorului obligatiunii. Acest pręt, fata de valoarea nominala a obligatiuni, poate fi egal sau mai mare (cu prima de rambursare).

Rambursarea imprumutului obligatar se poate face prin urmatoarele modalitati :

o rambursarea prin amortismente constante sau serii egale (se retrag de pe piata obligatiuni intr-un procent anual constant, adica un numar egal de obligatiuni) ;

o rambursarea prin anuitati constante (firma varsa in fiecare an o suma constanta reprezentand amortismente plus dobanzi in vederea stingerii treptate a datoriei) ;

o rambursarea intregului imprumut la scadenta.

o rascumpararea prin Bursa este practicata atunci cand cursul obligatiunii respective este inferior valorii de rambursat (in general valoarea nominala, dar poate fi si cazul unei prime) ; trebuie aratat ca pot exista limitari prin lege ale numarului de obligatiuni rascumparate.

Costul pe care-l suporta intreprinderea in cazul apelarii la finantarea prin imprumut obligatar este format din costul cu dobanda platita periodic, de obicei anual, detintatatilor obligatiunilor care au subscris imprumutul obligatar si din cheltuielile ocazionate cu perfectarea imprumutului, care in principal se refera la sumele platite brokerului (societatii de servicii de investitii financiare) pentru plasarea imprumutului la investitorii. In general, costul imprumutului obligatar este mai ridicat decat al celui bancar obtinut pentru aceeasi perioada de timp.

B. Finantarea prin imprumut bancar pe termen mediu si lung

Imprumutul bancar pe termen mediu si lung este un imprumut obtinut pe langa o banca sau o alta institutie financiara si care trebuie rambursat intr-o perioada mai mare de un an. Acest gen de imprumut este, in mod obisnuit, negociat direct intre cel care solicita imprumutul si banca (sau alta institutie financiara).

Imprumutul pe termen mediu si lung este o sursa importanta de finantare a firmelor. El este preferabil imprumutului pe termen scurt (sub un an), deoarece asigura celui imprumutat un grad mai mare de siguranta. Decat sa aiba grija reinnoirii unui credit pe termen scurt, cel imprumutat poate obtine un credit pe termen mediu sau lung structurat in asa fel incat scadenta acestuia sa coincida cu viata economica a activelor ce vor fi finantate. Astfel, fluxurile de numerar ce vor fi generate de activele finantate pot servi la rambrsarea ratelor la imprumut.

La angajarea unui imprumut bancar pe termen mediu sau lung, firma trebuie sa ia in calcul trei factori :

costul cu dobanda ;

garantiile cerute de creditor ;

modul si termenele de rambursare.

Imprumutul pe termen mediu si lung are trei mari avantaje oferite celor care recurg la el : rapiditate, flexibilitate si costuri de obtinere relativ reduse. De asemenea, deoarece se negociaza direct cu cei care acorda creditele, documentele formale legate de obtinerea imprumuturilor sunt minime (si cheltuielile aferente, de asemenea).

Obtinerea sumelor necesare finantarii printr-un imprumut bancar pe termen mediu sau lung poate fi realizata mult mai rapid decat daca s-ar recurge la emiterea de obligatiuni. In plus, un alt avantaj al imprumutului bancar este cel al flexibilitatii viitoare a acestuia, ceea ce nu este cazul unui imprumut obligatar. Astfel, in cazul acestuia din urma, datorita numarului mare de detinatori de obligatiuni, este imposibil sa se obtina permisiunea de a modifica conditiile contractului, chiar daca aparitia unor noi conditii economice poate conduce la dorinta celui imprumutat sau a detinatorilor de obligatiuni de a le schimba. In schimb, in cazul imprumutului bancar pe termen mediu sau lung, cei imprumutati pot, in general, conveni cu creditorul sa modifice mutual conditiile contractuale.

Rata dobanzii pentru creditul bancar pe termen mediu sau lung poate fi ori fixa pe intreaga perioada de acordare a creditului, ori variabila. Daca se utilizeaza o rata fixa, aceasta va fi, in general, stabilita aproape de rata dobanzii obligatiunilor cu aceeasi scadenta si acelasi risc ca imprumutul bancar. Daca rata este variabila, aceasta va fi, in mod obisnuit, stabilita cu un anumit numar de puncte procentuale peste dobanda bancara de referinta sau rata interbancara oferita de piata (EURORIBOR sau LIBOR sau o alta). Aceste rate pot fi ajustate anual, trimestrial, lunar sau pe baza altor date specificate in contract.

Majoritatea creditelor pe termen mediu si lung sunt garantate, iar contractele de credit prevad si acorduri restrictive care sa dea o mai mare certitudine creditorului in legatura cu recuperarea creditului acordat.

In privinta rambursarii, contractul de credit pe termen mediu sau lung prevede, in mod obisnuit, ca valoarea creditului sa fie amortizata pe intreaga perioada de angajare a acestuia. Aceasta inseamna ca firma va trebui sa plateasca periodic rate egale pentru rambursarea creditului si achitarea dobanzii. Prin acest mod de rambursare se reduce riscul creditorului de a nu resupera creditul.

In unele cazuri, in contractul de credit pe termen mediu si lung se prevede si o perioada de gratie (perioada in care nu trebuiesc rambursate rate la credit). Perioada de gratie este destinata sa permita firmei imprumutate sa se organizeze de asa natura incat sa inceapa sa genereze suficiente fluxuri de numerar inainte de a incepe rambursarea creditului. In acest caz, dobanda in suma absoluta se calculeaza cu formula :

D = C Tm r

D = dobanda calculata pentru creditul angajat ;

C = suma initiala a creditului ;

Tm = perioada medie de acordare a creditului ;

r = rata anuala a dobanzii.

Perioada medie de angajare a creditului se poate obtine cu formula :

Tm =Tg +

Tg = termenul (perioada) de gratie ;

Tr = perioada in care are loc rambursarea ;

Ir = intervalul dintre doua rambursari consecutive.