Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Imparatul Domitian si problema dacica

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic




Imparatul Domitian si problema dacica





Dupa un sfert de secol de liniste, focul razboiului totdeauna latent la Dunare reizbucneste cu violenta, dupa cum relateaza Iordanes (Getica 76); Pe cand domnea imparatul Domitian, gotii [in realitate: getii], de teama lacomiei acestuia, desfacura alianta (foedus) pe care o incheiasera odinioara cu alti imparati si incepura sa devasteze malul Dunarii, stapanit de multa vreme de Imperiul roman, nimicind armatele si pe comandantii lor. In fruntea acestei provincii [este vorba de Moesia] era pe atunci, dupa Agrippa, Oppius Sabinus, iar la goti domnia o avea Dorpaneus; dandu-se lupta, romanii au fost invinsi, lui Oppius Sabinus i s-a taiat capul, iar gotii, navalind asupra multor castre si orase, au pradat tinuturile ce tineau de imperiu”.

Poetul Statius denumeste fapta dacilor furie” (Silvae I 1,26: furores), sminteala” (III 3,117: amentia). Dar din textul lui Iordanes, rezulta ca motivul care-i indemnase pe geti (= daci) la desfacerea aliantei era teama de avaritia lui Domitian, care poate decisese reducerea stipendiilor platite regilor barbari de la granitele lumii romane. Probabil ca aceasta decizie era determinata in masura insemnata de dificultati economice reale prin care trecea imperiul; a apasat in balanta si impresia ca subsidiile romane serveau la intarirea unui fost si viitor inamic. In realitate, un regat clientelar puternic reprezenta un aliat de nadejde al Romei fata de amenintarile continue din partea semintiilor germanice si sarmatice puse tot timpul pe jaf si harta.

In obstea istoricilor, dezbaterile in aceasta privinta continua sa fie aprinse si in orice caz departe de a fi incheiate. Fapt este ca dacii trec Dunarea, probabil pe gheata, in iarna anilor 85/86. Cum se exprima Tacitus (Agricola 41,1), acum nu se mai punea in discutie hotarul Imperiului si un mal, ci taberele de iarna ale legiunilor si stapanirea provinciilor noastre” (nec iam de limite imperii et ripa, sed de hibernis legionum et possessione dubitatum). De la Iordanes (Getica, 77), aflam in continuare: Din cauza nenorocirii celor ai sai, Domitian a plecat cu toate fortele sale in Illyricum si incredintand conducerea aproape intregii armate comandantului Fuscus si catorva barbati alesi, i-a obligat sa treaca peste Dunare pe un pod de corabii legate intre ele”. De la alt autor tarziu, Orosius (Adv. paganos VII 10,3-4), aflam doar: Razboiul contra germanilor si dacilor a fost dus de loctiitorii sai intr-un mod atat de nenorocit pentru stat, precum si el la Roma decima senatul si poporul, iar la hotare armata, rau condusa, era distrusa de dusmani prin maceluri necontenite. Caci cat de mari au fost luptele lui Diurpaneus, regele dacilor, cu generalul Fuscus, si cat de mari dezastrele romanilor, le-as enumera intr-o insirare lunga, daca Cornelius Tacitus, care a tratat in mod organic si cu foarte mare exactitate aceste evenimente istorice []” etc.; din pacate, partea respectiva a Istoriilor lui Tacitus s-a pierdut. Din biografia imparatului Domitian, scrisa de Suetonius (VI 1), aflam doar urmatoarele despre razboaiele purtate in timpul domniei acestuia: A intreprins expeditii, fie de voie, fie de nevoie; de voie, impotriva chattilor; de nevoie, una impotriva sarmatilor, deoarece au macelarit o legiune impreuna cu comandantul ei, si doua impotriva dacilor: prima, dupa ce a fost infrant consularul Oppius Sabinus, iar a doua dupa infrangerea lui Cornelius Fuscus, comandantul cohortelor pretoriene, caruia ii incredintase comanda suprema a razboiului. Asupra chattilor si dacilor a obtinut un triumf, dupa un sir de lupte cu rezultat schimbator, iar impotriva sarmatilor n-a adus decat o cununa de lauri lui Jupiter de pe Capitoliu”. Vadit inspirat de acest text este Eutropius (VII 23,4): El a intreprins patru expeditii: una impotriva sarmatilor, cealalta impotriva cattilor, iar doua contra dacilor. Asupra dacilor si cattilor a serbat un triumf; impotriva sarmatilor a obtinut doar cununa de lauri. Totusi a suferit multe infrangeri in aceste razboaie; caci in Sarmatia o legiune a fost nimicita impreuna cu comandantul ei, iar consularul Appius Sabinus [eroare a autorului antic – in loc de Oppius Sabinus] si prefectul pretoriului Cornelius Fuscus au fost ucisi de daci impreuna cu marile lor armate”.

Relatarea razboiului, extrem de lacunara, o gasim in Istoria romana a lui Cassius Dio (LXVII 6,1-6), care incepe astfel: Cel mai insemnat razboi de atunci al romanilor a fost potriva dacilor, asupra carora, in vremea aceea, domnea Decebal”. In Excerpta Valesiana se arata ca Douras - fara indoiala identic cu Dorpaneus (Diurpaneus), mentionat de Iordanes - lasase de buna voie domnia lui Decebal, deoarece era foarte priceput la planurile de razboi si iscusit in infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Dibaci in a intinde curse, era un bun luptator[]”. Motivul abdicarii lui Douras (Diurpaneus) poate fi varsta inaintata a regelui, cum se crede de obicei. Dar nu este exclus ca fostul rege sa fi platit cu tronul neinspirata rupere a relatiilor cu Roma, care a adus razboiul pe pamantul Daciei; ca asa stau lucrurile, pare sa rezulte si din faptul ca, afland de apropierea armatei romane in frunte cu imparatul insusi, Decebal a trimis soli fagaduind pace.

Istoricul Cassius Dio relateaza ca Domitian a zabovit o vreme intr-un oras (probabil Naissus, azi Ni ), dedandu-se unei vieti de petreceri si desfrau. Trimitea la razboi in locul sau pe alti conducatori de osti si de cele mai multe ori nu izbandea”. In realitate, se pare ca imparatul a luat o serie de masuri urgente si destul de inspirate - cum s-a dovedit divizarea Moesiei, provincie prea intinsa si prin urmare prea greu de aparat, in Superior si Inferior .

Datorita unor surse epigrafice, aflam numele primilor guvernatori ai celor doua provincii. Guvernarea Moesiei Superioare a primit-o L. Funisulanus Vettonianus: fost consul (probabil in anul 78), care mai guvernase Dalmatia si Pannonia; in calitate de guvernator al Moesiei Superioare, a fost decorat pentru participarea la razboiul cu dacii. Guvernarea Moesiei Inferioare a fost incredintata lui M. Cornelius Nigrinus Curiatius Maternus; el a fost decorat in doua randuri in razboiul cu dacii, in 86 si 88.

Inainte de a urmari desfasurarea evenimentelor, vom mai starui asupra unui amanunt: in ce zona a limes-ului moesic a avut loc invazia dacilor din iarna anilor 85/86? Fara a cunoaste exact situatia apararii Moesiei, este destul de sigur ca ea se baza pe cateva legiuni (I Italica la Novae, V Macedonica la Oescus, VII Claudia la Viminacium, probabil si V Alaudae), precum si trupe auxiliare; cum se vede, grosul trupelor romane era masat in fata Olteniei si Banatului, menite a feri Moesia de un eventual atac al dacilor din munti. Punctul slab al apararii romane era in sectorul dobrogean al Dunarii - si credem ca tocmai pe aici s-a produs invazia dacica din 85/86. Am emis ipoteza ca in aceste parti si-a pierdut viata consularul Oppius Sabinus, poate acolo unde ulterior se va ridica complexul de monumente comemorative de la Adamclisi; dar despre acestea va mai fi vorba in alta parte.



In urma unor lupte grele (vezi in acest sens Orosius), probabil in tot cursul anului 86, invadatorii au fost aruncati peste Dunare; de la Eusebius (Chronicon, 190, 15 i) aflam ca in anul 86, Nasamones et Daci dimicantes adversum Romanos victi - nasamonii [un neam african] si dacii, care luptau impotriva romanilor, au fost invinsi”. Apoi, mai aflam de la Suetonius (Domitianus VI 1) si Cassius Dio (LXVII 6,5), imparatul a incredintat comanda razboiului lui Cornelius Fuscus. Iordanes adauga: si catorva barbati alesi”, fara a le aminti numele; doi dintre acestia trebuie sa fi fost guvernatorii Moesiilor amintiti mai inainte.

Vazand ca oferta-i de pace este dispretuita, Decebal hotaraste sa faca fata situatiei cu trufie; Cassius Dio relateaza in acest sens urmatoarele (LXVII 6,5): Cand a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, in bataie de joc, spunand ca va incheia pace daca Domitian are sa vrea ca fiecare roman sa-i dea lui Decebal, anual, cate doi oboli. Iar daca nu va primi aceasta propunere, Decebal spunea ca va duce mai departe razboiul si ca romanii vor avea de infruntat mari nenorociri”.

Daca relatarea istoricului antic este reala, inseamna ca orgoliul roman a fost grav ranit; caci intempestivul Fuscus se arunca fara precautie asupra dacilor. In primavara anului 87, armata romana trece Dunarea pe un pod de vase - eventual cel identificat de D. Tudor, intre Vadin si Orlea - , urcand apoi pe Olt in sus. S-ar putea, de asemenea, ca armata romana condusa de Fuscus sa fi trecut Dunarea pe la Drobeta; aici, langa Schela Cladovei, s-a identificat un mare castru cu val de pamant (650 x 576 m; 37,44 ha), care a servit fara indoiala pentru adapostirea unei armate ce abia debarcase (acum ori mai tarziu, in timpul expeditiei lui Traian). De aici, armata romana a putut inainta prin zona de dealuri subcarpatice ale Mehedintilor, trecand raul Motru si atingand Jiul la Porceni (com. Bumbesti, jud. Gorj), unde se cunoaste alt castru cu val de pamant de dimensiuni apreciabile (234 x 156 m); apoi, in continuare, va fi intentionat sa treaca muntii, prin pasul Valcan, indreptandu-se spre Sarmizegetusa regala.

In aceste imprejurari grele pentru patria sa, Decebal isi pune in valoare calitatile de strateg militar, asa cum apar in caracterizarea ce i-o face Cassius Dio; retragandu-se din calea invadatorului, ii pregateste o cursa (se crede ca regele a lasat pe imprudentul general roman sa se aventureze intre munti) si ii ataca pe neasteptate. Atunci gotii <getii, dacii>, care n-au fost luati pe neasteptate, au pus mana pe arme si chiar din prima ciocnire ii inving pe romani, iar comandantul Fuscus fiind ucis, jefuiesc bogatiile din tabara soldatilor”, scrie Iordanes (Getica 78); apoi imediat, in continuare: Pentru dobandirea acestei victorii mari ei i-au numit pe conducatorii lor semizei, adica anzi si nu simpli oameni, ca si cum ar fi invins datorita norocului lor” (magnaque potiti per loca victoria iam proceres suos, quorum quasi fortuna vincebant, non puros homines, sed semideos id est Ansis vocaverunt). Din pacate, textul lui Cassius Dio, care prezenta desfasurarea razboiului, este pierdut; dintr-un fragment din cartea LXVII se mai pastreaza doar propozitia: cei care erau in expeditie cu Fuscus cerura sa-i conduca la lupta”. De la acelasi istoric mai aflam ca, dupa infrangerea dacilor din 102, imparatul Traian a ocupat muntii intariti si a gasit acolo armele, masinile de razboi cucerite, precum si steagul (shmeion) luate de la Fuscus (Cassius Dio, LXVIII 9,3) (se crede ca este vorba de stindardul legiunii V Alaudae).

Dezastrul lui Fuscus a produs o puternica impresie la Roma. Intr-una din satirele sale (IV, 111-112), Iuvenal scria despre Fuscus ca isi pastra maruntaiele pentru vulturii din Dacia (qui vulturibus servabat viscera Dacis / Fuscus marmorea meditatus proelia villa); intr-o scolie la aceasta satira, se noteaza: Fuscus, comandantul armatei lui Domitian, a murit in Dacia.<Poetul> il blameaza, deoarece acesta, traind intr-un lux nemasurat, intreprindea actiuni razboinice doar in toiul placerilor”.

Dar in anul urmator, romanii reiau ofensiva. Comanda operatiunilor o are de data aceasta Tettius Iulianus, fost consul, un general prudent si experimentat; el era un veteran al razboaielor de la Dunare, cunoscand bine tara dacilor impotriva carora era trimis. De aceea a ales, se pare, calea de inaintare prin Banat. Relatarea evenimentelor, din pacate prea concisa, o gasim iarasi la Cassius Dio (LXVII 10,1-3; excerptele lui Xiphilinus): In vremea razboiului dacic s-au intamplat urmatoarele evenimente demne de a fi pomenite. Iulianus, randuit de imparat cu conducerea razboiului, printre alte masuri, lua pe aceea de a-i obliga pe soldati sa scrie pe scuturi numele lor si ale centurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arata viteji de cei cu purtare miseleasca. Si dand lupta cu dusmanii la Tapae, macelari pe mai multi dintre ei. Intre dusmani se afla si Vezina ('Ouezínaß), care venea, ca demnitate, indata dupa Decebal; pentru ca nu putea scapa cu fuga, el se tranti la pamant, ca si cum ar fi murit; si astfel ramase nebagat in seama, iar in timpul noptii a fugit. Decebal se temu ca romanii victoriosi sa nu porneasca spre capitala lui. De aceea taie copacii din preajma lor [la o oarecare inaltime] si puse arme pe trunchiuri, pentru ca romanii sa creada ca sunt soldati romani si sa se retraga inspaimantati. Ceea ce s-a si intamplat”. Locul bataliei a fost identificat ipotetic de istoricii moderni cu Poarta de Fier a Transilvaniei.

Cam in acelasi timp, imparatul a organizat o expeditie de pedepsire impotriva cvazilor si marcomanilor: Domitian vru sa se razbune pe cvazi si marcomani, fiindca nu-l ajutasera impotriva dacilor. Veni in Pannonia ca sa lupte cu ei si ucise solii de pace, pe care ii trimisesera pentru a doua oara” (Cassius Dio, LXVII 7,1). Dar, relateaza in continuare acelasi istoric (7,2-3): Invins si pus pe fuga de marcomani, Domitian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, indemnandu-l sa incheie un tratat, pe care el <Domitian> il refuzase mai inainte, desi <regele> i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (caci era la mare stramtoare), dar nu a vrut sa vina el insusi sa stea de vorba cu Domitian, ci l-a trimis pe Diegis, impreuna cu cativa barbati, ca sa-i predea armele si cativa prizonieri, sub cuvantul ca i-ar avea numai pe acestia. Dupa sosirea acestuia, Domitian puse lui Diegis o diadema pe cap - ca si cum ar fi fost un adevarat invingator si omul in stare sa dea un rege dacilor -, iar soldatilor le imparti onoruri si bani”.



Carl Patsch credea ca marcomanii erau in relatii clientelare cu romanii inca din anul 69; refuzul de a-l ajuta in razboiul contra dacilor a determinat venirea imparatului in Pannonia. Ca si Decebal in 86, marcomanii au trimis soli, ale caror explicatii se pare ca nu l-au satisfacut pe imparat. Repetarea ambasadei l-a infuriat insa pe Domitian, care a ucis solii de pace. Dar trupa romana trimisa peste Dunare a fost infranta de marcomani (Cassius Dio).

Cassius Dio afirma ca Decebal a primit propunerea de pace deoarece era la mare stramtoare”, probabil in urma infrangerii de la Tapae si - dupa Patsch - datorita unor miscari separatiste in Dacia. In realitate, Decebal a stiut sa iasa cu bine din infrangere. El a intarziat in chip diplomatic sa incheie pacea, pentru a obtine maximum de avantaje posibile; cel putin asa reiese din afirmatia poetului Statius, cand se adreseaza lui Domitian (Silvae I, 1,80-81: tu tardum in foedera montem longo Marte domas, tu supui muntele care intarzie sa incheie un tratat dupa un razboi indelungat”). Din acelasi motiv, regele se eschiveaza sa vina personal sa-l intalneasca pe imparat.

Solia daca este confirmata de o epigrama a lui Martial (Epigr. V, 3,1-6), in care ni se dezvaluie identitatea lui Diegis, ca fiind fratele regelui Decebal:

Accola iam nostrae Diegis, Germanice, ripae

a familis Histri qui tibi venit aquis,

laetus et attonitus visu modo praeside mundi,

adfatus comites dicitur esse suos:

“Sors mea quam fratris melior, cum tum prope fas est

cernere, tam longe quem collit ille deum”

Diegis, locuitor de pe tarmul care acum ne apartine, a venit sa te vada, o Germanicus, tocmai de pe apele Istrului, care se afla sub stapanirea ta. Bucuros si uimit cand a vazut pe stapanul lumii, se zice ca acesta ar fi spus celor ce-l insoteau: Soarta mea este mai buna decat a fratelui meu, fiindca mie imi este ingaduit sa privesc atat de aproape pe zeul pe care el il cinsteste atat de departe”.

Acelasi poet face aluzie intr-o alta epigrama (VI 10,7) la ceremonia asezarii diademei pe capul lui Diegis (tantis supplicibus tribuit diademata Dacis, asa-i el [Domitian] cand da diademe dacilor care il roaga”), despre care vorbeste si Cassius Dio (LXVII 6,1).

Desigur, versurile citate sunt ale unui poet patriot, menite sa consoleze orgoliul ranit in urma unor infrangeri si a unei paci care pentru multi romani trecea drept rusinoasa. Daca Diegis va fi rostit cu adevarat vorbele consemnate de poet - dar cu precizarea: se zice ca ar fi spus celor care-l insoteau”! -, ele pot fi cel mult luate ca o exprimare in termeni diplomatici din partea fratelui regelui, de la care va fi primit instructiuni” sa obtina maximum de avantaje la care Decebal putea spera in urma infrangerii suferite. Si, intr-adevar, pacea a fost avantajoasa, mai avantajoasa decat va fi sperat poate Decebal. Cassius Dio (LXVII 7,3) ne informeaza ca imparatul cheltuise foarte multi bani pentru incheierea pacii, caci fara intarziere dadu lui Decebal nu numai insemnate sume de bani, dar si mesteri priceputi la felurite lucrari folositoare in timp de pace si de razboi si fagadui sa-i dea mereu mai multe”.

De la acelasi istoric mai aflam ca imparatul a impartit onoruri si bani; stirea este confirmata de o serie de descoperiri epigrafice. Astfel, in afara de guvernatorii celor doua Moesii, mentionati mai inainte, inscriptiile mai amintesc: un tribun militar si doi centurioni ai legiunii V Macedonica, un centurion al legiunii II Adiutrix, un stegar al calaretilor din legiunea VII Claudia, un centurion al cohortei XIII urbana de la Carthagina, prefectul unei ale necunoscute si al unui steag (vexillum) de pretorieni; fie si simpla lor enumerare ne incunostinteaza despre fortele militare angajate in razboiul cu dacii. Dintre alte trupe, se presupune ca ca a participat la lupte legiunea V Alaudae, care ar fi pierit in dezastrul lui Fuscus.

Ca un biruitor, trimise la Roma, intre altele, niste asa-zisi soli ai lui Decebal si o pretinsa scrisoare de-a acestuia, despre care se spune ca ar fi plasmuit-o el”, ne mai informeaza Cassius Dio (LXVII 7,3). De la poetul Statius (Silvae V, 1,127-129) pare sa reiasa ca Domitian a fost insotit in campanie de seful biroului de corespondenta (ab epistulis), ceea ce ar face plauzibila afirmatia lui Cassius Dio despre confectionarea acestui fals. Oricum, scrisoarea trebuie sa fi existat (vezi astfel Martial, Epigr. IX, 35,5: verba ducis Daci chartis mandata resignas: desfaci sigiliul de pe ravasul conducatorului dac”), iar asa-zisii soli trebuie sa fi fost daci autentici, poate niste nobili disidenti filoromani.

Asupra dacilor, Domitian a sarbatorit un triumf; despre acesta ne informeaza Statius (Silvae III 3,118: magno gens est damnata triumpho, neamul lor a fost condamnat sa ne dea prilejul unui mare triumf”), Martial (Epigr. V 19,3; VI 4,2 si 10,8), Suetonius (Domit. VI 1), Cassius Dio (LXVII 7,4: Domitian isi impodobi triumful cu multe lucruri ce nu fusesera luate ca prada. Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul imparatesc. Caci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca prada de razboi, ca unul care adusese imperiul in stare de robie”), Pliniu cel Tanar (Panegyricus 11,4: un imparat despre a carui infrangere nu exista alta dovada mai sigura decat infrangerile pe care le serba”), Eusebius (Chronicon 191, 9 b, anul 90: Domitianus de Dacis et Germanis triumphavit), Eutropius (VII 23,4: vezi textul citat in legatura cu campaniile lui Domitian), Orosius (Adv. paganos VII 10,5: Domitianus tamen pravissima elatus iactantia sub nomine superatorum hostium de extinctis legionibus triumphavit, totusi Domitian, umflat de cea mai nebuneasca vanitate, sub pretextul infrangerii dusmanilor, triumfa pentru legiunile distruse”; cf. Pliniu cel Tanar).

Victoria dacica” a fost trambitata de o serie de lingusitori, cea mai rea specie de dusmani” (pessimum inimicorum genus, laudantes), cum ii denumeste Tacitus (Agricola 41,1). Dar imparatul nu si-a luat niciodata titlul triumfal, pe care din lingusire i-l acorda Martial (in prefata cartii a VII-a a epigramelor) si Iuvenal (Satirae VI 205). Statius vorbeste de dacii alungati din muntele care conspira impotriva noastra” (coniurato deiectos vertice Dacos:Thebais I 1,20) si de blandetea imparatului, care lasa dacilor muntele lor” (Silvae III 3,169; quaeque suum Dacis donat clementia montem). Dar Martial avea fara indoiala dreptate cand indirect proclama binefacerile pacii: copilul dac sa nu se teama de armele imparatului” (Epigr. I 22,6: non timeat Dacus Caesaris arma puer).



In general, istoricii moderni privesc pacea din anul 89 ca pe una de compromis, necesara din cauza violentei luptelor si a epuizarii reciproce. Greu de spus daca romanii erau atunci in stare de un nou efort militar pentru a-i ingenunchea pe daci; in orice caz, nu erau dispusi sa-l faca. Este mai logic a accepta ca Domitian nu a dorit sa se indeparteze de doctrina augusteana a sprijinirii imperiului pe granite naturale si deci sa nu depaseasca Dunarea. Pe de alta parte, Decebal era constient ca pentru tara sa, o amenintare permanenta o reprezentau si neamurile din jur - precum sarmatii iazygi cuibariti in pusta pannonica ori fratii acestora roxolani care traiau la rasarit de Dacia, ca si unele semintii germanice din nord-vest, care ravneau la pamanturile dacilor. Ca rege aliat al Romei, cu sprijin financiar si chiar militar roman, Decebal putea face fata mai usor acestei primejdii. In spiritul tratatului (foedus) se inscrie si permisiunea data ca o trupa romana, condusa de fostul primipil C. Vellius Rufus, sa treaca prin regatul lui Decebal (per regnum Decebali, regis Dacorum) pentru o expeditie contra barbarilor de dincolo de Dacia.

Pacea a adus liniste si in provinciile ce fusesera afectate de navala dacilor; cel putin asa pare sa reiasa dintr-o alta epigrama a lui Martial (VI 76,1-6), epitaful” lui Cornelius Fuscus:

Ille sacri lateris custos Martisque togati

credita cui summi castra fuere ducis,

hic situs est Fuscus. Licet hoc, Fortuna, fateri:

non timet hostilis iam lapis iste minas;

grande iugum domita Dacus cervice recepit

et famulum victrix possidet umbra nemus.

Fuscus, care a fost pazitorul unui personaj sfant, al zeului Marte imbracat in toga, caruia i-a fost incredintata tabara comandantului suprem, odihneste aici. Putem s-o spunem cu glas tare, Fortuna, lespedea aceasta nu se mai teme de amenintarile dusmanului. Dacul a primit pe grumazul sau infrant un mare jug, iar umbra victorioasa stapaneste padurea inrobita”.

Dar unde era mormantul lui Fuscus?

Pe teritoriul com. Adamclisi (jud. Constanta) se afla, dupa cum se stie, ruinele a trei monumente, care se leaga de razboaiele purtate la sfarsitul secolului I - inceputul secolului al II-lea contra dacilor. Cel mai cunoscut este trofeul (tropaeum) ridicat de imparatul Traian; la 80 m nord de acesta se afla un tumul, iar la 250 m est de trofeu un altar funerar.

Pentru moment ne retine, pe scurt, atentia altarul. Inscriptia de pe fata principala, asa cum a fost reconstituita, pastreaza cateva litere din titulatura unui imparat si dedicatia in memoria preavitejilor barbati care s-au jertfit luptand pentru patrie; dedesubt urma numele unui comandant, din care s-a pastrat numai indicatia originii: [c]ol(onia) [Po]mp(eis) domicil(io) Neapol(is) Italiae, prae (urmarea indicarii originii personajului de aceea a domiciliului se explica prin faptul ca orasul Pompei fusese distrus de eruptia Vezuviului din anul 79). Dupa C. Cichorius, personajul necunoscut poate fi identificat cu Cornelius Fuscus, praefectus praetorio al imparatului Domitian. Contestata pana in ziua de astazi, ipoteza a castigat un nou temei prin identificarea la Pompei a unei vile a gintei Cornelia.

Acceptand aceasta identificare, ne intrebam in ce imprejurari s-a ridicat altarul tocmai in acest loc? Dupa Cichorius, Fuscus si soldatii sai ar fi cazut intr-o batalie desfasurata in aceasta regiune a Moesiei Inferioare; aceasta parere a fost reluata, cu observatii suplimentare, de Em. Condurachi. Argumentele aduse vin insa in contradictie cu izvoarele, indeosebi cu Iuvenal, care afirma ca Fuscus a cazut in Dacia.

In fond, s-ar putea admite ca trupul lui Fuscus a fost purtat pe pamant roman de soldatii care au scapat teferi din dezastru, ori ca a fost remis autoritatilor romane dupa pacea din anul 89. Dar de ce s-a ales locul de inmormantare tocmai la Adamclisi? Sesizand aceasta dificultate, H. Daicoviciu scria: Dealtminteri, expresia hic situs est Fuscus ( aici este asezat Fuscus”, aici odihneste Fuscus”) sugereaza mai degraba un mormant la Roma decat in indepartata Moesie Inferioara”.

Dupa parerea noastra, impasul este determinat de faptul ca istoricii care s-au ocupat de aceste monumente considera ca generalul anonim din capul listei eroilor de pe altar era cel ingropat in mausoleul situat la nord de Tropaeum. In realitate, mormantul, fie si simbolic (mai exact: un cenotaf), al acelui general (Fuscus) era chiar altarul; inseamna ca mausoleul de pe locul actualului tumul a avut alta destinatie. Dupa marimea sa (circa 36 m diametrul cercului marginal si peste 10 m diametrul cercului interior), rezulta ca mausoleul adapostea resturile pamantesti ale unei colectivitati. Lucrurile se pot limpezi daca presupunem ca este vorba de soldatii lui Oppius Sabinus, cazuti poate in aceste parti in cursul atacului dacic din iarna anilor 85/86. Dupa alungarea invadatorilor, romanii vor fi adunat de pe campul de la Adamclisi ceea ce mai ramasese din trupurile sfartecate de fiare si pasarile de prada si le-au dat un mormant. La venirea pacii, pe locul respectiv s-a ridicat probabil un mausoleu. De asemenea, pentru a cinsti memoria lui Fuscus si a soldatilor sai cazuti dincolo de Dunare, Domitian va fi ridicat in apropiere altarul (cenotaf ?).

Cum se explica atunci prezenta trofeului lui Traian in acest loc? Exista destule temeiuri a crede ca Traian a avut de infruntat in iarna anilor 101/102 o invazie abatuta asupra Moesiei Inferioare din partea dacilor si sarmatilor. Probabil ca dacii si aliatii lor vor fi ales ca loc de invazie aceleasi regiuni, ca pe vremea lui Domitian (vezi p. 00). Pentru a comemora victoria contra invadatorilor si a sublinia ca injuria adusa in doua randuri (in 85/86 si 101/102) poporului roman a fost razbunata, imparatul Traian a dispus ridicarea marelui tropaeum, pe care l-a dedicat lui Mars Ultor.

Greu de spus care erau intentiile viitoare ale lui Decebal si cum intelegea el sa foloseasca mijloacele puse la dispozitie de imperiu. Probabil totusi ca dorea sa mentina pacea: dovada ca a respectat tratatul cu Domitian si nu s-a dedat la acte de ostilitate contra Romei. Este clar insa ca a incercat sa obtina avantaje maxime din aceasta situatie si sa foloseasca cat mai chibzuit subsidiile acordate de romani pentru intarirea capacitatii de aparare a regatului sau.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 983
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site