Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


RAZBOIUL CIVIL DIN SPANIA SI ATITUDINEA OFICIALA A ROMANIEI

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic




RAZBOIUL CIVIL DIN SPANIA SI ATITUDINEA OFICIALA A ROMANIEI

Razboiul civil din Spania si atitudinea adoptata in timpul acestui conflict de catre Romania au oferit un exemplu graitor privind eforturile tarii noastre puse in slujba pacii si a respectarii tratatelor internationale. Romania, stat democratic si profund interesat in pastrarea statu quo-ului politic si teritorial, consfintit prin sistemul tratatelor de la Versailles, a actionat pentru mentinerea relatiilor dintre state pe principiile respectarii independentei si suveranitatii, a egalitatii in drepturi si colaborarii internationale, pentru renuntarea la razboi ca instrument al politicii externe.





Punand in evidenta valoarea principiilor politicii externe romanesti, Nicolae Titulescu spunea: 'Politica externa a Romaniei este dominata de perfecta concordanta ce exista intre interesele romanesti si interesele europene (). Romania e avida de pace, ca mai toate natiunile ce au fost incercate de razboiul mondial; dar nu exista pace fara o ordine internationala si nu poate fi ordine fara o absoluta incredere in statornicia ei. (1)

Conform acestor jaloane si intereselor superioare de stat care ghidau activitatea internationala a Romaniei, factorii politici de raspundere ai tarii s-au pronuntat ferm pentru incetarea varsarilor de sange din Spania, pentru identificarea unei solutii pasnice de rezolvare a conflictului intern, pentru incetarea amestecului si ingerintelor straine in afacerile interne ale acestei tari.

Pentru a impiedica imixtiunea straina in afacerile interne ale Spaniei si a preintampina complicarea situatiei internationale, s-a semnat, din initiativa Frantei si a Marii Britanii, Conventia internationala asupra neinterventiei in razboiul civil spaniol. La randul sau, guvernul roman a dat publicitatii, la 11 august 1936, declaratia sa privind aderarea Romaniei la propunerea de neinterventie facuta de guvernul francez. In acest sens, au fost exercitate adevarate presiuni din partea Parisului si a Londrei (2). La 14 august, Titulescu isi dadea adeziunea de principiu la declaratia franceza de neinterventie in razboiul civil din Spania (3). Adeziunea Romaniei era adusa la cunostinta guvernului francez in urma telegramei expediate in aceeasi zi de catre Titulescu ministrului roman la Paris, Arion (4). Adresandu-se, totodata, Centralei Ministerului Afacerilor Straine, si prin aceasta regelui si guvernului, el mai preciza: 'In consecinta, raspunsul nostru trebuie sa comporte o adeziune de principiu la declaratia franceza, cu adaosul ca adeziunea data pentru imprejurari exceptionale nu implica pentru noi obligatiunea de a recunoaste principiul ca un guvern legal nu poate sa capete ajutor din partea noastra.' (5)

Aceleasi considerente erau transmise de Titulescu si lui Arion la 16 august, pentru a fi aduse la cunostinta guvernului francez. El reitera 'aderarea noastra la propunerea franceza', dar numai 'cu rezerva principiului ajutarii unui guvern legal impotriva rebelilor, care nu trebuie sa fie atins prin rezerva noastra (). Am avut de aplicat o teorie contrara neimixtiunii in cazul revolutiei grecesti din anul trecut si, de altfel, acesta este si punctul de vedere al guvernului turc. Veti face neted rezerva de principiu, aratand insa ca ea nu priveste Spania.' (6) Iar la 18 august 1936, Titulescu aducea alte doua precizari importante privind pozitia Romaniei fata de evenimentele din Spania si declaratia de neinterventie adoptata. In primul rand, se formula o rezerva clara fata de declaratia guvernului francez: 'Tin sa adaug ca aceasta adeziune a guvernului roman la declaratiunea de neimixtiune in afacerile spaniole este data pentru imprejurari exceptionale, ca ea constituie un caz particular, care nu poate crea un precedent, si ca nu implica pentru guvernul roman obligatiunea de a recunoaste principiul ca un guvern legal nu poate obtine, la cererea lui, un ajutor de la un alt guvern impotriva unei rebeliuni.' (7) In al doilea rand, se propunea ca in nota privind rezervele la declaratia franceza sa se precizeze: 'Guvernul roman va tine la curent pe celelalte guverne de orice masura luata pentru a da efect acestei declaratiuni, sub conditiunea ca si celelalte guverne, care adera la declaratiunea franceza, sa tina in curent Romania cu masurile ce au luat pe urma acestui angajament.' (8) Aceasta pozitie, sugerata guvernului de la Bucuresti si adoptata ca atare, dadea expresie atat unor ratiuni principiale, de drept international, cat si unor considerente practice.

Astfel, alaturi de celelalte 26 de state, si Romania a aderat, din primul moment, la Conventia internationala privind neamestecul in evenimentele din Spania. La 18 august 1936, guvernul roman a inaintat insarcinatului cu afaceri al Frantei la Bucuresti o nota de adeziune la Declaratia guvernului francez de neimixtiune in afacerile spaniole, din 15 august. Guvernul roman, 'deplangand evenimentele tragice' din Spania, 'decis de a se abtine de la orice ingerinta directa sau indirecta in afacerile interne ale acestei tari' si 'insufletit de dorinta de a evita orice complicatie prejudiciabila la mentinerea unor bune relatii intre popoare', declara ca: 1) interzice exportul, reexportul sau tranzitul de arme, munitii, material de razboi si de nave spre Spania si posesiunile spaniole; 2) interdictia se aplica si contractelor in curs de executare; 3) si intra imediat in vigoare. Totodata, guvernul roman facea si rezerva solicitata de ministrul afacerilor straine, in sensul ca aderarea 'la declaratiunea de neimixtiune in afacerile spaniole este data in imprejurari exceptionale, ca ea constituie un caz particular, care nu poate crea un precedent, si ca nu implica pentru guvernul roman obligatiunea de a recunoaste principiul ca un guvern legal nu poate obtine, la cererea lui, un ajutor de la alt guvern impotriva rebeliunii.' (9) In urma primirii acestei adeziuni de la Titulescu, prin intermediul lui Arion, ministrul de externe francez, Paul Boncour, transmitea in aceeasi zi multumiri pentru atitudinea Romaniei (10).

Aderarea Romaniei la Acordul international de neinterventie in Spania marca dorinta sprijinirii mentinerii pacii in Europa. Romania intelegea sa ajute guvernul legal spaniol, care se presupunea ca dispune de suficiente rezerve pentru a inabusi o rebeliune militara. Guvernul roman a considerat insa ca adeziunea sa la acest acord era determinata numai de 'imprejurari exceptionale', ceea ce insemna ca, in afara acestor imprejurari, el gasea legala si necesara sprijinirea Spaniei republicane (11). Si ulterior, in fata nenumaratelor acte de agresiune savarsite impotriva Spaniei, Romania si aliatii sai, ca si alte state mici si mijlocii, au considerat ca era de datoria lor sa respecte si mai riguros angajamentele luate prin aderarea la Acordul de neinterventie. De aceea, au fost imediat de acord cu propunerile Comitetului de neinterventie de la Londra, referitoare la interzicerea intrarii voluntarilor in Spania. Ele stiau insa ca, in ciuda atitudinii lor de a sprijini, in mod exemplar, actiunile acestui comitet, politica de neinterventie mergea, pas cu pas, spre un esec total; stiau, de pilda, ca Foreign Office-ul avea deplina dreptate cand afirma ca 'sansele pentru mentinerea controlului international in Spania deveneau aproape nule.' (12) Iar la 20 septembrie 1936, ca o consecinta a adeziunii Romaniei la politica de neinterventie in Spania, a fost publicat Decretul regal nr. 2032, prin care 'se interzice exportul direct sau indirect, reexportarea sau tranzitul cu destinatia Spania, posesiunile spaniole sau zona spaniola a Marocului, a oricaror arme, munitiuni sau material de razboi.' (13) Acelasi regim era impus si oricarei aeronave militare destinate Spaniei (14).

Din primele momente ale desfasurarii razboiului, reprezentantele diplomatice in marile capitale europene au informat pe larg Ministerul Afacerilor Straine despre diversele reactii ale acestor importanti factori de decizie ai relatiilor internationale. Din Franta, reprezentantii tarii noastre transmiteau in amanuntime framantarile si divergentele generate de gravele evenimente in sanul clasei politice si a opiniei publice de acolo, conducand adeseori la situatii in care era aproape imposibil de luat o decizie hotaratoare. Din Londra erau subliniate zbaterile, de cele mai multe ori sterile, ale Comitetului de neinterventie, incapabil de a se angaja in luarea unor masuri categorice. Din Berlin semnalele erau mai palide, consecinta probabila si a opacitatii de care dadea dovada Auswartiges Amt. In schimb, atitudinea guvernului fascist de la Roma era subinteleasa din temele editorialelor marilor cotidiene italiene, transmise prompt si la Bucuresti. La Moscova, evolutiile implacabile ale atitudinii Narkomindel-ului erau, de asemenea, urmarite cu deosebita atentie. La 26 august 1936, dupa intrevederea cu Anthony Eden, ministrul de externe britanic, Buzdugan comunica de la legatia Romaniei la Londra ca 'in ce priveste chestiunea spaniola, domnul Anthony Eden mi-a marturisit satisfactia sa la adeziunile primite pana acum de propunerea franceza' si 'a adaugat ca a intervenit din nou, in mod staruitor, pe langa guvernele italian si portughez, pentru a se grabi punerea in aplicare de catre aceste state a masurilor de embargo.' (15) In aceeasi zi, la Moscova, a avut loc o intrevedere intre comisarul poporului pentru afaceri externe, Litvinov, si reprezentantul Romaniei, Ciuntu, care transmitea: 'Privitor la evenimentele din Spania si cu pasiunea ce i-o cunoastem, d-sa mi-a spus ca nu intelege cum Franta a tolerat ca intreaga flota germana sa fie concentrata in Marea Mediterana. Dupa d-sa, Franta ar fi trebuit sa interzica Germaniei orice amestec in afacerile spaniole, unde Germania nu are ce cauta, neavand interese de aparat. Daca Franta ar fi vorbit ferm, continua Litvinov, Hitler ar fi dat inapoi.' Si el incheia discutia in acesti termeni: 'Nu se evita razboiul, ci il chemi daca mereu arati ca iti este frica sa-l faci.' (16)

Parca pentru a intari aceasta concluzie, reprezentantul Romaniei in capitala Italiei, Victor Brabeteanu, consemna de la legatia din Roma la 20 august: 'Din primele zile ale razboiului civil, Italia a luat o atitudine hotarata in favoarea rebelilor (). Interventia guvernului din Roma in afacerile spaniole nu s-a marginit un singur moment la o solidarizare morala, ci a imbracat de la inceput forme concrete, manifestate prin trimiterea de avioane militare in Maroc. (17)

Dar, pe langa implicarea fatisa a Italiei si Germaniei in desfasurarea ostilitatilor, diplomatii romani sesizau tot mai clar participarea Uniunii Sovietice, in ciuda atitudinii de neinterventie proclamate initial. Astfel, reprezentantii romani la Madrid, in frunte cu ministrul Romaniei in Spania, N. Dimitrescu, remarcau deindata acest fapt evident. La 4 septembrie 1936, atasatul comercial al Romaniei la Madrid, Henry Helfant, se referea astfel la ajutorarea de catre sovietici a taberei republicane: 'Aflu dintr-o buna sursa ca trustul sovietic al petrolului ar fi admis sa livreze guvernului spaniol cateva vapoare cu produse petrolifere, fara a pretinde plata in valuta straina la imbarcarea marfii, asa cum cer toate celelalte state furnizoare de petrol.' Gestul mentionat avea o finalitate care era in acest mod surprinsa de diplomatul respectiv: 'In caz cand guvernul spaniol ar fi invingator in razboiul civil, trustul sovietic al petrolului se va prevala de ajutorul dat guvernului spaniol in momente grele pentru a obtine angajamente din partea Spaniei. (18)

La 25 septembrie, din Moscova, insarcinatul cu afaceri al tarii noastre, Ion Popescu-Pascani, facea referire la o manifestatie de solidaritate fata de Spania republicana, care avusese loc acolo cu o zi inainte si la care participasera, potrivit presei sovietice, peste 100.000 de oameni: 'Discursuri pe calapod obisnuit, tinute de diferiti oratori, muncitori de toate bransele.' A avut loc cu acea ocazie si un asa-zis spectacol, reprezentand desfasurarea razboiului civil spaniol: 'La aceasta mascarada, ca s-o numesc astfel, continua el, au contribuit 5000 de persoane, printre care artisti, ofiteri etc.' (19) In final, au fost citite participantilor 'o scrisoare de preamarire pentru Stalin si o motiune de incurajare pentru Azana si Caballero. (20)

Acelasi Popescu-Pascani revenea, la 10 octombrie, cu urmatoarea remarca: 'Fara exagerare, se poate afirma ca evenimentele din Spania au devenit o obligatiune pentru Soviete.' El argumenta aceasta aratand ca, zilnic, in U.R.S:S. aveau loc mitinguri de solidaritate cu republicanii, continuandu-se si strangerea colectelor de bani in favoarea lor. La randul ei, presa sovietica publica zilnic articole de exaltare a 'eroului popor spaniol' si ataca cu mare inversunare Germania, Italia si Portugalia. 'Reprezentantul guvernului din Madrid (la Moscova), oriunde se arata este primit cu aclamatiuni. Intr-un teatru a fost salutat la scena deschisa si in ovatiile publicului de artistii care jucau; diplomatul spaniol a tinut si el un discurs.' Toate aceste fapte, conchidea Popescu-Pascani, 'dovedesc ca guvernul sovietic a iesit din rezerva ce si-a impus de la inceput. In atmosfera actuala internationala, consider aceasta atitudine ca imprudenta. (21)

Mereu atenti la evolutiile politicii moscovite, diplomatii romani urmareau cu o explicabila ingrijorare fiecare semnal, cat de mic, al parasirii de catre aceasta a pozitiei de neutralitate. La 13 octombrie 1936, 'Journal de Moscou' publica un editorial referitor la razboiul civil din Spania, intitulat Trebuie sa se termine. Conform aprecierii lui Ion Popescu-Pascani, tonul acestui editorial era 'neobisnuit de violent' pentru acest ziar, care diferea de obicei de gazetele aparute in limba rusa. El reproducea, in acest sens, urmatorul pasaj: 'Spre rusinea civilizatiunii si a democratiei europene, nu s-a gasit nimeni, in afara de reprezentantul sovietic, ca sa cheme la ordine pe delegatii fascisti; din contra, s-a remarcat tendinta Comitetului (de neinterventie, n.n.) de a inabusi initiativa sovietica prin formalitati de procedura.' (22) Ca urmare, diplomatul roman continua astfel: 'Imi permit a adauga urmatorul comentar. Gasesc ca guvernul sovietic, de obicei prudent in actiunile sale de politica externa, de data aceasta, prin protectiunea in mod prea deschis a comunistilor din Madrid, risca a provoca neincrederea celorlalti. De altfel, atitudinea sa in chestiunea spaniola n-ar putea fi interpretata decat ca este interesata la instalarea si in alte tari a regimului comunist. (23)

In sfarsit, la 25 octombrie, Popescu-Pascani considera ca ambasadorul sovietic la Londra, Maiski, vorbind in fata Comitetului de coordonare, denuntase 'deghizat' acordul de neinterventie si, ca urmare, guvernul sovietic va incepe sa trimita materiale de razboi, avioane si specialisti militari guvernului de la Madrid. Fusese deja numit un atasat militar sovietic cu gradul de general, care parea sa aiba misiunea de consilier militar pe langa comandamentul armatei 'comuniste'. In concluzie, 'situatia trebuie totusi a fi considerata ca foarte serioasa. Guvernul sovietic este cel vinovat de provocarea actualei tensiuni.' (24) Desi in Spania sovieticii 'nu mai au nici un interes politic sau comercial', motivele interventiei lor fatise erau de 'ordin ideologic'. Aceasta, credea diplomatul, ar fi putut sa aibe 'drept consecinta izolarea Sovietelor si chiar a Frantei. (25)

Faptul ca o serie de state, precum Germania, Italia si U.R.S.S., repudiau in practica declaratiile de neinterventie si acordau ajutor efectiv fortelor combatante din Spania, l-au determinat pe Nicolae Titulescu, care avea convingerea ferma ca guvernul republican spaniol reprezenta o miscare nationala antifascista, sa sprijine acest guvern impotriva rebeliunii militare (26). Atitudinea lui Titulescu de a orienta spre Spania republicana o comanda de armament romaneasca executata in Franta a fost considerata de unii istorici straini drept o mistificare. Unul dintre protagonistii negarii unei asemenea eventualitati este istoricul si publicistul francez Jacques de Launay, care, in lucrarea sa intitulata Titulescu et l'Europe, conchidea, fara a invoca insa documente: 'Aceasta stire falsa va avea o viata indelungata. Ea este inca raspandita in 1976, in ciuda absentei totale a dovezilor, la Bucuresti, ca si la Paris. Inca din 1936, se afirma la Bucuresti ca Titulescu a cedat aceste avioane si calomnia isi urmeaza drumul. (27)

La 13 septembrie 1936, Gheorghe Cantacuzino, seful organizatiei judetene Dolj a Partidului National Liberal condus de Gheorghe I. Bratianu, transmitea urmatoarea informatie: 'Pana la 10 septembrie 1936, urmau sa soseasca in Romania 100 de tunuri si 3 escadrile de avioane, care au fost comandate de guvernul roman la uzinele din Franta. La inceputul lunii septembrie 1936 a fost trimis la acele uzine d-nul subsecretar de stat Caranfil, care a constatat cu surprindere ca tunurile si avioanele comandate de Romania au fost demult gata, insa d-nul Titulescu, care fusese personal la uzine, a spus ca tara romaneasca nu are nevoie de acel armament si de avioane si ca pot sa le trimita in Spania, care solicitase si ea asemenea materiale. Acele tunuri si avioane, dupa cum rezulta din rapoartele date de agentii de spionaj ai Germaniei si Marii Britanii, ar fi fost debarcate parte in Barcelona, iar celelalte in Bilbao si indreptate spre frontul comunist din Spania. Aceasta fapta, la care se mai adauga si cele specificate la punctele nr. 1, 2 si 3 de mai sus (care se refera la pozitia lui Titulescu in problema agresiunii italiene din Abisinia si la Conferinta de la Montreux, n.n.), a fost adusa la cunostinta Majestatii Sale regelui Carol al II-lea si din aceasta cauza d-nul N. Titulescu a fost debarcat de la Ministerul Afacerilor Straine, fara a mai fi consultati ceilalti membri ai guvernului.' (28) Potrivit rapoartelor informative ale Sigurantei Generale a Romaniei, cele 100 de tunuri si 15 avioane cedate Spaniei republicane au fost transportate direct pe frontul de la sudul Madridului. Intermediarii acestui transport au fost fratii Itzaak si Levi Kahan, bancheri olandezi originari din Rusia si rude prin alianta cu Lev Trotki (29).

Istoricul roman George G. Potra a mai adus si alte argumente in favoarea implicarii lui Titulescu in aceasta afacere. Astfel, in decembrie 1936, noul ministru roman de externe, Victor Antonescu, a efectuat o vizita oficiala in Franta. Chiar in prima zi a vizitei, 16 decembrie, imediat dupa intalnirile si convorbirile cu Yvon Delbos, ministrul afacerilor straine al Frantei, Victor Antonescu a tinut sa se intalneasca cu Pierre Cot, ministrul aerului. In telegrama din 17 decembrie 1936, pe care o adresa regelui Carol II si primului ministru Gheorghe Tatarescu, Victor Antonescu scria: 'Dupa dejun, am avut o scurta conversatiune cu Cot, care, la rugamintea mea de a accelera trimiterea avioanelor, mi-a declarat, in prezenta unui general de aviatie, ca este hotarat ca, pana la sfarsitul lui aprilie, sa avem toate avioanele fagaduite, de un tip cu desavarsire nou, pe care nici aviatia franceza nu il are inca. S-a aratat surprins de imputarea ca nu ar fi executat intocmai angajamentele luate, spunandu-mi ca trebuie sa fiu inexact informat, deoarece el a luat toate dispozitiunile necesare pentru a ne da satisfactie; aceasta s-a petrecut inainte de primirea comunicarii telefonice a domnului prim-ministru.' (30) Tot atunci, Victor Antonescu a mai avut o serie de convorbiri importante cu primul ministru al Frantei, Leon Blum, cu Alexis Leger, secretarul general al Ministerului Afacerilor Externe, si cu Camille Chautemps, liderul Partidului Radical Socialist.

Acelasi Jacques de Launay sustinea ca, la 14 august 1936, Titulescu a avut o intalnire cu Pierre Cot la Cap Martin. Acesta din urma fusese delegat de catre Leon Blum sa discute cu Titulescu problemele legate de incheierea unui proiectat, dar niciodata materializat, pact intre Franta si Mica Intelegere. Potrivit afirmatiilor lui Jacques de Launay, cu aceasta ocazie 'Pierre Cot a vorbit, de asemenea, de 50 de avioane 'Potez 54' de bombardament, comandate de catre Romania. Primele 10 sunt gata sa fie livrate. Puteti sa renuntati la ele in beneficiul republicanilor spanioli? Titulescu a prevazut aceasta cerere.



De acord cu ministrul aerului (de fapt, subsecretar de stat al aerului, n.n.), Nicolae Caranfil, el a cerut si a obtinut, din partea guvernului si a regelui, un raspuns negativ. Ajutor Madridului, desigur, dar nu cu pretul dezarmarii Romaniei.' (31) Autorul francez nu a probat, insa, cu nimic afirmatiile sale. Nici in arhivele romanesti nu exista vreo relatare, cat de succinta, a acestei convorbiri Titulescu - Cot. Indiferent de aceasta, evolutia ulterioara a evenimentelor ne pune in situatia de a avansa doua ipoteze. Prima: Titulescu a convenit cu Cot trimiterea comenzii de armament spre Spania republicana. A doua: in lipsa acordului lui Titulescu, Cot a hotarat, unilateral, trimiterea acestei comenzi spre Spania republicana. Este o ipoteza mai putin plauzibila, daca nu chiar incredibila, caci, in lipsa unui acord cu Ministerul de Externe roman, ba mai mult decat atat, a unui dezacord clar si expres al acestuia, Cot nu ar fi riscat o asemenea initiativa. Ca lucrurile nu s-au intamplat asa, este dovedit de faptul ca nu dispunem in arhivele romanesti de o informare privind convorbirile Titulescu - Cot, ca nu dispunem de un protest al lui Titulescu fata de un asemenea act presupus al lui Cot, fata de nelivrarea materialului militar comandat in Franta si ajuns in Spania republicana (32).

Este momentul sa mentionam aici ca Pierre Cot, conform unor dezvaluiri recente ale istoriografiei franceze, era un agent platit al Uniunii Sovietice, iar in razboiul din Spania 'a sustinut frenetic furnizarea de arme republicanilor, prin filiere organizate atunci de K.G.B.'! (33)

Masura luata de Nicolae Titulescu venea in intampinarea nevoilor de armament si materiale de razboi pe care le resimtea guvernul republican spaniol. Dar acest gest, facut in pofida pozitiei oficiale a guvernului Romaniei, va inaspri mult relatiile dintre Nicolae Titulescu, pe de o parte, si regele Carol II si primul ministru Gheorghe Tatarescu, pe de alta parte. Evenimentul a nelinistit, totodata, diplomatia franceza si britanica, sporind in acelasi timp aversiunea Germaniei si Italiei la adresa marelui diplomat roman si a politicii promovate de acesta (34).

Concursul acordat de Titulescu, in maniera amintita, republicanilor spanioli, este confirmat si de alte surse, directe sau indirecte. De exemplu, distanta foarte mica in timp intre 29 august 1936, data inlaturarii lui Titulescu din guvern, si 20 septembrie 1936, data promulgarii Decretului regal nr. 2032, mai sus amintit, ne obliga sa stabilim intre ele un raport de stricta determinare. De ce intervenise acest decret la 20 septembrie 1936 si nu la sfarsitul lunii iulie 1936, dupa izbucnirea rebeliunii militare din Spania? De ce acest Decret regal nu a fost promulgat concomitent sau cvasiconcomitent cu declaratia guvernului roman din 11 august 1936, privind aderarea Romaniei la propunerile de 'neinterventie' facute de guvernul francez, sau cu nota din 18 august 1936, prin care ministrul de externe roman formula rezerve la aceasta declaratie?

Este clar ca evenimente intervenite dupa 11 august 1936 au facut necesara, din punctul de vedere al lui Carol II, promulgarea unui asemenea decret, care se voia pentru strainatate, in primul rand pentru Germania si Italia, dar poate chiar si pentru unii dintre aliatii si prietenii Romaniei, o dovada ca autoritatile romanesti intelegeau sa puna capat unei situatii 'nefiresti', generate de initiativele si pozitiile adoptate de catre Nicolae Titulescu. Analizand totalitatea factorilor concurenti, George G. Potra credea ca interventia lui Titulescu se plaseaza in timp intre declaratia guvernului roman din 11 august 1936 si rezervele formulate de el in nota din 18 august 1936, ca adaos la aceasta declaratie, act denotand o modificare de pozitie, in sensul accentuarii, de catre ministrul de externe roman, a posibilitatilor de a ajuta guvernul republican spaniol, in contextul neobservarii politicii de neinterventie de catre alte state.

Ca o continuare a acestei chestiuni, la sfarsitul lui ianuarie 1937, a izbucnit afacerea sau scandalul Caranfil. Inginerul Nicolae Gh. Caranfil, renumit ca un bun organizator si conducator al Societatii de electricitate din Bucuresti, fusese pe neasteptate numit subsecretar de stat la aviatie si marina, apoi ministru titular la acest departament, care a fost desprins din Ministerul Apararii. In acelasi timp cu demisia sa neasteptata din conducerea ministerului, au fost lansate manifeste prin care era prezentat drept un tradator, deoarece fusese prins vanzand avioane republicanilor spanioli. Deputatii Partidului National Taranesc au ridicat problema in Camera, cerand explicatii guvernului Tatarescu. Primul ministru a taxat cazul drept un 'fapt divers', nesimtindu-se obligat sa dea prea multe detalii. El a spus ca ministrul Caranfil a plecat de bunavoie, deoarece avea unele neintelegeri cu alti colegi. Raspunsul nu a satisfacut, intrucat nu se preciza cine a lansat manifestul injurios si, daca acesta spunea adevarul, de ce Caranfil nu fusese arestat? Noile explicatii ale lui Tatarescu precizau urmatoarele: printr-un functionar al unei legatii straine, se propusese Ministerului Aerului sa vanda avioane vechi Mexicului si chiar el, primul ministru, aprobase vanzarea. Afacerea era rentabila pentru guvernul roman, desi fusese evident ca Mexicul nu cumpara avioanele pentru propriile necesitati. Insa cercurile interesate politiceste au descoperit dedesupturile acestei afaceri si astfel a devenit notorie 'tradarea' lui Caranfil, care nici nu incheiase inca contractul. Aceste lamuriri ale premierului incercau sa transfere intreaga responsabilitate asupra ministrului demisionat. Se stia, de altfel, ca acesta era prieten cu Pierre Cot, ministrul aviatiei franceze, cu care s-ar fi planuit, din nou, vanzarea acestor avioane pentru Spania republicana (35).

Tot in legatura cu afacerea Caranfil, Armand Calinescu, dupa indelungate convorbiri cu generalul Paul Angelescu, ministrul apararii nationale, relata urmatoarele in jurnalul sau, la 13 ianuarie 1937: 'Lungi conversatii cu general Paul Angelescu. Chestia Caranfil. El s-a opus la formarea Departamentului Aviatiei si Marinei. S-a pomenit cu decretul facut gata (de Caranfil) si dat la iscalit. I-a spus regelui ca nu e de acord. Nu a vrut, insa, sa faca criza (de guvern, n.n.) pe aceasta chestie. Afacerea avioanelor a inceput prin octombrie. Dormann - fost colonel vranghelist, dispunand de o insemnata avere, facuta la retragerea din Rusia; conduce o Societate petrolifera, 'Romano-Africana' - a propus cumpararea de material pentru mexicani. Caranfil a pomenit in treacat lui Angelescu si Tatarescu. Acestia au cerut sa se consulte organele competente. Statul major s-a opus si a adus un referat la Ministerul Armatei, care a pus rezolutia: 'Cine e prostul care da atatia bani pe material neutilizabil? Ce urmareste? In orice caz, pentru noi, rau cu rau, dar mai rau fara rau'. A prevenit, la 20 noiembrie, pe Tatarescu, care a dat ordin lui Caranfil sa nu se mai trateze nimic. Totusi, Caranfil a mai chemat dupa aceasta data pe Dormann si l-a autorizat sa viziteze hangarele noastre. Cand Angelescu s-a opus, s-au facut printr-un parlamentar interventii pe langa d-na S. (persoana neidentificata, n.n.), prietena lui Angelescu. Aceasta, insa, i-a spus: 'Sa nu cedezi, caci pare o chestie lata, in care vor sa te compromita'. Ulterior, s-au descoperit la perchezitie scrisori de comision pentru Ciugureanu (vicepresedinte al Senatului), Frigator (senator), Albescu (amic al lui Caranfil). Regele, suparat, a cerut demisia imediat. (36)

Potrivit lui Valter Roman, in prima parte a razboiului civil, s-au contractat si s-au expediat din Romania catre Barcelona si Valencia cantitati relativ importante de petrol, necesare armatei republicane spaniole. In martie - aprilie 1937, in portul Constanta au fost semnalate trei nave petroliere ('Zoroza', 'Compero' si 'Remedios'), sub pavilion republican. Vasele au parasit portul cu incarcatura respectiva. Pana in august 1937, acest transport de combustibil a fost efectuat si prin intermediul unor petroliere englezesti de 12.000 tone (37).

Amintitul gest al lui Nicolae Titulescu a coagulat fortele politice din interiorul si din exteriorul Romaniei care actionau de multa vreme impotriva sa, si care erau, la randul lor, foarte numeroase. Dintre personalitatile politice din Romania, daca regele Carol II i-a fost, indiscutabil, principalul adversar, nu este mai putin adevarat ca impotriva ministrului de externe roman au actionat oameni politici ca: Gheorghe Tatarescu (prim-ministru), Ion Inculet (viceprim-ministru), Victor Antonescu, Richard Franassovici si Valer Pop (ministri), sefi sau nu de partide, diplomati etc., precum Octavian Goga, A.C. Cuza, Alexandru Vaida-Voevod, Gheorghe I. Bratianu, Grigore Filipescu, Corneliu Zelea Codreanu, Constantin Argetoianu, Mihail Manoilescu, Mihail Sturdza, Constantin Cesianu, Viorel V. Tilea, Anton Bibescu, Radu Lecca, Stefan Tatarescu etc.

Dar demiterea lui Titulescu a creat o reactie cvasigenerala de protest, fara precedent, in randurile corpului diplomatic romanesc. O mare parte a reprezentantilor diplomatici ai Romaniei peste hotare au exprimat, direct sau indirect, intentia lor de a demisiona. Gestul, de o spontaneitate plina de semnificatii, dovedea ca Titulescu nu fusese un trecator, ca atatia altii, prin tumultuoasa viata politica romaneasca dintre cele doua razboaie mondiale, ci creatorul si promotorul de mare prestigiu si fermitate al unei politici lucide, de pace si colaborare, cu ample rezonante pe plan national si international. Dar Titulescu a respins toate aceste demersuri, cerand expres tuturor reprezentantilor diplomatici romani, ce i se adresasera in sensul de mai sus, sa-si continue activitatea in interesul general al tarii. Iata ce nota, in acest sens, Raoul V. Bossy, trimisul extraordinar si plenipotentiar al Romaniei la Budapesta: 'In vara viitoare - a anului 1936, pe cand ma aflam in vacanta la St. Moritz - aflu ca guvernul Tatarescu a fost remaniat si ca Titulescu nu mai detine, in noua formatie, portofoliul afacerilor straine. Era in ziua de 29 august. Telefonez lui Mihail Boerescu, ministrul nostru la Berna, care imi confirma ca Titulescu a fost 'debarcat', dar ca ne roaga pe toti sa nu ne solidarizam cu dansul si sa ramanem la posturile noastre. (38) Existau suficiente motive sa se manifeste temerea ca indepartarea lui Titulescu va conduce la o abandonare (cel putin partiala) a orientarilor de pana atunci, traditionale, ale politicii externe romanesti, o indepartare de tezele securitatii colective si o diluare a substantei structurilor de securitate regionala (implicit a prezentei si angajamentului Romaniei in aceste organisme), o predispozitie fata de acceptarea presiunilor noilor centre de putere, adica statele totalitare de dreapta, o inclinatie spre compromis.

Prin gestul lui Titulescu de a oferi ajutor Spaniei republicane, adversarii sai au gasit mult asteptatul pretext pentru a-l indeparta din functie. Intr-adevar, politica sa sincera de apropiere de Uniunea Sovietica, pe care o dorea incadrata in tabara antifascista si antirevizionista, a starnit multe suspiciuni in interiorul si in exteriorul tarii. In afara statelor fasciste si revizioniste, chiar diplomatia unor aliati ai Romaniei, precum Iugoslavia sau Polonia, s-a aratat ingrijorata de pasul facut de Titulescu. In schimb, sovieticii manifestau multa pretuire fata de fostul ministru roman. Chiar si in august 1944, Maksim Litvinov, in vremea aceea loctiitor al comisarului poporului pentru afaceri externe al U.R.S.S., remarca urmatoarele in privinta atitudinii lui Titulescu fata de razboiul civil din Spania: 'Cunosc pozitia justa a lui Titulescu si in problema 'neinterventiei' in razboiul din Spania.' (39). La randul sau, si Partidul Comunist din Romania adoptase o atitudine de bunavointa fata de marele diplomat: 'Partidul Comunist Roman si-a manifestat, in special in ultimii ani ai activitatii lui Titulescu, aprobarea fata de orientarea pe care el s-a straduit s-o dea politicii externe a Romaniei, impunandu-si nu rareori punctul de vedere impotriva celorlalti membri ai cabinetelor din care facea parte. Presa legala si cea ilegala a P.C.R. a sprijinit pozitia militanta a lui Titulescu', in special 'pentru stabilirea de relatii diplomatice si incheierea unui tratat de asistenta mutuala cu U.R.S.S. Inlaturarea din guvern a lui Titulescu a fost vestejita ca un act potrivnic intereselor tarii noastre si cauzei pacii. (40)

In ceea ce il priveste, nici dupa inlaturarea sa din guvern, prin conferintele sustinute in Marea Britanie in cursul anului 1937, Nicolae Titulescu n-a incetat sa pledeze cauza republicanilor spanioli si sa infiereze, in acelasi timp, interventia brutala a Germaniei naziste si a Italiei fasciste in razboiul civil. Intr-un discurs rostit la dejunul Societatii Medicale a litoralului mediteranean (Cap Martin, 11 aprilie 1937), Titulescu mentiona Spania printre tarile care luptau impotriva revizionismului: 'De altfel, spunea el, v-ati intrebat vreodata cati sunt cei pe care frontierele actuale ii nemultumesc? Daca se ia in consideratie ca Imperiul britanic, care reprezinta a cincea parte a lumii, ca America de Nord, America de Sud, Franta, Belgia, Olanda, Spania, Portugalia, Elvetia, tarile nordice, Polonia, tarile baltice, tarile Micii Intelegeri, tarile Intelegerii Balcanice nu cer nimanui nici un centimetru patrat de teritoriu, daca se ia in consideratie ca Uniunea Sovietica practica in prezent o politica de nerevizionism, se ajunge la concluzia ca cei ce vor sa schimbe frontierele reprezinta o infima minoritate fata de cei ce vor sa le pastreze.' (41) El relua aceasta idee intr-un alt discurs, rostit cu ocazia primirii titlului de Doctor honoris causa al Universitatii 'Komensky' din Bratislava (19 iunie 1937): 'Daca tinem seama ca Imperiul britanic, Statele Unite ale Americii, statele din America de Sud, Franta, Belgia, Olanda, Elvetia, Spania, Portugalia, statele scandinave, statele baltice, statele Micii Intelegeri, statele Intelegerii Balcanice, Uniunea Sovietica, a carei politica actuala este bazata pe Societatea Natiunilor si pe apropierea intre popoare, nu cer modificarea frontierelor, se ajunge la concluzia ca, pentru marea majoritate a tarilor de pe glob, revizuirea granitelor nu constituie o problema. (42)

In martie - aprilie 1937, a avut loc un semnificativ schimb de telegrame intre comandantul de artilerie al Brigazii XI Internationale din Spania, Valter Roman, si Nicolae Titulescu. In martie se produsese marea victorie republicana de la Guadalajara, impotriva diviziilor italiene fasciste. Dupa batalie, cominternistul originar din Romania ii scria fostului ministru de externe: 'Divizionul de artilerie roman din armata republicana spaniola, care lupta pe sol strain pentru cauza justitiei sociale, a libertatii si a pacii mondiale, va trimite dv., marele om de stat, salutul si expresiunea recunostintei sale sincere. In spiritul pacii indivizibile si al securitatii colective, reprezentate cu atata tarie si autoritate de dv., am venit noi, fiii autentici ai poporului roman, in Spania Frontului Popular, sa aparam cu arma in mana bunul nostru national si viitorul poporului nostru.

Rezistenta de fier a tinerei armate populare spaniole pe frontul Jaramei si contraatacul victorios de la Guadalajara, la care am avut onoarea sa participam si noi, au fost doua victorii in favoarea securitatii tarii noastre si a independentei nationale romanesti.

Osteneala dv. si sangele romanesc varsat pe tarana spaniola, pentru mentinerea pacii mondiale, trebuie sa devina chezasia victoriei poporului roman in lupta sa pentru libertate si pace. (43)

La mijlocul lui aprilie 1937, Titulescu, aflat in sudul Frantei, bolnav si dezamagit, raspundea astfel acestui mesaj: 'D-lui Valter Roman, comandantul de artilerie al Brigazii XI Internationale. Sincere multumiri pentru atentia dumneatale plina de caldura. Cand pacte nu sunt respectate si oameni de stat devin falimentari, imi face o deosebita placere sa pot felicita ostasi romani, care, actionand in spiritul echitatii si dreptatii, reinvie, departe de patrie, virtutile stramosesti. N. Titulescu. (44)

Tocmai aceasta atitudine consecventa de sprijin, direct si concret, pentru guvernul republican spaniol, adoptata de fostul ministru de externe roman, a atras impotriva lui marea adversitate a nationalistilor lui Franco, care, printre altele, in anul 1940, cand acesta a vrut sa paraseasca Franta pentru a pleca in America Latina, i-au interzis trecerea prin Spania. Evocand diferite aspecte ale vietii si activitatii lui Titulescu si relatiile avute cu el, A.F. Frangulis, pretedintele Academiei Diplomatice Internationale, spunea: 'Titulescu mi-a aratat pasaportul sau diplomatic, pe care erau inscrise zece persoane. Urma sa plece, impreuna cu ele, in Brazilia, dar ministrul de externe al Spaniei, un colonel, in ciuda tuturor vizelor diplomatice, l-a impiedicat pe Titulescu sa treaca frontiera spaniola. Am asistat la aceasta scena trista. Bolnav, abatut, dar pastrandu-si superba sa inteligenta pana in ultima clipa a vietii, Titulescu s-a retras la Cannes. (45)

Am insistat mai mult asupra cazului lui Titulescu pentru a evidentia cat mai profund efectul pe care razboiul civil din Spania, care se desfasura la o mare distanta geografica fata de tara noastra, l-a putut avea asupra vietii politice interne romanesti. Daca un ministru de talia lui Titulescu, care rezistase la nenumarate schimbari de guverne si de orientari, la nenumarate crize, atat interne cat si externe, a fost sacrificat din primele zile ale desfasurarii acestui razboi, putem intelege mai bine ce impact a avut el asupra intregului context politic european. Daca adaugam si cazul Caranfil, putem afirma, fara nici o retinere, ca acest razboi, cu care aparent Romania nu avea si nu trebuia sa aiba nici o tangenta, a determinat, inca din prima sa faza de desfasurare, caderea a doi importanti ministri din guvernul de la Bucuresti. Or, daca intr-o tara neutra si care nutrea chiar sentimente de simpatie, bunavointa si compasiune fata de Spania si de poporul ei, se putusera produce asemenea 'cutremure', este lesne de inteles la ce intensitate a fost perceput razboiul civil in cancelariile direct implicate in desfasurarea lui si care aveau interese majore acolo.

In fata presiunilor externe, dar si datorita unui subtil joc de interese al marilor puteri, Romania si aliatii sai, precum si alte state mici si mijlocii, au considerat ca era de datoria lor sa respecte si mai riguros angajamentele luate prin aderarea la Acordul de neinterventie in razboiul civil din Spania. De aceea, aceste state au fost de acord cu propunerile Comitetului de neinterventie, referitoare la interzicerea intrarii voluntarilor straini in Spania (46). Sosirea acestor voluntari pe teritoriul spaniol ingrijora la acea data guvernele multor tari, inclusiv, dupa cum se va vedea mai jos, pe cel roman. Faptul ca razboiul civil debutase cu un conflict politic intern era de natura sa intristeze opinia publica a anumitor state, in special pe a celor legate economic sau afectiv de Spania.



Prin interventia masiva si brutala a unor tari conduse de regimuri totalitare, cat si datorita fluxului de voluntari straini, razboiul civil din Spania putea degenera intr-un conflict mai amplu, european, pentru care majoritatea statelor de pe continent nu erau pregatite. Acest fapt ingrijora in mod vadit numeroase guverne si tari, ale caror interese erau profund si indisolubil legate de mentinerea pacii si pastrarea fragilului echilibru stabilit la sfarsitul primului razboi mondial (47). Dar, cu toate masurile luate de comunitatea europeana, statele interesate in destabilizarea situatiei internationale interveneau intr-o maniera tot mai directa si mai masiva in razboiul civil spaniol.

La 30 septembrie 1936, guvernul republican spaniol dadea publicitatii o 'Carta alba', prin care denunta interventia germano-italiana. Conform unor date estimative, la sfarsitul anului 1936, in Spania actionau aproximativ 20.000 de militari, inclusiv aviatori, germani, in timp ce, in februarie 1937, luptau circa 40.000 de voluntari italieni (48). Dar demersul guvernului republican, facut in legatura cu interventia germano-italiana, nu s-a bucurat de ecoul pe care acesta il spera. (49). Toate statele si guvernele europene stiau destul de bine, la acea data, ca Republica spaniola 'beneficia' de ajutorul masiv si direct al Uniunii Sovietice si acceptase, de asemenea, inrolarea voluntarilor cominternisti in randurile armatei regulate republicane (50). Din acest motiv, desi gestul prin care Nicolae Titulescu a incercat sa ajute Spania republicana nu a fost un act singular in epoca, el a avut, totusi, menirea de a arunca o umbra asupra politicii de ansamblu a guvernului roman, fapt ce a ridicat numeroase semne de intrebare fata de politica de neinterventie adoptata de catre Romania, dar, mai cu seama, fata de atitudinea marelui diplomat roman, care era acuzat ca nu isi respecta semnatura, pusa pe Acordul de neinterventie in Spania.

Alegerea succesorului lui Nicolae Titulescu era, insa, suficienta pentru a testa faptul ca retragerea acestuia din urma nu reprezenta o schimbare a orientarii politicii externe romanesti. Ministru al Romaniei la Paris la sfarsitul primului razboi mondial, Victor Antonescu a dobandit stima lui Georges Clemenceau si a intregului personal politic francez. Henri Prost scria, referitor la noul ministru de externe roman: 'Este atasat amicitiei franceze. Daca, fata de cele ale predecesorului sau, calitatile sale intelectuale sunt mai putin scanteietoare, declaratiile sale, insa, vor traduce mai exact vederile guvernului si ale Romaniei. Va reusi, in scurt timp, prin bonomia si spiritul sau conciliator, sa risipeasca o serie de neintelegeri create de Titulescu. Cancelariile occidentale vor avea in persoana sa un interlocutor care se va dovedi a avea o putere de intelegere la fel de mare ca a predecesorului sau, dar care va fi mai dispus sa armonizeze actiunea sa cu a lor, decat sa le impuna initiative proprii. (51)

La 4 septembrie 1936, noul ministru al afacerilor straine al Romaniei, Victor Antonescu, a facut o ampla declaratie, in numele guvernului, prin care anunta urmatoarele directii ale politicii externe romanesti: 'Politica externa a Romaniei ramane aceea care a fost urmata pana in prezent. Aceasta politica este rezultatul aliantelor carora datoram biruinta in razboiul mondial si care ne-au condus la realizarea unitatii nationale, in cadrul frontierelor noastre naturale. (52) Iar in legatura cu atitudinea Romaniei fata de razboiul civil din Spania, noul ministru de externe preciza urmatoarele: 'Stricta neutralitate ce ne-a caracterizat si pana acum va fi respectata. Regretam pierderile de vieti omenesti in conflictul spaniol, insa Romania, fidela principiilor ce stau la baza politicii sale externe, va urma in continuare, in litera si spiritul lor, prevederile Acordului de neinterventie. (53)

Aceasta atitudine era similara celei a celorlalte state componente ale Micii Intelegeri si Intelegerii Balcanice. Astfel, Consiliul Permanent al Micii Intelegeri, intrunit la Bratislava in zilele de 13 si 14 septembrie 1936, si care avea menirea de a lua atitudine in fata presiunilor si incercarilor de izolare si neutralizare, exercitate de catre Germania hitlerista si Italia fascista asupra Cehoslovaciei si Romaniei, cu scopul de a-si facilita expansiunea economica si politica in Europa centrala si de sud-est (54), va discuta si pe marginea evenimentelor sangeroase din Spania, agravate prin imixtiunea directa si brutala in razboi. Consiliul Permanent a proclamat, inca o data, fidelitatea celor trei puteri aliate fata de politica de securitate colectiva, increderea in Societatea Natiunilor si dorinta comuna de a contribui la fortificarea ei. Referindu-se direct la razboiul civil din Spania, comunicatul final preciza cu fermitate: 'Statele Micii Intelegeri declara intr-un mod categoric ceea ce ele au subliniat in cele mai multe randuri: ele continua sa practice in mod scrupulos politica de neamestec in afacerile interne ale oricarei tari. Ele nu ar tolera in nici un caz amestecul unei alte tari in propriile lor afaceri si in vreo chestiune oarecare a politicii lor interne, dupa cum se abtin riguros de a practica, in orice imprejurari ar fi, politica de interventie fata de tari straine. Ele afirma astfel politica de respectare a regimului anterior al fiecarei tari, caci orice alta politica ar putea accentua si mai mult incordarea dintre diferitele tari europene. (55) Astfel, Mica Intelegere s-a pronuntat pentru o politica de neutralitate stricta fata de gravele evenimente produse (56).

Evenimentele care au urmat pe plan international au demonstrat pe deplin ca ofensiva statelor fasciste si revizioniste era in evidenta ascensiune. Dupa intalnirea dintre Adolf Hitler si Benito Mussolini de la Berchtesgaden, din 24 octombrie 1936, Germania si Italia au parafat un acord de colaborare - 'Axa Roma - Berlin' -, in virtutea caruia cele doua puteri revizioniste se angajau sa-si concerteze politica externa, delimitandu-si sferele de influenta (57).

Iritate de faptul ca politica externa a Romaniei, chiar si fara Titulescu, continua, in esenta, linia si principiile jalonate de acesta, cercurile fasciste au adoptat o pozitie agresiva fata de tara noastra. Aceasta a culminat cu discursul rostit de Mussolini la 1 noiembrie 1936, la Milano, prin care dictatorul fascist exprima deschis obiectivele imperialiste si revizioniste ce calauzeau politica externa italiana, pronuntandu-se, totodata, pentru 'dreptatea Ungariei'. Incepand din toamna aceluiasi an, s-a produs o slabire a pozitiilor Romaniei in relatiile internationale europene (58). Insa diplomatia romaneasca, concentrandu-se cu precadere in sfera mai restransa a relatiilor sale regionale, a continuat sa se afirme ca o realitate distincta in sistemul relatiilor internationale, actionand pentru aceleasi obiective strategice, ale integritatii teritoriale, independentei si suveranitatii nationale.

In problema spaniola, diplomatia romaneasca era preocupata, in toamna anului 1936, de semnalele tot mai limpezi care indicau exacerbarea conflictului, inclusiv, sau mai cu seama, datorita implicarii tot mai fatise a unor puteri straine in mersul lui. La 10 octombrie, intr-un raport al Ministerului Afacerilor Straine de la Bucuresti era abordata chestiunea tratamentului care trebuia sa fie aplicat transporturilor de armament si materiale de razboi pentru Spania, incarcate pe un vas care facea escala intr-un port al unui stat neparticipant la Acordul de neinterventie (59). In acelasi sens, la 14 octombrie 1936, adresandu-se ministrului de externe Victor Antonescu, Administratia Comerciala a Porturilor si a Cailor de Comunicatie pe Apa se referea la 'dreptul ce am avea de a vizita un vas pe care l-am banui ca ar transporta material de razboi catre Spania' astfel: chestiunile privitoare la tranzit in general fusesera reglementate printr-o Conventie si un Statut relative la 'libertatea tranzitului', semnate la Barcelona la 20 aprilie 1921, iar pentru Dunare chestiunile respective erau normalizate prin Statutul definitiv al Dunarii, articolul XXIII (60). Se arata in continuare faptul ca, in virtutea acestor prevederi si obligatii, trebuiau asigurate 'atat vaselor, cat si marfurilor apartinand altor state contractante, toate facilitatile pentru ca acest tranzit sa se efectueze cat mai nestingherit prin apele si in porturile noastre. (61) Totusi, articolele V si VII ale Statutului prevedeau, in cazurile 'cand siguranta statului nostru ar fi in joc' sau, respectiv, 'cand am avea banuieli ca se transporta marfuri a caror importatiune este prohibita sau a caror circulatiune este reglementata', sa se poata lua 'masurile de precautiune necesare pentru apararea intereselor noastre, masuri care, dupa cazuri, pot merge si pana la perchezitionarea vasului, facuta de catre autoritatile noastre interesate, dar in prezenta si cu asistenta capitanului portului in care vasul a facut escala, precum si dupa indeplinirea unor anumite formalitati. (62) In caz ca banuiala se dovedise a fi intemeiata, aceasta masura putea fi urmata de aplicarea unor amenzi sau chiar de retinerea vasului in cauza. Dar toate acestea numai sub rezerva ca 'banuielile mai sus aratate trebuie sa fie foarte apropiate de certitudini pentru a ne indritui sa dam curs la astfel de perchezitiuni, caci luarea unor asemenea masuri pe baza de simple prezumtii care s-ar gasi apoi neintemeiate, ar putea provoca statului nostru neplaceri si greutati de ordin international, foarte prejudiciabile. (63) Totodata, erau facute diferentieri, prin Statutul relativ la 'libertatea tranzitului', intre tratamentul care putea fi aplicat statelor care aderasera la Conventia de la Barcelona din 1921 si cel al statelor care nu aderasera la acesta (conform articolului VI) (64).

La randul sau, Marele Stat Major comunica, prin sectia Informatii, la 6 noiembrie 1936, un raport detaliat privind Trimiterile de arme, munitiuni si diferite materiale de razboi de catre U.R.S.S. pentru Spania, continand tabele-anexa cu numele vaselor si cu incarcatura fiecaruia (65).

Analizand situatia generata de razboiul civil din Spania, Buletinul Ministerului Afacerilor Straine No. 22 din 1 decembrie 1936 se referea la atitudinea adoptata de diverse state fata de acesta. Astfel, cu privire la Italia, se mentiona ca aceasta considera ca 'succesul nationalistilor este asigurat' si, ca urmare, recunoscuse deja, la fel ca si Germania, guvernul lui Franco. Ele erau urmate indeaproape de tari precum Ungaria si Austria, care aveau aproximativ aceleasi interese. Aceste state aruncau asupra Uniunii Sovietice raspunderea pentru eventualele complicatii internationale care ar fi putut surveni (66). In schimb, se aprecia in Buletin ca state ca Franta si Marea Britanie nu luau inca in discutie recunoasterea guvernului Franco (67). O pozitie intrucatva singulara o avea Portugalia. Conducatorii acesteia se aratasera 'oarecum surprinsi de rezistenta indarjita a trupelor guvernamentale in jurul Madridului' si, din acest motiv, ezitasera in a recunoaste guvernul de la Burgos in acelasi timp cu Germania si Italia pentru 'a nu indispune Anglia'. In final se preciza ca si Portugalia, ca si alte state indecise, asteptau inainte de toate caderea Madridului, pentru a risipi orice dubii in privinta acordarii recunoasterii unui guvern sau altuia (68).

La 9 decembrie 1936, Constantin Cesianu trimitea de la Paris o telegrama care surprindea noi si ingrijoratoare evolutii pe frontul spaniol: 'de unde Spania aproape ca nu avea arme, iar azi trupele guvernamentale si la fel acele ale lui Franco au numai arme moderne de tot felul, dar inca in cantitati mari, si aceasta gratie tolerantei, ba chiar si concursului mai mult sau mai putin bine camuflat al unor guverne straine, fapt care a indarjit si prelungit razboiul civil si a pus in discutiune insa si eficacitatea tezei neinterventiei, propusa de guvernul francez, iar la un moment dat chiar existenta pacii, iata ca situatiunea se complica din nou datorita inrolarilor cu miile a strainilor, fie ca combatanti, fie ca tehnicieni. Aceasta situatiune ingrijoreaza guvernul francez si nu mai putin acel englez. Incat prin Quai d'Orsay el a inceput o serie de sondaje pentru a se ajunge la o intelegere de infranare a inrolarilor voluntarilor. Altfel, pericolul va renaste curand, transformand un conflict local in unul international. In nici un caz nu se va face apel la Societatea Natiunilor, ale carei hotarari au dat gres nu asa demult, mai cu seama cand stiut este ca Germania nu mai face parte din acel areopag, iar Italia o trateaza drept cantitate neglijabila, ba chiar rau facatoare. Pentru guvernul francez, continua Cesianu, numai calea diplomatica pare azi acea indicata si se lucreaza intens prin mijlocirea lui Quai d'Orsay pentru a forta unele concursuri (de imprejurari, n.n.), reticente sau a pune unele guverne intr-o situatiune morala atat de grea, incat si-ar aliena in caz de conflict international toate simpatiile pe care ar fi putut conta candva. (69)

La randul sau, si Romania, prin intermediul emisarilor ei, atat la Societatea Natiunilor, cat si in diferite capitale europene, s-a pronuntat pentru intreruperea fluxului de voluntari straini, sositi in Spania pentru a lupta de partea uneia sau a alteia din taberele aflate in conflict. Referitor la acest aspect, Nicolae Petrescu-Comnen, ambasadorul Romaniei la Berlin, declara intr-un interviu preluat de agentia de presa 'Havas': 'Suntem profund ingrijorati de activitatea voluntarilor straini ce actioneaza in Spania, dar mai ales de faptul ca numarul acestora este in crestere. Dupa cat se pare, sunt puternic indoctrinati, chiar fanatizati, iar faptul ca nu ii leaga nimic de pamantul Spaniei si de traditiile acestei tari explica in buna masura distrugerile si atrocitatile provocate de acestia. Consideram ca necesare masuri ferme pe plan international in vederea stoparii fluxului acestor voluntari si repatrierea neintarziata a celor ce actioneaza deja acolo. (70)

Atitudinea de dezaprobare a Romaniei fata de participarea voluntarilor la razboi nu echivala, insa, nicidecum cu o apropiere a acesteia de puterile fasciste si revansarde. Ba chiar una dintre posibilele crize ale relatiilor Romaniei cu Germania si Italia a fost pe punctul de a se declansa in februarie 1937, cand au fost readuse in tara corpurile conducatorilor legionari Ion I. Mota si Vasile Marin, morti in razboiul civil din Spania, unde luptasera de partea taberei franchiste. In cursul transportarii lor prin Germania, la Berlin li s-au dat onoruri oficiale de catre detasamente ale Partidului National-Socialist, iar la catafalcurile celor doi legionari au fost depuse coroane de flori din partea lui Hitler si Mussolini. La 14 februarie 1937, la inmormantarea lui Mota si Marin participau si reprezentantii diplomatici ai tarilor Axei in Romania, precum si fostul ministru al Spaniei la Bucuresti, care devenise adept al regimului franchist. Aceasta participare, care a provocat indelungi dezbateri in Parlamentul roman, a fost considerata de insusi primul ministru Tatarescu drept un 'act insolent' (71). In urma demersului guvernului roman pe langa guvernele statelor Axei, acestea au raspuns ca participarea reprezentantilor lor diplomatici la inmormantarea celor doi legionari s-a facut 'cu titlu personal' (72).

In zilele de 30-31 august 1937, avea loc la Sinaia sesiunea ordinara a Consiliului Permanent al Micii Intelegeri, la care participau ministrii de externe ai celor trei tari: Victor Antonescu (Romania), Kamil Krofta (Cehoslovacia) si Milan Stojadinovici (Iugoslavia). Cu privire la situatia existenta in Spania, cei trei ministri isi exprimau speranta in eventualitatea unei destinderi, care sa faca posibila aplicarea compromisului de la Londra din 14 iulie, privind controlul si retragerea voluntarilor (73).

Pe fundalul evenimentelor deja creionate, se distinge pozitia de solidaritate si de respingere a agresiunii, pe care au manifestat-o tarile din Intelegerea Balcanica cu ocazia initierii planului lansat de catre Marea Britanie si Franta, privind masurile colective de lupta impotriva actiunilor pirateresti ale submarinelor statelor Axei in Marea Mediterana, in timpul razboiului civil din Spania. Dupa ce l-au examinat cu deosebita atentie, acestea l-au acceptat, caci considerau ca, daca acest plan ar fi fost pus in aplicare si respectat in mod riguros, el putea duce, neindoielnic, la o redresare a politicii de neinterventie. De aceea, statele Intelegerii Balcanice au elaborat unele propuneri, destinate sa intareasca si sa intregeasca planul anglo-francez, propuneri ce urmau sa fie prezentate la Conferinta Mediteraneana din septembrie 1937, de la Nyon (Elvetia). Aceste propuneri, care veneau in intampinarea planului anglo-francez, aveau meritul de a-i largi orizontul, caci ele se faceau in numele principiului referitor la respectarea drepturilor suverane ale statelor independente. In acest fel, Intelegerea Balcanica repunea pe prim-plan principiile Pactului Societatii Natiunilor, cautand sa reaminteasca participantilor la Conferinta Mediteraneana ca ea se desfasura sub obedienta forului de la Geneva, autoritatea internationala garanta si aparatoare a principiilor de drept international, ce guvernau inca Europa interbelica.

La 10 septembrie 1937, cand primarul Nyonului deschidea conferinta, statele Intelegerii Balcanice, pe deplin solidare, avand si acordul Micii Intelegeri, l-au delegat pe Bojidar Purici sa prezinte punctele lor de vedere. Omul de stat iugoslav a inceput prin a arata ca 'statele Intelegerii Balcanice, luand in considerare mijloacele de actiune si practica guvernelor lor in materie navala, au examinat posibilitatile practice de prevenire si de represiune a actelor de piraterie in Mediterana.' In urma acestei analize, sublinia Purici, s-a ajuns la concluzii care ingaduiau infatisarea unor propuneri succinte, destinate sa intareasca regulile de drept incluse in planul anglo-francez. In primul rand, accentua el, era necesar 'sa se lase fiecarui stat riveran grija de a constitui si a asigura in apele sale teritoriale o politie contra pirateriei'; ca o consecinta logica a exercitarii acestui drept legitim, urma cea de-a doua propunere, si anume: 'in timpul in care aceasta politie isi exercita functiile legale, trebuie sa se ingaduie fiecarui stat riveran sa se consulte cu alte state riverane in vederea unei colaborari internationale'; cea de-a treia propunere, sublinia Purici, se referea la apele neteritoriale; doar in aceste ape, si anume pe drumurile uzual frecventate, al caror traseu putea fi stabilit in prealabil, politia trebuia sa fie asigurata de fortele combinate anglo-franceze (74). Era, deci, limpede pentru toata lumea faptul ca Intelegerea Balcanica era convinsa ca numai statul riveran putea cere, daca considera necesara, colaborarea altor state riverane. Era invocat deci, din nou, cu toata fermitatea, principiul neimixtiunii in treburile interne si externe ale statelor. De altfel, chiar la sedinta din 10 septembrie 1937 a Conferintei Mediteraneene, Victor Antonescu a tinut sa marcheze acest fapt, aratandu-i lui Maksim Litvinov ca era de acord cu propunerile sovietice de supraveghere in Marea Neagra, cu rezerva ca 'toate masurile, in acest sens, sa fie luate numai de statele riverane, in cadrul si in spiritul Aranjamentului de la Nyon si de acord cu puterile semnatare ale acestui document. (75) Imediat, Ghiorghi Kiosseivanov a aratat, in numele Bulgariei, ca este de acord si isi insuseste teza Romaniei, iar Grecia, Turcia si Iugoslavia au sprijinit cu fermitate punctul de vedere prezentat de delegatul roman (76). Procesul-verbal al sedintei din 14 septembrie 1937 atesta, de altfel, faptul ca Aranjamentul de la Nyon, continand in textul sau planul anglo-francez, a inclus, concomitent, si punctele de vedere ale Intelegerii Balcanice, caci ele corespundeau, in fond, spiritului in care fusese elaborat anteproiectul celor doua mari puteri. Astfel ca, la 14 si 17 septembrie 1937, au fost semnate Aranjamentul de la Nyon si Acordul aditional al acestuia, de catre Anthony Eden, Ghiorghi Kiosseivanov, Wacif Ghali Pacha, Yvon Delbos, Nicolas Mavrudis, Victor Antonescu, Bojidar Purici, Maksim Litvinov, Tewfik Rustu Aras. Profund satisfacute, statele Intelegerii Balcanice au tinut sa arate, la sedinta de inchidere a conferintei, ca organizatia lor antirevizionista era 'fericita ca a putut contribui la opera de aparare a pacii, care s-a savarsit astazi, mai ales pentru ca, astfel, Intelegerea Balcanica realizeaza insusi scopul existentei sale, de a lupta pentru mentinerea si intarirea pacii. (77)



Departe, insa, de a se multumi numai cu declaratii, cele patru delegatii ale Intelegerii Balcanice s-au intrunit, cateva zile mai tarziu, la Geneva, in scopul de a face din Aranjamentul de la Nyon un instrument cu adevarat eficace. La reuniune au participat: Victor Antonescu, Tewfik Rustu Aras, Bojidar Purici si Nicolas Politis. Fara participarea Italiei, punerea in practica a controlului in Marea Mediterana, conform Aranjamentului de la Nyon, devenea indoielnica. In acest sens, Romania si Grecia au facut noi demersuri pe langa Marea Britanie, pentru a-si intensifica presiunile asupra Italiei. Procesul-verbal al sedintei Consiliului Permanent al Intelegerii Balcanice de la 21 septembrie 1937 releva, insa, ca se facusera, si continuau sa se faca, demersuri pentru ca Italia sa adere si ea la Aranjamentul de la Nyon. Italia raspunsese ca era dispusa sa adere, dar punea conditia ca Marea Britanie si Franta sa consimta la o paritate a desfasurarii de forte in Marea Mediterana; Marea Britanie a respins insa cererea Romei. Din procesul-verbal al sedintei reiese ca, in urma acestui refuz, Tewfik Rustu Aras s-a sfatuit cu colegii sai si au hotarat sa faca un nou demers pe langa Anthony Eden, ministrul de externe al Marii Britanii, supunandu-i noi propuneri in numele Intelegerii Balcanice. Urma sa i se arate lui Eden ca 'Intelegerea Balcanica ar privi deosebit de favorabil apropierea celor trei mari puteri mediteraneene si ca, in acest scop, era gata sa colaboreze in mod efectiv. (78) Alesesera, de aceea, o alta cale, pentru a atinge, insa, acelasi scop. Considerau ca 'gentlemen's agreement-ul' italo-britanic din ianuarie 1937 ar putea sa se deschida si pentru celelalte puteri mediteraneene, incat acest pact bilateral sa se transforme intr-unul multilateral. Propunerea era subtila, ingenioasa si practica. Se putea ajunge, pe aceasta cale, la un consens intre cele trei mari puteri pentru controlul international al Mediteranei, eludandu-se unele conditii dificile pentru Italia ale Aranjamentului din 14 septembrie 1937; in final se ajungea, pe alt drum, la indeplinirea ideilor esentiale ale acestui document. In cadrul sedintei de la 21 septembrie 1937, cei patru aliati balcanici au hotarat sa treaca imediat la demersuri, in spiritul acestei noi propuneri, pe langa Yvon Delbos si pe langa contele Ciano.

Cei patru constatau ca, in fond, 'controlul Comitetului de neinterventie inceta sa mai existe' si ca, in aceste circumstante, Intelegerea Balcanica se vedea obligata sa faca noi propuneri, in scopul apararii regulilor de drept international in Marea Mediterana, unor mari puteri riverane; devenea, de aceea, mai necesar decat oricand ca aceasta organizatie 'sa-si pastreze completa independenta fata de toti', respectand, in acelasi timp, cu strictete, principiul neimixtiunii in razboiul civil din Spania (79). In urma deciziilor luate la sedinta Consiliului Permanent, Victor Antonescu, luand cuvantul la cea de-a XVIII-a Sesiune a Adunarii Societatii Natiunilor, a tinut sa exprime punctul de vedere al Micii Intelegeri si al Intelegerii Balcanice cu privire la situatia internationala ce se crease odata cu izbucnirea razboiului civil din Spania. El a constatat, cu acest prilej, ca, in pofida 'anumitor fapte ingrijoratoare', se puteau observa, totusi, 'simptome de imbunatatire', in primul rand fiind citat, in acest sens, Aranjamentul incheiat la Nyon. Totodata, el insista asupra 'deplinei eficacitati a prevederilor Pactului Societatii Natiunilor', sub auspiciile caruia se incheiau acum acorduri menite 'sa reduca barierele morale care despart astazi popoarele si sa creeze aceasta forta morala internationala, capabila de a carmui si umaniza fortele materiale si a comanda dezvoltarea comunitatii internationale. (80)

Succinta trecere in revista a principalelor directii de exprimare ale diplomatiei romanesti indica continuarea acelorasi linii directoare, exprimate in timpul cand la conducerea Ministerului Afacerilor Straine s-a aflat Nicolae Titulescu. Acelasi lucru se poate spune si despre relatiile Romaniei cu partenerii sai din Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica, cu Polonia, Franta, Marea Britanie, adica cu sustinatorii Societatii Natiunilor, pe de o parte, si a relatiilor cu Italia si Germania, pe de alta parte (81). 'Diferentele', sesizate de unii autori, sau asa-zisele 'schimbari', intervenite in politica romaneasca, nu au depasit nivelul unor tatonari sau declaratii de circumstanta (82).

Acest fapt a fost cu atat mai evident in perioada decembrie 1937 - februarie 1938, cand la conducerea Romaniei s-a aflat guvernul de dreapta Goga - Cuza. Initial, s-au manifestat serioase temeri ca acest guvern va modifica orientarea traditionala a politicii externe romanesti, aliniind tara noastra in Axa Roma - Berlin. Rolul regelui Carol II a fost, insa, determinant. In consecinta, inca de la primele manifestari pe plan extern ale noului guvern, s-a putut sesiza faptul ca, in ciuda catorva declaratii facute in timpul campaniei electorale din lunile noiembrie si decembrie 1937, precum si a unor simpatii profasciste afisate de unii reprezentanti ai Partidului National Crestin, guvernul Goga - Cuza nu isi asuma angajamente extremiste, ci cauta, pe de o parte, sa-si mentina increderea puterilor occidentale, iar, pe de alta parte, sa evite angajarea unui dialog deschis cu statele fasciste privind o viitoare alianta politico-militara. Aceasta reiese limpede chiar din telegramele pe care primul ministru Octavian Goga si ministrul de externe Istrate Micescu le-au trimis la Berlin, Paris, Londra, Praga, Roma etc., cu ocazia preluarii functiilor in guvern.

Ca urmare, intr-un raport informativ adresat de ambasadorul german la Bucuresti, Fabricius, Ministerului de Externe de la Berlin, se specifica faptul ca temerile opiniei publice internationale asupra guvernului Goga - Cuza, considerat ca viitor partener al Axei, care va manifesta o atitudine ostila fata de Uniunea Sovietica si se va indeparta de Mica Intelegere si de Societatea Natiunilor, au fost dezmintite de evenimente. El sublinia: 'Inspre Berlin si Roma au fost intinse, ce-i drept, antene amicale in ansamblu, insa nu greseste unul din ziarele de dreapta de aici cand afirma ca 'tot ce a realizat pana acuma cabinetul Goga in domeniul politicii externe, ar fi putut fi tot atat de bine facut de catre Titulescu'. (83)

Asadar, nici aducerea la putere, nici demiterea guvernului Goga - Cuza de catre regele Carol II, nu au marcat rupturi in evolutia politicii externe romanesti. Atitudinea de stricta neinterventie si de neutralitate fata de razboiul civil din Spania a fost urmata, in continuare, cu deosebita consecventa. Insa politica de appeasement a cercurilor conducatoare britanice, careia, cu toate oscilatiile ei, i s-a raliat si Franta, nerealizarea unui acord anglo-franco-sovietic si naruirea treptata a sperantelor popoarelor in organizarea securitatii colective, s-au repercutat din ce in ce mai negativ asupra situatiei externe a Romaniei.

Evolutiile de pe frontul din Spania nu erau nici ele de natura sa incurajeze detensionarea relatiilor internationale. Cucerirea Madridului de catre nationalisti era asteptata dintr-un moment intr-altul sa se produca, acest eveniment marcand decisiv atitudinea fata de acest razboi a unei intregi serii de state. Si insarcinatul cu afaceri roman in capitala Spaniei, Zanescu, transmitea la 18 februarie 1938 de la legatia din Madrid: 'De curand, guvernul spaniol a dispus sa se procedeze la evacuarea fortata a intregii populatiuni civile din Madrid, autorizand ramanerea in oras numai a elementelor militare, ceea ce arata ca guvernul se asteapta la o iminenta ofensiva contra capitalei, si ca se pregateste sa apere orasul casa cu casa. (84) Tinand cont de evolutia razboiului si avand interes sa aiba reprezentanti diplomatici si pe langa tabara adversa, care castiga tot mai mult teren, guvernul roman, desi mentinea relatii oficiale la nivel de legatie cu republicanii spanioli, a deschis in cursul anului 1938 si o agentie generala pe langa guvernul lui Franco, la San Sebastian. La randul sau, Franco, profitand de acest lucru, a incercat, cu diplomatie, sa influenteze politica externa romaneasca in vederea unei strangeri a relatiilor, chiar inainte de caderea Madridului. In acest sens, seful agentiei generale, Ioan Pangal, raporta la 17 septembrie 1938: 'Ziarele de azi publica in loc de frunte textul telegramei de felicitare adresate de generalissimul Franco Majestatii Sale regelui Carol al II-lea. Tin sa semnalez ca pe Ministerul Afacerilor Straine s-a arborat ieri drapelul national spaniol cu prilejul aniversarii augustului nostru suveran. (85) Iar la 2 octombrie, gestul era intarit: 'Guvernul nationalist, dorind ca presa spaniola sa aduca un omagiu M.S. regelui Carol II cu prilejul aniversarii de la 16 octombrie, binevoiti va rog a trimite de urgenta cu avionul fotografiile si biografia detailata in limba spaniola sau franceza. (86) Cunoscand, fireste, slabiciunea regelui Carol II pentru asemenea politeturi, Franco nu ezita, bineinteles, sa o foloseasca in avantajul guvernului sau.

La randul sau, Ioan Pangal, departe de a respecta neutralitatea cuvenita unui reprezentant diplomatic strain, nu ezita sa-si exprime deschis admiratia pentru tabara nationalista, incercand o evidenta influentare, in acest sens, a conducerii Ministerului Afacerilor Straine. De exemplu, la 9 decembrie 1938, el redacta chiar un memoriu asupra miscarii nationaliste din Spania, subliniind, totodata, 'ce invataminte se pot degaja pentru Romania din experienta spaniola' (87). Iar la 31 decembrie 1938, intr-un nou raport catre ministrul de externe Grigore Gafencu, Pangal aborda chestiunea eventualei recunoasteri 'de jure' a guvernului nationalist din Spania. El argumenta cu faptul ca atasatul militar roman la Lisabona, locotenent-colonelul Vorobchievici, vizitand frontul din Spania, se inapoiase 'cu cele mai bune impresiuni asupra comandamentului, organizarii, armamentului si elanului trupelor nationaliste' (88). La aceasta se adauga faptul ca 'armata nationalista a primit in ultimele luni din Germania si Italia importante cantitati de material de razboi, in special tunuri si mitraliere din Germania, iar din Italia tancuri, avioane si munitiuni. (89) Rezulta de aici 'certitudinea victoriei militare a nationalistilor', apreciindu-se, totodata, ca state precum Polonia si Cehoslovacia urmau sa recunoasca in curand 'de jure' guvernul Franco. Motivele acordarii acestei recunoasteri si de catre guvernul roman erau, apoi, detaliate pe capitole: militare, diplomatice, motive interne. Se mai specifica faptul ca, la legatia romana din Madrid, se aflau un numar de 210 refugiati, care nu putusera fi evacuati, spre deosebire de refugiatii de la alte legatii. Pangal mentiona ca generalul Franco oferise 3000 de prizonieri republicani in schimbul acestora, dar fusese refuzat de guvernul de la Madrid (90). Precizand ca asupra problemei refugiatilor vom reveni, constatam acum ca, in finalul raportului sau, Pangal cerea recunoasterea deplina a guvernului lui Franco, considerand ca 'din toate punctele de vedere, Romania ar avea totul de castigat prin aceasta recunoastere. (91)

Despre situatia sutelor de refugiati spanioli de la legatia romana din Madrid, Zanescu mentiona inca dintr-un raport la care ne-am mai referit, din 18 septembrie 1938. Prin acest raport, el contesta intentia guvernului de a-l rechema in tara pe atasatul comercial Henry Helfant, facand ample referiri la rolul jucat de acesta in chestiunea refugiatilor: 'Din cei 700 refugiati sub pavilionul nostru, am evacuat pana in prezent, in strainatate, toate femeile, copiii si barbatii de peste 45 ani, ramanand inca refugiati circa 200 barbati intre 18 si 45 ani, considerati de guvern ca fiind in varsta militara.

Pentru efectuarea evacuarilor de pana acum, continua Zanescu, a trebuit sa ma deplasez de fiecare data la sediul guvernului, pentru obtinerea autorizatiei de evacuare si pentru a asista personal la imbarcari, evitand prin prezenta mea grave incidente in momentul plecarii, incidente care s-au produs in nenumarate randuri, cu ocaziunea imbarcarii refugiatilor din alte misiuni. In acest timp, dl. Helfant a organizat la Madrid, cu toate dificultatile de transport, expeditiuni in automobile, in lipsa oricarei comunicatiuni feroviare spre portul de imbarcare. Este dar evident ca, fara concursul d-sale, as fi fost in imposibilitate de a realiza evacuarea in timp atat de scurt si in conditiuni atat de favorabile.' (92) Refugiatii ar fi urmat, conform lui Zanescu, sa fie transportati la Barcelona si Valencia, insotiti fiind de catre el, acolo urmand a se bucura de acelasi statut ca si pana atunci. In tot acest timp, Helfant ar fi urmat sa ramana la Madrid, asigurand pe mai departe functionarea normala a legatiei Romaniei.

Cert este, insa, ca in urmatoarele zile aceste fapte nu s-au mai produs, deoarece la 21 februarie Zanescu repeta, in linii mari, cam tot ceea ce relatase prima data: 'De la izbucnirea razboiului civil, dl. Helfant mi-a fost singurul colaborator si, multumita concursului sau, am putut salva viata celor 700 de refugiati la legatiunea noastra, din care am evacuat pana acum in strainatate 500, ramanand inca la legatiune vreo 200 persoane, barbati intre 18 si 45 de ani. Dl. Helfant a organizat la Madrid, cu toate dificultatile, expeditiuni spre portul de imbarcare, lucru care, fara concursul sau, mi-ar fi fost imposibil. In plus, d-sa a reusit sa asigure hrana refugiatilor, intr-o zona unde populatiunea moare literalmente de foame.' (93) Dificila problema a refugiatilor va mai crea dificultati, dupa cum vom vedea, relatiilor romano-spaniole, dar putem mentiona ca interventiile insarcinatului cu afaceri Zanescu in favoarea atasatului comercial Helfant si-au atins scopul, intrucat ii vom regasi pe amandoi la Madrid si in urmatorul an.

In acest timp, mai ales din lunile iulie - august 1938, guvernului roman i-a devenit tot mai limpede ca Foreign Office-ul si Quai d'Orsay se resemnasera sa cedeze noi pozitii imperialismului fascist spre est si sud-est. Perioada de timp cuprinsa intre Acordul de la Munchen din 29 septembrie 1938 si semnarea Acordului economic romano-german din 23 martie 1939 a fost una dintre cele mai dramatice pentru Romania. A fost perioada in care poporul roman a fost supus unor presiuni politice, economice si militare extrem de mari, fara a primi decat indicii nesemnificative asupra unui eventual sprijin extern. Daca Anglia si Franta continuau sa pastreze fata de Romania o pozitie rezervata, nici situatia cu ceilalti parteneri traditionali nu era mai buna. Putem afirma ca procesul de izolare a Romaniei pe plan international se extindea. Cu toate acestea, insa, Romania a continuat sa pastreze, cu orice risc, liniile politicii traditionale, militand mai departe pentru destindere si organizarea pacii, mai ales in bazinul dunarean.

In acest timp, razboiul civil spaniol evolua rapid catre deznodamant. Cu sau fara voia sau amestecul puterilor straine, tabara nationalista se detasa evident in invingatoare, fapt ce se incadra perfect in tendinta generala, manifestata pe plan european, care favoriza puterile fasciste si totalitare. In aceste conditii, intre 20 si 22 februarie 1939, s-au desfasurat la Bucuresti lucrarile celei de-a VII-a sesiuni ordinare a Consiliului Permanent al Intelegerii Balcanice. Cei patru ministri de externe au facut o analiza a situatiei internationale, afirmand vointa tarilor lor 'de a nu adera la grupari de ordin ideologic, indiferent care ar fi, indreptate contra unei mari puteri sau unui grup de mari puteri'. Consiliul a hotarat, de asemenea, recunoasterea de principiu a guvernului Franco din Spania, lasand celor patru tari sa aleaga modalitatea concreta a acestei recunoasteri. Aceasta formulare se datora guvernului roman, care voia sa rezolve mai inainte 'problema atat de delicata' a celor 250 de refugiati nationalisti spanioli, adapostiti acum de legatia romana din Madrid (94). Din fericire pentru rezolvarea acestei dileme, cucerirea Madridului de catre armata lui Franco, la 28 martie 1939, punand capat si razboiului, a solutionat si problema refugiatilor, veche de mai mult de un an.

Cucerirea Madridului risipea, totodata, si problemele recunoasterii noului regim din Spania. La 2 aprilie 1939, a doua zi dupa incheierea oficiala a razboiului civil, Frederic C. Nanu a fost numit de catre guvernul roman ca trimis extraordinar si ministru plenipotentiar pe langa guvernul spaniol, in timp ce Pangal indeplinea acelasi rol in Portugalia (95). Inca din 17 martie, fostul insarcinat cu afaceri, Zanescu, s-a declarat bolnav, solicitand rechemarea sa de la Madrid pentru o perioada de 15 zile, urmand ca Helfant sa ramana la post in acest timp, cerere aprobata de minister a doua zi (96). Zanescu nici nu s-a mai intors in Spania, deoarece la 11 aprilie, cand secretarul de legatie Matasaru prelua inventarul reprezentantei diplomatice romane din Madrid, el o facea in absenta titularului (97). In acelasi timp, guvernul nationalist spaniol il desemna, la 26 aprilie 1939, ca ministru la Bucuresti, pe Prat y Soutzo, numire aprobata de primul ministru al Romaniei, Armand Calinescu, dupa doua zile (98). Frederic C. Nanu si-a preluat postul in aceeasi luna aprilie, el transmitand deja, in data de 30, ca guvernul Franco nu privea, totusi, cu ochi buni atitudinea de retinere manifestata de guvernul roman, ca si pentru intarzierea recunoasterii noului regim din partea Romaniei (99), indiciu suficient de clar al faptului ca suspiciunile din relatiile reciproce nu disparusera.

Oricum, este de retinut aceasta data, deoarece arata limpede cat de tarziu a acceptat Romania, de acord cu aliatii sai regionali, sa recunoasca noile realitati, atat de dureroase, survenite in viata interna a Spaniei. Numai in momentul cand nu se mai putea pune problema invingatorului din razboiul civil, si cand viata politica europeana era dominata fatis de 'diplomatia fortei', promovata de Germania nazista si Italia fascista, guvernul roman a decis sa accepte faptul implinit, dar si atunci numai punand conditii pentru recunoasterea noului guvern si regim de la Madrid. Deosebirea dintre atitudinea Romaniei fata de acest razboi civil si atitudinea unor mari puteri este izbitoare. Ea evidentiaza clar felul cum au inteles guvernele din Romania (indiferent de orientarea lor ideologica) sa aplice principiul neinterventiei si abtinerii de la orice amestec in chestiunile interne ale altui stat, aflat intr-o situatie care s-ar fi putut extinde oricand si in alte parti ale lumii. Romania a inteles avertismentul reprezentat de razboiul civil din Spania. Faptul ca, dupa numai o jumatate de an de la incheierea acestuia, izbucnea cel de-al doilea razboi mondial, arata ca mesajul transmis a fost perceput intr-un mod diferit de catre cancelariile marilor puteri.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1505
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site