Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Infruntari politice in revolutiile americana si franceza

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic




Infruntari politice in revolutiile americana si franceza. Pragmatismul american. Iacobinism, contrarevolutie. Solutia lui Hegel

Revolutiile americana si franceza au fost primele cazuri istorice de practica politica in care juramantul de credinta al supusului fata de monarh a fost rupt, urmand un proces complex de separare a puterilor si garantare a libertatilor politice.




Revolutia americana

Revolta coloniilor britanice din America de Nord impotriva coroanei engleze suporta urmatoarele interpretari:

Secesiunea este motivata de principii politice in uz in Regatul Unit; Adunarea din Londra lua hotarari in numele colonilor, acestia nefiind reprezentati acolo;

Desi liderii miscarii au fost politicieni realisti, s-au inspirat din doctrina drepturilor naturale a lui John Locke – indeosebi teoria „insurectiei sacre”;

Institutiile au fost concepute ca forte motrice in crearea noii societati, care sa aduca noua organizare fara a rupe brutal traditia puritana, rurala.

Pragmatismul conducatorilor americani, evident in textul Declaratiei de independenta (1776) si Declaratiei drepturilor omului (1787), a constat in „plasarea bunului simt inaintea consideratiilor asupra speciei umane (Thomas Jefferson). Din eseul lui Thomas Paine, Bunul simt (1776):

Separarea de Anglia se justifica prin valorile promovate de filozofii englezi: libertatea individuala, definirea puterii prin consimtamantul celor guvernati, dreptul la impotrivire;

„noi consideram ca aceste adevaruri sunt evidente prin ele insele: toti oamenii se nasc egali, creatorul i-a dotat cu anumite drepturi inalienabile cum ar fi viata, libertatea si cautarea fericirii…”.

In dezbaterile pentru intocmirea constitutiei americane insa, a predominat curentul de gandire conform caruia este necesara intarirea statului central (federalismul promovat de Hamilton, Madison, Jay), mai ales prin incredintarea unor puteri sporite Congresului, care trebuia „sa apere Statele Unite, sa vegheze la bunastarea generala”, „sa faca legile necesare capabile sa asigure exercitarea puterilor”. Daca poporul va considera ca puterea parlamentara nu ii reprezinta interesele, se poate opune acesteia prin „Bill of rights”. Antifederalistii au putut sa adauge in textul Constitutiei 10 amendamente care apara libertatile individuale, care au fost ratificate in 1791; altele au fost adaugate mai tarziu.

Pe urmele lui Montequieu, Madison vede solutia respectarii libertaitlor individuale in separarea puterilor in stat: „trebuie sa contracaram ambitia prin ambitie”.

Rezultatul practic al eforutilor teoretice ale nord-americanilor a fost un nationalism institutional: in interior democratia este mai degraba un joc bine controlat decai expresie a institutiilor reprezentative; in exterior democratia americana se lupta consecvent pentru impunerea principiului libertatii.

Revolutia franceza

Spre deosebire de America, Franta este depozitul unor conceptii foarte puternice asupra natiunii, legata puternic monarhie.

Pe acest fond a aparut lucrarea lui Sieyès (membru al Adunarii Constituante, al Conventiei, al Directoratului si artizan al loviturii de stat care l-a propulsat pe Napoleon I), Ce este starea a treia? (ianuarie 1789), care a avut influenta determinanta asupra gandirii revolutionare, apoi a codurilor de legi ale Republicii si Imperiului:

natiunea este un dat anterior oricarui act politic sau legislativ; este alcatuita din indivizi liberi, egali, independenti, diferiti dar uniti prin nevoile comune de natura umana, de vointa de a trai impreuna;

fara vointa comuna, natiunea nu poate rezista atacurilor din interior ale banditilor si sarlatanilor;

fiinta rationala a natiunii este starea a treia – imensa majoritate a populatiei, lipsita de privilegii. Abolirea privilegiilor este o invitatie facuta celor marginalizati sa revina in societate;

intreaga putere emana de la natiune, adica de la starea a treia. Dar aceasta nu poate domni ca atare, ci prin intermediul unei constitutii (care defineste organele legislative si de guvernare, autoritatile judiciare, si care realizeaza si garanteaza libertatea cetatenilor si exercitarea drepturilor naturale;

puterea constituanta trebuie sa fie reprezentativa, dar nu rezultat al democratiei directe; reprezentarea corecta trebuie sa acorde un mandat general celui ales;

in fond, incarnarea poporului in rege este inlocuita prin reprezentarea natiunii prin intermediul corpurilor instituite.

Inspirata din rationamentele lui Sieyès, Montesquieu, Locke, Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului (26 august 1789) formuleaza:

o conceptie extensiva despre libertate („putem face tot ce nu dauneaza altcuiva”);

referiri insistente la lege, ca si cum dreptul natural nu ar oferi garantii suficiente pentru a asigura egalitatea indivizilor.



Sustinand ca aplica Declaratia drepturilor omului si cetateanului, Comitetul Salvarii Publice (ale carui figuri importante au fost Maximilien Robespierre si Louis-Antoine-Leon Saint-Just), a aplicat teroarea ca metoda de guvernare. Bazele teoretice ale iacobinismului:

suveranitatea nu trebuie fragmentata;

poporul a recastigat puterea, dar incredintarea ulterioara a puterii unor institutii sau reprezentanti nedemni inseamna din nou pierderea puterii;

complotul aristocratilor continua sa ameninte Republica din interior si exterior; razboiul la frontiera apara nu atat teritoriul cat libertatea;

poporul libertartii trebuie insa sa inceapa razboiul prin epurarea din interior a tradatorilor, razvratitilor, speculantilor;

lupta politica se face pe principiul tratarii adversarului ca dusman si in absenta unei definitii precise a dusmanului;

Saint-Just: societatea a distrus legaturile cu natura, si a inlocuit prietenia si dragostea spontana intre oameni cu opresiunea politica. Revolutia este intoarcerea la starea naturala, o miscare de indepartare de la politica.

La antipodul acestor conceptii s-a construit doctrina contrarevolutiei, care s-a inspirat puternic in primul rand din operele lui Edmund Burke (1729-1797), parlamentar britanic, aritocrat irlandez liberal, care si-a declarat sprijinul fata de revolutia americana. In 1790 a publicat Reflectiuni asupra Revolutiei in Franta:

Rezultat al ratiunii abstracte a filozofilor, revolutia nu putea produce decat violenta si dezordine;

Libertatea si egalitatea universala nu este natura umana (pe care omul n-o poate cunoaste);

O constitutie creata teoretic este inoperanta; poporul englez este liber pentru ca nu a revendicat libertatea in general, ci pentru ca si-a creat institutiile care sa asigure libertatile compatibile cu ordinea si subordonarea, si a facut ca supusii sa se ataseze mai degraba de oameni decat de principii;

Sunt o grava eroare pretentiile centralizatoare ale Constituantei, cat si pretentia de a fi unicul legislator, intrucat nu se cladesc cu nimic pe traditie;

Experienta istorica arata ca, in orice conditii, se va crea o aristocratie care sa stabileasca politica adecvata intereselor generale.

Pe urmele lui Burke a scris Joseph de Maistre Consideratii asupra Frantei (1796):

Ratiunea umana „nu este decat o bruta”;

Constitutia nu se poate face „precum un ceas”;

Ratiunea si experienta dovedesc ca nu exista natiune constituita „a priori”;

Valorile revolutiei nu pot fi universale pentru ca nu exista omul universal: „Am vazut in viata mea francezi, italieni, rusi… stiu chiar, gratie lui Montequieu, ca exista persani; dar in ce priveste omul, declar ca nu l-am intalnit in viata mea…”;

Omul nu creaza nimic de la sine, ci numai ceea ce ii permite Divinitatea; singurul regim legitim este monarhia absoluta a Vechiului Regim;

Revolutia regicida a fost permisa de Dumnezeu pentru a-i face pe francezi sa inteleaga necesitatea Restauratiei.

In acelasi registru comenteaza Louis de Bonald, in Teoria puterii politice si religioase in societatea civila (1795):



Drepturile lui Dumnezeu au intaietatea fata de drepturile omului;

Ideea de suveranitate populara este falsa: „Omul nu poate sa dea o Constitutie societatii religioase sau politice, asa cum nu poate da greutate corpurilor sau intindere materiei”;

Teoria contractului social este degradanta, reducand indatoririle umane la tocmeala;

Dumnezeu este autorul tuturor legilor si omul nu are putere asupra omului decat prin intermediul lui Dumnezeu;

Revansa lui Dumnezeu asupra pretentiilor oamenilor impune restaurarea monarhiei ereditare si absolute.

Oarecum diferit abordeaza problema restauratiei François de Chateaubriand (1768-1848), in Geniul crestinismului (1797) si Monarhia dupa Carta (1816):

Nu exista religie adevarata fara libertate, nici libertate veritabila fara religie;

Monarhia constitutionala este regimul ideal;

Separarea religiei si a statului, libertatea presei sunt cerinte necesare ale organizarii statului.

Cu astfel de analize, Chateabriand poate fi revendicat deopotriva de liberali si extremisti.

Experientele Revolutiei si Imperiului au fost utilizare de Georg Wilhelm Friedrich Hegel in opera sa, care fundamental filozofica, are bogate referiri si interpretari ale politicului si societatii civile.

In Filosofia dreptului (1821) Hegel isi expune propria teorie asupra statului, din care retinem:

Istoria trebuie inteleasa in devenirea ei; istoria a fost creata succesiv de popoare care au intruchipat diferitele epoci, fiecare cu inventiilor lor stiintifice si culturale, cu un anumit fel de a intelege libertatea si ratiunea umana;

Istoria statului trebuie studiata in succesiunea despotismului oriental, cetatii, imperiului, Sfantului Imperiu (Roman de Neam German), statului modern (de la Reforma la Revolutia franceza si centralismul napoleonian). Fiecare reprezinta o etapa in formarea umanitatii libere si rationale;

In acel moment, statul avea ca principiu al organizarii sale ratiunea si libertatea; statul a devenit ratiunea in actiune;

Scopul filosofiei dreptului nu este de a indica cum trebuie sa fie statul (filozofii nu pot oferi modele in materie de istorie), ci acela de a arata cum trebuie sa cunoastem statul, pentru a usura ascensiunea noului fara violente;

Societatea civila, in cele trei aspecte (productie, distributie, consum) formeaza un sistem compus din subsisteme; aceasta progreseaza cantitativ si calitativ, cu scopul de a obtine un profit maximal in favoarea colectivitatii;

Mentinerea contradictiilor in societate este inevitabila, si pot aduce sistemul inapoi la starea naturala, la razboiul tuturor impotriva tuturor. Solutiile: cucerirea de piete straine si colonizarea, dar se vede ca nici acestea nu opresc antagonismele;

Statul trebuie sa fie rational, puterea executiva, autoritatea administrativa si legislativa trebuind sa fie exercitate de functionari alesi in functie de competentele lor. Daca puterea reala apartine corpului functionarilor, nu mai conteaza faptul ca monarhul, care intruchipeaza suveranitatea, e desemnat pe cale ierarhica;

In lipsa unui astfel de stat, in prezenta unor state particulare, Hegel prevedea conflicte de violenta exagerata, care nu puteau fi oprite decat de statul mondial, moment care insemna sfarsitul istoriei (depasirea tuturor contradictiilor si instaurarea domniei transparentei).









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 755
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site