Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


ELITE SI STRATEGII POLITICE IN MISCAREA NATIONALA ROMANEASCA DIN TRANSILVANIA (1869-1894). STUDIU DE CAZ: DISPUTA ACTIVISM-PASIVISM

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Atentatul asupra lui Kennedy
Protocoalele Inteleptilor Sionului
ULTIMILE ZILE DE PACE
Orasele romane din Moesia
Mercantilisti si fiziocrati - Mercantilismul, Fiziocratismul
Condamnarea comunismului de catre comunisti si condamnarea condamnarii de catre anticomunisti
John Browne
William, Alice si Rose Allen Munt
Traficul cu opium al casei regale engleze
STATUL SI DREPTUL ROMANESC IN PERIOADA 1866-1918


ELITE SI STRATEGII POLITICE IN MISCAREA NATIONALA ROMANEASCA DIN TRANSILVANIA (1869-1894). STUDIU DE CAZ: DISPUTA ACTIVISM-PASIVISM




Literatura istorica romaneasca avand ca subiect elitele nu este una foarte bogata, asa cum remarca unul dintre cei mai avizati cercetatori in domeniu.[1] Desi numarul studiilor care abordeaza aceasta tema a crescut in ultimii ani, materializandu-se chiar in lucrari de mari dimensiuni, terenul nu este decat foarte putin defrisat. Paradoxal, in timp ce Partidul Liberal si cel Conservator, in ciuda inexistentei unor fonduri arhivistice proprii, au beneficiat de monografii solide iar cel dintai chiar de un studiu al elitelor, Partidul National Roman din Transilvania si Ungaria (in continuare PNRTU), ale carui fonduri, catalogate, sunt disponibile in arhive, nu are nici pana astazi o monografie completa, cu atat mai putin studii dedicate exclusiv elitelor. Exista mai multe lucrari si studii consistente avand ca subiect miscarea nationala, o serie de biografii ale unor personalitati ardelene, colectii de corespondenta, sute de studii de mici dimensiuni, dar nu exista o analiza a PNRTU ca partid, a elitelor sale, a modului de functionare, a comunicarii ierarhice, a multitudinii de aspecte care definesc existenta unei formatiuni politice

Istoriografia a luat ca pe o axioma statutul de partid politic al PNRTU, fara a incerca, in consecinta, sa il mai demonstreze. La fel s-a procedat cu predecesoarele sale, Partidul National Roman din Banat si Ungaria (in continuare PNRBU) si Partidul National Roman din Transilvania (in continuare PNRT), formatiunile a caror fuziune a dat nastere, in mai 1881, PNRTU. Probabil cea mai putin frecventa intrebare pusa de istoricii miscarii nationale a fost cea legata de modul de functionare si de dinamica interna a formatiunilor politice romanesti de dupa 1869. Dincolo de ideologie si solidaritate etnica, trebuie sa luam in considerare existenta unui sistem care permitea buna functionare a acestora si, de asemenea, sa incercam identificarea si explicarea mecanismelor acestui sistem. Nu putem porni de la premisa ca doar spiritul national era suficient pentru a ii organiza pe romanii din dubla monarhie si a determina polarizarea ideologica. In definitiv, inainte de a fi romani, erau si ei oameni, angrenati intr-un sistem social care ii conditiona politic, ii favoriza sau ii defavoriza, ii propulsa ierarhic sau ii plafona, ii determina sa opteze pentru un curent sau altul si din alte motive decat cele pur ideologice.

Prezenta cercetare are ca obiect studierea relatiilor sociale identificabile in cadrul elitei politice romanesti din Transilvania dualista (PNRT, PNRTU si, tangential, Partidul Moderat Roman) precum si scoaterea in evidenta a rolului important jucat de aceste relatii in cunoscuta disputa interna dintre activisti si pasivisti. Constantul esec al activistilor in luptele pentru putere din interiorul PNRT (1869-1881) si al PNRTU (1881-1894) nu poate fi integral explicat fara intelegerea strategiilor politice ale adversarilor pasivisti. Pe de alta parte, „renasterea” activismului, in 1905, are la origine nu doar o traditie ideologica ci si persistenta unor factiuni activiste, dintre care, cel putin grupul tribunist de la Arad era rezultatul unor strategii de reproducere, dezvoltate de vechea elita activist-sagunista.

Repere teoretice

Cercetarea relatiile sociale din interiorul miscarii nationale in general si a grupului activist in particular presupune abordarea unei destul de vaste problematici, incluzand studiul relatiilor dintre elite si electorat, identificarea parghiilor de control politic si a strategiilor de reproducere a elitelor, a legaturilor de rudenie, profesionale, confesionale, afective, care ii apropiau/indepartau pe membrii elitei. Aria de interes a studiului nostru este, insa, mai restransa, urmarind doar identificarea parghiilor de control utilizate de elite, a unor strategii de reproducere si a legaturilor personale care functionau in interiorul corpului de conducere al partidelor romanesti din Transilvania dualista. Acest din urma aspect este important in masura in care poate ajuta la intelegerea modalitatilor de recrutare a elitelor de nivel secund si tertiar, cele care decideau, prin vot, directia politica la conferintele PNRT si PNRTU.

Fundamentarea teoretica a demersului nostru presupune apelul la metode preluate din stiintele sociale (sociologie, antropologie) pentru a sustine o cercetare istorica. Totodata, pornind de la realitatile din interiorul PNRTU, nu ne putem stabili ca punct de plecare premisele unei singure teorii, pe care sa o imbratisam integral. Desi la prima vedere teoriile elitelor par cele mai usor aplicabile in cazul unui studiu precum cel de fata, nu am putut ignora nici sugestii pluraliste, imprumutate dinspre mai noile teorii ale grupurilor de interes. Cel mai dificil aspect este, probabil, adaptarea instrumentarului teoretic (elaborat, in general, pentru studii la nivel statal) realitatilor din interiorul unui singur partid, de factura etnica si nu politica, neimplicat vreodata in procesul de guvernare. Credem, insa, ca aceasta adaptare este posibila, mai mult, ca ea este necesara daca vrem sa sporim calitativ studiul miscarii nationale.

Teoriile elitelor, aparute ca replica la cele marxiste, sustin ca toate parghiile sociale conduc, in ultima instanta, la un cerc relativ restrans de persoane: membrii elitei. Existenta elitelor este privita nu doar ca necesara ci si ca perfect naturala in conditiile in care reprezentantii sai sunt singurii capabili sa gestioneze politic societatea, sa ii stabileasca obiectivele si sa ii imprime directiile de dezvoltare.[3] Marea masa a populatiei este subordonata, astfel, acestor elite, care, teoretic, o reprezinta prin intermediul sistemului democratic. Sociologii clasici ai elitelor (Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca), antisocialisti dar si antiliberali, au exprimat si o serie de rezerve fata de aceasta forma de conducere, care permitea unei minoritati sa ajunga in pozitie dominanta, folosindu-se si de alte mijloace decat mecanismul democratic al alegerilor. G. Mosca, de exemplu, a sustinut ca reprezentantii nu sunt alesi de electorat ci ii sunt impusi electoratului de catre liderii de opinie ai elitei.

In opinia lui James H. Meisel, elita politica este caracterizata de cei trei C: constiinta (ca grup coeziv), coerenta (persoane care au aceeasi origine sociala, au trecut prin acelasi sistem de invatamant, impartasesc aceleasi loialitati), conspiratie (unitatea de scopuri a membrilor).[6] Ca urmare a situatiei de putere si a intereselor se formeaza un „esprit de corps”, ceea ce conduce la o alta afirmatie a teoriilor clasice: puterea naste putere si la un lant cauzal a carui finalitate consta in declararea imposibilitatii controlului majoritatii asupra elitei. Aceasta devine autonoma de corpul social care a propulsat-o. Totusi, nici cei mai inversunati elitisti nu au respins complet existenta unor conditionari ale elitelor venite dinspre mase.

Cercetatoarea americana Shirley L. Zimmerman identifica premisele influentei grupurilor elitiste in: numarul membrilor, puterea financiara, forta organizatiei, coeziune si acces la factori de decizie.[8] Acceptand posibilitatea existentei mai multor grupuri elitiste, abordarea sa se apropie de teoriile pluraliste.

Aceste teorii sustin implicarea mai multor factori decizionali (actori) in procesul politic: corpul electoral, organizatii, mari companii si trusturi, grupuri de interes etc. Relatia dintre actori si conducerea politica, precum si ponderea actiunii lor sunt diferit valorizate de diversi teoreticieni. Din acest grup pluralist, teoria cu cea mai larga aplicabilitate in cazul subiectului nostru este cea a grupurilor de interes. Cea mai simpla definitie a unui grup de interes il identifica cu un “corp de indivizi care impartasesc aceleasi scopuri politice si incearca sa influenteze politica”.[9] Sarcina sistemelor politice ar fi deci sa pastreze un echilibru intre dezideratele tuturor grupurilor de interes implicate. Atata timp cat sarcina e dusa la indeplinire cu succes, sistemul politic se mentine.

Asa cum am precizat mai sus, ambele tipuri de teorii sunt elaborate pentru a fi aplicate unor sisteme politice si statale. Pot fi ele adaptate pentru a constitui premisele unui studiu referitor la un partid? Functioneaza in interiorul unui asemnea organism aceleasi reguli ca in interiorul unei societati? Dat fiind caracterul lor mai degraba etnic decat politic, partidele romanesti din Ungaria dualista pot constitui un camp de studiu relevant? Ce alte imprumuturi teoretice sunt necesare pentru a completa teoriile mai sus prezentate si a facilita aplicarea lor in studiul vietii politice a romanilor ardeleni in secolul al XIX-lea? Speram ca raspunsurile la aceste intrebari sa se constituie intr-un relativ coerent suport metodologic pentru studiul de fata.

In ceea ce priveste aplicabilitatea teoriilor elitelor si a grupurilor de interes in cazul partidelor politice, nu credem ca exista incompatibilitati de principiu. Partidul functioneaza conform aceluiasi sistem electiv piramidal ca si statul: baza alege, teoretic in cunostinta de cauza, un varf (elita), care, ulterior, imprima directia politicii statului/partidului in functie de afilierea la o ideologie sau de interese temporare. In orice partid regasim elite, structurate pe niveluri, in functie de importanta pe care o au in procesul decizional: conducerea la varf, elite regionale si locale. Nivelurile sunt interdependente, deoarece sistemul electiv reprezentativ din interiorul partidului conditioneaza supravietuirea varfului de votul elitelor de categoria a doua si a treia, in cadrul congreselor si/sau conferintelor. Cel putin acesta este procesul intr-o societate democratica. In aceste conditii, conform opiniei exprimate de S. L. Zimmerman, in interiorul grupului echilibrul este mentinut prin: compromis, negocieri, schimb, formarea unor coalitii si rotatia cadrelor.

De asemenea, membrii partidului sunt, inevitabil, implicati intr-o increngatura de relatii sociale: de amicitie, de colegialitate, de rudenie prin alianta sau de sange. Fie ca anticipeaza intrarea in partid, fie ca s-au format dupa, aceste legaturi au rolul bine stabilit de a intari coeziunea interna a grupului si sunt valorificate ori de cate ori este nevoie de afisarea solidaritatii interne. Atunci cand au loc lupte pentru putere in interiorul partidului, apartenenta membrilor la o factiune sau alta nu este conditionata doar ideologic ci, frecvent, si social. Teoria grupurilor de interes poate explica cel mai pertinent modul in care conflictele interne sunt gestionate in asa fel incat sa nu conduca la divizarea formatiunii.

Pentru a studia elita PNRT (1869-1881) si PNRTU (1881-1894) este nevoie, inainte de toate, de delimitarea sa, prin identificarea membrilor si a modului in care era aceasta stratificata. In principiu, membri ai elitei pot fi considerati toti cei care luau parte ca delegati, cu credentionale, la conferintele partidului. Criteriul pe care il propunem pentru stratificarea elitei este reprezentat de nivelul la care actioneaza aceasta. In varful ierarhiei pot fi regasiti membrii comitetelor centrale electorale (in continuare CCE) ale partidelor. Acesta este si cel mai flexibil dintre niveluri, caci componenta CCE se modifica, partial, odata la trei ani. Exista, bineinteles, si membri consacrati, pe care doar disparitia fizica, simtamantul apropierii ei sau desfiintarea formatiunii ii scot din conducerea partidului (George Barit, Ioan Ratiu), dar majoritatea celor din forurile de conducere ale PNRT si, ulterior, ale PNRTU nu obtin niciodata mai mult de trei mandate.

La nivelul secund se afla elitele comitatense: presedinti si vicepresedinti ai cluburilor/comitetelor electorale comitatense si districtuale, care nu fac parte din CCE. Bineinteles, in majoritatea cazurilor membrii CCE sunt si lideri comitatensi, ceea ce face ca granita dintre elitele de nivel prim si secund sa fie relativ permeabila, in functie de necesitatile momentului. Atunci cand in varful ierarhiei pot fi regasiti prea multi reprezentanti ai aceluiasi comitat se poate vorbi despre aparitia unor poli de putere, a caror studiere ar putea da, partial, masura relatiilor centru-periferie din interiorul miscarii nationale. Tratarea unui asemenea subiect, mult prea vast, nu intra, insa, in intentiile prezentului studiu.

In fine, la al treilea si cel mai jos dintre niveluri se afla elita cercuala, reprezentata de toti cei care participa la conferintele PNRT ca delegati cu credentionale, fara a ocupa vreodata functii de conducere. Rolul lor este sa ofere material uman electoral pentru conferinte si sa se ocupe de mobilizarea (sau, mai frecvent, demobilizarea) electorilor romani in perioada alegerilor.

Natura raporturilor dintre membrii elitei este conditionata de existenta unui sistem care permite celor din varful piramidei sa dirijeze cu succes nivelurile inferioare. Un asemenea sistem este sustinut de cativa piloni in jurul carora se construiesc doua mari tipuri de relatii: coezive, centripete (rudenia, colegialitatea, amicitia, bazate pe status, ierarhice, generate de datorii) dar si corozive, centrifuge (concurenta, dusmania, plata unor “vechi polite”). Pentru cazul special al PNRT si PNRTU, “cei trei C” ai teoriei lui J. Meisel au o dubla functionalitate. In relatiile cu exteriorul elita manifesta constiinta de grup, apare ca entitate coerenta etnic si prezinta o relativa unitate a scopurilor (conspiratia). In interior, ea este polarizata in grupuri de interes, care prezinta la randul lor toate cele trei atribute, chiar mai bine definite la nivelul factiunilor decat pentru ansamblul elitei.

Relatii intraelitare si strategii de reproducere ale elitei activiste

Ceea ce ne propunem in continuare este identificarea relatiei dintre apartenenta activistilor membri ai PNRT si PNRTU la anumite grupuri de interes si functionarea structurilor interne ale partidului. Chiar in faza de coagulare a formatiunii, in 1863, iata cum isi imagineaza Dumitru Moldovan, consilier aulic, functionarea miscarii nationale in alegeri: “Acum sa vedem cum am putea noi reiesi cu pluralitatea votelor. Eu asa am calculat si am scris si lui Axenti, episcopului Sulut, Feti, Pop in Sebes si o sa scriu si episcopului Saguna, am ordinat apoi fratelui meu in Deva: 10 romani bravi compun un comitet, acestia castiga catalogul intreg al contributiilor cu si peste 8f., daca nu altmentrelea si cu bani. Acolo va vedea cine este alegator indreptatit. Tot insul din cei 10 castiga alti 10-20 cunoscuti romani. Cestii din urma castiga pe frate, var, nepot, cuscru, etc., etc.”

Acest sumar citat contine intreaga schema normativa dupa care ar fi trebuit sa se desfasoare lupta politica a romanilor: organizarea de catre lideri a comitetelor cercuale si comitatense, obtinerea datelor necesare pentru a evalua sansele, sustinerea unei propagande electorale si atragerea votantilor. Mijloacele de atingere a obiectivelor erau printre cele mai “politice” cu putinta: mituirea si utilizarea relatiilor sociale si familiale in scop propagandistic. De la teorie la practica drumul era insa lung, ceea ce nu inseamna ca sistemul nu era, partial, aplicabil, atunci cand interesele o cereau. Din pacate interesele nu au cerut-o numai in alegerile dietale ci, asa cum era de asteptat, si in lupta interna pentru conducerea partidului. Dupa 1869, nemaipunandu-se problema alegerilor dietale, practicile preconizate de D. Moldovan sunt, intens si cu succes, utilizate doar in confruntarile din interiorul PNRT si PNRTU.

Apelul la asemenea practici presupune, insa, existenta unui sistem deja format de relatii in interiorul elitei, care sa permita celor din varful ierarhiei controlarea, cu succes, a nivelurile inferioare. Rudenia reprezinta, in marea majoritate a cazurilor, factorul garant al unei puternice coeziuni si un pilon de baza al oricarui sistem de relatii intraelitar. Istoricul Lucian Nastasa considera ca “alianta prin casatorie permite indivizilor sa dezvolte un sistem de schimb interfamilial bazat pe reciprocitate si in cadrul caruia functia de asigurare, de incredere, nu este neglijabila. Este aproape singurul mod de a patrunde intr-o retea durabila de obligatii si loialitati, care presupune nu numai angajamente dar si profituri materiale sau simbolice.”[12] Plecand de la aceasta constatare, trebuie insa sa adaugam ca, in interiorul miscarii nationale, prezenta unor loialitati bazate pe relatii maritale nu este foarte frecventa iar atunci cand exista este intotdeauna dublata de alti piloni.

Cazul cel mai relevant, prin perfecta concordanta cu teoria, dar, totodata, aproape singular, este cel al relatiei dintre Diamandi Manole si Nicolae Cristea, cel din urma fiind casatorit cu sora negustorului brasovean. Nu putem decat sa presupunem ca totul a fost organizat in cercurile sibiene pe care le frecventau amandoi, din motivele nu foarte greu de presupus: N. Cristea avea in 1869 o varsta tocmai potrivita (35 de ani) iar zestrea sotiei trebuie sa fi adus un sprijin material consistent fiului de taran din Ocna Sibiului, pe atunci redactor la Telegraful Roman. Si poate ca nici anul casatoriei, 1869, nu a fost chiar intamplator ales. Indiferent ca a avut loc inainte sau dupa conferinta de la Miercurea, mariajul, pregatit cu siguranta de ceva timp, venea sa stranga relatiile in interiorul grupului activist aflat in defensiva dupa 1867.

Nu stim cum a evoluat viata de cuplu a celor doi soti, dar cu siguranta relatia dintre N. Cristea si D. Manole a functionat mult timp in cei mai buni parametri, dublata de o puternica amicitie si de loialismul comun fata de ideile activiste saguniste. Cei doi au facut parte din Consistoriul arhidiecezan, au fost delegati la congresele bisericesti ortodoxe, au sustinut aparitia Tribunei in 1884.

Spre sfarsitul vietii relatiile au devenit mai incordate, dupa cum lasa sa se intrevada memoriile lui N. Cristea. O serie de neintelegeri anterioare sunt completate de interventia negustorului in afacerea vanzarii unei case mostenite de sora sa in 1897: “Sunt 8 zile de cind a venit sotia mea de la afacerea contractului si primirea banilor pentru casa vanduta. Eu, insa, nici azi nu stiu cu ce bani a venit de la Brasov. A urmat sotia mea de la sine in chipul acesta sau indrumata de frate-sau, nu stiu, dar fapta e ca asa s-a intamplat. Sa cad la o nenorocire cum se intampla intre oameni, oare ce-as pati din partea scumpelor neamuri.”[13] Rezultatul, foarte probabil, a fost o completa distantare, caci N. Cristea va omite sa mentioneze in “Jurnal” pana si decesul negustorului brasovean, de care fusese atat de apropiat intr-un timp, ca prieten si ruda prin alianta.

Perechea de cumnati D. Manole/N. Cristea nu este singura identificabila in cadrul elitei. Alte doua figuri relativ importante ale activismului brasovean se aflau in aceeasi postura: George B. Popp, negustor, prieten cu D. Manole si Ioan Lengher, profesor la gimnaziul ortodox, acesta din urma fiind casatorit cu sora celui dintai.[14] Legaturile maritale nu erau, insa, singurele viabile. In spatele grupului activist se ascund, de multe ori, diverse relatii de rudenie care intra in functiune atunci cand e nevoie. Nu intamplator, in grupul tribunist regasim mai multe perechi de frati (Eugen si Aurel Brote, Septimiu si Tit Liviu Albini), veri (Eugen Brote/ Daniil Popovici-Barcianu), unchi si nepoti (Ioan Slavici/ Ioan Russu-Sirianu). Brasoveanul I. Lengher, la randul sau, era inrudit nu doar cu G. B. Popp ci si cu familia avocatului Nicolae Stravoiu, un sustinator infocat al activismului.

Legaturile de rudenie se combina, de multe ori, cu cele profesionale, cum este cazul brasovenilor D. Manole, G. B. Popp si Ioan Dusoiu. Toti trei sunt negustori, sagunisti convinsi si sustinatori financiari ai Tribunei.[15] Cu alte ocazii, tocmai rudenia genereaza integrarea profesionala. In timpul crizei Scolii de fete din Sibiu, in 1886, se afla ca directorul D. Popovici-Barcianu, care era var prin alianta cu directoarea Elena Pop (aceasta era sora sotiei sale) impartasea aceeasi relatie de rudenie cu Eugen Brote si o angajase, fara concurs, in postul de profesoara de limba franceza, pe d-ra Brote, sora tribunistului si, implicit, verisoara sa.

Aceste practici, prin care odata ajuns intr-o pozitie de raspundere un individ isi ajuta rudele sa acceada la anumite posturi, erau specifice intregii societati in epoca. In vara lui 1865, la banchetul ce a urmat inchiderii “Reichsrat”-ului, contele György Haller ii explica lui Ioan cav. de Puscariu ca refuzase capitania Cetatii de Balta deoarece nu putea multumi “vre-o doua sute de aspiranti flamanzi de 20 ani. Ar fi fost vai de mine de nu le puteam da la toti paine.” [17]

Ulterior, I. Puscariu sustine ca a fost indepartat din capitania Fagarasului din cauza intrigilor mitropolitului Alexandru Sterca Sulutiu, care urmarea sa il impuna pe nepotul Iosif Sulutiu, pe atunci capitan al Cetatii de Balta. Manevra nu a reusit, guvernatorul, contele Emanuel Péchy, numind un alt greco-catolic, Vasile Tamas, fost “concipist gubernial”. E adevarat ca I. Puscariu nu trebuie crezut neconditionat, el exagerand deseori in memorii, dar manevra pare logica, luand in considerare faptul ca Fagarasul era un centru traditional activist, in care un om al lui A. Sterca Sulutiu, ruda apropiata pe deasupra, ar fi fost mai mult decat nimerit.

Relatiile profesionale, chiar daca nu includeau rudenia, generau dependente si loialitati, mai ales atunci cand era vorba de ajutorul acordat in obtinerea unor posturi. Printre cei patru votanti activisti de la Miercurea s-a aflat si Iuliu Bardosi, personaj despre care, din pacate, cunoastem prea putine lucruri. Stim insa ca, la un moment dat, inainte de conferinta de la Miercurea, din martie 1869, este angajat in Ministerul Cultelor pe postul de consilier de sectiune pe probleme greco-catolice, la propunerea si cu largul sprijin al lui Puscariu,[19] ceea ce explica pozitia sa la conferinta.

Aparitia unor loialitati ca forma de expresie a bunelor relatii nu implica in mod necesar existenta inrudirii sau a relatiei profesionale. Prin pozitia care ii permitea sa sprijine, aparent neconditionat, orice persoana sau initiativa care i se parea meritorie, dar si prin rolul activ jucat in toate domeniile vietii publice, mitropolitul Andrei Saguna a reusit sa se impuna ca cea mai importanta figura clericala romaneasca din monarhia habsburgica in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Traducand situatia in termeni pur sociologici, sistemul de loialitati construit in jurul sau are la baza, alaturi de pozitia ierarhica, functiile darului si charisma personala. Recunoastem ca astfel formulata, abordarea poate fi acuzata de cinism dar, in definitiv, sprijinul acordat celor din cercul apropiat nu reprezinta decat o forma de cadou, care trebuie returnata, mai devreme sau mai tarziu, sub o forma sau alta.

Si pentru a demonstra ca ajutoarele acordate nu erau in nici un caz dezinteresate sa il citam pe insusi Saguna, care, nemultumit de purtarea lui V. Ladislau Pop, ii descrie lui Dumitru Moldovan, in 1862, conditiile pe care le pusese pentru a il ajuta sa primeasca titlul de baron: “fiindca biserica si natia te face baron, asa ajungand timpul acela sa faci biserecei un sacrificiu frumos, si el au fagaduit ca va face.” [21] Termenii nu trebuie sa insele, caci biserica si natia urmau sa isi ceara rasplata, cu siguranta, tot prin intermediul inaltului arhiereu.

Nicolae Cristea, sprijinit de A. Saguna, a ramas fidel acestuia si a continuat, la randul sau, acelasi sistem, promovand grupul de tineri de la Telegraful Roman care au format viitoarea generatie tribunista. Unul dintre acesti tineri era D. Popovici-Barcianu, care, in 1869, la sfatul si cu sprijinul mitropolitului, pleaca in Germania, cu o bursa a guvernului maghiar (sau a ministrului Eötvös personal, nu e foarte clar cine oferise banii) pentru a studia organizarea scolilor primare.[22] Intors in Ardeal, va ramane un fidel sprijinitor al curentului sagunist si al tribunistilor, activand si la Telegraful Roman.

Chiar daca in ecuatie nu intervine in mod necesar un ajutor material sau simbolic, charisma si o relatie de traditionala prietenie se pot dovedi suficiente pentru a garanta loialitati care se transmit pe cale familiala. Antoniu Bechnitz a fost un bogat negustor din Sibiu, apropiat al lui Saguna, care l-a si numit, prin testament, membru al comisiei administrative a “Fundatiei Saguna”.[23] Fiul sau, Ioan Bechnitz, educat la Heidelberg, Viena si Leipzig, mostenitor al unei averi insemnate, nu a intrat niciodata in marea politica, preferand sa ramana in jurnalistica, evident, in cercul Telegrafului condus de N. Cristea. In 1867, tanarul, aflat la studii la Viena, semneaza impreuna cu alti studenti romani o adresa de protest publicata in ziarul Albina, prin care condamnau scrisoarea de solidaritate a 48 de studenti romani cu G. Barit. In 1884, Bechnitz trece impreuna cu tot grupul telegrafist la Tribuna, neimplicandu-se nici acum in politica, dar ramanand fidel ideilor saguniste.

Alti doi apropiati ai mitropolitului pot fi regasiti, dupa un deceniu, printre fondatorii curentului tribunist: Aurel Brote, fratele lui E. Brote si secretar al comisiei “Fundatiei Saguna”, si Ioan Preda, avocat, numit prin testament membru al comisiei administrative a Tipografiei Arhidiecesane.[25] Paul Dunca, liderul activist din 1871-1872 si cel care conduce festivitatile prilejuite de revenirea lui Saguna de la dieta, in iunie 1868, face parte, de asemenea, din comitetul de actionari ai Institutului Tipografic din Sibiu si ai ziarului Tribuna.



Alt caz este cel al capitanul Constantin Stezar. Nu cunoastem exact pe ce se baza loialismul sau, dar acesta s-a manifestat in 1867 cu ocazia indepartarii lui A. Saguna de la conducerea “Astrei”, cand C. Stezar refuza sa participe la vot pe motiv ca mitropolitul nu este prezent.[27] Probabil facea parte din Consistoriu, deoarece, douazeci de ani mai tarziu, il regasim alaturi de E. Brote, aparandu-se de acuzele de proasta gestionare a fondurilor Consistoriului si a unor pierderi de cateva zeci de mii de florini. Afacerea era de fapt o manifestare a diferendelor dintre tribunisti si mitropolitul Miron Romanul, degenerand intr-o polemica publicistica purtata prin presa si brosuri.

Un alt cuplu activist “de succes” in viata politica a romanilor transilvaneni a fost cel al mitropolitului Miron Romanul si al nepotului acestuia prin alianta, Partenie Cosma. Ambii activisti convinsi, proveniti din aceeasi zona (Beius), fac parte inca din 1871 din comitetul central al unei Reuniuni politice a romanilor din Bihor, activand insa in cadrul PNRBU.[29] Dupa 1881 si mai ales in 1884, Partenie Cosma, ca presedinte al PNRTU e constant acuzat de sagunistii-tribunisti ca, impreuna cu unchiul sau, incearca sa preia controlul asupra miscarii nationale. „Dovezile” prezentate de tribunisti nu au depasit niciodata nivelul unor speculatii, dar cert este faptul ca, din functia sa de conducere la „Albina”, P. Cosma a ajutat financiar Partidul Moderat Roman, condus de Miron Romanul, atat cat s-a putut, sub acoperire. Altfel nu poate fi explicat faptul ca banca sibiana este singura institutie care isi facea reclama in paginile Viitorului, in primele luni de la aparitie, cand ziarul nu prezenta inca prea multe garantii si avea o arie de raspandire restransa ; cu atat mai mult cu cat o alta publicatie romaneasca, mai veche si mai cunoscuta, Luminatoriul, ii statea la dispozitie pentru zona Banatului si Ungariei.

Sistemul relatiilor de rudenie putea sa se dovedeasca, in unele cazuri, si o nedorita piedica in calea obtinerii unor favoruri. In 1868, G. Barit, care incerca sa obtina, in Brasov, o bursa pentru fiul sau, student la Viena, afla de la acesta ca studentii brasoveni din capitala Imperiului se impotriveau unui asemenea proiect, nefiind probabil dispusi ca banii activistilor sa fie cheltuiti pentru instruirea odraslei conducatorului pasivist.[31]

Se poate observa cum, dincolo de identitatea ideologica a grupului activist, apar si relatii de natura familiala, profesionala, ierarhica. Rolul acestora nu trebuie supraevaluat, dar nici neglijat. Cu siguranta activistii nu s-a raliat la ideologia profesata doar din cauza ca o parte dintre ei erau rude, amici, colegi, ci din considerente care tin si de formatia intelectuala, de profilul ocupatiei, in ultima instanta de crezul interior bazat pe experienta de viata a fiecaruia. Principala menire a sistemului de relatii sociale era de a oferi o coeziune interna bazata si pe alte considerente, mult mai palpabile decat identitatea ideologica. Sistemul se dovedea, de asemenea, util atunci cand una dintre parti avea nevoie de sustinere in plan financiar si/sau profesional, dintr-o perspectiva socio-antropologica, apropiindu-se de sistemul darurilor si obligand beneficiarul, mai devreme sau mai tarziu, la returnarea serviciului.

Nu trebuie inteles, din cele de mai sus, ca activistii erau, sau se comportau ca, o casta. Dimpotriva, natura profesiunilor ii determina, deseori, sa dezvolte relatii (economice in special, dar nu numai) si cu adversarii politici. Ioan Lengher, de exemplu, purta cu Visarion Roman o corespondenta in care evita sa abordeze chestiunile politice, adresandu-i-se acestuia cu „frate Romane!” Multi dintre activistii importanti pot fi regasiti printre membrii fondatori si actionarii bancii „Albina”: P. Dunca, A. Bechnitz, cpt. C. Stezar, Iuliu Bardosi, A. Brote si altii. Activitati comune aveau loc, de asemenea, in cadrul „Astrei”.

Desi in perioada 1869-1894, PNRT si PNRTU au fost dominate de pasivisti, sistemul de relatii sociale din interiorul elitei activiste a permis atat pastrarea coeziunii interne a grupului, cat si dezvoltarea unor strategii de reproducere care au condus, la debutul in viata politica, dupa 1878, a unei noi generatii. Intrarea in CCE al PNRT, in 1878, a lui E. Brote si Dumitru Comsa, tineri din grupul de la Telegraful Roman, reprezinta prima actiune politica a viitorilor tribunisti, formati in spirit sagunist-activist in redactia condusa de N. Cristea.

3. Strategii de preluare si mentinere a puterii politice de catre elita pasivista

In conditiile in care pasivistii au detinut conducerea miscarii nationale nefiresc de mult timp (1869-1905), se ridica problema strategiilor politice dezvoltate de elita acestei grupari in disputele interne din PNRT si PNRTU. In vederea scoaterii in evidenta a relatiilor de grup si a metodelor de obtinere si pastrare a puterii in interiorul partidelor romanesti din Transilvania dualista, am recurs la trei studii de caz, fiecare urmarind un aspect particular, extrem de circumscris, din viata politica a romanilor ardeleni. Evident, trei studii de caz nu pot da masura intregii activitati pasiviste, dar pot oferi exemple despre rolul important jucat de relatiile sociale in procesul de constructie a elitei si in practicile politice ale acesteia.

Studiu de caz 1. Conferinta de la Miercurea

Ceea ce propunem in randurile de mai jos este o abordare mai putin interesata de idealurile nationale ale conferintei de la Miercurea si ale participantilor, care prefera sa ii priveasca pe pasivisti si pe activisti ca simple grupuri elitare de interese, lansate intr-o cursa de obtinere a suprematiei politice. O pozitie, credem, cat se poate de neutra din punct de vedere istoric, cu atat mai mult cu cat instrumentarul teoretic este imprumutat dinspre sociologie si antropologie.

Pentru a nu fi gresit intelesi, tinem sa precizam ca nu consideram nici pe departe acest tip de abordare ca singura schema valabila de decriptare a adevarului. Este insa necesar sa vedem si oamenii politici dincolo de luptatorii nationali, sa intelegem tehnicile pe care le foloseau pentru a accede la putere (fie ea si in interiorul unui partid etnic, marginal in ansamblul monarhiei) si sa incercam sa le incadram unor modele explicative neideologizate, provenite dinspre stiintele sociale.

In primavara lui 1869, dupa o discutie particulara la care iau parte Ilie Macelariu, Visarion Roman si Iacob Bologa se decide lansarea convocarii la o conferinta, in vederea organizarii unui partid politic romanesc in Transilvania. Dincolo de apropierile ideologice dintre cei trei, un intreg sistem de relatii fusese pus in miscare in vederea exploatarii acestui eveniment. La capatul firului il gasim pe G. Barit, care avea o foarte buna relatie cu V. Roman, dovada stand cuprinsul bogatei corespondente dintre cei doi.[34] Cum ajunsese un ortodox din Rasinari, fost apropiat al lui Saguna, sa treaca in tabara pasivista e o istorie interesanta si inca insuficient recuperata, careia ii vom acorda atentia cuvenita intr-un al doilea studiu de caz.

Pentru ca I. Macelariu sa lanseze convocarea la conferinta, el trebuia intai convins, prin mijloace de persuasiune la fel de politice ca si cele ce il legau pe V. Roman de G. Barit. Macelariu era printre putinii care, prin statutul sau de activist, putea convoca o conferinta fara a trezi suspiciuni guvernului. Pe de alta parte, el beneficia de o pensie de stat, pe care risca sa o piarda in cazul in care lucrurile luau o turnura favorabila pasivistilor.[35] In consecinta, conform schemei propuse de Max Weber , Macelariu trebuia atras prin oferirea celor doua forme de remuneratie: rasplata materiala si/sau statut social. Acesta din urma fiind deja dobandit in urma activitatii politice, rasplata materiala era cea care trebuia sa il determine sa uite de posibilele efecte neplacute ale angajarii intr-o actiune care nu avea cum sa convina guvernului de la Pesta. Visarion Roman va fi cel care, la indemnul lui G. Barit, va reusi sa obtina pentru I. Macelariu un post bine remunerat (1200 florini salariu pe an, plata carausiei si proviziunii ). In acest fel, economistul sibian incepea sa se achite de datoriile pe care le avea fata de G. Barit (vezi mai jos studiul de caz dedicat lui V. Roman), intr-o maniera obisnuita pentru viata politica, amintind de formula antropologica a darului, lansata de Marcel Mauss.

Odata trimise convocarile, pasivistii se pun in miscare iar V. Roman si I. Macelariu incep sa faca propaganda prin toate mijloacele posibile: telegrame si scrisori de invitatie au fost trimise personal tuturor membrilor importanti ai corpului etnic romanesc din Ardeal. Dincolo de acestea se apela inclusiv la relatiile de rudenie pentru a garanta obtinerea sustinerii unor zone. Un episod de acest gen, foarte relevant, este relatat intamplator in corespondenta lui V. Roman: “Deci ne duseram pe Dumineca toti trei cu d-l Bologa (I. Macelariu, V. Roman si I. Bologa n.n.) impreuna la Rasinari, la nunta unei rudenii ale mele. Oaspe la acea nunta fu si Pinciu de la Sant Martin, cu care inca s’a facut intelegerea de lipsa pentru conferinta.” [38] Greu de crezut ca Roman, Macelariu si Bologa fusesera toti trei invitati, intamplator, la nunta unei rude a celui dintai cu cateva saptamani inainte de conferinta. Chiar si presupunand ca avem de-a face cu o coincidenta, ramane de remarcat ocazia festiva cu care se aranjeaza afacerile politice. La fel de greu de crezut ca episodul e unul singular.

Nu se cunosc date exacte despre modul in care au fost delegati participantii la conferinta de la Miercurea, desi probabil ca aici a fost demonstrata capacitatea de organizare a pasivistilor. Istoricul Bujor Surdu sustine ca G. Barit si V. Roman ar fi organizat o intreaga serie de intruniri cercuale “spontane” care sa sustina pasivitatea. Dovada in acest sens ar sta programele pasiviste foarte asemanatoare ale acestor intruniri, creatii ale lui Barit.[39] Marturiile epistolare ale lui V.Roman, de unde foarte probabil s-a inspirat si specialistul citat, par sa sprijine aceasta ipoteza: la intrunirile electorale se avea grija sa fie adusa “toata rezerva noastra inca si de pe sate” , pentru a fi combatuti activistii.

Utilizarea sistemului de obtinere a majoritatii prin concentrarea votantilor in momentele decisive pare sa fi fost incercata si la conferinta de la Miercurea, cand un numar important de participanti provin dintr-un numar restrans de localitati, centre pasiviste. Dintre cele aproape 300 de persoane prezente, mai bine de o treime este originara din patru mari comune, toate fiind castigate la 1869 de partea pasivismului: Ludus (34), Apold (27), Miercurea (25), Saliste (14).[41] Ar trebui probabil sa ne intrebam ce exaltare a spiritului national a facut ca din Ludus sa plece la Miercurea mai multi participanti decat din Brasov, Blaj, Alba Iulia, Cluj si Turda la un loc. Cine i-a organizat si le-a asigurat drumul, cazarea si masa in Miercurea? In ce masura sunt ei reprezentativi pentru elita miscarii nationale? Si, o ultima, aparent prea putin serioasa, dar foarte pertinenta intrebare: cum au incaput toti in salonul casei lui Ilie Macelariu, unde se stie ca a avut loc conferinta?

Singura sursa memorialistica privind desfasurarea intrunirii ramane, deocamdata, cea a lui I. Puscariu, pe care o redam mai jos: “Dar incat imi aduc aminte - fiind si eu de fata, toata conferinta a inceput in salonul locuintei private a Dlui Ilie Macelariu. In centrul salonului eru grupati vreo 25-30 de inteligenti, care dupa insemnarile ziarului, mai toti (18) au luat parte la discutiune. In jurul acestora erau insirati cam tot atati tineri scolari de la Sibiu, cari compuneau corul de claqueleri, ce dau semnele de aplause sau displacere – spre a se extinde si peste taranii din Maierii, sau suburbiile Mercurii, care ocupau marginile si antichambrele salei de consultare.”

Cu siguranta Puscariu deformeza realitatea, din doua motive evidente: in primul rand, la Miercurea, el fusese invins iar in al doilea rand, avea tot interesul sa lase posteritatii propria imagine, tentat de considerentul ca “din actele conferintei, retiparite dupa “Albina”, Pesta, 1870) nu aflamu cati si care au luat parte la aceasta adunare.”[43] Din pacate pentru acest om politic roman si din fericire pentru istoriografie, conscrierea participantilor s-a pastrat, chiar daca, poate, incompleta. Pare insa greu de crezut ca semnatarul a reconstruit conferinta dupa bunul plac al imaginatiei sale. Protocolul confirma numarul restrans al vorbitorilor si presiunea puternica exercitata asupra activistilor de catre public, adus, asa cum am vazut, special in acest sens. De asemenea, dintre cei prezenti lipsesc multi activisti importanti.

Mobilizarea masiva prin care pasivistii si-au asigurat obtinerea majoritatii la Miercurea nu s-a dovedit, in final, necesara, activistii renuntand destul de usor la lupta. Ea dovedeste insa, alaturi de pregatirea conferintei, importanta relatiilor sociale si utilizarea lor in caz de nevoie. Ludusul, centrul care a oferit cei mai multi participanti, era, asa cum va dovedi cel de al treilea studiu de caz, subordonat lui I. Ratiu. De prisos sa spunem ca Miercurea era fieful lui I. Macelariu. In ceea ce priveste Apoldul, cu cei 27 de reprezentanti ai sai, e greu de presupus ca un grup atat de numeros, format in mare parte din tarani, nu s-ar fi manifestat pentru activism, daca ar fi venit in acest scop, iar salistenii erau pasivisti inca din 1867.

Din pacate, avem prea putine informatii referitoare la modul in care se facuse mobilizarea pentru conferinta, la nivel comitatens si cercual, lipsa cauzata, in mare parte, de slaba organizare si de inexistenta unor arhive ale cluburilor electorale romanesti. Incepand din 1881, cand este mult mai bine tinuta evidenta activitatii locale, se poate incerca o incursiune in sistemul de relatii si la acest nivel, subiect pe care il vom aborda mai jos, in cel de al treilea studiu de caz.

Studiu de caz 2. Visarion Roman si migratia sa spre grupul pasivist

Visarion Roman s-a nascut in 1833, in comuna Seuca din zona Tarnavelor, intr-o familie destul de modesta. Se inscrie in 1852 la Institutul teologic si pedagogic din Sibiu, reorganizat de episcopul Andrei Saguna, ocupand, in 1854, un post de suplinitor la cursul pedagogic al aceluiasi institut. In anul urmator V. Roman cere sa fie numit „profesor plin”, dar este refuzat de Saguna sub motivul ca “nu are calificarea stiintifica necesara”, fiind trimis ulterior invatator la Rasinari pana in 1857.[45] Deoarece intra in conflict cu Ioan Brote, inspector scolar comunal, pierde postul, iar ajutorul pe care il solicita lui Saguna ramane fara raspuns. La 1 decembrie 1857 este numit, totusi, redactor al Telegrafului, insa conditiile impuse de episcop nu sunt tocmai convenabile: 600 fl./an fata de 800 cit primea predecesorul sau si o seama de atributii suplimentare. Nemultumit de prestatia noului redactor, Saguna va incerca sa il indeparteze inca din februarie 1858, reusind sa il faca sa plece in luna iunie a aceluiasi an.

Din acest moment V. Roman va inceta colaborarile cu Saguna, exceptand cazurile in care functiile detinute in cadrul unor asociatii nu impuneau armistitiul. Mai mult, redacteaza impreuna cu alti colaboratori, printre care si Pavel Vasici, revista “Amicul Scoalei”, care va reprezenta o concurenta a “Organului pedagogic pentru educatie si instructie”, patronat de episcopul sibian. In aceste conditii, ulterioara sa apropiere de pasivisti nu are de ce sa mire, iar motivele par sa tina nu doar de sfera ideologicului, ci si de cea, mult mai concreta, a relatiilor sociale. Ca un marginalizat sa migreze spre un alt grup politic nu e un lucru neobisnuit, iar pentru ca increngatura de relatii sa fie completa, sa precizam ca nasul sau de cununie, P. Vasici, era, mai mult sau mai putin intamplator si cel al lui G. Barit , ba mai mult, relatia sa cu Saguna cunoscuse acelasi traseu ca a lui V. Roman: agreat si protejat la inceputul anilor ’50, se distantase ulterior tot mai mult, pe masura ce vederile politice nu au mai corespuns cu cele ale episcopului, ulterior mitropolitului, Saguna.

Relatiile lui V. Roman cu G. Barit vor evolua in aceiasi termeni impusi de necesitatile cotidiene, ca si cele cu A. Saguna. Nici nu se putea altfel in conditiile in care economistul sibian era vesnic presat de griji materiale din cauza familiei numeroase. In august 1867 ii cere lui Barit sa il sprijine in preluarea functiei de protopop al Zarandului, deoarece se temea ca mitropolitul ar fi vrut sa impuna un apropiat. In post-scriptum, Barit este rugat sa medieze si o colaborare la ziarul bucurestean Romanul, ca si corespondent ardelean, remunerat ca atare.[49] Anterior, V. Roman ii mai solicitase liderului pasivist sa ii acorde sprijinul in vederea obtinerii postului de paroh la biserica Sf. Nicolae din Brasov sau a unei slujbe de secretar la Academie Romana.

Evident, Barit nu va putea face prea multe in privinta postului de protopop, dar va reusi sa ii obtina o colaborare decent platita la Romanul. In primavara lui 1869 venise timpul ca Visarion Roman sa isi respecte la randul sau obligatiile “contractuale” si sa returneze favorurile si sprijinul primit de la pasivisti, jucandu-si rolul in pregatirea conferintei de la Miercurea. Intre timp obtinuse o pozitie sociala si financiara relativ stabila, ca angajat al bancii „Transilvania”, redactor de publicatii pedagogice si om politic, fiind persoana ideala pentru a il contacta pe I. Macelariu si a-i castiga increderea, ceea ce s-a si intamplat.

Studiu de caz 3. Elitele PNR in comitatul Turda 1881-1892

Cel de al treilea studiu de caz isi propune o cercetare „verticala”, urmarind dinamica elitei PNRTU la toate cele trei niveluri, intr-un singur comitat: Turda-Aries. Am ales acest comitat deoarece, fiind fieful liderului pasivist I. Ratiu, exista mult mai mult material publicat, in special corespondenta, ceea ce usureaza identificarea unor relatii sociale, altfel dificil de surprins. Pornind de la definitia oferita in debutul studiului, se poate reconstitui, intr-un mod pozitivist, compozitia elitei PNRTU in comitatul Turda-Aries, asa cum o surprinde tabelul de mai jos. Nu cunoastem componenta completa a delegatiei din 1892, dar am identificat prezenta a cel putin trei membri mai vechi: I. Ratiu, Iuliu C. Vladutiu si Petru Iacobescu.[51]

Se poate usor observa ca, in cel mai important cerc, acolo unde se afla resedinta liderului comitatens, situatia ramane neschimbata. De fapt nu e importanta atat alegerea lui Ratiu, perfect normala, ci constanta prezenta a lui Barit ca delegat al unui cerc pe care il vedea doar cand trecea in vizita pe la parinti sau pe la prietenul sau din Turda. Nici nu trebuie sa ne inchipuim ca Barit a participat la vreuna din adunarile electorale care l-au delegat. Era suficient in acest sens cuvantul/ordinul/propunerea lui Ratiu. Daca Barit avea cel putin “alibiul” de a se fi nascut in zona, plasarea lui Roman si a lui Bologa in cercurile Vintul de Sus si Ludus, zone cu care nu aveau mai nimic in comun, tine in mod evident de necesitatile momentului si de arbitrariul deciziei lui Ratiu.

Tabel 1. Delegatii comitatului Turda la conferintele PNR din 1881, 1884, 1887

Anul

Cercul Turda

Cercul

Vintul de Sus

Cercul

Ludus

Cercul

Trascau

G.Barit

I.Ratiu

Visarion Roman



Anania Moldovan

Iacob Bologa

Petru Vlasa

(pr. in Aries)

Gherasim Candrea av.

Nicodim Cathisiel

(primar in Certege)

G.Barit

I.Ratiu

Petru Iacobescu

(pr.gr.cat. Veresmort)

Ioan Molnar

(mare proprietar in Silivas, gr. cat.)

Nicolae Solomon

(prot.gr.cat. Ludus)

Nicolae Tamasiu

(pr.gr.cat. Grind)

Basiliu Preda

G.Barit

I.Ratiu

Petru Iacobescu

Iuliu C. Vladutiu

(casier la Institutul “Ariesana” din Turda)

Nicolae Solomon

Romulu Orbean

(pr.gr.cat.)

Basiliu Preda

Romul Furdui

(pr.ort.Campeni)

Teoria lui G. Mosca, pentru care liderii sunt creatii ale altor lideri si nu ale maselor, se verifica in acest fel, pe deplin, in organizarea conferintei PNR din 1881 in comitatul Turda-Aries. Nu doar membrii elitei de nivel prim, G. Barit si V. Roman, sunt impusi de I. Ratiu, ci si cei de nivel tertiar par a fi tot creatiile sale (in acest caz particular nu avem lideri de nivel secund, deoarece se confunda cu cei de nivel prim). Pentru cercurile Vintul de Sus si Ludus, din cele 8 plenipotente din 1884 si 1887, sase sunt detinute de patru preoti greco-catolici, doi dintre acestia participand la ambele conferinte. O a saptea este cea a lui Iuliu C. Vladutiu, apropiat al lui I. Ratiu, coleg cu acesta la institutul „Ariesana”, locuitor in Turda si nu in cercul Vintului, iar ultima ii apartine unui mare proprietar din Silivas, a carui confesiune nu o cunoastem, dar nu e greu de presupus, stiind ca Silivasul era o comuna aproape compact greco-catolica.

Trecand peste identitatea confesionala unanima a delegatilor (greco-catolici), existenta unor mai vechi legaturi intre I. Ratiu si acestia se incadreaza in randul metodelor de control a elitelor de nivel secund si tertiar de catre cele de nivel superior. Spre exemplu, intre omul politic din Turda si parohul din Grind, N. Tamas, exista o relatie de amicitie care data din 1867, cand primul facea abonamente la Gazeta Transilvaniei pentru acesta si pentru o intreaga serie de reprezentanti ai elitei rurale din comitatul (pe atunci) Mures-Turda, majoritatea greco-catolici.[54] De prisos sa mai spunem ca redactorul Gazetei, I. Muresianu, era nasul lui I. Ratiu. O alta relatie “de traditie” pare sa fi avut acesta cu parohul localitatii Veresmort, important centru greco-catolic. Inca din 1866, cand I. Ratiu plecase cu Memoriul la Viena, Veresmortul era unul dintre centrele fruntase de colectare a semnaturilor, adunand 55 de plenipotente. Parohul de atunci, Elia Farago, indeplinea si functia de protopop al Ariesului si de asesor consistorial, iar printre colaboratorii sai il gasim, cativa ani mai tarziu, pe Petru Iacobescu. Probabil ca, odata cu postul de preot, pe care il preia candva dupa 1880 , P. Iacobescu a mostenit de la predecesorul sau si buna relatie cu I. Ratiu, astfel explicandu-se constanta sa prezenta intre delegatii la conferinte.

Pentru ca situatia sa poata fi mai bine controlata, conferintele electorale cercuale erau comasate la Turda, asa cum lasa sa se inteleaga atat corespondenta, cat si documentele ramase.[59] Participarea la un asemenea eveniment, destul de ridicata (40 intelectuali si sute de tarani in 1881), nu putea fi, totusi, nici pe departe reprezentativa. Concentrarea votarii oferea posibilitatea lui I. Ratiu de a impune mult mai usor candidatii convenabili, fara a intampina o accidentala rezistenta. Sistemul nu era, insa, unanim raspandit. In comitatul vecin, Mures-Turda, de exemplu, avem, cel putin pentru 1881, dovada faptului ca reuniunile cluburilor cercuale aveau loc separat.

O problema pe care nu am reusit inca sa o elucidam este cea a raporturilor dintre centrul comitatens si cercul Trascau, aflat, teoretic, tot sub jurisdictia lui I.Ratiu. Asa cum rezulta din materialul arhivistic si se poate observa in tabelul cu delegati, acest cerc pare sa functioneze dupa alte reguli: impune candidati proprii, locali, tine conferinte electorale separat, trimite alte credentionale.[62] Ramane ca cercetari ulterioare sa lamureasca existenta sau inexistenta unor disensiuni intre liderul comitatens si elita cercuala din Trascau.

In loc de concluzii ale acestui sumar studiu de caz, putem sa observam cum, in comitatul Turda-Aries, procesul de selectie al participantilor la conferintele PNRTU are loc la nivel comitatens si nu cercual, dupa criterii nu intotdeauna dintre cele mai democratice. Vechi prietenii si necesitatea de a obtine o sustinere cat mai numeroasa a cauzei determina presiuni din partea liderului, care impune delegati in functie de relatii personale si loialitati, scopul ultim fiind obtinerea unui cat mai numeros suport electoral la conferinte.

Atragem atentia ca acesta nu este, insa, decat un caz particular, care nu poate revendica in nici un caz pretentii de generalizare pana cand, un studiu complet al functionarii interne a PNRT si PNRTU, pornind de la celula de baza, cluburile cercuale, nu va oferi o imagine amanuntita a relatiilor intraelitare si a impactului acestora asupra organizarii formatiunilor politice romanesti.

4. Concluzii

Pornind de la studiile de caz expuse, putem avansa, cu titlul de concluzii, o serie de consideratii privind disputa activism-pasivism in cadrul partidelor romanesti din Ungaria dualista si a rolului jucat de relatiile sociale in practicile politice ale elitei acestor partide. In ceea ce priveste elita activista, dincolo de numarul sau restrans, ea este caracterizata de gruparea teritoriala in cateva zone puternice politic si financiar (Sibiu, Brasov, Cluj), fapt ce conducea la imposibilitatea obtinerii unei majoritati la conferintele partidului, in conditiile in care reprezentarea comitatensa devine, in timp, tot mai echilibrata. Chiar daca in Sibiu, Brasov si Cluj elita de nivel prim se confunda cu cea de nivel secund, acest lucru este insuficient. Lipsa elitelor de nivel secund reprezinta, in opinia noastra, dovada si totodata cauza unei cezuri intre activistii din varful ierarhiei si masa celor care se puteau constitui, eventual, in membrii ai celui de al treilea nivel. In definitiv, membrii nivelului tertiar sunt alesi dupa criterii care, asa cum am vazut in comitatul Turda-Aries, tin de bunul plac si de legaturile liderului cu acestia.

Inexistenta nivelului secund activist determina si imposibilitatea existentei unui nivel tertiar, deci a masei votantilor la conferinte. Dincolo de motivatii ideologice si nationale ale impunerii si persistentei pasivismului la romanii ardeleni, credem ca si aceasta linie explicativa ar trebui luata in considerare. Capacitatea pasivistilor de a pune in miscare un sistem avantajos de relatii sociale a avut rolul sau, important, in evolutia formatiunilor politice romanesti din Transilvania secolului al XIX-lea. Comparand cele doua curente prin prisma teoriei lui S. L. Zimmerman, avantajul pasivist apare evident.

Tabel 2. Comparatie intre activisti si pasivisti pornind de la modelul propus de S. L. Zimmerman

Criterii ale influentei (dupa Zimmerman)

Pasivisti

Activisti

Numarul membrilor

Forta financiara

Forta organizatiei

Coeziune

Acces la factori de decizie

Singurul castig al activistilor este oferit de forta organizatiei din zonele pe care le controleaza. Dar acest avantaj este diminuat sensibil de numarul mic al acestor zone. Pe de alta parte, pasivistii se bucura de un numar mai mare de membri participanti la conferinte, in buna masura datorita si sistemului mai sus prezentat. Nu in ultimul rand, dupa conferinta de la Miercurea, ei sunt cei care au acces la factorii de decizie, conducand PNRT si, din 1881, PNRTU si tinand sub relativ control presa. Din acest punct de vedere, Telegraful Roman, oricat de bine redactat, nu putea rivaliza cu Gazeta Transilvaniei, Albina, Observatoriul si Luminatoriul.

Nu vom insista asupra relativei unitati confesionale a activistilor, pusa deja in evidenta de istoriografia problemei, insa tinem sa atragem atentia asupra faptului ca majoritatea elitei activiste, mai ales generatia tribunista, face parte din corpul laic. Figurile bisericesti joaca, in cel mai bun caz, rolul de lideri simbolici, polarizand grupurile de activisti laici. Trebuie remarcat de asemenea ca, exceptand conferinta de la Miercurea, activistii, desi permanent minoritari, nu lipsesc din nici un CCE, confirmand necesitatea echilibrului, asa cum este reclamata de teoria grupurilor de interes. De asemenea, daca incercam sa incadram elita activista in sablonul propus de H. J. Meisel, vom observa ca ea se potriveste foarte bine acestuia. Constiinta de grup nu lipseste, evidentiindu-se mai ales dupa criza Telegrafului Roman din 1883, cand intreaga redactie migreaza spre nou infiintata Tribuna. Coerenta este inevitabil oferita de formatia (teologica, juridica sau comerciala) si loialitatile impartasite. Conspiratia, ca unitate de scopuri politice (impunerea directiei activiste in miscarea nationala) este si ea prezenta.

Atat activistii cit si pasivistii au incercat, folosindu-se de un sistem de relatii sociale, sa obtina conducerea formatiunilor politice romanesti din Transilvania. Succesul pasivistilor s-a datorat, partial, faptului ca, utilizand acest sistem, au reusit sa „construiasca” elita PNRT si PNRTU in functie de necesitatile proprii, obtinand majoritatea delegatilor la conferinte. Elita activista, initial invinsa si aflata in minoritate, a dezvoltat o serie de strategii de reproducere care au permis intrarea in conducerea PNRT si PNRTU, incepand cu sfirsitul anilor ’70, a unor tineri, grupati in jurul Telegrafului Roman si, ulterior, a Tribunei.



Mihai Sorin Radulescu, Elita liberala romaneasca 1866-1900, Bucuresti, 1998, p. 15.

pentru perioada moderna pot fi amintite, ca lucrari de mari dimensiuni, in ordinea cronologica a aparitiei: Mihai Sorin Radulescu, op. cit.; Remus Campeanu, Elitele romanesti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj, 2000; Lucian Nastasa, Intelectualii si promovarea sociala in Romania. Secolele XIX-XX, Cluj, 2004. O perspectiva sociologica este propusa de Marius Lazar, Paradoxuri ale modernizarii. Elemente pentru o sociologie a elitelor culturale romanesti, Cluj, 2002.

Irina Culic, Castigatorii. Elita politica si democratizare in Romania Cluj, 2002, p. 23-24.



Gaetano Mosca, The Rulling Class, 1939 apud Irina Culic, op. cit., p. 24.

Meisel, James H., The Myth of the Ruling Class: Gaetano Mosca and the elite, 1958 apud Irina Culic, op. cit., p. 25.

Irina Culic, op. cit., p. 26-29.

Shirley L. Zimmerman, Interest group theory, and systems theory in Shirley L. Zimmerman, Understanding family policy, Thousand Oaks, 1995, p. 142-170 passim.

S.L. Zimmerman, op. cit. in loc. cit.

George Barit si contemporanii sai, V, Bucuresti, 1981, p. 155 (D. Moldovan catre G. Barit, 13 mai 1863).

L. Nastasa, op. cit., p. 25.

Nicolae Cristea, File de memorialistica. Jurnal, editie ingrijita de Anca Sarghie, Sibiu, 1998, p. 138.

George Barit si contemporanii sai, VII, Bucuresti, 1985, p. 263.

„Tribuna”, I, 1884, nr. 1, p. 1-2.

„Gazeta Transilvaniei”, L, 1887, nr. 216, p. 2-3.

Ioan cav. de Puscariu, Notite despre intamplarile contemporane, Sibiu, 1913, p. 84.

Ibidem, p.16.

Ibidem, p.133.

Marcel Mauss, Eseu despre dar, Iasi, 1997, p. 124-137; 207-224.

Directia Judeteana Cluj a Arhivelor Nationale (in continuare DJANCj.), Fond Biblioteca Centrala Blaj, XII, scrisoare Andrei Saguna catre D.Moldovan in 18/30 oct. 1862.

Ioan Lupas, Luptatori pentru lumina, Arad, 1916, p. 5-8.

Testamentul marelui arhiepiscop-mitropolit Andrei baron de Saguna, Sibiu, 1915, p. 4.

George Barit si contemporanii sai, II, Bucuresti, 1975, p. 142-143.

Testamentul marelui…, p. 4-7.

„Tribuna”, V, 1888, nr. 266, p. 1061-1062.

K. Hitchins, L. Maior, Corespondenta lui Ioan Ratiu cu George Barit 1861 – 1892, Cluj, 1970, p. 152.

Tribuna”, VI, 1889, nr. 98, p. 389 ; Eugen Brote, Constantin Stezar, Pro veritate, Sibiu, 1890, p. 30.

Blaga Mihoc, Marturii inedite despre lupta bihorenilor in „Familia”, 19, 1983, nr. 8, p. 9.

vezi „Viitorul”, I, 1884, ianuarie-mai, p. 4.

George Barit si contemporanii sai, VIII, Bucuresti, 1987 (Ieronim Barit catre G.Barit in 28 Oct. 1868).

DJANCj, Fond Visarion Roman, dosar II/29, f. 61 (I. Lengher catre V.Roman in 19 apr. 1875).

Nicolae Petra-Petrescu, Monografia institutului de credit “Albina”, 1872-1897, Sibiu, 1897, p. 11-28.

vezi Vasile Netea, Noi contributii la cunoasterea vietii si activitatii lui Visarion Roman. Corespondenta sa cu George Baritiu si Iosif Hodos, Sibiu, 1942.

Dumitru Suciu, Miscarea antidualista a romanilor din Transilvania si Ilie Macelariu 1867-1891, Bucuresti, 2000, p. 202-207.

Max Weber, Politica, o vocatie si o profesie, Bucuresti, 1992, p. 10.

V. Netea, op. cit., p. 3-5 (V.Roman catre Barit in 28 Febr. 1869).

Ibidem., p.13 (V.Roman catre Barit in 28 Februarie 1869).

Bujor Surdu, Conferinta de la Miercurea (1869) in „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, VIII, 1965, p. 180-185.

V. Netea, op. cit., p. 9 (V. Roman catre Barit in 17 Febr. 1869).

DJANCj, Fond Visarion Roman, dosar II/29, f. 32-36.

I. cav. de Puscariu, Notite despre intamplarile contemporane. Partea a II-a. Despre pasivitatea politica a romanilor si urmarile ei, editie ingrijita de Nicolae Josan, Bucuresti, 2004, p.20.

Ibidem.

vezi supra, nota 41.

Ioan N. Ciolan, Rememorari la o aniversare. Raporturile dintre Mitropolitul Andrei Saguna si Visarion Roman in „Mitropolia Ardealului”, XXVIII, 1983, nr. 5-6, p. 373-374.

Ibidem.

George Barit si contemporanii sai, II, p .2.

K. Hitchins, Ortodoxie si nationalitate. Andrei Saguna si romanii din Transilvania (1846-1873), Bucuresti, 1995, p. 303.

Vasile Netea, op. cit., p. 3-5 (V.Roman catre Barit in 17 august 1867).

Idem, De la Petru Maior la Octavian Goga. Studii si evocari istorice, Bucuresti, 1944, p. 109.

Arhivele Nationale Istorice Centrale Bucuresti (in continuare ANICB), Fond Partidul National Roman, dosar 20, f. 47-49.

informatiile sunt preluate din credentionalele aflate la ANICB, Fond PNR, dosar 20, f. 6-49.

Recensamantul din 1880. Transilvania, Bucuresti, 1997, p. 12-13.

K. Hitchins, L. Maior, op. cit., p. 168-169.

Ibidem, p. 88.

G. Barit, Parti alese din Istoria Transilvaniei pe doua sute de ani in urma, vol. III, Sibiu, 1891, p. 431.

Siematismulu veneratului cleru catolicu de ritulu orientale alu Archi-diecesei metropolitane a Albei-Iulie pre anulu dela nascerea lui Christosu 1865, Blaj, 1865, p. 114-116; Siematismulu veneratului cleru catolicu de ritulu orientale alu Archi-diecesei metropolitane a Albei-Iulie pre anulu 1871, Blaj, 1871, p. 185.

Siematismulu veneratului cleru catolicu de ritulu orientale alu Archi-diecesei metropolitane a Albei-Iulie pre anulu 1880, Blaj, 1880, p. 162 ; Siematismulu veneratului cleru catolicu de ritulu orientale alu Archi-diecesei metropolitane a Albei-Iulie pre anulu 1886, Blaj, 1886, p. 53.

ANICB, Fond PNR, dosar 20, f. 21.

K. Hitchins, L. Maior, op. cit., p. 31.

ANICB, Fond PNR, dosar 20, f. 5.

Ibidem, f. 6-49.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 4166
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site