Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


LATINITATE SI DACISM - STUDIUL DE CAZ

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic



LATINITATE SI DACISM

STUDIUL DE CAZ




I. DELIMITAREA TEMEI

- cele 2 mituri fondatoare si calitatile lor

De urmarit prezenta acestor idei / mituri in literatura romana

II. DOCUMENTAREA

impartirea pe sarcini de lucru:

textele propuse in manual p. 30-31: texte literare, texte istorice, amintiri din istoria recenta, comunista, documente antropologice, imagini, materiale despre filme (Dacii ai lui Sergiu Nicolaescu, Columna de Mircea Dragan), alte utilizari ale cliseului istoric, ecouri populare

III. DIRECTII DE INVESTIGATIE (cate 2-3 observatii pentru fiecare din ele)

Date istorice – imaginatie

Motive de elogiu pentru spiritul latin

Caracteristici ale dacilor

Care mit e mai atragator?

Evocarea istorica – critica Romaniei moderne

Aspecte didactice, ideologice – aspecte literare, estetice

Obsesia originilor genereaza un comportament negativ sau pozitiv?

Mituri romanesti fondatoare – mituri din alte culturi europene

IV. METODE DE LUCRU SI DE PREZENTARE A REZULTATELOR

lucrul individual de strangere de materiale

stabilirea unui plan de prezentare – schema

eseu de sinteza + o detaliere a unei directii de investigatie

V. ESANTION DE TEXTE

a. Originea romana

Letopisetele lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce

Istoria lui Constantin Cantacuzino

Descriptio Moldaviae de Dimitrie Cantemir

Hronicul vechimei a romano – moldo – vlahilor de Dimitrie Cantemir

lucrare a unuia din scriitorii de la Scoala Ardeleana (Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Ioan Budai Deleanu, Petru Maior)

Latinitatea limbii

Miron Costin, Grigore Ureche, Petru Maior

ALTE SURSE

Vezi Adolf Armbruster si Sorin Mitu

b. Solidaritatea neolatina

Gheorghe Asachi – poezii dedicate Italiei (Ex: La Italia)

Vasile Alecsandri – Cantecul gintei latine

c. Fascinatia Antichitatii si a culturii clasice

Al. Macedonski – poemul Hinov

Al. Philippide – poemul Ausonius

ALTE SURSE

Andrei Muresanu – Desteapta-te romane (Un rasunet)

Bratianu – Pui de lei

V. Alecsandri – Ovidiu

V. Alecsandri – Fantana Blanduziei

d. Mitul dacic

B.P. Hasddeu – Perit-au dacii?

M. Eminescu – Memento mori

M. Eminescu - Sarmis

M. Eminescu - Gemenii

M. Eminescu - Decebal catre popor

Vasile Parvan – Getica

ALTE SURSE

Ovidiu Babu-Buznea

G. Cosbuc – decebal catre popor

e. Dacismul irational si magic in perioada interbelica

Lucian Blaga – Revolta fondului nostru nelatin

Lucian Blaga - drama Zamolxe

Mircea Eliade – De la Zalmoxis la Genghis-han

George Calinescu – Istoria literaturii romane de la origini pana in prezet, ed. Academiei – art. Specificul national

Mihail Sadoveanu – Creanga de aur

VI. CONTROVERSE ACTUALE

Tracomania

- Vezi articolul lui Zoe Petre, „Burebista, contemporanul nostru”, in revista Observator cultural 79, 2001 – arhiva – se gaseste pe internet

Realizarea la sfarsit unei bibliografii cu toate sursele utilizate

Lucian Boia – Istorie si mit in constiinta romaneasca, Humanitas, 2000

Adolf Armbruster – Romanitatea romanilor. Istoria unei idei, ed. Academiei, 1972, pp. 38-66

Sorin Mitu – Geneza identitatii nationale la romanii ardeleni, ed. Humanitas, 1997, pp. 273-282

Ovidiu Babu-Buznea – Dacii in constiinta romanticilor nostri: schita la o istorie a dacismului, ed. Minerva, 1979

STUDIU DE CAZ I-Romanitate si Dacitate

Titlul : Intre Istorie si mit

Tema : Romanitate si Dacitate

Componentii grupei : -Danila Raducu

-Dimean Claudiu

-Dina Diana

-Dinu Mirel

-Dudau ovidiu

-Duta Ionut

Calendarul cazului :      pregatire : 3.10.2007

Sustinere : 17.10.2007

Bibliografie : -Alexandru Piru-Istoria Literaturii romane volumul I

-Manualul clasa a XI Art Istoria literaturii romane volumul I

- Calinescu George – „Istoria literaturii romane” (compendiu) , editura Minerva, Bucuresti, 1983 ;

- „Cantare Romaniei”, antologie, 1966, Editura Pentru Literatura ;

- Drimba Ovidiu – „Istoria culturii si civilizatiei III”, editura Saeculum I.O. si editura Vestala, Bucuresti, 1997 ;

- Graur Alexandru – „Lingvistica pe intelesul tuturor”, Editura enciclopedica romana, Bucuresti, 1972 ;

- Giurescu C. Constantin – „Formarea poporului roman”, Editura Scrisul Romanesc, Craiova, 1973 ;

- „La trecutu-ti mare, mare viitor”, Poezii patriotice, Editura Albatros, Bucuresti, 1983

Baza oricarei literaturi nationale este viata spirituala a poporului, iar organul ei de exprimare este limba lui. Nascuta pentru a servi ca mijloc de comunicare, limba n-a putut sa nu atraga atentia asupra sa.

“Orice cultura incepe cu un miracol al spiritului : limba.” ( Jacob Burckhardt )

Temelia limbii si a poporului roman o reprezinta conceptele de latinitate si dacism. Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latina a unui neam, iar dacismul este u curent ideologic autohton, afirmat la inceputul secolului al XX – lea si caracterizat prin exagerarea contributiei dacilor in etnogeneza romaneasca.

Limba romana, reprezentanta a latinitatii rasaritene, a fost de-a lungul timpului , cantata si slavita in lucrarile lor de multi scriitori romani, care si-au inchinat viata si munca lor patriei, fiind constienti de sorgintea nobia a acestei limbi si de cultura pe care aceasta o presupune. Latinitatea este un concept care desemneaza un curent de idei referitor la originea latina a unui neam.

Formarea poporului roman in spatiul carpato-danubian si continuitatea lui in acest spatiu constituie un proces asemanator formarii si continuitatii celorlalte popoare romanice europene : francez, italian, spaniol si portughez. La toate aceste popoare constatam un element etnic de baza : galii in cazul francezilor, celtiberii in cazul spaniolilor si portughezilor, galii si etruscii in cazul italienilor. La romani au fost daco-getii, ramura de nord a tracilor.

Dacii, sau getii, fac parte din marele grup etnic al tracilor si constituie cea mai importanta ramura a lui, avand o civilizatie, o cultura si o istorie politica pe care n-a egalat-o nicio alta ramura. Se poate spune ca geto-dacii reprezinta elita numerosului grup al tracilor. Cu privire la multimea acestor traci, Herodot face o afirmatie de cea mai mare importanta : “Neamul tracilor este, dupa cel al inzilor, cel mai numeros din lume. Daca ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, ele ar fi de neinvins si, dupa socotinta mea, cu mult mai puternic decat toate neamurile.” Dintre cele peste 100 de formatiuni tribale si gentilice ale tracilor, triburile dacilor si getilor erau cele mai mari si cele mai puternice. Ocupau teritoriul cuprins intre Muntii Balcani si Muntii Slovaciei, si de la litoralul apusean al Marii Negre pana dincolo de bazinul Tisei. Triburile denumite “dacice” locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii si al Banatului, iar al “getilor” in campia Dunarii – inclusiv in sudul fluviului - , in Moldova si Dobrogea de azi.

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atat prin fascinatia subiectului in sine, cat mai ales prin aura creata in jurul lui de catre o literatura de tot felul. Desi istoriografia noastra, (dar nu numai) a reusit achizitii notabile, ea este totusi destul de departe de a avea si a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cat mai completa si general acceptata.Ca orice neam indo-european, si geto-dacii aveau o religie politeista. Zeul cel mai frecvent mentionat la autorii vechi este Zalmoxis, “zeul carpatic al nemuririi”. Unii sustin ca este o divinitate chtoniana, altii ca este uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot “acest Zalmoxis, fiind om ca toti oamenii, ar fi trait in robie la Samos ca sclav al lui Pytharoras. Apoi, castigandu-si libertatea, ar fi dobandit avutie multa si, dobandind avere, s-a intors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viata de saracie crunta si erau lipsiti de invatatura, Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de viata ionian si moravuri mai alese decat cele din Tracia, ca unul ce traise printre eleni, si mai ales alaturi de omul cel mai intelept al Elladei, langa Pythagoras, a pus sa i se cladeasca o sala de primire, unde-i gazduia si-i ospata pe cetatenii de frunte; in timpul ospetelor, ii invata ca nici el, nici oaspetii lui, si nici urmasii lor in veac nu vor muri, ci se vor muta numai intr-un loc unde, traind de-a pururea, vor avea parte de toate bunatatile. In timpul cat isi ospata oaspetii si le cuvanta astfel, pusese sa i se faca o locuinta sub pamant. Cand locuinta ii fu gata, se facu nevazut din mijlocul tracilor, coborand in adancul incaperilor subterane, unde statu ascuns vreme de trei ani. Tracii fura cuprinsi de parere de rau dupa el si-l jelira ca pe un mort. In al patrulea an se ivi insa iarasi in fata tracilor, si asa ii facu Zamolxis sa creada in toate spusele lui.”

Descoperirile arheologice si studiile recente au adus textului lui Herodot completari si rectificari. Ca Zamolxis ar fi fost la origine intemeietorul unui cult initiatic si mistic, un personaj istoric real, un taumaturg si un reformator care, ulterior a fost divinizat, este o ipoteza acceptabila. Diodor din Sicilia il situeaza alaturi de ceilalti doi mari intemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra si Moise. Ca ar fi fost sclav al lui Pitagora este insa o legenda naiva, respinsa chiar de Herodot, care era convins ca “acest Zamolxis a trait cu mai multa vreme inaintea lui Pythagoras.”

Privita sub raportul practicilor de cult, religia daco-getilor era o religie initiatica si mistica. Pentru aceasta religie, caracteristic era actul initiatic al retragerii temporare in ceea ce semnifica “cealalta lume”, si anume, intr-o locuinta subterana sau intr-o grota. De asemenea, semnificative pentru conceptia religioasa si practicile cultice daco-getice, si din nou confirmate de Herodot, erau si banchetele rituale ale asociatiilor religioase secrete pe care le formau initiatii. Aceste practici de cult sunt atestate in lumea tracilor din sudul si nordul Dunarii.

Herodot vorbeste despre cultul lui Zamolxis astfel :” Iata in ce fel se socot ei nemuritori : credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zamolxis. Tot in al cincilea an arunca sortie, si intotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sortul, il trimit ca solie la Zalmoxis, incredintandu-i de fiecare data nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel : cativa dintre ei, asezandu-se la rand, tin cu varful in sus trei sulite, iar altii, apucandu-l de maini si de picioare pe cel trimis la Zamolxis, il leagana de cateva ori si apoi, facandu-i vant, il arunca in sus, peste varful sulitelor. Daca in cadere, omul moare strapuns, raman incredintati ca zeul le este binevoitor; daca nu moare, atunci il invinuiesc pe sol, huluindu-l ca este un om rau; dupa ce arunca vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut ii spun solului cat mai este in viata. Cand tuna si fulgera, tracii, despre care este vorba, trageau cu sagetile spre cer,si isi amenintau zeul, caci ei nu recunosteau vrun alt zeu afara de al lor”.

Era adorat in Dacia si un zeu al razboiului, caruia getii ii jertfeau prizionerii prinsi in razboi, “socotind ca zeul razboaielor trebuie impacat prin varsare de sange omenesc.” Ca divinitati feminine, se pare ca daco-getii aveau si o zeita a focului vetrei, a focului sacru. Mai certa pare existenta la daci a zeitei Bendis, zeita Lunii, a padurilor, a farmecelor, a vrajilor, corespunzand deci Artemidei grecilor si Dianei romanilor. O singura data numit de autorii antici, si anume de Herodot, apare Gebeleizis, zeul furtunii si al fulgerului. Probabil ca la inceput Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat si ritul tragerii cu arcul in nori in timpul furtunii pentru a speria puterile demonice. Pana la urma, printr-un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns sa fie confundat cu Zamolxis, contopindu-li-se atributele. Pentru Mircea Eliade “Gebeleizis reprezinta vechiul zeu celest al daco-getilor, patronul clasei aristrocrate si militare, <<tarabostes>> (…) si Zamolxis <<zeul Misteriilor>>, maestrul initierii,cel care confera imortalitatea.”

Civilizatia si cultura poporului dac stau la temelia poporului roman ca elementul etnic component cel mai insemnat. Dupa marturiile literare antice, dacii sau getii erau blonzi, cu piele alba, cu ochi albastri, ca si ceilalti nordici europeni. Atat Trofeul, cat si Columna lui Traian ni-i arata de statura potrivita, nici foarte inalti, nici scurti. Barbatii purtau parul mare si aveau toti barba : nicaieri nu gasim un dac reprezentat altfel. Pe frunte si la tample parul e taiat. Femeile, judecand dupa Columna, par sa fi fost zvelte, inalte si, in general, frumoase; parul il purtau pieptanat, cu carare la mijloc si strans in spate, facut coc. Ocupatia de capetenie a dacilor a fost agricultura. Lexicograful bizantin Suidas spune ca, in vremea razboiului cu Traian, Decebal impartise sarcinile intre nobilii daci astfel : pe unii i-a pus sa apere cetatile, pe ceilalti sa aiba grija de bunul mers al agriculturii. O ramura importanta a agriculturii si la care stramosii nostri tineau mult, era viticultura. Dacii au fost, de asemenea si remarcabili crescatori de vite. Rasa cailor geti era, pe drept cuvant, vestita. Turmele de oi si cirezile de boi si vaci jucau un rol important in economia vietii getice. Din lana oilor ca si din canepa pe care stiau atat de bine s-o lucreze, isi faceau vesmintele. Apicultura era si ea dezvoltata. Existau numeroase prisaci prin poienile padurilor si in mijlocul fanetelor asa de intinse in vremea aceea. Exploatau apoi sarea, iar in Muntii Apuseni aurul si argintul. Cantitatile enorme de metal pretios pe care le-a luat Traian din Dacia, implica o exploatare continua a zacamintelor auro-argintifere. Stiau sa lucreze bronzul, fierul, aurul si argintul; faceau unelte, cum sunt secerile si coasele de bronz, topoarele, fiarele de plug, clestele de fier, arme cum sunt sabiile de fier, gasite in mai multe parti ale teritoriului dacic, obiecte de cult sau mobilier, podoabe de tot felul, mai ales de argint. Stiau sa faca din acest metal pretios vase frumoase cum sunt cele ale tezaurului de la Sancraieni sau ale tezaurului de la Agighiol. Stiau, de asemenea, inca din prima jumatate a secolului al IV – lea i.e.n., sa bata monede de argint de caracter autohton sau imitand pe cele macedone si grecesti, mai tarziu pe cele romane. Numarul acestor monede e considerabil si ele au fost gasite pe toata suprafata pamantului romanesc, atat in Muntenia, cat si in Moldova, si in Transilvania. Erau, in sfarsit, mesteri in lucrul lemnului, din care faceau obiecte casnice si unelte agricole. Se pricepeau in ceramica, lucrau din pamant ars vase de diferite forme si marimi, unele foarte frumos impodobite. Intr-un cuvant, cunosteau toate indeletnicirile economice esentiale si, prin bogatia pamantului, ar fi putut trai fara sa aiba nevoie de ceva din afara. Dimpotriva, puteau ei exporta si exportau, de fapt, materii prime. Izvoarele ne vorbesc de exportul de grane, de peste, de ceara si miere, si de sclavi. Se vor fi adaugat la acestea, piei si blanuri si, foarte probabil, sare si lemne, nu numai spre Campia Panonica, dar si spre alte locuri mai departe ca Egiptul. Aduceau in schimb, din sudul grecesc, vin si untdelemn. Importau, de asemenea, tesaturi fine, stofe scumpe pentru uzul nobililor si al curtii regale. Dupa caderea Sarmizegetusei, s-au gasit intr-o pestera, ascunse, hainele si stofele scumpe ale lui Decebal. Daco-getii, cunosteau de asemenea, si practicau scrisul. Faptul este confirmat de Dio Cassius, care vorbeste despre o scrisoare primita de imparatul Domitian de la Decebal, precum si despre cea scrisa pe o iasca, primita de Traian. Pana in secolul I e.n alfabetul folosit era cel grecesc, iar dupa aceasta data, mai mult cel latin. In afara de inscriptia amintita – “Decebalus per Scorilo” – se cunosc azi doar litere izolate ori in grupuri de cate doua sau trei, insemnate pe diferite unelte, dar mai des pe vase, sau sapate in blocuri incluse in zidul cetatilor. In cazul din urma, literele serveau pentru a consemna nume de persoane, de zei, de regi si preoti, desi n-a fost posibila, pana in prezent, reconstituirea nici unui nume.

Despre fauritorul acestui stat, Burebista, informatiile cele mai bogate sunt lasate de geograful grec Strabon : “Burebista, barbat get, a devenit capetenia unei puternice uniuni de triburi aproximativ in anul 82 i.e.n. In politica sa interna, Burebista a fost ajutat de marele preot Deceneu, in opera de restaurare a ordinii si de insanatosire a moravurilor poporului. Astfel, in decurs de 10-12 ani, Burebista a creat un stat care se intindea din bazinul Dunarii de Mijloc si Muntii Slovaciei, pana la gurile Bugului si tarmul apusean al Marii Negre ; iar in sud pana in zona Muntilor Balcani.

Dar in urma unei revolte a unui grup de nobili, adversari ai autoritatii statale centralizate, Burebista este ucis in anul 44 i.e.n. In cei 131 de ani care s-au scurs de la moartea lui Burebista, pana la carmuirea lui Decebal, actiunea de reunificare a triburilor daco-getice a continuat fara intrerupere; incat in anul 85 e.n. , in timpul domniei regelui dac Duras – Diurpaneus (predecesorul lui Decebal), “in jurul statului dac transilvanean cu centrul in Muntii Orastiei se grupasera de acum geto-dacii din Oltenia, Muntenia, Moldova centrala si de miazazi.” (Hadrian Diacoviciu). Prin urmare un stat mai putin intins decat al lui Burebista. Teritoriile dobrogene fusesera intre timp anexate provinciei romane Moesia din sudul Dunarii, zona controlata strict de garnizoanele romane. Romanii asteptau momentul prielnic sa ocupe si sa transforme si regatul daco-get intr-o provincie romana.

Pentru a preintampina ofensiva romanilor, regale Duras – Diurpaneus ataca si prada Moesia in iarna 85-86 e.n., ofensiva lui fiind condusa probabil de nepotul sau Decebal. Romanii sunt invinsi, iar guvernatorul Moesiei decapitat. Situatia era pentru romani alarmanta. Imparatul Domitian in persoana vine pe frontul dunarean pentru a conduce operatiunile pe teritoriul dacic. Batranul rege Duras cedeaza tronul lui Decebal. Noul rege dac “era foarte priceput in planurile de razboi, si iscusit in infaptuirea lor, stiind sa aleaga momentul cand sa atace pe dusman si cand sa se retraga la timp” scrie Dio Cassius. “Era dibaci in a intinde curse, luptator viteaz, stia sa foloseasca o victorie si sa iasa cu bine dintr-o infrangere. Din aceasta pricina a fost multa vreme un adversar de temut pentru romani.”

Decebal recurge la diplomatie pe front, cerand pace, iar Domitian refuza. Armata romana trece Dunarea (87 e.n.) inaintand pe Valea Oltului ; dar in defileul Turnu Rosu este invinsa, generalul – comandant Cornelius Fuscus este ucis si multi romani cad prizonieri. In anul urmator, o alta armata patrunde prin Banat, obtine victoria, dar renunta sa inainteze spre Sarmizegetusa, capitala regatului. Se incheie o pace de compromis, considerata la Roma rusinoasa pentru romani, in care regele dac aparea ca un aliat al Romei, primind, printre altele, si mesteri romani constructori de masini de razboi. Decebal foloseste timpul pentru a se pregati de aparare.

Ofensiva romana pregatita de Traian incepe dupa lungi si minutioase preparative. Efectivul trupelor comasate la frontiera Daciei atingea peste 150 000 de soldati. Dupa mai multe infrangeri, in 101 si 102, Decebal cere pace. Conditiile in care i-a fost acordata erau deosebit de grele. Imparatul Traian, a carui intentie clara era de a transforma Dacia intr-o provincie romana, isi mentine trupele concentrate la Dunare. Arhitectul Apolodor din Damasc construieste la Drobeta cel mai lung pod de piatra – peste 1100 m – din tot Imperiul Roman. Decebal nu respecta toate conditiile pacii. In vara anului 105, Traian porneste contra dacilor cu o armata mai numeroasa ca in primul razboi. Cetatile din Muntii Orastiei sunt cucerite, devastate si incendiate. Dupa asediul si capitularea Sarmizegetusei, in vara anului 106, Decebal se retrage cu un grup de razboinici in munti. Este urmarit si, pentru a nu cadea prizionier, se sinucide. Capul ii este dus ca trofeu la Roma. Din Dacia, devenita acum provincie a Imperiului Roman, invingatorul adusese la Roma o prada uriasa : 165 500 kg aur fin si 331 000 kg argint.

Civilizatia si cultura poporului roman a fost una infloritoare si nu a putut fi intrecuta de nici o alta cultura de-a lungul anilor. Ocupatia cea mai pretuita de romani a fost dintotdeauna agricultura, desi, in general solul Italiei nu era deosebit de productiv. In timpurile vechi, cand inca predomina pastoritul, culturile agricole preferau meiul si o specie de grau rezistenta in terenurile prea umede, alacul, din a carui faina se faceau mamaliga si lipia, caci abia pe la inceputul secolului al II – lea i.e.n. au invatat romanii sa faca painea din aluat dospit cu drojdie. Se cultiva si orzul, pentru care insa romanii n-aveau preferinta pe care o aveau grecii. Dintre leguminoase, mai intai a fost cultivat bobul. Cea mai rentabila era cultura vitei de vie si a maslinului, pentru care aproape intreg teritoriul Italiei prezenta conditii favorabile. Uleiul de masline era folosit nu numai in alimentatie, ci si pentru iluminat si, mai tarziu, pentru prepararea unguentelor si a parfumurilor. Cultura pomilor fructiferi era practicata atat pe micile proprietati (marul, parul, smochinul, migdalul, scorusul), cat si in livezile de pe latifundii, cu specii mai rare la acea data : ciresul (adus din Asia Mica), rodiul ( din Africa), gutuiul (din Spania), nucul si piersicul (din Persia). Gama de zarzavaturi era foarte larga, aproape toate cele existente si azi pe pamantul italic.



Casele taranilor erau de regula niste colibe saracacioase, cu pereti de barne acoperite cu lut si cu un acoperis de stuf. Locuinta paturilor medii si sarace consta intr-o singura incapere, avand o deschizatura in tavan si acoperis prin care patrundeau lumina si apa de ploaie, colectata intr-un bazin din mijlocul incaperii. Mobilierul era oarte redus. Casa romana avea un numar mare de paturi, cu destinatii diverse : paturi pentru dormit, paturi – canapele pe care se lua masa si paturi care serveau drept sofale. Pentru iluminat se foloseau lumanari de ceara sau de seu si lampi mici cu ulei. Imbracamintea romanilor se caracteriza, inainte de toate, prin simplitate. Nu necesita nici croiala aproape deloc si nici cusatura. Vesmantul national si oficial al romanilo, dar care era interzis taranilor, muncitorilor simpli si sclavilor, era toga : o bucata de stofa groasa de lana alba, taiata in forma de eplipsa sau de semicerc. Femeile purtau, direct pe piele, o camasa de in, iar in jurul bustului o fasie de panza, drept sutien. In timpurile vechi imbracau toga si ele, la fel ca barbatii, dar inca din secolele Republicii toga era rezervata numai femeilor de moravuri usoare. In locul ei, peste camasa purtau o tunica lunga pana la pamant (stola), cu maneci scurte sau fara maneci, incinsa cu un cordon. Peste stola, un fel de sal din lana colorata acoperea si infasura umerii. Un capat al salului se infasura pe un brat, celalalt capat cadea pana la pamant, iar cu un fald al salului femeia isi acoperea capul, caci o femeie romana nu iesea niciodata din casa cu capul neacoperit. Incaltamintea de rigoare a barbatilor cand purtau toga era un fel de ghete din piele subtire, fara tocuri, fixate pe picior cu sase curele. Mult mai comode, mai practice erau sandalele. Taranii si soldatii purtau saboti.

Romanii aveau o credinta politeista cu o multime de zei, inspirati din cultura greaca, pentru ca in momentul in care au cucerit Grecia, romanii au fost cuceriti de cultura greaca. Cei mai cunoscuti au fost Jupiter – zeul tata, Minerva – zeita intelepciunii, Diana – zeita lunii si a vanatorii, Marte – zeul razboiului, Neptun – zeul marilor, Aesculapius – zeul medicinei, Bona Dea – zeita ocrotitoare a femeilor si bineinteles Venus – zeita iubirii. Zeii romani nu aveau statui, ci se credea ca ei exista in obiectele inconjuratoare. Zeii erau foarte numerosi, se credea ca fiecare familie are zeul ei. Fiecare zeu actiona intr-un domeniu restrans si se presupune ca existau peste 30.000 de zei care vegheau asupra bunei stari a Imperiului Roman si a locuitorilor lui.

Procesul de romanizare incepe in anul 106, contribuind la acesta, in primul rand, armata romana, prezenta in numar mare in Dacia. Provincie de granita, supusa in permanenta atacurilor barbare, Dacia a beneficiat de prezenta a doua legiuni si a numeroase trupe auxiliare. Cei aproximativ 50 000 de soldati romani au fost cantonati in castre, numeroase in Dacia, in jurul carora se va dezvolta o infloritoare viata economica. Numarul colonistilor romani adusi de Traian in Dacia a fost mare. Ei proveneau de pe intreg cuprinsul Imperiului, dar toti vorbeau limba latina. Imigrarea masiva determina o urbanizare accentuata a provinciei. Multe asezari, situate langa vechile dave dacice, sunt ridicate la rangul de municipii si colonii (Apulum, Napoca, Potaissa). Ele erau organizate dupa modelul roman si constituiau adevarate focare de romanizare a acestui teritoriu. Procesul de romanizare a populatiei daco-getice a continuat pana in secolul al VII – lea, cand se considera limba romana ca formata.

Dupa retragerea legiunilor si administratiei romane, in anul 275, Dacia ramane in parte in stapanirea dacilor liberi, carpii. In partea de apus a ei, prin Banat si Crisana, locuiau vandalii; in centrul si rasaritul ei, gotii si anume o ramura a lor, vizigotii sau tervingii; in partea de nord, prin Carpatii Maramuresului si ai Slovaciei, locuiau gepizii.

Dintre toate neamurile cate si-au exercitat dominatia temporara in Dacia, dupa retragerea legiunilor romane, slavii sunt aceia care au avut mai multa insemnatate. Se stie intr-adevar ca popoarele romanice de astazi au rezultat din amestecul vorbitorilor de limba latina din imperiu cu neamurile migratorii care s-au asezat in tarile respective. Fracezii provin din amestecul galo-romanilor cu francii, neam germanic, pe care l-au asimilat. In Italia, s-au asezat longobarzii, iar in Spania vizigotii, iarasi germanici; la noi, slavii, pe care, de asemenea, i-am asimilat. Reprezentam, prin aceasta, o nuanta aparte, caracteristica, precum si o civilizatie si o cultura deosebita in mijlocul marii familii romanice. Istoricul si slavistul Ion Bogdan, precum si romanistul Ovid Desunsianu au sustinut ca poporul roman apare complet constituit numai dupa amestecul cu slavii. Aceasta afirmatie trebuie inteleasa in sensul ca, poporul roman, si-a capatat caracteristicile sale etnice complete numai dupa ce elementul esential, dacoromanic, constituind temeiul, s-a adaugat elementul slav. Daca ar fi sa seriem elementele etnice constitutive ale poporului roman, dupa importanta lor, avem deci : intai, elementul autohton, dacic, apoi, in al doilea rand, elementul roman, iar in al treilea rand, la urma, cel slavic. Sub raportul limbii, unul dintre cei mai buni cunoscatori, acelasi romanist Ovid Desunsianu spune ca influenta slava „a fost mult mai intensa si mai variata decat aceea germanica asupra limbii italiene sau franceze.” Slavii au lasat dacoromanilor o insemnata mostenire : ea consta in toponime, in onomastica si in general, in limba. Dintre rauri, Bistrita, Dambovita, Ialomita, Tarnava, Crasna, Putna, Milcovul, Teleajanul, Neajlovul si o suma altele poarta nume slave. Dintre munti, numai in sirul Fagarasului gasim peste zece varfuri cu nume slav, intre care si Negoiul. Ca nume de orase, citam Craiova, Ramnicul, Targoviste, Slatina, Zlatna ; ca nume de sate, cele terminate in „-ita”, de exemplu : Topolnita, Toplita, cele terminate in „-ov” sau „-ova” ca Dranov, Nanov, Snagov, apoi Cucova, Rahova etc.

Doua nume date de slavi si anume Vlasca si Vlasia merita o deosebita atentie. Cel dintai inseamna „tara Vlahilor”, adica a romanilor, si a fost dat regiunii de campie unde a existat judetul cu acelasi nume si deoarece, aici, in aceasta regiune, au gasit navalitorii slavi pe stramosii romanilor. Cel de-al doilea are acelasi inteles si a fost dat codrului urias care se intindea la miazazi de Ploiesti, acoperind tinutul udat de Prahova, Ialomita, Dambovita si de afluentii lor si avand in mijloc minunatul lac al Snagovului. Aceste doua numiri atesta prezenta straromanilor, in momentul navalirii slavilor, in campie. Si onomastica arata o insemnata influenta slava. Astfel au rezultat Radu, Dan, Vlad, Parvu, Dobre, apoi Dragomir, Tihomir, Dobromir, Vladislav sau Vlaicu. In limba romana, o sesime din cuvinte sunt de origine slava. Observam insa ca multe din aceste cuvinte slave se intrebuinteaza foarte rar si ca ele n-au format familii de cuvinte, pe cand acelea de origine latina revint tot mereu, sunt necontenit intrebuintate in graiul zilnic si au familii foarte bogate. Apoi, morfologia si sintaxa limbii romane sunt latine, ceea ce e, de asemenea, determinant pentru caracterul acestei limbi. Gasim cuvinte slave in diverse domenii ale activitatii si simtirii omenesti. In agricultura si in cresterea vitelor ele sunt mai putin numeroase. Numai o singura cereala are nume slav (ovazul) , iar dintre animalele domestice : bivolul, cocosul, gasca. O suma dintre cuvintele care arata insusirile si defectele fizice sau morale ale omului au aceeasi origine. De pilda : blajin, destoinic, drag, darz, iubit, sfant, carn, garbov, lacom, nauc, prost, stirb, vinovat. In ce priveste societatea, adica clasele sociale si organizarea de stat, sunt de origine slava urmatorii termeni : boier, stapan, jupan, rob, cneaz, voievod. In domeniul religios, s-au imprumutat o serie de termeni privind cultul si organizarea ierarhica : utrenie, vecernie, maslu, staret, rai, iad.

Aceasta multime de cuvinte slave n-a intrat deodata, in aceeasi epoca, in limba romana, ci pe rand, incepand din veacul al VI- lea. O parte insemnata, cea mai insemnata, a intrat pe timpul conlocuirii cu slavii in Dacia, pana ce acestia au fost asimilati, adica in secolele VI – X. Dar o serie de cuvinte slave au fost imprumutate si mai tarziu, in epoca moderna, de la poloni, de la ruteni si de la rusi.

De la neamurile germanice au ramas cateva cuvinte in limba romana, putine la numar, si cateva tezaure, dintre care cel mai cunoscut si mai de pret este tezaurul de la Pietroasa. El se compune din 12 piese, toate de aur, si impodobite, unele, cu pietre scumpe.

De asemenea, influenta maghiara, in secolele X-XI, a lasat mostenire poporului roman cuvinte ca : aldamas, gand, vama, oras, hotar, imas, belsug. Din influenta turca din secolul al XVI – lea au rezultat : baclava, bacsis, pasa, acadea, magiun, cataif, iaurt, musaca, sarma. In secolul al XVII –lea a fost influenta greaca : frisca, trandafir, zodie, flamura, omida.

In ciuda tuturor influentelor , limba romana este o limba romanica. Structura ei, morfologia, sintaxa ei si elementele fundamentale ale lexicului, acelea de intrebuintare permanenta, de circulatie intensa, sunt latine. Ceea ce au adaugat pe urma slavii, in mai mare masura, popoarele vechi turcesti, in mai mica, n-au putut modifica acest caracter initial si fundamental al limbii romane. Limba romana se formeaza incepand cu anul 106 si se intinde pana in secolul al VII – lea. In perioada 106 – 275 se formeaza romana comuna, protoromana sau straromana, limba cu un evident caracter romanic. In limba romana, s-au mostenit de la latini genurile si declinarile substantivale, cele patru conjugari ale verbelor, formele pronominale, numeralul de la 1 la 10, gradele de comparatie si cazurile, cu exceptia cazului ablativ. Cand s-a observat regularitatea schimbarilor de sunete, lingvistii au inceput sa vorbeasca de „legi fonetice”. Astfel schimbarea lui ”l” intervocalic latin in „r” in romaneste a devenit o lege. Latinescul „filum”, „gula”, „mola”, „salire”, „scala” s-a transformat in romanescul „fir”, „gura”, „moara”, „sari”, „scara”, ca si prefacerea lui „a” neaccentuat in „a”, exemplu latinescul „laxare”, „maritare”, „maxilla”, „parente”, „salutare” se transforma in romanescul „lasa”, „marita”, „masea”, „parinte”, „saruta”. Constatam ca „a” latin accentuat urmat de „n” devine „a”, de exemplu „lana” devine „lana”.

Fiecare limba isi are propriile dialecte. In limba romana comuna intalnim dialectele daco-roman, aroman, istroroman, meglenoroman. Dar in interiorul unui dialect distingem si subdialecte. De exemplu, dialectul daco-roman, are urmatoarele subdialecte : muntean, moldovean, maramuresean, banatean, crisan. Iar in cadrul subdialectelor se nasc graiurile, spre exemplu subdialectul muntean este insotit de graiul ialomitean, vrancean, teleormanean etc.

Elementele de substrat ale limbii romane, adica cuvinte de origine dacica, sunt in numar de aproximativ 160, totalizand peste 600-700 de derivate, inclusiv toponimele si antroponimele. In ansamblul sau, acest fond de probabila provenienta dacica, substantive, adjective, verbe, adverbe, denumesc o mare diversitate de obiecte, stari, fapte,actiuni, fenomene etc. Repartizate pe grupe semantice, ele se refera la partile corpului omenesc ( buza, grumaz, gusa, burta, sale), la functii fiziologice si la boli (sugruma, ameti, vatama, urdoare, ulcior), la stari afective ( bucura, rabda, dezmierda, aprig), la varsta si la relatiile familiale ( prunc, copil, baiat, mire, mos). Unele se refera la imbracaminte si incaltaminte (panza, caciula, baier, caramb), sau la locuinta si gospodarie ( catun, bordei, vatra, burlan, leagan, gard, zestre). Altele numesc unelte diferite si obiecte casnice ( matura, caier, zgarda, gresie, dop, tarus, carlig) sau fenomene naturale si notiuni de timp ( amurg, boare, viscol, a adia). Un numar apreciabil de cuvinte ramase de la daci in limba romana sunt cele care se refera la fauna si la flora.(mazare, brad, maces, mugure, sambure, strugure; manz, tap, viezure, barza, soparla, melc, balaur). Unele sunt legate de pastorit ( baci, tarc, stana, branza, urda). Apoi adverbe – gata, nitel – si adjective – cret, tare -. Mai numeroase sunt verbele : a baga, a bucura, a cruta, a darama, a incurca, a lepada, a misca, a necheza, a pastra, a rabda, a zburda, a scula, a uita, a viscoli si altele.

Pe langa celelalte mosteniri daco-getice, cuvintele de origine dacica, intrate definitiv in fondul lexical curent al limbii romane, arata inca o data ca poporul roman este continuatorul civilizatiei si culturii daco-getilor. „Lexiconul romanesc autohton dovedeste ca populatia traco- dacica formeaza temelia si trunchiul principal pe care s-a grefat si prin care a putut sa dainuiasca romanitatea in Balcani si in Carpati, fiind deci insasi baza etnica – sociala a poporului roman”. (I.I Russu).

Limba romana este o limba care se defineste prin diasistem, cuprinzand limba populara si limba literara sau limba scrisa. Primul document descoperit, scris in limba romana, dateaza din anul 1521, si anume „Scrisoarea lui Neacsu”. Scrisoarea cuprinde 190 de cuvinte, din care 12 nu sunt de origine latina. Inainte de aceasta data, se foloseau limba slavona si alfabetul chirilic. Aparitia tiparului in spatiul romanesc se datoreaza diaconului Coresi, care tipareste carti atat in slava, cat si in romana. In secolele XVII – XVII, sunt traduse un numar important de carti cu continut religios, dar si texte juridice. Cativa din traducatorii acelei perioade sunt : Simion Stefan ( „Noul Testament de la Baldrad”) , Varlaam ( „Cazania” ) , Dosoftei („Psaltirea” – in versuri) , Antim Ivireanu („Didahiile”). Secolul XVIII este marcat, de asemenea, de scrieri originale, Grigore Ureche fiind creatorul limbii literare a romanilor. In anul 1780, Samuil Micu si Gheorghe Sincai, alcatuiesc prima gramatica a limbii romane. In secolul XIX, Ion Heliade Radulescu pune ordine in alfabet, reducand numarul de litere chirilice de la 43 la 27, iar in anul 1860, prin decret, se face trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Tot in acest secol, presa, invatamantul si teatrul au o mare contributie in dezvoltarea limbii.

Odata cu aparitia sentimentului national, s-a pus si problema originii romanilor. N-a fost greu sa se vada ca limba noastra este o continuare a latinei aduse de colonistii romani. Ideea romanitatii a cuprins repede masele largi ale populatiei, care au inceput sa se intereseze de diferenta intre limbile latine si cele care li s-au adaugat prin imprumut din limbile vecine. In lupta pentru a demonstra latinitatea romanei, carturarii ardeleni au inceput sa modifice in chip arbitrar elementele limbii, sa excluda din uzaj, in mod deliberat, cuvintele imprumutate din limbile vecine, sa introduca in loc cuvinte latinesti luate din carti, sa transforme cuvintele de origine straina asa incat sa poata fi explicate ca si cum ar fi fost mostenite din latineste, sa transforme elementele latine recent imprumutate, incercand sa le aranjeze asa incat sa para ca sunt pastrate din antichitate, sa scrie romana nu asa cum e pronuntata azi, ci cum a fost pronuntata la inceputurile ei. Toate aceste stradanii au avut reflexe si dincoace de munti si au dat nastere unor violente lupte teoretice, la care au participat foarte multi intelectuali si mai cu seama scriitori. S-au scris parodii, comedii, in care erau ridiculizati cei care vroiau sa modifice limba, s-au scris si publicatii pe ton serios, aratandu-se ca introducerea de cuvinte noi, va duce la ruperea in doua a limbii, ca taranii nu vor mai intelege pe oraseni.

Primul care demonstreaza latinitatea limbii romane este Grigore Ureche, intr-un capitol din lucrarea sa „Letopisetul Tarii Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastra moldoveneasca”, pentru care conchide cu mandrie ca „ de la Rim (Roma) ne tragem; si cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.Pentru a-si convinge cititorii de acest adevar, el da o proba de etimologii latine : „de la rimleni, ce le zicem latini, paine, ei zic panis, gainaei zic galina, muiereamulier [] si altele multe din limba latina, ca de n-am socoti pre amanuntul, toate le-am intelege.”

Lui Grigore Ureche ii urmeaza alti scriitori si lingvisti care sustin in lucrarile lor sorgintea latina a limbii romane. In „ Istorie in versuri polone despre Moldova si Tara Romaneasca”, cronicarul Miron Costin, realizeaza o sinteza a schemei structurii limbii romane : „Unde trebuia sa fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu in loc de meus, asa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au ramas chiar intregi : barba – barba, asa si luna, iar altele foarte mici deosebiri. In plus s-au mai adaugat mai tarziu si putine cuvinte unguresti. In sfarsit, luandu-se cele sfinte de la sarbi, s-au adaugat si putine cuvinte slavonesti.”. Iar in opera „De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor”, asa cum indica si titlul, cronicarul isi propune sa scoata „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor si seminte sintu lacuitorii tarei noastre, Moldovei si Tarii Muntenesti si romanii din tarile unguresti.” El dovedeste ca precum si alte neamuri: „ frantozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, asa si romanii poarta numele romanilor.”

Tot aici, Miron Costin, prezinta si cateva obiceiuri romane, pastrate si astazi, cum ar fi toastul la petreceri si aniversari, precum si ritualul ingroparii mortului.

Dimitrie Cantemir, prezinta radacinile adanci ale „romano-moldo-vlahilor”, sapand adanc in istorie pana la instreinarea lui Eneas la Latium”, continuand cu intemeierea Romei de catre Romulus, si ajungand la anul 107, „anul tocmirii firii omenesti” : „Iara a romano-moldo-vlahilor niam, de vom vre sa credem adeverintii, care in hronice marturiseste, de-i vom cauta ce mai de pre urma virsta, (de cind adeca Traian inparatul din Roma, inparatiasa cetatilor, alegind cetateni romani, in Dachiia i-au trecut), il vom afla de pe la anul tocmirii firii omenesti 107, sa fie inceput. Dei vom cerca ce de pre mijloc virsta, o vom gasi de odata cu Romulus, Roma, si cu numele roman, adeca cu septe sute cincizaci si trii de ani mai denainte, decit a sa naste Domnu Hs. De-i vom iscodi ce d-inceput nastere, precum de la razsipa Troadii, si de la instreinarea lui Eneas la Latium, adeca in tara latineasca, a vechilor semne si scrisori marturisesc.[]..Intr-acesta chip dara, pre romano-moldo-vlahii nostri, Roma maica, din launtrurile sale nascindu-i i-au aplecat si i-au crescut; Traian parintele, cu obiceele si armele romanesti invatindu-i, a Dachii adevarati mostenitori i-au pus si cu curat singele fiilor sai, pre Dachia, care mai denainte varvara iera, au evghenisit-o.”

Stolnicul Constantin Cantacuzino, in opera sa „Istoria tarii romanesti” vorbeste, de asemenea, despre originea romanilor, sustinand ca acestia sunt descendentii romanilor ramasi in Dacia, afirmand astfel continuitatea daco-romana la nordul Dunarii : „Iara noi int-alt chip de ai nostri si de toti cati sunt rumani, tinem si credem, adeverindu-ne den mai alesii si mai adeveritii batrani istorici si de altii mai incoace, ca valahii, cum le zic ei, iara noi, rumanii, sintem adevarati romani in credinta si in barbatie, den carii Ulpie Traian i-au asezat aici in urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus si l-au pierdut ; si apoi alt si alalt tot sireagul imparatilor asa i-au tinut si i-au lasat asezati aici si dintr-acelora ramasita sa trag pana astazi rumanii acestea. Insa rumanii inteleg nu numai cestea de aici, ce si den Ardeal, carii inca si mai neaosi sint, si moldovenii, si toti citi si intr-alta parte sa afla si au aceasta limba, macara fie si cevasi mai osebita in niste cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iara tot unii sint. Ce dara pe acestea, cum zic, tot romani ii tinem, ca toti acestea dintr-o fantana au izvoit si cura.”

Aparuta in sec al XVIII –lea, Scoala Ardeleana avea drept scop afirmarea drepturilor politice ale poporului roman din Transilvania. Patrunsi de ideile iluministe, reprezentanti acesteia, Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior si Budai – Deleanu, priveau instructia , prin scoala sau prin intermediul cartii, ca un mijloc de luminare si de progres, modul prin care se ajungea la constiinta de sine, la descoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, in primul rand, ca oameni. Opera de cultura a reprezentantilor Scolii Ardelene prefigureaza, prin tematicaei, unitatea romaneasca si originea pur romana a poporului roman.

Samuil Micu este cel care, incercand sa dovedeasca provenienta latina a romanilor, conchide ca acest lucru reiese din patru elemente : „intaiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia din limba, a patra din nume.”

Asemenea lui Samuil Micu, Gheorghe Sincai, in opera „Hronica romanilor si a mai multor neamuri”, incearca sa dovedeasca sorgintea romana a poporului roman : „Din partea coloniei, carea au remas in Dachia Veches-au prasit apoi toti romanii citi sint de-a stinga Dunarei, cum cura in Marea Neagra; iara din partea coloniei carea s-au trecut Dunarea si s-au asezat in Dachia cea Noao, asisderea si din romanii pre carii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia si Thessalia, s-au prasit romanii cei ce sint de-a dreapta Dunarei, carii s-au numit dupa aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iara mai pre urma tintari, tocma cum s-au numit si ceii ce au remas de-a stinga Dunarei, intiiu romani, apoi abotriti, dupa aceaia comani si patinachite, mai pre urma munteni, moldoveni, margineni, mocani, fratuti; ci ori cum s-au numit, sau se numesc si acum, tot de o vita si porodita sint, adeca romani de singe, precum firea si virtutea ii marturiseaste ()”.

Dintre istoricii Scolii Ardelene, Petru Maior este teoreticianul intransigent al radacinii pur romane a poporului nostru. El este acela care acorda cel mai mult spatiu discutarii puritatii neamului nostru si face cea mai lunga demonstratie a acestei probleme in opera cu caracter polemic „Istoria pentru inceputul romanilor in Dachia”.

Limba romana, reprezentanta a latinitatii rasaritene, a fost de-a lungul timpului , cantata si slavita in lucrarile lor de multi scriitori romani, care si-au inchinat viata si munca lor patriei, fiind constienti de sorgintea nobia a acestei limbi si de cultura pe care aceasta o presupune.

Interesul pasoptistilor pentru trecutul dacic si roman al neamului lor decurge din ideologia romantica, orientata spre cunoasterea istoriei propriului popor, spre folclor ca depozitar al traditiei. In viziunea lor, poezia populara a pastrat mai bine decat isoria consemnata, memoria timpurilor stravechi in care s-a plamadit poporul roman.

Se explica astefel, imbinarea preocuparilor stiintifice (articole, studii) cu creatia literara. Gheorghe Asachi, Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri incearca in mod programatic sa construiasca o mitologie romaneasca, folosindu-se de traditia popolara.

Gheorge Asachi a prefigurat mitul etnogenezei romanilor in balada „Traian si Dochia”, ca si in poezia „La patrie”, integrata volumului „Poesie”, unde, scriitorul ii prezinta pe romani ca mostenitorii Romei si ai Daciei : „O, romani, romani ai Daciei, ce purtati un mindru semn/ De-origina, istoria acum fie-ni indemn! / In vechime maica Roma, ce-a fost doamna-n toata lume, / Ne-a lasat legi si paminturi, vorba sa si naltul nume. / Oare darul ce de timpuri si barbari s-a pastrat,/ Cind senina soarta luce, fi-va astazi defaimat? / Nu, prin muze s-a virtutei dorul dulce si fierbinte, / In noi lumea sa cunoasca stranepoti romanei ginte.”

Alecu Russo evoca Dacia paradisiaca si pe Decebal, conducatorul ei, in amplul poem in proza intitulat „Cantarea Romaniei”.

Si alti scriitori au venit in sprijinul acestora, demonstand, prin lucrarile lor originea poporului roman, scriitori precum Andrei Muresanu, care a scris „Un rasunet”, devenita ulterior imn national; Vasile Alecsandri in poezia „Santinela romana” prezinta limba romana reprezentataa de santinela, aparatoarea romanei, iar in „Cantecul gintei latine”, asa cum el insusi sustine, demonstreaza inrudirea romanei cu celelelte limbi romanice : „Am scris-o pentru a prezenta un specimen de limba romaneasca, spre a se constata inca o data inrudirea noastra cu ramurile gintei latine”.

In a doua jumatate a secolului al XIX –lea , Bogdan Petriceicu Hasdeu publica in volumul „Poesie”, „Podul lui Traian”, in care sprijina ideea unirii romanilor.

Sub aspect literar, tendinta dacizanta culmineaza in a doua jumatate a secolului al XX – lea, prin scrierile lui Mihai Eminescu. Tema dacica se regaseste atat in marile poeme „Memento Mori”, „Rugaciunea unui dac” si „Sarmis”, cat si in proiectele dramatice. In poezia „Memento Mori”, Eminescu realizeaza o evocare a civilizatiilor de la origini. Aici viziunea eminesciana asupra Daciei este paradisiaca, scriitorul refacand imaginea unui popor apus.

In secolul al XX – lea ideea dacica prinde consistenta si devine obiect de studiu pentru istorici, filosofi ai culturii si ai religiei, geografi, sociologi, folcloristi. Lucrarilor unor istorici precum Vasile Parvan, Hadrian Daicoviciu, li se adauga studii, articole cu rezonanta puternica in perioada interbelica semnate de Lucian Blaga, Mircea Eliade, Simion Mehedinti.

In perioada interbelica ideea dacica s-a transformat uneori in dacism, tracism ori tracomanie, devenind suport ideologic pentru extremismul de dreapta (miscarea legionara). Si in perioada postbelica, in plin ceausism, dacismul si tracismul au avut adeptii lor frecventi, atat in tara, cat si in diaspora.

Ioan Nenitescu in poezia „Pui de lei”, prezinta de asemenea, originea romanilor : „Eroi au fost, eroi sunt inca, / Si-or fi in neamul romanesc. / Caci rupti sint ca din tare stanca / Romanii orisiunde cresc. / E viata noastra faurita / De doi barbati cu brate tari/ Si cu vointa otelita, / Cu minti destepte, inimi mari./ Si unu-i Decebal cel harnic,/ Iar celalalt Traian cel drept,/ Ei pentru vatra lor amarnic / Au dat cu-atatia dusmani piept./ Si din asa parinti de sama / In veci s-or naste luptatori/ Ce pentru patria lor mama / Vor sta ca vrednici urmatori. / Au fost eroi si-or sa mai fie, / Ce-or fringe dusmanii misei. / Din coapsa Daciei si-a Romei / In veci or naste pui de lei !”.

Dar nu numai din cultura romanilor ne-au ramas obiceiuri, ci si din cultura dacilor. Folclorul nostru pastreaza neindoielnic profunde urme daco-getice. In portul popular, aceste urme sunt evidente. Camasa incretita la gat a tarancilor, camasa despicata lateral a barbatilor, cioarecii din stofa groasa alba de lana, stransi pe coapse si pulpe. Apoi braul lat de piele sau de panza groasa, opincile, caciula tuguiata de blana, sunt atestate iconografic pe Columna lui Traian si pe metopole de la Adamclissi. In ornamentica imbracamintei,a ceramicii, a obiectelor si a uneltelor de lemn crestate de tarani unii cercetatori inclina sa creada ca s-au mentinut anumite motive decorative daco-getice, ca bradul, soarele, spirala sau zig-zagul. Cercetarile ar putea continua si in domeniul muzicii populare, al melosului, al instrumentelor (naiul, de exemplu, deriva din tracicul „flaut al lui Pan”). Intreprinderea ar fi cu atat mai justificata cu cat autorii antici vorbesc des despre aplicatia pe care o aveau tracii spre muzica. Aristotel spunea ca tracii isi versificau legile si le recitau cantandu-le. Oratorul si istoricul grec Theopompos afirma ca solii traci isi expuneau textul soliei cantandu-l si acompaniindu-se cu un instrument cu coarde. Iordanes ne informeaza ca preotii traci oficiau cantand, si acompaniindu-se cu un instrument asemanator chitarei. Inaintea lui, Strabon scria : „Muzica in intregimea ei este socotita tracica si asiatica (). Ba si cei care s-au ocupat de vechea muzica erau – se spune – tot traci, anume Orfeu, Musaios si Thamyris”.

In domeniul artelor plastice, nu pare exculs ca imaginea „calaretului trac” sa fi sugerat – in iconografia noastra populara- imaginea Sf. Gheorghe omorand balaurul. De asemenea, Mircea Eliade remarca elemente comune zeului furtunii Gebeleizis si profetului Ilie. Medievala, dar nu fara posibile influente traco-getice este si ceramica asa zisa „dacica”, neagra, lustruita, cu tipica ei ornamentatie obtinuta prin procedeul inciziei.

Multe dintre credintele si obiceiurile populare romanesti, provin fara indoiala dintr-un substrat traco-dacic. Exemple se gasesc in folclorul obiceiurilor, traditiilor si ritualurilor agrare, legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii. Astfel sunt riturile magice pentru invocarea ploii, a fertilitatii ogoarelor, persistand pana de curand in unele regiuni ale tarii : Sangeorzul, Plugarul, Boul instrutat, Paparudele, Dragaica s.a. In aceleasi substraturi daco-getice ar trebui cautata si originea unor dansuri populare, spre exemplu a horei, si indeosebi a spectaculosului dans al calusarilor, in care staruie amintirea unor rituri de medicina magica, a unor rituri de initiere, a unui stravechi cult al Soarelui, precum si simboluri mitice ale unor fenomene ale naturii.

Istoricul Pomponius Mela consemna obiceiul traco-dacilor, notat si de Herodot, de a-si cinsti funerariile prin cantece si jocuri : sunt evidente analogiile cu obiceiul priveghiului, odinioara foarte raspandit la romani, un adevarat „ospat funerar” traco-dacic, insotit si de portul unor masti comice, de veselie, glume si bufonerii.

Urme ale mostenirii dacice se pot banui si in diverse productii de literatura populara. De pilda in descantece, cimilituri sau unele colinde. Arhaicele rituri de constructie, documentate in neoliticul de pe teritoriul Romaniei, au trebuit sa strabata veacurile de cultura spirituala dacica pentru ca sa ajunga la noi sub forma legendei „Mesterului Manole”, povestea zidarului de manastire care isi zideste sotia ca sa opreasca surparea cladirii, indicand conceptia noastra despre creatie, care e rod al suferintei, definita ca mitul estetic. Sunt patru mituri, nutrite din ce in ce mai mult de mediile literare, tinzand a deveni pilonii unei traditii autohtone. Unul din aceste mituri este si cel al „Mesterului Manole”, de care am amintit mai sus. Insa, intaiul mit, „Traian si Dochia”, simbolizeaza constituirea insasi a poporului roman. El a fost formulat propriu-zis de Asachi, Dochia care impietreste cu oile sale, fugind de Traian, insa cu elemente populare si cu o legenda cantemiriana. „Miorita”, istoria ciobanului care voieste a fi inmormantat langa oile sale, simbolizeaza existenta pastorala a popurului roman si exprima viziunea franciscan-panteista a mortii individului roman. Acest mit a ajuns sa fie socotit de unii, Divina noastra Comedie. In sfarsit, „Zburatorul” e mitul erotic, personificarea invaziei instinctului puberal. Poezia romana, prin Eminescu indeosebi, a aratat inclinari de a socoti iubirea ca o forta implacabila, fara vreo participare a constiintei. Pe langa aceste patru mituri incearca sa se ridice si altele imbratisand mai cu seama domeniul religiosului.

Insa, cea mai curenta prejudecata intretinuta de noi insine si de straini este ca suntem o natiune tanara, bineinteles in stare de un frumos viitor. Asta da un anume optimism, insa nu e mai putin prilejul unui aer protector din partea popoarelor vechi, ba chiar a unor pretentii de superioritate a cutarei natii foarte de curand imigrate. Nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirma tineretea noastra. Noi suntem in fond geti, si getii reprezinta unul dintre cele mai vechi popoare autohtone ale Europei, contemporane cu grecii, cu celtii, cu grupurile italice anterioare imperiului roman. Acest imperiu roman gasea aici un stat vechi, se lupta cu el si-l rapunea cu greu. Ca intotdeauna indelungul zbuciumatei noastre istorii, prin asezarea geografica, noi am suportat izbirile, absorbind elementul alogen. O revarsare celtica acum vreo doua milenii a lasat urme evidente in fizionomia si purtarea noastra. Cu grecii am fost intotdeauna in stranse legaturi, fie prin mijlocirea tracilor, fie prin expansiunea statornica a insularilor spre coasta Pontului Euxin. De altfel, mitologia noastra religioasa intemeiata pe cultul lui Zamolxe, care, asa nebuloasa cum este, sta alaturi de marile religii stravechi a Olimpului si a Valhallei, atesta inrudirea oficiala cu lumea elina, prin elementul dionisiac si pitagoreic. Toarte rasele mari se caracterizeaza printr-o adanca notiune a eternitatii si prin punerea vietii terestre in dependenta de absolut. In timp ce popoarele barbare sunt superstitioase si tractioneaza cu demonii, getii, infingandu-se in sulita, consultau divinitatea de-a dreptul in cer. Sentimentul adanc al providentei il au romanii in cel mai inalt grad si ceea ce s-a socotit scepticism, fatalism, nu e decat credinta ca Zeul nu ajuta in fapte necuvenite. Romanii cultivau zei de stat. Zamolxe era o divinitate universala, exponent al existentei de dupa moarte. Grecii vaietatori priveau cu oroare locul cu umbre al mortii pe care-l asezau in Septentrionul cetos, getii n-ar fi cautat mortea cu atata frenezie de n-ar fi socotit-o prilej de izbavire. Traditia spune ca Decebal si toate capeteniile sale s-au sinucis la Sarmizegetusa, exterminare masiva, care nu e un simplu semn de deznadejde, ci o incredere netarmuita in salvarea divina. Invazia romana ne-a lasat o limba si mult sange din acele parti ale imperiului care nu ne erau propriu zis staine. Traian insusi era un iberic. Prin penetratia romana, nu s-a nascut un popor nou ci, un popor foarte vechi s-a modificat prin inraurirea altuia mai nou. Imperiul roman, formatie mozaicala, ca multe state cuceritoare, cu o civilizatie de imprumut, infatisa pentru Dacia un fenomen politic recent. Crestinismul adus de romani gasi aici un teren prielnic si in vreme ce multe popoare din Europa se crestinara in timpuri cu totul apropiate, dacii imperiali fura crestini foarte de curand. Cultul mortii si setea vietii eterne ii indreptau numai decat spre noua religie.

Ceea ce indreptateste pe multi sa sustina tineretea noastra, este forma taraneasca a civilizatiei romane. Unii conationali deplang aceasta stare si spera ca in mod vitejesc ne vom arunca, asemeni poparelor de culoare de pe alte continente, in cea mai violenta viata de oras tehnic. Strainii rauvoitori numesc asta deficit de civilizatie si exalta, comparativ, civilizatia lor. Dar tocmai ruralismul nostru constituie dovada suplimentara a marii noastre vechimi. Intradevar, rasele stravechi, sunt conservative, regresive si defensive. Autohtonia le obliga la muncile campului si primejdiile invaziei la ocupatia pastorala. In muntii occidentali, ca si in Carpati, oamenii au fizionomia tipica stravechilor civilizatii pastorale : fata brazdata de vanturile alpine, ochi patrunzator si neclintit de vultur, tinuta rigida, mutenie. Taranca romana isi acopera gura cu basmaua, ca pe un organ nefolositor. Tabara de corturi se preface in oras. Satele ungurilor sunt niste minuscule orase, orasele romanilor sunt niste mari sate.

Cand, prin urmare, studiem literatura romana, e gresit sa masuram cu dimensiuni superficiale. Civilizatia si cultura poporului roman sunt stravechi, si literatura nu-i decat o forma secundara si deloc obligatorie. Poporul roman a avut ca mijloc de perfectiune sufleteasca, limba superioara, riturile, traditiile orale, cartile bisericesti. Cand intaiele cronici se ivira, ele atestau o expresie rafinata, efect al unei inaintari culturale neintrerupte. Noua este numai literatura de tip occidental (poezie profana, proza analitica, drama). Cand o adoptam aduceam un suflet experimentat si doua sute de ani ne-au fost de ajuns sa producem o literatura superioara, de multi invidiabila. Cateva secole de intarziere relativa, nu pot anula folosul unei existente imemoriale.

Mitul originilor

Interpretarea si valorificarea faptelor de cultura populara au fost determinate de interesul unor carturari (din epoca luminilor indeosebi) pentru popor, conjugat cu descoperirea culturilor primitive (in perioada marilor descoperiri geografice) atat de diferite de cele europene. Aceste preocupari s-au diversificat in romantism si au capatat, ulterior, un rol important in gandirea contemporana, cand s-au creat forme institutionalizate (muzee, publicatii, societati).

In revista Atheneum din 22 august 1846, arheologul englez William J. Thomas propunea folosirea termenului folclor (din engl. folk = popor, lore = intelepciune) pentru a denumi cultura populara, in timp ce cuvantul capatand noi semnificatii, mai ales in ceea ce priveste fenomenele subsumate. De aici si atitudinile care devin complementare - de entuziasm fata de faptele folclorice (in special in romantism) si de atitudine stiintifica explicativa, ulterior.

Precursor al ambelor directii este socotit Giambattista Vico, acela care, inca din 1725 vorbea, in Scienza nuova, de poeticitatea limbii popoarelor „salbatice“, gasind originea metaforei in mentalitatea si in modul de gandire animist al unei faze „poetice“ in dezvoltarea spiritului omenesc.

Clasicul Michel de Montaigne prefera „naivitatea si gratia“ poeziei populare artificialitatii creatiei de salon caracteristice epocii sale.

Cel care a dat un imbold considerabil interesului pentru folclor a fost Johan Gottfried Herder, care a publicat colectiile Volkslieder si Stimmen der Völker in Liedern (1778 - 1779); valoarea intrinseca a poeziei populare este reprezentata, pentru acesta, iar apoi si pentru romantici, de valoarea ei etno-istorica si artistica.

Folclorul, „arhiva vie a popoarelor“, devine astfel un document prin care se reconstituie trecutul istoric national si se pune baza culturii nationale moderne.

La noi, interesul pentru faptele de cultura populara, de literatura, se manifesta „de timpuriu“, inca din perioada cronicarilor, care le acorda un interes deosebit (Neculce isi prefateaza Letopisetul cu cele 42 de legende, in Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir gasim prezentate obiceiuri, credinte, superstitii). Rolul major a revenit, insa, pasoptistilor, care vad in poezia populara o adevarata oglinda a sufletului popular. Daca lui Alecsandri ii datoram cea dintai culegere de poezie populara (Poezii populare. Balade (cantice batranesti) adunate si indreptate, 1852), lui Heliade Radulescu, prelucrarea unui mit (Zburatorul), si intrarea literaturii populare ca izvor de inspiratie in sfera de interes a creatorilor (Pann, Asachi, Balcescu etc.), lui Alecu Russo ii datoram sistematizarea, intr-o viziune teoretica mai profunda, a ideilor privitoare la creatia literara populara ca document istoric si spiritual, cu valoare artistica de exceptie si drept nesecat izvor de inspiratie pentru creatia culta.



In istoria spiritualitatii un rol deosebit il joaca mitul - sursa a tuturor faptelor ce tin de gandirea populara, filosofie, literatura.

In acceptia actuala (considerata de Mircea Eliade) mitul nu mai este considerat o „fabula“, o „fictiune“, ci, ca si in lumea stravecje, arhaica, „desemneaza o «istorie adevarata» si pretioasa, fiindca este sacra, exemplara si semnificativa sau o traditie sacra, relevatie primordiala, model exemplar“.

Daca in Grecia lui Homer mhytos-ul avea o valoare religioasa si metafizica, opunandu-se logos-ului si lui historica, de la Xenofoc incoace a inceput sa desemneze tot „ce nu poate exista cu adevarat“.

Aceasta este insa o interpretare simplista, fiindca mitul este viu, infatisand „modele pentru comportarea omeneasca si prin insasi aceasta confera existentei semnificatie si valoare“.

Incercand sa defineasca mitul, Eliade arata ca acesta „povesteste o istorie sacra; el relateaza un eveniment care a avut loc in timpul primordial, timpul fabulos al «inceputurilor». Altfel zis, mitul povesteste cum, multumita ispravilor fiintelor supranaturale, o realitate s-a nascut, fie ca e vorba de realitatea totala, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insula, o specie vegetala, o comportare umana, o institutie. E asadar intotdeauna povestea unei «faceri»: ni se povesteste cum a fost produs ceva, cum a inceput «sa fie». Mitul nu vorbeste decat despre ceea ce s-a intamplat «realmente», despre ceea ce s-a intamplat pe deplin“.

Referindu-se la realitati, mitul este o istorie sacra, adica una „adevarata“.

Personajele miturilor „sunt fiinte supranaturale“. Ele sunt cunoscute mai ales prin ceea ce au facut in timpul prestigios al inceputurilor. Rezulta ca miturile „releveaza activitatea lor creatoare si dezvaluie sacralitatea (sau numai caracterul «supranatural») operelor lor“.

Functia esentiala a miturilor este „de a infatisa modelele exemplare ale tuturor riturilor si ale tuturor activitatilor omenesti semnificative, atat alimentatia sau casatoria, cat si munca, educatia, arta sau intelepciunea“.

Popoarele primitive deosebesc istorii adevarate (miturile), sacre, adresate doar celor care parcurg o traiectorie initiatica si vizeaza probleme esentiale (cosmogonia, originea mortii), avand drept protagonisti fiinte divine, supranaturale, ceresti sau astrale, de istoriile fale (fabule, basme) care relateaza aventurile eroului national (salvatorul poporului, eliberatorul, aducatorul de bine) sau explica anumite caracteristici ale animalelor. Ele descriu nu numai originea lumii, a plantelor, a omului, ci si toate evenimentele primordiale care au modificat conditia umana. Mitul il invata pe om „istoriile“ primordiale care l-au construit din punct de vedere existential si tot ce se refera la existenta si la propriul mod de a exista.

Asa cum arata astazi, omul este constituit de evenimentele mitice, petrecute in illo tempore. De aici rezulta ca ceea ce s-a petrecut ab origine se poate repeta prin forta riturilor, iar cunoasterea a ceea ce s-a petrecut odinioara inseamna a afla originea lucrurilor.

Miturile se comunica neofitilor in timpul initierii lor, ele fiind celebrate (reactualizate prin ritualuri ceremoniale. „Istoria“ relatata de mit este o cunoastere de ordin ezoteric nu numai pentru ca este secreta, transmitandu-se in cursul unei initieri, ci si fiindca este insptita de o putere magica religioasa (a cunoaste originea unui obicei etc. inseamna a dobandi asupra acestuia o putere magica, multumita careia il putem domina).

S-ar putea spune ca «traind» miturile iesim din timpul profan, cronologic, si patrundem intr-un timp calitativ diferit, un timp sacru, deopotriva primordial si recuperabil la infinit.

„Religiozitatea“ acestei experiente de retraire a miturilor este justificata prin aceea ca ea se deosebeste de experienta obisnuita a experientei cotidiene.

Reactualizand evenimentele fabuloase, exaltante, semnificative, patrundem intr-o alta lume, „transfigurata, aurorala“ in care sunt prezente fiinte supranaturale.

Iata ce afirma B. Malinovski in legatura cu miturile:

„Considerat din punct de vedere a ceea ce este viu intr-insul, mitul nu reprezinta o explicatie menita sa satisfaca o curiozitate stiintifica, ci o povestire care face din nou sa traiasca o realitate originala si care corespunde unei profunde nevoi religioase, unor nazuintie morale, unor constrangeri si unor imperative de ordin social si chiar unor exigente practice. In civilizatiile primitive, mitul indeplineste o functie indispensabila: el exprima, scoate in relief, si codifica credintele, salvagardeaza si impune principiile morale, garanteaza eficacitatea ceremoniilor rituale si ofera reguli practice care urmeaza sa fie folosite de om. Mitul este () o realitate vie la care nu incetam sa recurgem, () o adevarata codificare a religiei primitive si a intelepciunii practice (). Cunoasterea pe care omul o are despre aceasta realitate ii releveaza sensul riturilor si al sarcinilor de ordin moral, precum si modul in care trebuie sa le indeplineasca“.

Clasificarea miturilor

· mituri cosmogonice -- facerea lumii, creatia prin excelenta, cosmogonia e modelul exemplar al unei serii intregi de faceri. Nu doar pentru ca acest cosmos e arhetipul, ci si pentru ca este o opera divina.

· mituri de origine -- prelungesc si completeaza mitul cosmogonic, povestind cum a fost lumea modificata (imbogatita sau saracita). De aceea marea majoritate a acestora repeta cosmogonia, istoria lumii si a comunitatii (tribului) - o reactualizare rituala, prin cantece si dansuri, a evenimentelor mitice esentiale de la facerea lumii incoace. Ele joaca un rol si in vindecari, si in ceremonialele nasterii, in ritualurile acestora implicandu-se si mitul cosmogonic, si acela al originii bolii.

· miturile si riturile innoirii -- sunt si ele legate de cel cosmogonic. In aceasta categorie intra si ritualul Anului Nou - cand se inaugureaza un nou ciclu temporal. Renovarea anuala a lumii este un reflex al unei temporalitati inca neextinse, o noua creatie. In ceremoniile de Anul Nou, se presupune ca nemuritorii sunt din nou prezenti pe pamant, sanctificand astfel lumea, care devine regenerata si stabila. Sarbatorile periodice de regenerare reactualizeaza simbolic cosmogonia, opera creatoare a zeilor, nimicirea lumii vechi. Aceasta dispare in chip firesc, fiindca distanta ce o separa de inceputuri a atins limita extrema. De aici deosebirea dintre aceste credinte si cele privitoare la potop sau la alte catastrofe.

· miturile eshatologice (gr. eshaton = sfarsit) -- sunt referitoare la sfarsitul lumii. Ele povestesc despre distrugerea lumii si a umanitatii, cu exceptia unui cuplu. Mitul Potopolui este general raspandit (dar foarte rar in Africa). Alte cataclisme de proportii cosmice ce pot produce distrugerea lumii sunt cutremure, incendii, pravaliri de munti. Acestea nu sunt insa, totale, ci inseamna doar sfarsitul unei umanitati, urmat de venirea alteia noi. Insa haosul ce urmeaza distrugerii, urmat de aparitia unui nou teritoriu nu este altceva decat regresiune catre haosul primordial, asadar catre cosmogonie. Cauza cataclismului este mania fiintei supreme, provocata de pacatele oamenilor si de decrepitudinea lumii. Majoritatea acestor mituri aduce si convingerea ca lumii distruse (degradata progresit) ii va urma o alta, paradisiaca, gratie unei noi creatii.

Multe mitologii (cele complexe, orientale) vorbesc despre crearea si distrugerea ciclica a lumii si de credinta in „perfectiunea inceputurilor“.

In crestinism, insa, sfarsitul lumii va fi unic, asa cum cosmogonia a fost unica. Cosmosul ce va urma catastrofei va fi cel initial, dar purificat, regenerat si restaurat in gloria sa primordiala. Acest paradis terestru va fi infinit, pentru ca timpul nu mai este cel circular al vesnicei intoarceri, ci unul linear, ireversibil. In acest context eshatologia reprezinta triumful unei istorii sfinte, sfarsitul lumii reveland valoarea religioasa a faptelor umane; oamenii vor fi judecati dupa faptele lor (o judecata selectiva, doar cei alesi putand avea parte de fericirea vesnica, pentru ca in lupta cu puterile si ispitele lumii eu ai ramas credinciosi imparatiei cerurilor). Sfarsitul lumii face parte din misterul mesianic, fiindca aceasta catastrofa va fi urmata de o a doua venire a lui Iisus si de Judecata de apoi, apoi - pentru alesi la restaurarea paradisului. Catastrofa va fi precedata de domnia Anticristului, cand toate valorile - sociale, morale, religioase, vor fi rasturnate (adica o intoarcere in haos).

Credinta intr-un nou inceput, prezenta in toate aceste mituri, implica atat motivul perfectiunii inceputurilor in trecutul originat, cat si acela viitor, paradisiac, ce a avut loc ab origine (adica a cosmogoniei) confera ltiinta a ceea ce se va imtampla in viitor.

Intoarcerea individuala la origine este conceputa ca o posibilitate de a innoi si de a regenera existenta celui care o intreprinde.

Este vorba, in primul rand, de binecunoscutul simbolism al ritualurilor initiatice - „renasterea“ novicelui are loc sub semnul unui regressus ad uterum. Prin initiere, adolescentul devine, deopotriva, o fiinta responsabila social si avizata cultural. Intoarcerea la matrice este figurata fie printr-o recluziune (intr-o coliba), fie prin inghitirea de catre un monstru, fie prin patrunderea in teren sacru (identificat cu uterul pamantului muma). Bezna prenatala sau a locului de recluziune nu e altceva decat intunericul noptii premergatoare creatiei.

Dar adevarata semnificatie a miturilor si a riturilor de intoarcere la origine este data de intentia revelata contextual a fiecaruia. Asa se explica de exemplu, „idealul de obtinere a beatitudinii“ (a tineretii si a longevitatii), adica a nemuririi - prin unitatea primordiala, starea care preceda, de fapt, insasi creatia. Si astfel, prin intoarcerea la origini, se pot anula efectele timpului - ale timpului scurs si se poate reincepe viata. Filosofiile, tehnicile ascetice si contemplative indiene urmaresc vindecarea omului de suferinta vietii in timp, de legea Karmei adica, aceea care impune transmigratiunile - vesnica reintoarcere la viata, la suferinta. A iesi de sub „jugul“ legii Karmei inseamna, in fond, a te vindeca, a avea acces la nemurire. Pentru homo religiosus, esentialul, care preceda existenta, a avut loc anterior, intr-o istorie primordiala. Existenta sa reala incepe atunci cand primeste comunicarea acestei istorii si isi asuma consecintele ei (in crestinism, de exemplu, esentialul este drama din paradis, care a pus temelia actualei conditii umane).

Iar acest „esential“ difera de la o religie la alta, avand drept punct de convergenta doar prezenta unor fiinte supranaturale care au pierdut nemurirea.

Prestigiul „originii“ supravietuieste in contemporaneitate, prin idealul existential propus unei colectivitati sau individului. Putem aminti, in aceasta directie, fascinatia exercitata de „mitul originii“ superioare (arianismului), de mitul „varstei de aur“ al comunismului (societatea fara clase, fara tensiuni, fara istorie, triumfalista) sau, mai aproape, de mitul lui Superman (fiinta fantastica, dedublata insa) dand glas nostalgiilor secrete ale omului modern, care, avand constiinta decaderii, a marginirii sale, aspira sa ajunga el insusi un personaj exceptional, un erou.

De aici si rolul extrem de important al cinematografiei care propune asemenea „mituri“ sau rolul mijloacelor de comunicare in masa (scrise, vizuale), la dirijarea opiniei publice, a atitudinii colectivitatilor.

M. Eliade descopera „comportari mitice“ in chiar obsesia „succesului“ caracteristica societatii moderne, care traduce dorinta obscura de a transcede limitele conditiei omenesti („mituri“ minore - starul, automobilul etc. sau „mituri elitiste“ - care se cristalizeaza in jurul creatiei - filosofice, artistice, experientele revolutionare ale artei moderne oglindind, de fapt, criza spirituala actuala, faptul ca „elita“ gaseste, in extravaganta unor curente aristice, posibilitatea unei gnoze initiatice). Si tot aici se inscrie fascinatia lecturii - caci in literatura descoperim acea revolta impotriva timpului istoric in care traim si muncim, impotriva timpului „mort“, care striveste si ucide, prin recuperarea unui timp strain, extatic sau imagina, al beatitudinii.

Formarea poporului roman si a limbii romane

Ca si in cazul poporului roman,etnogeneza popoarelor romanice din Occident au o sinteza complexa intre elementele substratului autohton,ale stratului roman si de adstratului germanic.In toate aceste cazuri,romanizarea are rolul esential in etnogeneza popoarelor neolatine.

Limbile vorbite de popoarele romanice s+au dezvoltat pe baza latinei vorbite care a evoluat pe cai deosebite in diferite regiuni,dand nastere dialectelor din care s-au format in epoca moderna franceza,italiana,portugheza,spanioala,etc.

Etongeneza poporului roman si formarealimbiii romane reprezinta un proces asemanator cu cel care a dus la formarea tuturor limbilor si popoarelor romanice din Europa.

Latina vorbita,care a absorbit unele elemente de vocabular din limba autohtonilor traci,reprezinta elementul dominant al gramaticii si al lexicului limbii romane,la care s-au adaugat apoi unele trasaturi rezultate din contactul cu populatiile migratoare patrunse pe teritoriul fostei Dacii dupa retragerea armatei romane.

Din interese cu precadere politice ,in secolul al XIX-lea,atunci cand dualismul austro-ungar dorea o legitimarea dominatiei maghiarilor in

Transilvania,unii cercetatori straini au pretins ca dacii ar fi fost distrusi ca popor in urma razboaielor cu romanii ,ca Dacia nu ar fi putut sa fie romanizata in cei 165 de ani de dominatie romana si ca imparatul Aurelian ar fi retras locuitoriilor din Dacia la sud de Dunare.Pornind de la unele elemente lexicale comune limbii romane si albaneza si de la asemanarea dialectelor daco-romansi macedo-roman,ca si de la influenta slava o presupusa absenta a mentionarii romanilor in izvoare istorice anterioare,secolul al XIII-lea,s-a sustinut anterioritatea maghiarilor in Transilvania si formarea poporului roman exclusiv la sud de Dunare,ca un neam de pastori nomazi colonizati tarziu de regii maghiari in Transilvania.

Romanizarea

Dupa cucerirea romana ,in provincia Dacia s-a impus limba latina,limba oficiala a imperiului.Procesul de romanizare presupune multi factori convergenti:urbanizarea si organizarea politico-administrativa a provinciei,prezenta armatei.Colonistii'adusi',dupa expresia unui autor antic,din toata lumea romana,au ca limba comuna tot latina.Inscriptiile descoperite,atat in Dacia,cat si in Dobrogea,demostreaza romanizarea populatiei locale.

Cuvinte din fondul tragic,subzista in noua limba vorbita,desemnand realitati din domeniul vietii pastorale.

Cucerirea Daciei a insemnat atat introducerea dreptului roman ca forma de justitie cat si impunerea sistemului educational roman:scoliile dupa model greco-roman reprezinta un element important in cadrul procesului de romanizare.

Tracii

In zona Marii Negre s-a dezvoltat civilizatia tracilor incepand din mileniile III si II i.Hr. Nucleul tinutului populat de traci a fost vastul complex geografic situat intre tinuturile Slovaciei de astazi ,tarmul nordic al Marii Egee ,nord-vestul Asiei Mici ,Marea Adriatica,Carpatii Nordici si Marea Neagra.

Datorita dezvoltarii social-economice si politice diferite de la o regiune la alta,tracii,populatia indo-europeana nu au avut cultura materiala unitara si nu au constituit niciodata o singura unitate statala.

In secolul VII i.Hr. apar in vizoarele grecesti primele mentiuni despre traci.Acestia erau sedentori ,ocupandu-se cu agricultura,viticultura,mineritul.

Erau cunoscuti ca razboinici ,fiind folositi ca mercenari in armatele elenistice sau in unitatile auxiliare romane.

In timpul companiei lui Darius I contra scitilor la Dunarea de Jos,singurii care au opus rezistenta armatei persilor au fost getii,ramura de nord a tracilor.

La nord de Dunare s-a dezvoltata cultura geto-daca,bazata pe metalurgia fierului,raspandirea rotii olarului ,precum si pe agricultura si viticultura.

Centrele fortificare de tip 'dava' au aparut incepand cu secolul al VII i.Hr..

Originea si dezvoltarea limbii romane

Lingvisti romani si straini de prestigiu, istorici, arheologi, au pus in evidenta, in decursul timpului, date si documente de limba care statueaza originea limbii romane, originea si caracterul ei.

In urma razboaielor dintre daci si romani, Dacia a fost transformata in provincie romana, si va ramane stapanita timp de 165 de ani (106-271) de romani. Romanizarea populatiei bastinase s-a desfasurat relativ rapid si usor. Peste 2600 de inscriptii scrise in latineste si descoperite pe teritoriul tarii noastre arata limpede acest lucru. In afara masurilor cu caracter administrativ, printre factorii ce au contribuit la romanizare pot fi enumerati: a) serviciul militar in care tinerii daci se inrolau b) casatoriile intre soldatii veterani romani si femeile dace, copiii nascuti beneficiind de avantajele cetateniei romane c) crestinismul raspandit in limba latina; drept dovada stau cuvintele de baza ale credintei crestine, care se regasesc in romana, prin mostenirea directa a unor termeni din latina: Dumnezeu (din domine deus), crestin (din christianus), biserica (din basilica), botez (din baptism), rugaciune (din rogationem), preot (din presbiterius), cruce (din crucem), pacat (din pecatum), inger (din duiangelus), etc.

Influenta patrunderii de meseriasi, agricultori, negustori in Dacia, inca de dinainte de cucerirea de catre Traian, se face simtita si astazi, prin termenii din domeniu, pastrati din latina: sat (fossatum, localitate intarita printr-un sant), a ara (arare), a semana (seminare), grau (granum), secara (secale), orz (hordeum), legume (legumen), canepa (canepa), in (linum), aur (aurum), argint (argentum), sare (salem), cal (caballus), vaca (vaca), vie (vinea), vita (vitea), poama (poma), etc.

Se poate vorbi de o perioada de bilingvism, cand se folosesc concomitent limbile geto-daca si latina, pana la impunerea definitiva a acesteia din urma.

In 'Dacia felix' se continua procesul de romanizare si dupa plecarea oficiala a armatei si a administratiei romane in 271., prin intensificarea patrunderii limbii latine in masele largi rurale.

Limba romana provine din latina populara vorbita sau latina vulgara (lat. vulagaris=popular).

Componentele principale ale etnogenezei romanilor, in procesul de constituire a poporului roman pot fi evidentiate componentele lui fundamentale. Cel mai vechi component (numit si substrat) il prezinta tracii de nord, sau geto-dacii. Aceasta ramura a marelui neam al tracilor, aflata timp indelungat in contact cu civilizatia antica (la inceput greaca, apoi romana), a creat o cultura originala, care a atins un inalt nivel de dezvoltare. Aceasta le-a permis geto-dacilor sa creeze statul lor propriu.

Al doilea component fundamental in etnogeneza romanilor este elementul roman (sau stratul roman). Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la inceput, pana la cucerirea Daciei de catre Imperiul Roman (anul 106 d.Chr.) - numai in aspect economic si cultural, iar dupa aceasta - s-a produs o sinteza etno-culturala daco­romana. Datorita prezentei partiale la nord de Dunare si influentei centrelor romane de la sud de Dunare aprofundarea acestei sinteze a continuat si dupa anul parasire! Daciei de catre legiunile romane (271-275). Ca urmare, a continuat romanizarea dacilor liberi si statornicirea in spatiul vechii Dacii a unei populatii latinofone. Acest proces s-a desavarsit catre secolul al Vl-lea, avand drept rezultat formarea unei etnii si a unei limbi romanice la nord si sud de Dunare: protoromanii (sau est-romanicii) cu o limba comuna (protoromana). Populatia est-romanica a infruntat valurile migrato-rilor - a gotilor, apoi a hunilor. Arheologii au constatat raspandirea in secolele IV-VI (dupa incetarea stapanirii hunilor) in spatiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) - in Transilvania, cu corespundere in Muntenia -Ipotesti, Candesti-Ciurel, si in Moldova - Costisa-Botosana-Hansca), care apartinea unei populatii bastinase sedentare de agricultori si crescatori de animale. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine, tiparnite de turnat cruci.

Peste aceasta populatie protoromana, care ducea o modesta viata agrara in obsti satesti, s-au revarsat in secolele VI-VII triburile slave, care au migrat pe valea Tisei si in Moldova. Triburile slave au rupt in anul 602 granita bizantina (limesul) de la Dunare si s-au revarsat in intreaga Peninsula Balcanica pana in Grecia. Acest eveni-ment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea daco-romanica sau est-romanica).

Ca urmare, populatia protoromana de peste Dunare s-a slavizat cu timpul, ori s-a retras spre sud in munti, dand nastere grupurilor etnice ale macedono-romanilor, istro-romanilor s.a.

In alta directie s-au dezvoltat relatiile populatiei est-romanice de la nordul Dunarii cu slavii. Aici populatia autohtona era superioara numeric slavilor, ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor.

Slavii au influentat intr-o anumita masura etnogeneza romanilor, alcatuind adstratul (sau suprastratul) procesului de desavarsire in constituirea neamului romanesc (secolele VI-IX). Slavii, fiind agricultori si crescatori ^de animale sedentari, au convietuit mai indelungat cu autohtonii, lasand in limba romana cuvinte de origine slava (plug, prieten, drag, iubire etc.), care denota multiple contacte umane. Rolul slavilor in etnogeneza romanilor este asemanator cu cel al germanicilor in constituirea popoarelor vest — romanice (francezilor, italienilor, spaniolilor, portughezilor).

Formarea limbii romane. Formarea limbii romane a parcurs aceleasi etape ca si formarea poporului roman. O prima etapa a formarii limbii romane o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. Ca urmare, acestia au preluat treptat limba latina vorbita (sau vulgara), in perioada de pana in secolul al Vl-lea se generalizeaza pe intreg spatiul istoric al Daciei si Moesiei o limba romanica unitara, numita de filologi limba protoromana comuna. Din limba geto-dacilor dupa diferite opinii s-au pastrat in cea romana 170-180 de cuvinte.

Sub impactul migratiei slavilor romanitatea nord si sud-dunareana estedivizata, iar din limba protoromana comuna, care avea un caracter in linii generale de o limba inchegata, se formeaza dialectul daco-roman (nord-dunarean) si dialectele sud-dunarene (aroman sau macedo-roman, megleno-roman si istro-roman). Acest proces, care se desfasoara in secolele VII-IX, a cunoscut influenta limbii slave. Influenta slava n-a schimbat caracterul latin al limbii romane, exercitandu-se prin imbogatirea ei cu circa 20% de cuvinte de origine slava. Stratul lingvistic latin, cel mai important, cuprinde circa 60% din vocabularul limbii romane.

Mentiuni in sursele externe despre romani, in izvoarele straine medie­vale timpurii romanii sunt denumiti vlahi, valah, volohi, blahii etc. Acestea sunt varian­te ale unei denumiri, care initial desemna un trib celt, apoi a fost data de vechii germani romanilor si galilor romanizati; pe urma din lumea germana acest termen a trecut in cea slava si bizantina. Slavii de sud si bizantinii ii numeau pe romani- vlahi, slavii de rasarit - volohi, ungurii le ziceau olahi, care era derivat de la 'oslasz' -denumire data de ei italienilor. Romanii de la bun inceput s-au numit romani, denumire care a evoluat in rumani, apoi romani. Ei si-au pastrat permanent constiinta originii lor romane.

Cea mai veche mentiune despre romani se intalneste in 'Geografia' savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. a sec. al IX-lea) in care se semnaleaza 'tara necunoscuta carei ii zic Balak', (sinonim cu valach, blacht numire germanica a romanicilor), aflata la nord de tara bulgarilor.

Persanul Gardizi (in 'Podoaba istoriilor', secolul al Xl-lea) plaseaza intre bulgari, rusi si unguri 'un popor din Imperiul Roman', care locuia intre Dunare si 'muntele mare'.

Cronica veche rusa 'Povesti vremennah let' ('Povestea anilor de demult') mentioneaza pe 'volohi' prin anul 898 in legatura cu miscarea triburilor ungare spre est. In cronica anonima, scrisa de cronicarul notarului regelui maghiar Bela, numita 'Gesta Hungarorum', intocmita in secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteste despre o populatie romaneasca in Transilvania in secolele IX-X. La anul 976 in cronica autorului bizantin Kedrenos sunt mentionati vlahii sud-dunareni.

Recunoasterea de catre popoarele vecine a unei comunitati etnice romanesti in spatiul Carpato-Danubian marturiseste ca in aceasta perioada poporul roman era deja constituit.

Etnogeneza

Etnogeneza romanilor reprezinta un eveniment istoric fundamental in istoria noastra nationala , intrucat arata cum s-a format purtatorul si creatorul civilizatiei noastre . Ea a fost un proces complex , indelungat la care au contribuit : statalitatea dacica si cresterea puterii acesteia , cucerirea Daciei de catre romani , colonizarea , romanizarea dacilor , continuitatea populatiei daco-romane in conditiile convietuirii cu populatiile migratoare , raspandirea crestinismului , ducand in final la crearea unei etnii distincte in spatiul central-sud-est european .

Neamul nostru s-a format pe un teritoriu vast , care se intindea la nordul si la sudul Dunarii , ingloband fostele provincii romane Dacia si Moesia . Cuceritorii romani s-au suprapus peste o serie de populatii tracice , inrudite intre ele dacii , getii si moesii .

Campaniile romane la nordul Dunarii , indreptate impotriva puterii dacilor , au durat vreme indelungata . In timpul lui Traian au avut loc razboaiele in urma carora Dacia a fost cucerita iar regele Decebal s-a sinucis pentru a nu cadea in captivitate . Dupa cucerirea acestui spatiu rasaritean , romanii au colonizat aici populatii de limba romanica . Dacii impartaseau obiceiuri si credinte religioase pagane peste care s-au revarsat mentalitatile civilizate ale cuceritorilor latini .

In anii 271-274 armatele romane parasesc spatiul provinciei Dacia pe care nu o mai puteau apara in fata atacurilor populatiilor migratoare . In tmpul marilor migratii ale popoarelor germanice , slave , turcice si fino-ungrice , vorbitorilor de limba latina din acest spatiu li se vor adauga populatii de limba germenica (sec. III) si mai ales neamurile slave (sec. VI-VII) . Amestecul dacilor , al romanilor si al noilor veniti s-a petrecut la nordul si la sudul Dunarii , in decursul mai multor secole .

Anul 602 , cand slavii au navalit in imperiul roman de rasarit , stabilindu-se acolo a marcat o data importanta in evolutia romanitatii rasaritene . Stabilirea triburilor slave si apoi a bulgarilor la sudul Dunarii a separat latinitate din peninsula Balcanica de cea nord-dunareana . In sudul Dunarii , o mare parte din romanice a fost asimilata de slavi . Exceptie au facut grupurile alcatuite din pastori si familiile lor , stabilite in zonele montane (Mtti-Balcani) care au primit din partea slavilor numele de vlahi .

Traversarea Dunarii de catre majoritatea slavilor a condus insa la imputinarea lor in nordul fluviului astfel incat, pe teritoriul fostei provincii Dacia , amestecul dintre vorbitorii de limba latina si migratori a inclinat balanta etnica in favoarea romanicilor .

In ajutorul istoricilor vine si stiinta limbii lingvistica . Cercetarile lingvistice au reliefat caracterul latin al limbii roamane , dat de lexic si structura gramaticala . Limba romana se aseamana cu celelalte limbi romanice , dar are si particularitati ce demonstreaza formarea sa in spatiul carpato-danubiano-pontic si nu in peninsula Balcanica cum afirma Robert Roessler in cartea sa ,,Studii romanesti…' publicata la Leipzig in anul 1871 . Aceasta publicatie era scrisa pe baza teoriei imigrationiste . Aceasta a aparut in urma miscarii de emancipare a romanilor din Transilvania(in secolul VIII) condusa de Inochentie Micu Klein si urmata apoi in 1791 de un memoriu (Supplex Libellus Valachorum) inaintat cutii vieneze . Ca urmare imparatul austriac a incurajat istoricii sa fabrice contra argumente la dovezile de continuitate a romanilor in Transilvania .

In lucrarea sa Robert Roessler afirma ca dacii au fost omorati in masa dupa 106 . Este evident ca acest lucru nu este adevarat datorita faptului ca romanii aveau nevoie de forta de munca si nu el statea in obicei sa masacreze populatiile din teritoriile nou cucerite . Au mai fost gasite dovezi ale continuitatii dacilor in peste 1000 de localitati iar niste inscriptii din alte provincii romane atesta prezenta soldatilor de origine daca . Din acea perioada dateaza toponimele si hidronimele care au fost transmise romanilor si au ramas pana astazi (Donaris , Maris ,Alutus etc.) Toate acestea dovedesc faptul ca dacii nu au disparut dupa anul 106 ba mai mult si-au continuat existenta in acelasi teritoriu.

Teoria roessliana mai sustinea si faptul ca dupa retragera aurelina dintre anii 271-274 teritoriul nord dunarean ar fi ramas pustiu , lucru ilogic avand in vedere ca in secolul IV un amfiteatru din Sarmizegetusa a fost blocat si transformat in fortareata : la Porolisum si Apullum s-au gasit morminte de inhumatie cu inventar daco-roman ; la Napoca s-au descoperit doua cuptoare de olarit din secolul IV si pe tot spatiul nord dunarean gasite obiecte paleo-crestine .

Lipsa cuvintelor germanice din limba romana (alta argument roesslerian )se explice prin faptul ca civilizatiile nemurilor de origine germana erau net inferioare celei daco-romane deci populatia autohtona nu a gasit nimic interesant la noi veniti care au plecat dstul de repede .Asemanarea limbii romane cu cea albaneza se datoreza faptului ca stramosii albanezilor au fost ilirii care se inrudeau cu tracii prin urmare este logic sa avem cateva cuvinte comune cu ei , dar este absuda afirmatia conform careia poporul roman s-a format in peninsula Balcanica intre secolele IX-XIII dupa care au imigrat la nord de Dunare .

Crestinarea romanilor in rit ortodox este datorata influentei bizantine iar lipsa de izvoare istorice care sa ateste continuitatea daco-romanilor si apoi a romanilor in ,,mileniul marilor migratii' este evident cauza ruralizarii populatiei cauzata de navalirile barbare .

Toate acestea dovedesc faptul ca la baza formarii poporului roman a stat un proces indelungat si neintrerupt , inceput din perioada existentei regatului Dac , continuat dupa 106 sub influenta romana iar dupa 271 influentat de migratori . Cu toate acestea romanii sunt unici avand un caracter etnic total diferit de celelate popoare ce ne inconjoara. cu toate acestea prezentate putem cunoaste trecutul si originea romaniilor de pretutindeni azi ce s-au raspandit prin intrega lume.

Etnogeneza romanilor reprezinta un eveniment istoric fundamental in istoria noastra nationala , intrucat arata cum s-a format purtatorul si creatorul civilizatiei noastre . Ea a fost un proces complex , indelungat la care au contribuit : statalitatea dacica si cresterea puterii acesteia , cucerirea Daciei de catre romani , colonizarea , romanizarea dacilor , continuitatea populatiei daco-romane in conditiile convietuirii cu populatiile migratoare , raspandirea crestinismului , ducand in final la crearea unei etnii distincte in spatiul central-sud-est european .

Neamul nostru s-a format pe un teritoriu vast , care se intindea la nordul si la sudul Dunarii , ingloband fostele provincii romane Dacia si Moesia . Cuceritorii romani s-au suprapus peste o serie de populatii tracice , inrudite intre ele dacii , getii si moesii .

Campaniile romane la nordul Dunarii , indreptate impotriva puterii dacilor , au durat vreme indelungata . In timpul lui Traian au avut loc razboaiele in urma carora Dacia a fost cucerita iar regele Decebal s-a sinucis pentru a nu cadea in captivitate . Dupa cucerirea acestui spatiu rasaritean , romanii au colonizat aici populatii de limba romanica . Dacii impartaseau obiceiuri si credinte religioase pagane peste care s-au revarsat mentalitatile civilizate ale cuceritorilor latini .

In anii 271-274 armatele romane parasesc spatiul provinciei Dacia pe care nu o mai puteau apara in fata atacurilor populatiilor migratoare . In tmpul marilor migratii ale popoarelor germanice , slave , turcice si fino-ungrice , vorbitorilor de limba latina din acest spatiu li se vor adauga populatii de limba germenica (sec. III) si mai ales neamurile slave (sec. VI-VII) . Amestecul dacilor , al romanilor si al noilor veniti s-a petrecut la nordul si la sudul Dunarii , in decursul mai multor secole .

Anul 602 , cand slavii au navalit in imperiul roman de rasarit , stabilindu-se acolo a marcat o data importanta in evolutia romanitatii rasaritene . Stabilirea triburilor slave si apoi a bulgarilor la sudul Dunarii a separat latinitate din peninsula Balcanica de cea nord-dunareana . In sudul Dunarii , o mare parte din romanice a fost asimilata de slavi . Exceptie au facut grupurile alcatuite din pastori si familiile lor , stabilite in zonele montane (Mtti-Balcani) care au primit din partea slavilor numele de vlahi .

Traversarea Dunarii de catre majoritatea slavilor a condus insa la imputinarea lor in nordul fluviului astfel incat, pe teritoriul fostei provincii Dacia , amestecul dintre vorbitorii de limba latina si migratori a inclinat balanta etnica in favoarea romanicilor .

In ajutorul istoricilor vine si stiinta limbii lingvistica . Cercetarile lingvistice au reliefat caracterul latin al limbii roamane , dat de lexic si structura gramaticala . Limba romana se aseamana cu celelalte limbi romanice , dar are si particularitati ce demonstreaza formarea sa in spatiul carpato-danubiano-pontic si nu in peninsula Balcanica cum afirma Robert Roessler in cartea sa ,,Studii romanesti…” publicata la Leipzig in anul 1871 . Aceasta publicatie era scrisa pe baza teoriei imigrationiste . Aceasta a aparut in urma miscarii de emancipare a romanilor din Transilvania(in secolul VIII) condusa de Inochentie Micu Klein si urmata apoi in 1791 de un memoriu (Supplex Libellus Valachorum) inaintat cutii vieneze . Ca urmare imparatul austriac a incurajat istoricii sa fabrice contra argumente la dovezile de continuitate a romanilor in Transilvania .

In lucrarea sa Robert Roessler afirma ca dacii au fost omorati in masa dupa 106 . Este evident ca acest lucru nu este adevarat datorita faptului ca romanii aveau nevoie de forta de munca si nu el statea in obicei sa masacreze populatiile din teritoriile nou cucerite . Au mai fost gasite dovezi ale continuitatii dacilor in peste 1000 de localitati iar niste inscriptii din alte provincii romane atesta prezenta soldatilor de origine daca . Din acea perioada dateaza toponimele si hidronimele care au fost transmise romanilor si au ramas pana astazi (Donaris , Maris ,Alutus etc.) Toate acestea dovedesc faptul ca dacii nu au disparut dupa anul 106 ba mai mult si-au continuat existenta in acelasi teritoriu.

Teoria roessliana mai sustinea si faptul ca dupa retragera aurelina dintre anii 271-274 teritoriul nord dunarean ar fi ramas pustiu , lucru ilogic avand in vedere ca in secolul IV un amfiteatru din Sarmizegetusa a fost blocat si transformat in fortareata : la Porolisum si Apullum s-au gasit morminte de inhumatie cu inventar daco-roman ; la Napoca s-au descoperit doua cuptoare de olarit din secolul IV si pe tot spatiul nord dunarean gasite obiecte paleo-crestine .

Lipsa cuvintelor germanice din limba romana (alta argument roesslerian )se explice prin faptul ca civilizatiile nemurilor de origine germana erau net inferioare celei daco-romane deci populatia autohtona nu a gasit nimic interesant la noi veniti care au plecat dstul de repede . Asemanarea limbii romane cu cea albaneza se datoreza faptului ca stramosii albanezilor au fost ilirii care se inrudeau cu tracii prin urmare este logic sa avem cateva cuvinte comune cu ei , dar este absuda afirmatia conform careia poporul roman s-a format in peninsula Balcanica intre secolele IX-XIII dupa care au imigrat la nord de Dunare .

Crestinarea romanilor in rit ortodox este datorata influentei bizantine iar lipsa de izvoare istorice care sa ateste continuitatea daco-romanilor si apoi a romanilor in ,,mileniul marilor migratii” este evident cauza ruralizarii populatiei cauzata de navalirile barbare .

Toate acestea dovedesc faptul ca la baza formarii poporului roman a stat un proces indelungat si neintrerupt , inceput din perioada existentei regatului Dac , continuat dupa 106 sub influenta romana iar dupa 271 influentat de migratori . Cu toate acestea romanii sunt unici avand un caracter etnic total diferit de celelate popoare ce nei nconjoara.

Curiozitati

Ab urbe condita = de la intemeierea orasului;

• romanii incepeau numararea anilor de la intemeierea Romei;

Abyssus abyssum invocat = prapastia cheama prapastie;

• Psalmii, 43,8; in sens uzual: o greseala atrage dupa sine o alta greseala;

Acta est fabula! = piesa a fost jucata!

• formula care anunta sfarsitul unei reprezentatii in teatrul antic;

Alea iacta est = zarurile au fost aruncate;

• Suetoniu, “De vita XII Caesarum”; cuvintele lui Cezar la trecerea Rubiconului; potrivit regilor republicii nici un general roman, venind din nordul Italiei spre Roma, nu avea voie sa treaca acest rau in fruntea armatei pe care o comanda; indica o decizie irevocabila, luata dupa indelungi ezitari;

Alma mater = mama hranitoare;

• epitet prin care romanii isi desemnau, de obicei, patria; ulterior a inceput sa fie denumita astfel Universitatea;

Alter ego = un alt eu;

• increde-te in el ca in mine, caci este un alter ego al meu;

Anno Domini = in Anul Domnului;

• formula care precede pe inscriptii numarul anilor socotiti de la nasterea lui Iisus Hristos, adica al erei noastre;

Caesar non supra gramaticos = imparatul nu este mai presus de gramatici;

• replica data lui Sigismund de Luxemburg cand, corectat de arhiepiscopul Placentius pentru o greseala gramaticala, ar fi spus: “Ego sum rex Romanus et supra grammaticam” (“Sunt imparat roman si mai presus de gramatica”)

Carpe diem! = bucura-te de ziua de azi!

• Horatiu, “Ode”, I,11,8: “Carpe diem, quam minimum credula postero” (“Bucura-te de ziua de azi si increde-te prea putin in cea de maine!”); indemn de a trai intens clipa prezenta, singura certa;

Caveant consules (ne quid detrimenti reipublicae capiat!) = consulii sa ia masuri ( ca republicii sa nu i se aduca vreun prejudiciu!);

• formula rostita in Senat prin care consulii erau investiti cu puteri discretionare in momente de mare primejdie; azi, avertisment, semnal de alarma;

Cave ne cadas! = ia seama sa nu cazi!;

• in cortegiile triumfale la romani, in spatele invingatorului, se afla un sclav, care-i spunea aceste cuvinte, avertisment impotriva trufiei;

Cogito, ergo sum = gandesc deci sunt;

• Descartes, “Principia philosophiae”, IV; celebra teza care exprima, in forma concentrata, caracterul antidogmatic si rationalist al filosofiei carteziene, proclamand totodata drept adevar indubitabil -; dovada a existentei -; gandirea;

Decet imperatorem stantem mori = un imparat se cuvine sa moara in picioare;

• maxima atribuita imparatului Vespasian; semnifica infruntarea demna a destinului;

De gustibus (et coloribus) non disputandum = despre gusturi (si culori) nu se discuta;

• adagiu scolastic; s-a raspandit ca o justificare a libertatii de a avea preferinte personale in domeniul nedemonstrabilului;

Divide et impera! = dezbina si stapaneste!

• principiu de guvernare enuntat de Machiavelli, utilizat deseori pentru a defini politica imperiului habsburgic;

Doscendo discimus = invatand pe altii invatam si noi;

• prin transmitere, cunostintele noastre se consolideaza si se imbogatesc;

Ecce homo! = iata omul!;

• exclamatia lui Pilat din Pont, cand l-a aratat multimii pe Iisus; cuvintele acestea si legenda pe care o implica au inspirat numeroase picturi celebre;

Eripitur persona, manet res = persoana piere, lucrul ramane;

• opera supravietuieste intotdeauna creatorului ei;

Errare humanum est = a gresi e omeneste;

• proverb latin pus in circulatie de Cicero, in “Philippica”, 12, 2 sub forma: “Cuiusvis hominis est errare, nullius nisi insipientis in errare perseverare” (“Orice om poate gresi, numai prostul staruie in greseala”);

Et in Arcadia ego = si eu am fost in Arcadia;

• epigraful unui tablou celebru al pictorului Nicolas Poussin; Arcadia legendara fiind tinutul vietii idilice, patriarhale, expresia marturiseste nostalgia dupa o fericire pierduta;

Hodie mihi, cras tibi = astazi mie, maine tie;

• varianta latina a unei vechi zicale ebraice cu sens fatalist: nimeni nu e ferit de loviturile soartei;

Memento mori = adu-ti aminte de moarte;

• salutul calugarilor trapisti;

Nosce te ipsum! = cunoaste-te pe tine insuti!;

• Cicero, “Tusculanae disputationes”;

Omnia mea mecum porto = tot ceea ce am duc cu mine;

• versiunea latina a raspunsului pe care l-ar fi dat filosoful Bias concetatenilor sai mirati ca paraseste cetatea, asediata de persi, fara sa-si ia nimic cu el; spiritul constituie unica bogatie a inteleptului, un bun care-l insoteste peste tot;



Pauca, sed bona = putine, dar bune;

• nu cantitatea, ci calitatea conteaza;

Quad non est in actis non est in mundo = ceea ce nu este in acte nu este pe lume;

• axioma juridica potrivit careia un lucru neconsemnat printr-un act este ca si inexistent;

Redde caesari quae sunt caesaris, et quae sunt dei deo = da cezarului cele ce sunt ale cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu;

• la intrebarea fariseilor daca trebuie sa plateasca tribut romanilor, Iisus a aratat o moneda pe care era gravata efigia imparatului si a dat acest raspuns; sensul cuvintelor este: a da fiecaruia ce i se cuvine;

Repetitio est mater studiorum =repetitia este mama invataturii;

• precept folosit initial in scolile de limba latina si care a capatat apoi valoare generala: prin repetare, cunostintele se fixeaza mai temeinic;

Requiescat in pace! = odihneasca-se in pace! formula de incheiere pe inscriptiile funerare crestine

-EVOLUTIA FACTORULUI ETNO-DEMOGRAFIC DUPA “RETRAGEREA AURELIANA”; CONTINUAREA ROMANIZARII

-PRACTICAREA INDELETNICIRILOR ECONOMICE CARACTERISTICE UNEI VIETI SEDENTARE, ARGUMENT AL CONTINUITATII DACO-ROMANE IN FOSTA PROVINCIE TRAIANA

-ROMANITATEA SUD-DUNAREANA SI LEGATURILE EI CU ROMANITATEA NORD-DUNAREANA

-RASPANDIREA CRESTINISMULUI IN LIMBA LATINA; MISIONARI, EPISCOPI, GANDITORI PATRISTICI DIN SECOLELE al IV-lea - al VI-lea

In istoria universala, imparatul Aurelianus(270-275) pastreaza, fara indoiala, titlurile acordate de Armata, de Senat, de contemporanii sai, in general: Augustus (“Cel slavit printr-o inaltare divina”), Dominus et Deusb orbis Romanus(“Restaurator al lumii romane”). Ultimul titlu amintit are in vedere contributia acestui imparat la restaurarea unitatii Imperiului Roman.

Intr-adevar, Aurelianus readuce sub ascultare Gallia, care isi proclamase un “imparat” al ei, intre 268-273, dar pierduse malul stang al Rinului, ocupat de alamani si franci. Tot Aurelianus infrange alte populatii germanice care devastasera regiunile de coasta ale provinciilor Belgica si Britannia. El respinge pe iuthungi, germanici si ei, care patrunsesera in nordul Italiei si in Raetia; invinge pe vandali sip e sarmati, care navalisera in Pannonia; obtine rasuflatoare victorii impotriva ostilor reginei unui cunoscut centru caravanier din Siria, orasul Palmyra, care se rasculase sub Gallienus. In urma acestei interventii decisive, Aurelianus reinstaureaza stapanirea romana in Asia Mica si Egipt.

Cu toate aceste reinstaurari istorice, Aureianus procedeaza in mod diferit la Dunarea de Jos si in Carpati. Stravileste, vremelnic, expansiunea gotilor, care –sub Gallienus- isi impugn dominatia politica asupra dacilor liberi de la rasarit si miazazi de munti. Noul imparat retrage insa administratia si armata din Dacia Traiana. Transfera Legiunea a V-a Macedonica de la Potaissa la Oescus, unde stationasera si in vremea lui Domitianus. In apropiere, la Ratiaria, aduce, de la Apulum, Legiunea a XIII-a Gemina. Justificarea? Consolidarea granitei septentrionale a Imperiului intr-un unic cadru natural, valea Dunarii. Pentru atenuarea eventualelor critici formulate la Roma de adversarii sai politici, Aurelianus organizeaza, la sud de fuviu, intre Moesia Superior si Moesia Inferior, o noua provincie denumita DACIA.

Evolutia factorului etna-demografic la nord de Dunare, dupa “retragerea aureliana”; continuarea ramanizarii. Fosta provincie Dacia Traiana este parasita, asadar, de oficialitatile civile si militare. Cea mai mare parte a populatiei romanizate ramane la nord de Dunare. De altfel, depasind un milian de locuitori(dupa calculele unui renumit cercetator al perioadei, D. Protase), aceasta populatie de producatori liberi (bastinasi si alogeni veterani) nici nu avea cum sa se stabileasca la miazazi de fluviu, in mica provincie organizata de Aurelianus din considerente tactice. In mod firesc, multe asezari daco-romane nord-dunarene cunosc o locuire neintrerupta. Inclusive vechi centre urbane se caracterizeaza prin acest aspect demographic, desi spre le se indreapta, cu predilectie, valurile de migratori germanici (vizigoti, taifali, vandali, gepizi) sau iranieni (sarmatii-iazygi). Continuitatea autohtonilor din orase este atestata, intre altele, de vestigiile semnalate la Sucidava(Celei), de tezaurul cu monede din bronz, anterioare si posterioare retragerii aureliene, recuperate la Dierna (Orsova). Aceeasi semnificatie au blocarea cu ziduri noi a portilor amfiteatrului de la Sarmizegetusa si transformarea acestuia in “fortareata”, in sfarsit, mormintele de incineratie de langa Napoca si cele de inhumatie semnalate printre ruinele termelor de la Porolissum (Moigrad). Desigur, aceste izvoare arheologice si numismatice indica o viata urbana modesta, comparative cu epoca stapanirii romane. Mai mult, in vederea preintampinarii marilor pierderi materiale si umane, prilejuite de atacurile migratorilor, o parte a locuitorilor vechilor orase romane se indreapta spre tinuturile rurale. In aceasta privinta, dovezi se pastreaza de la Biertan, Brateiu (ambele in Podisul Tarnavelor), gornea (jud. Calas-Severin), Soporu de Campie si Taga (jud. Cluj), Verbita (jud. Dolj). Unele anterioare, altele noi, aparute dupa anii 271-274/275, in vai fertile si regiuni colinare din preajma imensului codru, aceste asezari rurale contureaza imaginea unei zone intens locuite de populatia autohtona a fostei provincii intemeiate de Traian in spatiul dacic.

Desfiintarea frontierei romane de pe linia Carpatilor permite circulatia nestingherita in ambele sensuri, intra- si extra-montane. Astfel, carpii si alti daci liberi din epoca romana patrund in interiorul arcului carpatic. In aceasta privinta,marturii materiale exista in numeroase complexe arheologice, atat asezari:Sopteriu (jud. Bistrita-Nasaud), Cipau (jud. Mures), Mugeni (jud. Harghita), cat si caster: Micia (Mintia, langa Deva), Racari (jud. Dolj), Stolniceni (jud. Valcea). La randul lor, daco-romanii din fosta provincie traiana trec la est si la sud de Muntii Carpati. Pentru acest aspect etnodemografic si cultural, semnificative sunt descoperite de la Piatra Neamt, Bacau- Curtea Domneasca, Sirna-Ploiesti, Straulesti-Bucuresti.

Dinamica demografica de la nord de Dunare nu intrerupe romanizarea. Dimpotriva,o amplifica. Din fostele orase si din asezarile civile limitrofe castrelor de odinioara, pornesc, catre celelalte tinuturi, locuri care vorbesc si scriu limba Latina. Inscriptiile identificate la Biertan(jud. Sibiu) si in alte locuri confirma acest aspect lingvistic.

Indeletnicirile economice specifice unei populatii sedentare – argument al continuitatii daco-romane; raporturile acestora cu migratorii. Consolidarea romanitatii nord-dunarene, extinderea ei de o parte si de cealalta a Carpatilor sunt atestate si de practicarea neintrerupta a indeletnicirilor specifice unei vieti sedentare.

Indeletnicirea principala a populatiei romanizate nord-dunarene continua sa fie agricultura. Alaturi de cultivarea pamantului cu cereale, se dezvolta cresterea vitelor, careia ii revine un rol ceva mai insemnat decat in epoca romana anterioara.

Din epoca postaureliana se pastreaza fiare de plug, seceri, coase, rasnite rotative, fragmente ale unor mari vase de provizii, seminte carbonizate de grau, oase de animale domestice (oi, bovine, cai) si pasari de curte. Amintim descoperirile de la Brateiu (jud. Sibiu), Mediesu Aurit(jud Satu-Mare), Podeni (jud. Suceava), Soloceni si Costesti (Rep. Moldova), Dridu (jud. Ialomita), Magurele (Bucuresti), Celei si Spineni (jud. Olt), Buzias si Remetea Mare (jud. Timis), Harman si Sercaia (jud. Brasov).

De asemenea, daco-romanii practica, in continuare, viticulture, pomicultura si apicultura.

Exista dovezi convingatoare privind exploatarea minereurilor (fier, arama, argint, aur), a sari si a pacurii.

Semnificative sunt cercetarile de pe valea Buduleasa (jud. Prahova), unde in cadrul mai multor asezari postaureliene sunt atestate cuptoare pentru redus minereul de fier, toate de traditie dacica. In preajma lor se afla vestigiile locuintelor mesterilor faurari, al caror invantar specific (baroase pt zdrobirea minereurilor; dalti ale caror amprente se pastreaza pe bulgari de zgura) sunt associate unui fragment de tava de lut, pe care se zaresc 2 litere dintr-o inscriptie Latina.

Se intelege ca asemenea activitati productive nu sunt compatibile cu nomadismul. Populatiile migratoare nu se indeletnicesc cu exploaterea minereurilor metalifere. Cunoscatori ai complicatelor tehnici de reducere si prelucrare a fierului sunt autohtonii. Acestora le apartin si cuptoarele romane pt ars ceramica, identificate la Cluj, intr-un nivel de locuire din secolul al IV-lea.

Importante centre mestesugaresti – dar si comerciale- de la cumpana veacurilor al III-lea – al IV-lea sunt atestate pe malul stang al Dunarii, din Banat (Lederata) si Oltenia (Drobeta, Sucidava) pana in sudul Moldovei dintre Prut si Nistru (obiectivele arheologice de la Cartal, Podari etc).

Circulatia marfurilor este confirmata de recuperarea unui numar apreciabil de monede romano-bizantine, in puncte arheologice ca: Sarmizegetusa si Dobra (jud. Hunedoara), Craiova, pitesti, Gura Ialomitei, Buzau, Chisinau.

Avem astfel imaginea mai completa a unei civilizatii locale unitare, superioara vietii materiale a migratorilor. Acestia din urma sunt cei care, convietuind cu autohtonii, preiau elemente specifice modului de trai din aria romanitatii rasaritene. Este cazul comunitatilor de vandali, asezati alaturi de autohtonii mai numerosi, in vechea vatra dacica de la Mediesu Aurit sau in vestul Banatului. Procesul este evident si in ceea ce priveste principalele componente (geto-sarmatica, carpo-dacica si daco-romana) ale culturii Santana de Mures-Cerneahov. In asezarile eponime si in numeroasele necropole – cercetate la Tighina (Rep. Moldova), Erbiceni (jud. Iasi), Izvoare (jud. Neamt), Spantov si Sultana (jud. Calarasi), Olteni (jud. Teleorman) – sunt reunite obiecte de provenienta germanica, vase dacice (traditionale catiu), podoabe si monede romane. Semnificative sunt interferentele spirituale. Ele au la baza ritualuri caracteristice triburilor nord-europene, care practica inhumatia si au obiceiuri funerare tipice populatiei autohtone din vechea Dacie, care de veacuri isi incinera mortii.

Romanitatea din dreapta Dunarii; legaturile cu romanitatea din stanga fluviului. Dupa retragerea aureliana din Dacia Traiana, teritoriile de pe malul drept al Dunarii mijlocii si inferioare raman sub suzeranitate romana cateva secole. In consecinta, zona sta in atentia imparatilor reformatory. A lui Diocletianus(284-305), in primul rand military experimentat, convins de ceea ce reprezenta Moesia pe plan strategic, un “bastion” de aparare, dar si un “granar”.

Prin reforma sa administrative, noul Augustus – care isi spune si Dominus- separa spatiul pontic de Moesia Inferior. Intre Dunare si Marea Neagra, organizeaza astfel provincial Scytia Minor (“Scitia Mica”, cu capitala la Tomis). Impreuna cu ceea ce ramane din vechea provincie Moesia Inferior, teritoriul apusean, denumit, de aceasta data, Moesia II (Secunda), Scythia Minor alcatuieste una dintre cele 12 mari unitati teritoriale (diocize), respective dioceza Thracia. La vest de aceasta, este organizata dioceza Moesia, cuprinzand provinciile: Dacia (sud-dunareana, deci cea formata de Aurelianus), Dardania si Moesia Prima. Noile provincii romane de la Dunarea de Jos, ca de altfel toate cele 101 provincii din Imperiu, au, deci, dimensiuni teritoriale reduse. Conducerea lor administrative este separate de cea militara ; ultima este incredintata unui camandant sef, dux prefectissimus, care coordoneaza armata impartita in unitati de granita – milites ripensis si unitati mobile – milites comitatenes, cu posibilitati de interventie rapida. Cat priveste legiunile, sediile principale ale acestora sunt la Noviodonum ( pt. Legio I Iovia-Scythica) si, respective, la Troesmis (pt. Legio II Herculia, create de Diocletianus). Cu prilejul vizitei efectuate in anul 294, imparatul urmareste stadiul reconsituirii cetatilor de pe vechiul limes danubian, pana la Aegyssus (Tulcea). In anul urmator, gotii distrug insa aceste fortificatii, inclusive pe cea de la Tropaeum Traiani. Ultima este refacuta in timpul lui Constantin cel Mare (306-337). Astfel, o inscriptie din 316 consemneaza faptul ca, “dupa biruinta (asupra) neamurilor barbare de pretutindeni, a fost zidita din temelii cetatea tropeenilor pentru a intari paza provinciei”.

Tot in perioada domniei lui Constantin cel Mare sunt rezidite cetatile Histria, ulmetum etc, sunt ridicate noi sedii administrative, basilica, thermae, portice. In veacul al IV-lea sunt construite, la Tomis, un edificiu public pavat cu mosaic, un monument funerar cu fresca.

Imparatul Constantin cel Mare consolideaza provinciile sud-dunarene create intre timp: Moesia Prima, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Moesia Secunda. Totodata, el reinstaureaza stapanirea romana la nord de fluviu. Reinfloresc, astfel, orasele Tibiscum, Dierna, Sucidava (cu un nou drum de legatura, pana la Romula). Din aceeasi perioada dateaza fortificatiile romane de la Podari (Ucraina), Barbosi (jud. Galati), Piua Pietrei (jud. Ialomita), din multe alte puncte strategice, dispuse in amonte pe malul Dunarii, pana la Hinova (jud. Mehedinti). Alt castru din veacul al IV-lea este atestat la Pietroasele (jud. Buzau), unde au fost semnalate, totodata, bai si necropole. Toate aceste centre, dar si altele, confirma stransele legaturi dintre romanitatea sud-dunareana sic ea nord-dunareana. Prin centrele amintite, produse si monede din Imperiu ajung in spatiul de peste Carpati, cum atesta ceramica de lux, obiectele de podoaba si piesele numismatice descoparite la Grisu de Cris, Botosana, Orhei.

Distruse de huni, dupa victoria acestora asupra gotilor (in anul 376), o parte din centrele urbane romane de la nord de Dunare sunt refacute in timpul imparatilor Anastasios si Justinianus I (527-565). Este cazul Drobetei, denumita vremelnic Theodora, dupa sotia ultimului imparat amintit. Tot Justinianus reorganizeaza viata ecleziastica din zona, incununand un process care incepuse anterior cu 2 veacuri.

Raspandirea crestinismului in limba Latina; misionari, episcopi si scriitori patristici. Ireversibila romanizare a dacilor, continuitatea daco-romanilor, convietuirea acestora – dupa perioade de confruntare – cu gotii, hunii si gepizii, in secolele al II-lea – al IV-lea, sunt confirmate si de raspandirea crestinismului.

Desigur, modul de viata al dacilor, credinta lor in nemurire, pe temeiul conceptiei zalmoxiene referitoare la “traiul vesnic”, reprezentasera premise ale receptarii noii religii, anterior oficializarii ei; de altfel, acest aspect este reliefat, inca din secolul al II-lea, de Turtullianus, scriitor crestin de limba Latina.

Un rol insemnat au, in continuare, colonistii si ostasii adusi in Moesia Inferior si Dacia Traiana, indeosebi cei originari din Cappadocia, Egipt si Iudeea. Astfel, izvoarele epigrafice, descoperite le Ulpia Traiana Sarmizegetusa, atesta “inchinarea catre <Dumnezeu etern>, Iunona(=maria) si ingeri”. Propagarea monoteismului crestin este intarziata insa de dispozitiile oficiale ale unor imparati romani (Traianus, Septimius Severus s.a.), adeptiai cultului zeilor proprii, jertfelor si celorlalte practice religioase pagane. O perioada favorabila propagarii crestinismului coincide cu domnia lui Severus Alexander, un spirit sincretist si tolerant. Urmasii lui la conducerea Romei reiau insa masurile repressive, culminand cu edictele de la 303 si 304, in timpul lui Diocletianus. Acesta condamna la munca silita sau la moarte chiar, mai multi misionari crestini. Se pastreaza inscriptii cu martiri de la Axiopolis (Cernavoda), Dinogetia (Garvan), Halmyris (Murighiol), Noviodunum (Isaccea) si din alte locuri; ele cuprind nume de alogeni, de fel din Alexandria, Caesareea, Ierusalim, dar si autohtoni: un Chindeas, un Dasios

In anul 313, imparatii Constantin cel Mare si Licinus acorda libertate de cult crestinismului, dar accepta, pe mai departe, practicile pagane. Astfel se explica de ce, prin anii 320-324, sunt martirizati cei 4 misionari nominalizati in inscriptia de pe monumental funerar descoperit la Niculitel (jud. Tulcea). Ulterior, pe valea Buzaului, este martirizat Sava “Gotul” (372).

Interzicerea cultelor pagane, in vremea imparatului Theodosius (379-395), este urmata de organizare a temeinica a Bisericii Crestine la Dunarea de Jos. Noii episcopi de la Tomis (Constanta) se remarca pe plan local si universal. Amintim pe Bretaion (sau Vretanion), capadocian de origine, care incurajeaza pe misionarii crestini trecuti in stanga Dunarii. Un urmas al sau, Gherontie (sau Terentie), participa la cel de-al doilea sinod ecumenic, organizat in anul 381. apoi, in jurul anului 400, se remarca episcopul tomitan Teotim I, de origine “scit”, deci localnic (din Scythia Minor), daco-roman; scriitor de limba greaca, “abil dialectician si prieten decotat al lui Ioan Gura de Aur”, arhiepiscop apoteozat (ulterior si patriarh) al Constantinopolului, Teotim I apara opera lui Origenes si propaga crestinismul printre goti, huni, ultimii supranumindu-l “Zeul Romanilor”.

Episcopate sunt create, in secolul al IV-lea, si in celelalte provincii romane dunarene: pentru Moesia Secunda, la Novae si Nicopolis: in Dacia Ripensis, la Oescus si Ratiaria: in Dacia Mediterranea, la Naissus si Remesiana. In acest ultimo centru ecleziastic, activeaza episcopul Nicetas (cca 336-414), un localnic si el, cum rezulta din versurile Sfantului Paulinus din Nola. Niceta contribuie la crestinarea daco-romanilor, din Dardania pana la Gurile Dunarii, fapt pt. care V. Parvan il considera “apostolul nostrum national”. Opera lui patristica este redactata in lb latina, ca si aceea a episcopului Laurentius de Novae.

De altfel, pt comunitatile daco-romane, majoritatea izvoarelur confirma raspandirea crestinismului in lb Latina. Bunaoara, inca din sec al III-lea dateaza “povestirea” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Deo aeterno et lunoni et angelis. Pentru sec al IV-lea, semnificativa este inscriptia EGO ZENOVIVS VOTVM POSVI, de pe o tablita votive (donarium) din bronz, descoperita la Biertan, langa medias; o inscriptie asemanatoare, dar pe un fragment ceramic, se pastreaza de la Moigrad (jud. Salaj). In sfarsit, un Decebalus crestinat apare intr-un izvor epigraphic de la Histria, datat 2 veacuri mai tarziu.

Exemplele de mai sus atesta, totodata, continuitatea autohtonilor in spatiul carpato-danubiano-pontic. Aceeasi semnificatie are mostenirea, in lb romana (dar nu si in albaneza, franceza, italiana), a termanului latin basilica, sub cunoscuta forma, biserica (present si in retoromana). De altfel, din limba Latina termini de baza ai religiei crestine: a boteza (din baptisare); cruce (de la crux, cruces); Dumnezeu (din Domine Deus); inger (angelus), pasti (paschae) s.a.m.d.

Interesanta este, mai ales, evolutia cuvantului latin sanctus (santus), mostenit din lb romana cu forma sant (sfant, in schimb, este de origine slava).

O patre din terminologia crestina in lb latina se raspandeste le nord de Dunare in secolul al IV-lea, cand este atestata si basilica de la Slaveni (jud. Olt). Fenomenul continua si in urmatoarele doua secole, pe masura extinderii vietii ecleziastice superior organizate. Aceasta organizare este documentata prin existenta unui episcopate la Apahida (langa Cluj-Napoca), in secolul al V-lea, precum si prin construirea unor noi basilica la Sucidava si, probabil, la Drobeta-Theodora, la Morisena (Cenad), in secolul al VI-lea.

*

Fundamentata, asadar, inca din veacurile I – al III-lea, romanitatea din nordul si sudul Dunarii se consolideaza in secolele al IV-lea – al Vi-lea. Romanizarea spatiului daco-moesian se dovedeste astfel ireversibila, la aceasta contribuind, in buna masura, continuarea stapanirii imperiale pe ambele maluri ale fluviului, pana in 602.

Autohtonii se integreaza deplin si definitive latinitatii orientale. Prin unitatea vietii lui materiale, specifica unor comunitati entice statornice, dar si prin spiritualitatea bogata (patrimonial daco-roman si crestin), ei contribuie la afirmarea acestei latinitati, care influenteaza populatiile migratoare (vandali, goti, huni, gepizi, slavi).

Secolele al IV-les – al VI-lea reprezinta, totodata, o noua etapa in procesul de formare a poporului roman si a limbii romane, process care – pe baza omogenizarii entice si lingviste din perioada amintita – se va desavarsi in urmatoarele doua veacuri.

DINU C. GIURESCU, Istoria ilustrata a romanilor (p. 86)

“crestinismul daco-romanilor, ca si limba lor, este de character latin si adoptarea lui a avut loc treptat, prin difuzarea in masa locuitorilor, nicidecum printr-o hotarare a unei autoritati centrale (rege, principe), ca si in alte parti.

Prezenta crestinilor in teritoriile nord-dunarene ca si in Dobrogea in secolele al IV-lea – al VI-lea este atestata printr-o serie de obiecte: opiate de lut si de bronz, geme, cruci, statuette, ceramica cu zragmente de inscriptie, tipare de turnat cruci, ex-votouri, vase de lut, aflate, prin sapaturi arheoloice, la Biertan, Porolissum, Napoca, Apullum, Ampellum, Gherla, Bucium, Potaissa, Tibiscum, Dierna, Drobeta, Romula, Bumbesti, Racari, Iasi, Botosani, Bacau, Davideni etc.etc. La Niculite, intr-o cripta, s-au descoperit osemintele a patru martiri binecunoscuti in istoria inceputurilor crestinismului, fara sa se stie – pana curand – unde fusesera inhumati. Ei sunt: Zaticos, Attalos, Romasis, Phillipos. Alti martir sunt atestati la Tomis (Constanta), Axiopolis (Cernavoda), Noviodunum ( Isaccea), Dinogetia…

BIBLIOGRAFIE

Mihai Manea, Adrian Pascu, Bogdan Teodorescu:

Istoria romanilor , din cele mai vechi timpuri pana la revolutia din 1821 (manual pentru clasa a XI-a), EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA, R.A., Bucuresti

Definition Source: dex98 (42685) LauraGellner Language: Romanian

Definition Source: sino (190836) siveco Language: Romanian

Definition Source: sino (190834) siveco Language: Romanian

Definition Source: sino (190835) siveco Language: Romanian

Definition Source: dor (257361) siveco Language: Romanian

Definition Source: nodex (341218) siveco Language: Romanian

LATINITÁTE s.f. Faptul de a avea origine latina sau caracter latin. ♦ Nume dat culturii si civilizatiei latine. – Din fr. latinité, lat. latinitas, -atisLATINITÁTE s. romanitate, (rar) romanism. (~ poporului roLATINITÁTE f. 1) Caracter latin. 2) Originea si civilizatia latina. [G.-D. latinitatii] /<lat. latinitas, ~atis fr. latinité man.).

LATINITÁTE s.f. Caracter, origine latina; lumea latina. [Cf. lat. latinitas, fr. latinité].

LATINITÁTE s. f. 1. caracter, origine latina. 2. cultura si civilizatia latina; lumea latina. (< fr. latinité, lat. latinitas)

Marii cronicari ai secolului al XVII-lea si de la inceputul

secolului al XVIII

(Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce)

Grigore Ureche

Cronicarul este fiu de mare boier, de la care mosteneste inclinatii spre cultura si politica. Din 1611 urmeaza cursurile unei scoli din Polonia si apoi, intors in tara, ocupa, treptat, diferite functii: logofat, mare spatar, mare vornic al Tarii-de-Jos. Este autorul 'Letopisetului Tarii Moldovei', cea mai veche cronica in limba romana, redactata intre anii 1642-47 si tratand istoria Moldovei intre 1359-1594.

In cronica lui Ureche sunt cuprinse trasaturile caracteristice, de inceput, ale umanismului romanesc. 'Letopisetul' urmareste istoria unei tari: succesiunea domnilor, destinele, gloria si vicisitudinile prin care a trecut un popor, 'incepatura si adaosul, mai apoi si scaderea'.

Ureche nu compileaza date si texte, ci impune un punct de vedere original si patriotic.

Umanistii europeni au subliniat, in repetate randuri, asemanarea dintre limba romana si limba latina sau italiana. Au aratat ca in limba noastra sunt si elemente slave, dar nu au dat exemple concrete. Ureche sustine aceasta idee cu material lingvistic, face corelatii lexicale, dar mai ales intregeste imaginea limbii romane aratand ca ea este mostenitoarea unui fond latin bogat, la care s-au adaugat cuvinte nu numai de la slavi, ci si din limbile: greaca, polona, turca, sarba, etc. Astfel, Ureche, pentru prima data in cultura romana, exprima o idee justa asupra lexicului limbii romane, confirmata de cercetarile moderne si nesesizate de umanistii straini.

Inzestrat fiind cu darul de povestitor, G. Ureche este intemeiatorul portretisticii in literartura romana veche. In virtutea talentului sau, el selecteaza figurile domnitorilor sau boierilor, le ierarhizeaza, le da contur propriu, punand alaturi de trasaturile fizice si anecdote -insusiri de caracter definitorii. Galeria de imagini-portrete de domnitori din cronica lui dovedeste o varietate apreciabila, concizie, preciziune de nuante, arta concentrata. Efigia lui Stefan cel Mare, modelul clasic, este realizat din linii simple, dovedind o incontestabila arta de portretist. Glorificand eroul care a dat Moldovei stabilitate si independenta, Ureche concepe povestirea din cateva momente: imprejurarile mortii domnitorului, portretul acestuia, sentimentele poporului la moartea lui Stefan, intrarea lui in legenda, aprecieri asupra vremii si o scurta insemnare istoriografica.

Om de larga cultura la vremea lui, Ureche, pornind de la limba populara, inaugureaza in scrisul sau limba creatiei literare, plina de naturalete si savoare. Cronicarul nu apeleaza la stilul stiintific, cum ar fi cerut materialul istoric tratat , ci la stilul literar, impacand cerintele istorice cu cele literare.

Miron Costin

A trait si a invatat pana la 20 de ani in Polonia. Cunoaste antichitatea greco-latina, este unul din primii reprezentanti ai umanismulu romanesc, prin respectul fata de om, dragostea de patrie si de limba, interesul constant pentru originea poporului roman, incercarea de acrea opere literare.

A inceput prin a scrie versuri, domeniu aproape inexistent la noi. Poemul filozofic 'Viata lumii', o meditatie asupra trecerii necontenite a timpului, ii demonstreaza vocatia de scriitor.

Miron Costin continua 'Letopisetul Tarii Moldovei' lui Ureche, descriind istoria romanilor inter 1594-1661, si avand in efigie personalitatea lui Vasile Lupu. Intentia cronicarului nefiind pe deplin satisfacuta, el si-o realizeaza spre sfarsitul vietii, in 'De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor'; lucrare, insa, neterminata.

Cronicarul a lasat un numar insemnat de lucrari istorice si poeme, in limba romana si polona, dar poate ca nicaieri personalitatea lui Miron Costin nu iese in evidenta ca in 'Predoslovia' la 'De neamul moldovenilor', marturisire dramatica a unui carturar patriot, care nu a putut suporta 'ocarile' aduse acestui neam 'de o seama de scriitori'. Indignarea lui se indreapta impotriva unor copisti ai cronicii lui Ureche, mai ales impotriva lui Simion Dascalu, 'om de multa nestiinta si minte putina', care afirmase ca moldovenii ar provenii, chipurile, din talharii de la Roma exilati pe teritoriul Daciei. Astfel, textul are un caracter polemic capata pe alocuri accente pamfletare.

Cel care trebuie sa raspunda in fata viitorului: 'eu voi da seama de ale mele , cate scriu'. In 'Predoslovie' gasim atitudini si trasaturi ca: patriotismul, preocuparea pentru originea noastra romanica, convingerea ca romanii trebuie sa iasa din adancul nestiintei, constiinta ca scrisul e dator sa slujeasca adevarul, fiind un act de responsabilitate istorica, increderea in forta educativa a istoriei, sentimentul unei continuitati a efortului de 'a scoate la stirea tuturor' istoria poporului roman.

Ion Neculce

Cronica lui Neculce, 'Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija-Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat' (evenimentele dintre anii 1661-1743), precedata de cele 42 de legende, intitulate 'O sama de cuvinte', se intemeiaza pe fapte traite de aceea are un caracter memorialistic.

La realizarea letopisetelor, cronicarii si-au cules informatii din izvoare scrise, romanesti sau straine, dar pentru personaje istorice mai apropiate, au folosit si stirile provenite din traditia populara sau din propria amintire. Dintre ei, cel mai preocupat de traditiile populare a fost Neculce care scrie si 'o sama de cuvinte' despre voievozi, boieri sau tarani, 'ce sintu audzite din om in om, de oameni vechi si batrani, si in letopisetu nu sintu scrise'. Cronicarul lasa la latitudinea cititorului stabilirea veridicitatii legendelor sale. Legenda despre Nicolaie Milescu Spatarul este povestea unui mare boier si carturar roman, care, complotand impotriva lui Stefanita-Voda, prin mai multe tari ale lumii. Cronicarul se opreste in treacat asipra unor amanunte care il individualizeaza si-i dau identitate eroului, completate printr-o insiruire de episoade anecdotice.

Vocatia de povestitor a lui Neculce se releva in in legende, unde stilul are savoarea limbii populare. Cronicarul se manifesta mai putin ca un istoric interesat de autenticitatea izvoarelor si mai mult c un artist care scrie el insusi povestea, prelucrand si transfigurand fondul legendar popular. Mai ales in fragmentele narative (atat in cronica cat si in legende) Neculce isi defineste arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul, iviorand relatearea istorica prin ironie si haz -ca la Creanga.

Dar cronicarul are si arta portretizarii, creionand fizionomii vii, sugerand caracterul printr-un element particular: un gest, o actiune simpla, un tic, un obicei, sau conturand portrete complexe.

Povestitor innascut, Ion Neculce a creat o opera durabila, a carei forta artistica se datoreaza si limbajului, mereu proaspat si surprinzator, avand toata seva vorbirii populare (un numar mare de epitete, comparatii, pilde, proverbe si zicatori). La aceeasi impresie de oralitate contribuie si graiul moldovenesc alvremii sale, supus elaborarii dar totusi verosimil

La realizarea acestui studiu de caz au

participat:

1.Formarea poporului roman:

Dina diana si DUTA BOGDAN

2.mitul originilor:

dimean claudiu si dudau ovidiu

3.Definirea conceptelor (latin,latinitate,dacism,dacitate) si mentiuni despre originea latina a limbii si poporului roman :
Danila raducu si dinu mirel

4.redactare: dinu mirel






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 9646
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site