Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Relatiile Biserica – Stat in timpul Primului Tarat bulgar

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Traficul cu opium al casei regale engleze
INFORMATII PRIVIND SPATIUL SOVIETIC
DE LA IALTA LA MALTA
Supercivilizatiile si ipoteza extraterestra
Thomas Bilney
Stilul Renascentist si Arhitectura - Aparitia stilului. Perioada
Istoriile lui Polybios
Populatia Daciei romane
Dacia in sistemul economic roman
REGIMUL ANTONESCU 23 IANUARIE 1941-23 AUGUST 1944


I.1. Fondarea si consolidarea statului bulgar




Istoria prestatala a protobulgarilor este obscura. Prima mentionare sigura dateaza din 345, cand bulgarii sunt un popor deja constituit si cunoscut Imperiului roman de Rasarit. Patria lor de origine era regiunea situata la nord de Caucaz . In momentul invaziei hunilor in Rusia meridionala (sfarsitul secolului al IV-lea), o parte a acestora au fost dislocati si au intrat in confederatia hunica, stabilindu-se in Pannonia. Dupa dezagregarea „imperiului hun de stepa” , bulgarii se retrag in teritoriile ocupate anterior in sudul Rusiei actuale, venind in contact cu doua triburi de origine turcica intalnite, in jurul anului 500, pe cursul Donului : utigurii si cutrigurii. Comunitatea etnica bulgara s-a turcizat, proces favorizat si de coexistenta durabila dintre protobulgari si huni . Migratia avara a antrenat o parte a triburilor protobulgare care au intrat in uniunea triburilor avare din Pannonia, participand la campaniile acestora impotriva francilor, lombarzilor si Bizantului . Corpul principal al triburilor protobulgare, vulnerabil dupa atacurile avare, a fost cucerit de khaganatul turcic occidental.

Catre 631-632, bulgarii, condusi de Kubrat, din neamul dinastic Dulo, s-au eliberat de sub dependenta fata de avari si au constituit in stepele Rusiei meridionale o puternica confederatie a bulgarilor si a triburilor inrudite, cunoscuta sub numele de „Bulgaria Mare”[6]. In 635, stapanitorul bulgar incheie o noua alianta cu imparatul Heraclios si primeste titlul roman de „patricios” (πατρίκιος)[7]; confirmarea acestui titlul implica faptul ca erau priviti ca aliati majori ai Imperiului. „Bulgaria Veche” sau „Bulgaria Magna”, cum o denumesc cronicarii bizantini, constituita de Kubrat, este un stat puternic, deplin consolidat, care exercita o puternica influenta asupra statelor vecine. La moartea lui Kubrat ( in deceniul sase al secolului al VII-lea), unitatea statala nu poate fi mentinuta ; sub presiunea chazara, „Bulgaria Magna“ se dezintegreaza Fiul cel mare si mostenitorul lui Kubrat, Bat-Bayan, nu rezista expansiunii chazarilor si accepta suzeranitatea acestora, pastrand numai o parte din teritoriile „Bulgariei Mari”[8]. Sub numele de „Bulgaria Neagra”, aceasta comunitate are un rol politic major pana in secolul al X-lea. Fratii sai refuza sa faca acelasi lucru, dar, incapabili sa organizeze o rezistenta comuna si sa mentina unitatea statala, se retrag in directii diferite.

Triburile conduse de legendarul Kotrag au migrat la nord si s-au stabilit pe cursul superior al Kamei, la marginile taigalei, unde intemeiaza „Bulgaria de pe Volga”, celalalt mare stat bulgar in Evul Mediu din regiunea Volgai. Acest grup s-a islamizat in urma simbiozei cu alte populatii turanice . „Bulgaria de pe Volga” ramane o importanta forta politica si culturala pana in timpul hegemoniei tatare din secolul al XIII-lea. Un mic detasament, condus de Aletc, a migrat in caganatul avar, de unde s-a instalat pe posesiunile bizantine din Italia, intrand in slujba longobarzilor care stapaneau partea nordica a tarii.

Un rol esential in istoria bulgara il are Kuber, cel de-al cincilea fiu al lui Kubrat. In fruntea unei comunitati bulgare, Kuber se stabileste in Panonia. Caganatul avar ii transfera pe bulgarii panonici ai lui Kuber in regiunea Sirmium (astazi Sremska Mitrovica, Serbia), unde au intemeiat o alta „Bulgarie” in Balcani. Fortele sale sunt net inferioare si este obligat sa recunoasca imediat suzeranitatea Bizantului. Autoritatile bizantine accepta cu insatisfactie prezenta lor in zona. In jurul lui 695, armatele lui Kuber, incearca sa cucereasca Tesalonicul si se confrunta de cateva ori cu armatele bizantine. Din secolul al X-lea, o parte a acestor bulgari, impreuna cu slavii conlocuitori, au fost incorporati intre granitele primului tarat bulgar, cu capitala la Pliska.

Cele mai importante consecinte le are migrarea bulgarilor condusi de Asparuch (‘Ασπαρούχ) , al treilea fiu al lui Kubrat, care, incearcand sa mentina teritoriile apusene ale „Bulgariei Magna”, se deplaseaza catre vest si se stabileste in Basarabia meridionala (cursurile inferioare ale Niprului, Nistrului si delta Dunarii). Consolidandu-se in regiunea numita Onglos sau Bugeac, bulgarii isi ridica fortificatii si incep incursiunile in imperiu, profitand de incapacitatea Bizantului asediat de arabi de a riposta . Imparatul Constantin al IV-lea Pogonatos (668-685) intreprinde o campanie punitiva combinata, fara precedent prin proportii, impotriva hoardei lui Asparuch ; sunt mobilizate toate trupele europene si asiatice disponibile, impreuna cu flota, insusi imparatul preluand comanda expeditiei.

Theophanes nu relateaza evenimentele care au premers declansarea ostilitatilor. Putem infera ca bulgarii au profitat de vulnerabilitatea imperiului si si-au extins teritoriile in detrimentul Bizantului. Bizantinii nu purtau un razboi fara a invoca un cassus belli, fie chiar si artificial. Raidurile acestora in imperiu sunt explicate de necesitatea de a-si procura bunuri manufacturate, arme in special, si de dorinta de jaf. Aparitia lui Asparuch la granita nordica imperiala a provocat anxietate guvernului bizantin. O escadra bizantina si armatele lui Constantin Pogonatos inainteaza spre Dunare spre a infrunta fortele monarhului bulgar Asparuch. Campania impotriva invadatorilor de la gurile Dunarii nu evolueaza conform asteptarilor bizantinilor. Bulgarii se retrag in fortarete, iar actiunile initate esueaza. Constantin, bolnav de podagra, se imbarca cu destinatia Mesembria pentru tratament si ordona ofiterilor sai sa continue operatiunile militare. Plecarea sa de pe front poate fi explicata prin necesitatea prezentei lui in capitala, pentru preparativele convocarii Sinodului al VI-lea ecumenic (imparatul a prezidat sesiunile a douasprezecea si a optsprezecea ) ; asigurarea unitatii crestine era mai importanta decat o expeditie punitiva la frontiera danubiana. In absenta sa de pe front, armata descurajata este infranta la trecerea Dunarii si obligata sa se retraga in panica spre sud, bulgarii demonstrand o abilitate extraordinara de a rezista, chiar contraataca. Asparuch se instaleaza pe teritoriile pana la Varna si muntii Stara Planina Orientali, de unde ocupa treptat vechile provincii imperiale Scythia Minor si Moesia Inferior. Infrangerea din 680 este una din cele mai umilitoare din intreaga istorie bizantina. Atacurile bulgarilor in Tracia au continuat si pe durata anului urmator.

Constantin Pogonatos, ocupat cu disensiunile religioase, consimte cu insatisfactie sa semneze pacea ; guvernul bizantin a ingaduit, de vreme ce nu putea preveni, bulgarilor sa se stabileasca in Imperiu. Prin acordul de pace din 681, Bizantul recunoaste hanului bulgar stapanirea asupra teritoriilor cucerite si se obliga sa plateasca bulgarilor un subsidiu anual . Desi, din punct de vedere oficial, bulgarii sunt considerati probabil federati , in practica, Bizantul recunoaste noul status-quo din Balcani.

Tratatul incheiat intre cei doi conducatori marcheaza momentul fondarii unuia dintre primele state medievale din estul Europei; guvernul bizantin a recunoscut de iure hanatul bulgar. Tratatul de pace din 681 a fost, dupa cum ne informeaza Theophanes, „un dezastru spre rusinea romanilor, din cauza multitudinii pacatelor noastre”[13].  Imperiul era constrans sa renunte la suveranitate asupra unui fragment din Peninsula Balcanica, tinutul imperial din nordul muntilor Haemus (Balcani), puternic colonizat de triburile slave. Nu era o cesiune teritoriala definitiva ; teritoriul cedat lui Asparuch era considerat o posesiune inalienabila a Imperiului. Bizantul accepta plata unor stipendii anuale, care puteau fi recuperate ca plata pentru bunuri de prestigiu si provizii militare. Putem presupune ca initiativa tratativelor a revenit Bizantului, din moment ce Imperiul se arata dispus la concesii in favoarea invadatorilor. Concomitent, crearea themei Thraciei pare sa fi fost o masura de precautie fata de prezenta bulgara in Moesia . Hanatul bulgar era o realitate concreta in Europa ; Asparuch realizase un regat puternic pe solul Bizantului.

In teritoriul cucerit, pe care Constantin al IV-lea Pogonatos a consimtit sa-l cedeze in 681, in maniera oficiala, hanii au organizat un veritabil organism statal, care intruneste caracteristicile „imperiilor de stepa”, mostenite de la huni si avari, si vechile traditii statale ale bulgarilor. „Sublimul han” ( „κάννας ύβιγη” din inscriptii) se afla in fruntea statului cu capitala la Pliska[15] (astazi Aboba, in apropiere de Sumen), o fortareata care a mostenit pozitia strategica a cetatii romane Marcianopolis, care veghea asupra vecinatatilor de sud ale Dobrogei si controla sectorul septentrional al drumului care lega Dunarea cu Anchialos si Constantinopol. Domeniul lui Asparuch cuprindea sudul Basarabiei, o parte din campia valaha, intreaga Dobroge si provincia Moesia Inferioara dintre coasta Marii Negre si raul Timoc, devenita centrul economic si politic al tarii care va fi cunoscuta de aici inainte sub numele de Bulgaria. Cat s-a extins autoritatea hanatului spre vest nu avem nici o indicatie. Dominatia protobulgara, ce aduce accelerarea declinului vietii urbane si ruralizarea vechii provincii romane, nu a fost nici totala, nici permanenta; gurile Dunarii si alte teritorii de pe malul fluviului si de pe litoralul pontic au ramas sub controlul Constantinopolului.

Asparuch s-a dovedit a fi un autentic om de stat, judecand dupa tratamentul pe care l-a aplicat supusilor sai. Teritoriul in care s-au stabilit, vechea provincie Moesia, isi pierduse structura romana, iar populatia, decimata de invaziile succesive ale migratorilor, pare sa fi fost majoritar slava . Asparuch a supus autoritatii sale populatia autohtona si triburile slave din Moesia, care aveau statut de federati. Conducatorul bulgar a transferat pe aliatii sai slavi tributari („ύπό πάκτον όντα”) din centrul zonei controlate de protobulgari, rezervat bulgarilor si turmelor lor, la periferia regatului pentru a supraveghea frontierele militare . Asparuch a controlat triburile slave, le-a supus progresiv autoritatii sale si le-a castigat loialitatea. Nu se stie daca aceasta este o trasatura inerenta societatii bulgare, capabila sa accepte si sa integreze comunitati de o cultura diferita sau este rezultatul unor contacte anterioare cu slavii. Treptat, clasa conducatoare emergenta slava din Moesia a acceptat colaborarea politica cu bulgarii, ce oferea protectie permanenta impotriva atacurilor avarilor si perspectiva unei expansiuni teritoriale in dauna Bizantului. Aceasta simbioza i-a salvat pe slavii din zona de la pierderea identitatii lor etnice, deoarece, daca nu ar fi fost incorporati in regatul bulgar, ar fi fost complet elenizati. Slavii au devenit un partener tot mai important si in cele din urma, un element dominant in statul medieval bulgar. Pentru o bucata de vreme, scriitorii bizantini au continuat sa faca deosebire intre locuitorii bulgari si cei slavi ai acestui regat insa. Pe durata urmatoarelor doua secole s-a produs o graduala slavizare ; asimilarea bulgarilor turcici de catre mai numeroasa populatie slavona poate fi considerata incheiata pe la sfarsitul veacului al X-lea, cand bulgarii au incetat sa mai existe ca un grup etnic si lingvistic distinct si Bulgaria a devenit o tara preponderent slava.

Catre 701, Asparuch moare pe granita de nord est, undeva pe langa Nipru sau Nistru, in timpul luptelor cu chazarii. Traditia populara il transforma pe fondatorul Bulgariei danubiene intr-un erou epic, care a creat „mari orase” (Pliska si Dristor-Silistra) si constructii defensive „intre Dunare si Mare”.

Dupa constituirea statului bulgar de catre Asparuch, Bulgaria a intrat intr-o epoca dificila a existentei sale, inoportuna pentru consolidarea statului, presarata de evenimente tumultoase, insuficient elucidate. Suntem prost informati asupra acestei epoci, iar izvoarele de care dispunem nu ne permit elaborarea unei cronologii satisfacatoare. Succesele politicii externe au fost periclitate de vulnerabilitatea interna ; statul bulgar a fost amenintat cu anihilarea totala de catre Imperiul de Rasarit[18].

Aparitia in sud-estul Europei a blocului militar bulgar a insemnat intreruperea hegemoniei bizantine in Balcani pentru mai bine de trei secole, marcand totodata una din cele mai serioase crize prin care a trecut Imperiul bizantin in Evul Mediu timpuriu. Puternicul Imperiu roman de Rasarit era macinat de lupte interne si de nesfarsite lovituri de palat, viata religioasa a imperiului era serios afectata de declansarea iconoclasmului, patronat de imparatii bizantini, definitiv infrant de conciliul „triumfului Ortodoxiei” (843).

Pe teritoriul Balcanilor, in estul Peninsulei, istoria seculara a rivalitatii dintre bizantini si bulgari a traversat cateva secole marcate de razboaie violente, alternand cu paci fragile si aliante militare efemere. Hanii bulgari au incercat periodic sa profite de situatia politica complicata din Imperiul bizantin, amestecandu-se chiar in loviturile de palat sau in luptele pentru tronul imperial.

Hoarda lui Asparuch nu se instalase durabil pe sol balcanic, cand regatul lor a inceput sa joace un rol important in istoria Bizantului. Lui Asparuch i-a succedat Tervel ( Τέρβελις ) (691/703 – 718 /724), una din cele mai importante personalitati din intreaga istorie bulgara. Tervel descindea din aceeasi dinastie, Dulo, ca si Asparuch si, foarte probabil, era fiul sau[19]. Principala sarcina a politicii sale externe a constituit-o stabilirea unor raporturi pasnice cu Bizantul. Abilul conducator bulgar a intervenit in criza interna bizantina, inregistrand un remarcabil succes. Imparatul Justinian al II-lea Rhinotmetos, ca rezultat al revolutiei din Constantinopol, fusese detronat si exilat la Cherson, in Crimeea, unde a locuit pana in anul 698, cand Justinian s-a refugiat in cetatea Doros, iar de acolo in Phanagoria, aflata sub protectoratul kaghanatului avar. Decis sa-si recupereze tronul, Rhinotmethos l-a convins pe kaghan de viabilitatea sa politica si s-a casatorit cu o sora a acestuia. Mai tarziu, kaghanul, mituit de bizantini, a acceptat sa-si tradeze cumnatul, insa imparatul estropiat a fost salvat de interventia sotiei sale chazare care l-a avertizat asupra complotului. Justinian, care nu renuntase la revendicarea tronului, a solicitat ajutorul hanului Tervel. Conducatorul bulgar l-a adapostit pe imparatul detronat intuind prilejul ce i se oferea de a interveni in afacerile interne ale Imperiului. Oferta lui Rhinotmetos era generoasa ; in schimbul ajutorului pentru restabilirea sa pe tron promitea multe daruri si fagaduia o alianta matrimoniala, propria fiica urmand a se casatori cu suveranul bulgar.

In vara 705, Tervel , in fruntea unei armate numeroase, alcatuita din detasamente de bulgari si slavi, a aparut sub zidurile capitalei. Fortificatiile s-au dovedit inexpugnabile. Dupa trei zile de incercari nereusite de a patrunde in cetate, in timpul celei de-a patra nopti, Justinian s-a strecurat furtiv in oras printr-o conducta a apeductului distrus in timpul asediului avaro-slav din 626 si, in panica ce a urmat, a recuperat tronul. Succesul lui Justinian se datoreaza si prezentei in fata zidurilor capitalei a unei importante armate bulgare, care a paralizat fortele care puteau opune altfel o rezistenta serioasa; sprijinul militar al hanului bulgar s-a dovedit decisiv. Serviciile binevenite, chiar daca nu total dezinteresate, ale hanului bulgar au fost generos recompensate de imparatul recent restabilit pe tron. Tervel, care-si instalase tabara in fata zidurilor Constantinopolului, a fost invitat in oras, a fost primit cu onoruri in capitala si investit de catre imparat cu demnitatea de „cezar” (καίσαρ), mult mai rasunator decat cel primit de la imparat de stramosul sau crestin, Kubrat, deoarece rangul de cezar era, alaturi de demnitatea imperiala, cel mai inalt din ierarhia aulica romano-bizantina . Acest titlu este perceput de supusii sai ca fiind cvasi-egal demnitatii imperiale. Potrivit interpretarii medievistilor bulgari, acordarea titlului de „caesar” conducatorului bulgar echivaleaza cu confirmarea lui ca suveran legitim al unui stat independent ; argumentul de a fi fost investit cu hlamida si de a fi primit onorurile armatei bizantine este invocat in favoarea acestei teorii. Bizantinii au perceput diferit actul din 705; titlul acordat lui Tervel nu implica nici o putere, putea fi considerat drept o recunoastere din partea lui a autoritatii supreme a imparatului. Tervel nu a dat semne ca accepta sa se comporte ca un vasal al Imperiului, desi pozitia sa era teoretic subordonata.

O achizitie chiar mai importanta pentru statul bulgar a fost cedarea teritoriului de la sud de Stara Planina . Asistam la prima expansiune a statului bulgar la sud de lantul Balcanilor, la stabilirea durabila in Tracia. Achizitiile teritorale au o semnificatie particulara : Bulgaria controla defileurile catre sud de Balcani, prin care armatele bizantine puteau penetra in chiar inima statului bulgar, si isi asigurase un important cap de pod pentru actiuni militare in Tracia. Bizantul a acceptat ajustarile teritoriale sperand sa evite conflictele de proportii. Cedarea teritoriului numit Zagora este confirmata prin tratatul din 716.

Tratatul din 705 [24], mai mult decat cel din 681, a consolidat situatia Bulgariei in calitatea ei de putere nascanda in Balcani. Puterea bulgara in Balcani era acum solid stabilita. Autoritatile bizantine aveau toate motivele sa fie alarmate de prezenta si instalarea acestui corp strain in organismul Imperiului.

Potrivit surselor bizantine[25], Justinian a denuntat tratatul si a rupt pacea in 708. Cauzele declansarii acestei campanii impotriva bulgarilor, dupa restaurarea sa, raman invaluite in mister. Putem infera ca imparatul a regretat cesiunile teritoriale si ca principalul obiectiv al acestei campanii a fost recuperarea teritoriului cedat anterior. Nu avem alte informatii despre alte ostilitati intre cele doua state. Esecul campaniei din 708 a convins Bizantul sa renunte la proiectul unei ofensive militare si sa incerce ameliorarea raporturilor cu statul bulgar. Prestigiul imparatului a fost grav compromis; esecul campaniei a subrezit pozitia sa deja precara. In 711, confruntat cu rebeliunea generalului Philippicos Bardanes, Justinian a solicitat si primit un contingent de 3000 de soldati din partea lui Tervel. In 712, la un an dupa moartea lui Justinian al II-lea, sub pretextul razbunarii defunctului imparat, bulgarii lui Tervel au lansat incursiuni de prada in Tracia, iar un detasament a marsaluit pana sub zidurile Constantinopolului. Nu este sigur daca suveranul bulgar s-a temut de actiuni ostile Bulgariei din partea Bizantului sau s-a grabit sa profite de vulnerabilitatea statului bizantin. Probabil, invadarea Traciei este motivata de oportunism, desi Tervel se erijeaza in aparator al legitimitatii impotriva uzurpatorului Philippicos (Bardanes) (711-713). Nici Philippicos, nici succesorul sau, Anastasios al III-lea (Arthemios) (713-716), nu a intreprins nimic pentru restabilirea raporturilor pasnice, prin reinnoirea tratatelor anterioare sau negocierea unui nou acord.

In 716, cand arabii se pregateau sa asedieze Constantinopolul[26], imparatul Teodosios al III-lea (715-717) a incheiat un tratat de pace cu bulgarii si un acord comercial favorabil taratului bulgar . Tratatul negociat de predecesorul lui Leon al III-lea Isaurianul raspunde iminentei ofensive arabe. Pacea cu bulgarii era o necesitate pentru diplomatia imperiala confruntata cu pericolul arab. Doua din clauzele acestuia au o importanta deosebita. Bizantul face concesii teritoriale Bulgariei; frontiera dintre Imperiu si Bulgaria fusese fixata de-a lungul unei linii de demarcatie care mergea din nordul Traciei, probabil de la golful Burgas, pana la jumatatea drumului dintre Philippopolis si Adrianopole, fapt ce arata ca statul bulgar incepe expansiunea in campia Traciei. O a doua clauza a tratatului priveste chestiunea subsidiilor anuale pe care Bizantul se angajase sa la plateasca in virtutea tratatului din 681; Bizantul trebuia sa furnizeze anual, tesaturi si piei de animale in valoare de treizeci de livre de aur, probabil o suma importanta de bani si alte obiecte de valoare.

Tratatul continea o stipulatie privind predarea dezertorilor si a emigrantilor care actionau impotriva autoritatii. Acest amendament privitor la transfugi pare sa fi fost sugerat sau solicitat de catre partea bizantina. Nu este foarte clar daca conducatorul bulgar si-a dat acordul pentru acest aranjament pentru a beneficia de celelate clauze ale tratatului sau daca un asemenea acord servea interesele autoritatii statale bulgare. 

Tratatul din 716 contine o clauza speciala privitoare la reglementarea schimburilor comerciale. Obligatia contractuala, potrivit careia marfurile trebuiau sa fie insotite de diplome si peceti aplicate (sigilii), demonstreaza existenta unei bune organizari comerciale in Bulgaria si indica preocuparea autoritatilor politice bulgare pentru economie. Aceasta clauza pare a fi fost impusa de partea bizantina care avea mai multa experienta in privinta comertului exterior. Statul bulgar, care pasea pe piata internationala ca partener de schimb si intermediar in comertul international in Europa de Sud-Est, a adoptat experienta bizantina si a considerat benefic sa aplice masurile introduse anterior de bizantini. Putem presupune ca, in linii mari, era avantajos statului bulgar, din moment ce in cateva randuri hanii bulgari au solicitat reinnoirea tratatului (hanul Krum, in 812). Este probabil ca, in 716, bulgarii sa fi inceput sa aiba o parte activa in exportul de grane din Tracia catre orasele bizantine de pe coasta Marii Negre si in importul de produse manufacturate de la Constantinopol si din lumea mediteraneana prin aceleasi orase catre interiorul Balcanilor. Astfel, prin comert, diplomatie si expansiune militara, tanarul stat bulgar s-a stabilit durabil in Balcani si a inceput sa aiba relatii comerciale cu orasele Imperiului Bizantin. Faptul de a contine o clauza speciala privitoare la schimburile comerciale indica existenta unor relatii de schimb care sa fie oficial reglementate si demonstreaza cat de mult se dezvoltase comertul exterior si rolul statului bulgar in cadrul comertului international .

Tratatul a fost perceput ca fiind favorabil ambelor parti contractante. Avantajele Bulgariei, estimate din orice aspect, sunt incontestabil mai consistente. Pretul pacii cu vecinul turbulent din nord a fost reprezentat de concesiile la care a consimtit Bizantul. Tratatul a contribuit la consolidarea interna a statului bulgar si la afirmarea sa ca factor activ in relatiile internationale. Bulgaria obtinuse prima expansiune teritoriala la sud de lantul balcanic in Tracia, confirmata prin tratate succesive.In pofida eforturilor bizantine de a anula privilegiile obtinute, hanatul bulgar, gratie victoriilor militare, a obtinut recunoasterea sa politica si permanentizarea platii unor substantiale subsidii.

Conducatorul bulgar a fost printre aparatorii capitalei imperiale asediate in 718 de arabi. Bulgarii, aliatii romeilor, au contribuit cu efective militare, masacrand detasamentele trimise in Tracia sa procure provizii . Victoria bulgarilor si a bizantinilor asupra arabilora avut un puternic ecou in lumea crestina .

Istoria statului bulgar pana catre mijlocul veacului al VIII-lea este putin cunoscuta, datorita raritatii surselor. Theophanes si Nichephoros intrerup relatarile lor pentru o perioada lunga de timp, pentru ca ostilitatile nu se reluasera si raporturile intrasera intr-o perioada de relativa pace. Urmatorul episod este revelator pentru coexistenta pasnica: imparatul Anastasios al II-lea (Arthemios), detronat si internat intr-o manastire din Tesalonic, revendica tronul, beneficiind de suportul unor eminenti demnitari bizantini : magistrul Nichita Xylynit, patriciul Sisinus Rendakius si arhiepiscopul din Tesalonic. Anastasios a solicitat sprijin militar hanului Tervel, care a parut initial dispus sa-l ofere. Nichephoros relateaza ca impreuna cu patriciul Sisinus, insotit de contingentele bulgare, imparatul detronat s-a indreptat spre Constantinopol pentru a-si recupera tronul. Expeditia ajunsese la Herakleea, cand imparatul Leon al III-lea, informat de complot, a scris bulgarilor „sa prefere pacea si sa-i predea pe dusmanii imparatului”. Avertismentul a fost eficace; bulgarii s-au grabit sa nu violeze pacea cu autoritatea imperiala oficiala si au arestat si livrat la Constantinopol pe pretendentul Arthemios si sustinatorii sai . Tentativa de redobandire a tronului a esuat dar Bulgaria a mentinut relatii pasnice cu Imperiul.

Pana catre 756 nu avem informatii asupra statului bulgar. Exceptie face mentionarea numelui hanului Kormesius de catre Theophanes si Nichephoros. Kormesius (Kormisosh, in imennik (Имнник) [32]- lista hanilor bulgari) (c.721-738) era o personalitate remarcabila, unul dintre consilierii si colaboratorii lui Tervel. Pe toata durata domniei sale, Imperiul a continuat sa plateasca subsidiile la care se obligase. Succesorul lui Kormesius este Sevar (738-753/754), ultimul reprezentant al dinastiei Dulo . Nici in timpul acestuia relatiile pasnice nu au fost tulburate.

Cele trei tratate de pace incheiate de Bizant cu bulgarii nu erau decat niste expediente disperate puse la cale de diplomatii Imperiului, pentru a-i opri pe invadatori in zona de la nord de Balcani. Aranjamentele teritoriale din 716 au aratat ca acesta politica de temperare a dusmanului nu putea avea succes multa vreme; ajustarile teritoriale periodice erau menite a evita conflictele militare de proportii. Esecul acestei politici a parut evident, haganii bulgari si aristocratia militara turcica fiind consecvent ostili Imperiului era previzibil ca vor continua o politica de expansiune in Tracia. S-a impus progresiv punctul de vedere al partizanilor razboiului ; numai o incercare de distrugere brutala a regatului ostil ar fi putut sa inlature amenintarea permanenta de la frontiera septentrionala.

Dupa ce a depasit pericolele externe si a surmontat criza interna, Bizantul, profitand in acelasi timp de criza interna a statului bulgar, a lansat ofensiva militara impotriva Bulgariei. La sfarsitul secolului al VIII-lea, marele imparat iconoclast Constantin al V-lea Copronymos (741-775) a condus noua expeditii succesive pentru a recuceri nord-estul Balcanilor. Politica celui mai activ iconoclast, Constantin Copronymos, mare strateg, eminent general si om politic, aduce securitatea la frontiere si o relativa stabilitate in Imperiu.

Devotamentul fanatic fata de iconoclasm l-a compromis iremediabil pe Copronymos in ochii istoricilor ortodocsi, devenind tinta predilecta a invectivelor acestora, portretul sau fiind zugravit de istoriografia bizantina in culorile cele mai sumbre[34] . Este regretabil ca literatura inversunat iconodula a epocii, singura care ne-a parvenit, discrediteaza intentionat opera si eforturile imparatilor iconoclasti, care au lucrat pentru a salva Bizantul de primejdia araba si amenintarea bulgara. Catre mijlocul secolului al VIII-lea, victoriile lui Constantin al V-lea in Siria, Armenia, Mesopotamia au insemnat reculul puterii arabe. Epoca in care Bizantul lupta pe frontul oriental pentru existenta era revoluta. Pe cand pericolul arab pierdea din acuitate, problema bulgara trecea periculos in prim plan. Constantin Copronim s-a dedicat problemei bulgare presante, presiunea bulgara asupra provinciilor Greciei continentale fiind considerata ingrijoratoare.

Domnia lui Constantin marcheaza trecerea de la defensiva la ofensiva sistematica. Copronymos a identificat in Bulgaria principalul adversar al Imperiului; impotriva acestui inamic au fost indreptate cele mai insemnate intreprinderi militare ale domniei. Vreme de aproape doua decenii (765-775), Constantin al V-lea si-a dedicat talentele militare si diplomatice acestui obiectiv de poltica externa, considerand desfiintarea Bulgariei drept principala sarcina politica si militara a domniei sale. Copronymos a intreprins noua expeditii impotriva bulgarilor si, in ciuda unor insuccese izolate, a adus hanatul bulgar, adversar redutabil al Bizantului, in pragul lichidarii. Infrangerile suferite de catre bulgari au provocat mari tulburari interne, care au slabit si mai mult organismul de stat si forta militara a hanatului.

Intre 754-768, se constata instabilitatea puterii supreme in hanat. Criza interna avea cauze profunde: mai multe familii nobiliare isi disputau tronul si diferite surse mentioneaza amplificarea tensiunilor etnice, atatarea antagonismelor latente dintre aristocratia bulgara si slavi . Sase conducatori efemeri s-au succedat pe tron. Patru dintre ei: Venekh, Teletz, Toktu si Pagan au fost asasinati, trei chiar de bulgari, Toktu de catre bizantini. Sabin a cautat azil in capitala bizantina, temandu-se de un complot care i-ar fi periclitat viata, iar Oumar, care a fost detronat dupa o domnie de 40 de zile, nu se stie cum si-a sfarsit viata . O criza politica profunda a subminat fundamentele statului bulgar si a slabit puterea de rezistenta. Instabilitatea politica din hanat pare a fi fost depasita in timpul lui Telerig (768-777) si, mai ales, al lui Kardam (777-803).

Inceputul conflictelor bulgaro-romee l-a constituit refuzul imparatului de a mari subsidiile platite bulgarilor hanului Venekh (753/754-760), pentru mentinerea pacii in Tracia. Subsidiile contribuiau la intarirea unui potential inamic. Imperiul a incercat sa exploateze in beneficiul sau instabilitatea interna ce se instalase in Bulgaria dupa inlaturarea dinastiei Dulo. Mai multe familii aristocratice si-a disputat tronul de la Pliska ; hanul Venekh, descinzand din familia Vokil (Oukil) a fost proclamat han. Catre 755, Constantin Copronimos a inceput consolidarea si fortificarea cetatilor din Tracia de pe toata lungimea sectorului bulgar al frontierei. Cronicarii Nichephor si Theophanes relateaza ca bulgarii au solicitat achitarea unei taxe pentru fortaretele ridicate. Ambasada bulgara a primit un refuz categoric si nepoliticos. Bulgarii au organizat o campanie, ajungand pana in apropierea Zidului cel Lung (Zidul lui Anastasios, in fata capitalei bizantine). Imparatul a venit impotriva bulgarilor si, angajandu-se in lupta, i-a pus pe fuga, i-a urmarit cu toate fortele sale si a ucis un mare numar de bulgari. Drept represalii la insolenta acestui vecin turbulent, imparatul, nesatisfacut cu ceea ce realizase, a organizat o puternica campanie combinata. Venekh, zdrobit la Markellai , a acceptat sa negocieze inainte ca existenta statului sau sa fie irevocabil compromisa.

Nu cunoastem stipulatiile tratatului de pace, dar incontestabil au fost defavorabile statului bulgar. Se pare ca Bulgaria a cedat teritoriul de la sud de Balcani si a renuntat la solicitarea stipendiilor anuale. Bulgaria era privata de tot ce obtinuse Tervel. Era evident ca pacea era una de compromis si ca reluarea ostilitatilor era iminenta.

Dupa evenimentele din 756, cand o armata bulgara a aparut in fata Zidului cel Lung, este evident pentru guvernul bizantin ca nu era loc pentru doua state suverane puternice in Balcani. Episodul a subliniat potentialul militar al statului bulgar; autoritatile bizantine au realizat cu ingrijorare ca Imperiul se confrunta cu o forta militara majora, care se afla la o saptamana de mars distanta de centrul vital al puterii sale.

Idealul bizantin de suveranitate universala era ofensat de prezenta unui stat bulgar atat de aproape de capitala sa. Solutiile coexistentei pasnice sau a fuziunii dintre state se excludeau ; singura solutie parea a fi eliminarea unei puteri de catre statul rival.

Constantin a organizat o noua expeditie impotriva Bulgariei care s-a sfarsit deceptionant. Armata bizantina a fost surprinsa intr-o ambuscada in defileul Veragava (probabil pasul Chalukavak, in Balcani) si masacrata. Au cazut eroic comandanti ilustri (comandantul armatelor din Tracia) si un membru al guvernului bizantin (logothetul dromului ). Venekh nu a profitat de victorie si nu a initiat o ofensiva in Tracia. Atitudinea sa ezitanta a fost dezaprobata de cercurile aristocratice care, potrivit lui Theophanes, prin 762, „s-au revoltat, au ucis pe cei ce se aflau la putere datorita descendentei lor virtuoase si au asezat conducator pe Teletz” , un reprezentant al curentului antibizantin agresiv.

In anul 762, razboinicul han, Teletz, a initat o ofensiva impotriva Bizantului. Hanul a inceput pregatirile pentru un atac impotriva romeilor, mobilizand o armata eterogena [40]. Constantin al-V-lea, decis sa restabileasca prestigiul Imperiului dupa infrangerea de la Veragava, pregatea o campanie devastatoare, de mare amploare, impotriva statului bulgar. Inseland vigilenta spionilor hanului din capitala, Copronymos si-a facut aparitia langa orasul Anchialos (Άγχιαλος) , in Tracia, cu cavaleria, care fusese imbarcata pe corabii . Langa Anchialos, la 30 iunie 763, armata bulgara a suferit o catastrofala infrangere, imprudentul han lansand un atac hazardat, insuficient pregatit. Teletz s-a salvat, iar bizantinii au capturat o multime de prizonieri si au sarbatorit triumful prin festivitati memorabile. Dezastrul de la Anchialos a pecetluit soarta hanului bulgar; boierii s-au revoltat impotriva-i si l-au ucis. Regicizii l-au proclamat han pe Sabin , ginerele fostului conducator Kormesius .

Sabin era exponentul unei partide a prudentei. Dornic sa evite dezastrele unei politici aventuroase, suveranul bulgar a promovat o politica externa lucida, preferand diplomatia unei solutii agresive. Imparatul nu a renuntat la obsesia anihilarii Bulgariei si a pregatit o campanie de mare anvergura. Statul bulgar a fost salvat insa de la un iminent atac printr-un accident nefericit; flota a fost scufundata de o puternica furtuna, imparatul fiind nevoit sa suspende proiectata invazie[45].

Sabin a considerat ca momentul este favorabil pentru incheierea pacii; o ambasada bulgara a fost trimisa pentru a negocia termenii pacii. Politica pacifista a tarului a nascut o puternica opozitie a cercurilor aristocratice favorabile unei solutii agresive, care au convocat o adunare populara (κομβέντονι) ce a consacrat victoria partizanilor razboiului[46]. Sabin, acuzat ca Bulgaria va fi inrobita de catre romei cu complicitatea sa , a fost obligat sa se refugieze in Bizant si sa ceara protectie rivalului sau, imparatul bizantin.

Oumar, care i-a succedat lui Sabin, descindea din aceeasi dinastie Vokil. Incapabil sa castige sprijinul cercurilor aristocratice a fost detronat dupa numai patruzeci de zile. Criza interna ameninta existenta statului. Toktu (766-767), „un barbat bulgar, frate al lui Bayan”[48] a fost proclamat han, insa guvernul sau a avut de infruntat rezistenta unei factiuni a boierilor.

Pe durata domniei lui Telerig (Τελέριγος) (768-777), Bulgaria si-a regasit puterea combativa. In 774, Constantin a lansat o ofensiva de amploare[49] impotriva Bulgariei. Bulgarii au fost obligati sa negocieze inainte ca existenta statului sa fie ireversibil compromisa.Telerig a repurtat un succes minor reusind sa anihileze reteaua de spionaj bizantina de la Pliska si sa revigoreze activitatea militara impotriva Imperiului.

Moartea lui Constantin a lasat un Imperiu solid in Balcanii de Nord, mai puternic decat fusese in timpul domniei lui Mauriciu. Intreprinderile celui mai activ iconoclast diminuasera potentialul militar al Bulgariei a fost mult diminuata si paralizasera organismul politic. Victoria de la Anchialos, in 763, cea mai stralucita a domniei sale, nu a supus Bulgaria, care, desi epuizata si paralizata, exista inca pe harta, clasele ei conducatoare fiind coalizate in resentimentele lor fata de Bizant.

Cand pericolul extern parea definitiv depasit, criza interna din hanat va reizbucni cu violenta ; Telerig a fost acuzat de boierii conspiratori de filobizantinism si s-a refugiat la Constantinopol (777). Imparatul Leon al IV-lea Chazarul l-a primit cu ospitalitate, iar eminentul emigrant politic a acceptat crestinismul si s-a casatorit cu o ruda a imparatesei. Totusi, situatia interna din hanat nu era asa catastrofala cum s-ar crede.

Cand Kardam (777-803) a ajuns pe tronul de la Pliska, tara avea nevoie de coeziune; rezistenta aristocratiei protobulgare trebuia reprimata, iar autoritatea hanului consolidata. Relatiile cu Imperiul au fost pasnice pe durata domniei lui Leon al IV-lea Chazarul. Restabilindu-se paritatea militara, Bulgaria recurge, la contraatacuri si in doua randuri, in 791 si 796, obtine succese decisive impotriva armatei bizantine. In 784, regenta Irina (imparateasa in anii 769-790 si 791-802, autocrator intre 797-802) a ordonat organizarea unei expeditii care a avansat pana la Berroe (Stara Zagora), ceea ce sugereaza ca Bulgaria pierduse posesiunea asupra teritoriului de la sud de Stara Planina, castigata la inceputul secolului. Constantin al VI-lea a reluat politica agresiva fata de Bulgaria. In vara anului 792, imparatul Constantin al VI-lea a declansat un conflict cu Bulgaria, drept represalii la campanile hanului din timpul domniei Irinei.

La 20 iulie 792, dand crezare prezicerilor favorabile ale astrologului Pankratios[52], Constantin al VI-lea a angajat lupta decisiva langa orasul Markellai, in Tracia, dar a intalnit o rezistenta insurmontabila si a fost zdrobit . Victoria a consolidat pozitiile Bulgariei; inca o data, pacea a trebuit sa fie cumparata . Imperiul s-a angajat sa reia plata tributului catre hanat, tribut pe care pana in 796, l-a a achitat cu regularitate.

In 796, basileul a refuzat cu insolenta plata tributului catre bulgari si a trimis hanului, in locul platii obisnuite, excremente de cal si un mesaj insolent : „Iti trimit un astfel de tribut cum ti se cuvine”. Kardam, intr-un acces de furie, a amenintat ca va ajunge pana la Poarta de Aur a capitalei romeilor. Constantin al VI-lea a raspuns la fel de ofensator: „De ce sa te impovarezi cu o expeditie? Acum esti batran si decrepit, osteneala nu-ti foloseste la nimic, mai bine ma voi apropia eu insumi de Markellai, iar mai departe va fi asa cum va hotari Dumnezeu” . Din cauza indeciziei celor doi suverani si prudentei lor extreme, nu s-a purtat o inclestare decisiva, nici unul din cei doi conducatori nedorind s-o provoace, hanul era constient ca un esec punea in pericol existenta statului.

Vitalitatea statului bulgar si pericolul pe care refacerea lui militara il reprezenta pentru Imperiu au fost demonstrate dramatic in momentul cand Krum a devenit Sublim Hagan. Krum[55], razboinic primitiv, avid de cuceriri, talentat si energic conducator militar si de stat, devine imediat teroarea Bizantului. El parea a fi omul destinat sa umileasca Imperiul. Pentru cronicarii bizantini, Krum era un „nou Sennacherib”(ό νεος Σενναχερίμ) , o intrupare a sinistrului rege asirian (705-681) care asediase Ierusalimul si distrusese Babilonul. Refacerea Imperiului bulgar sub stapanirea lui Krum, contemporan cu Carol cel Mare, a dus la o serie de crize politice in Imperiul bizantin, deoarece hanul a reusit sa infranga trei imparati pe campul de lupta si a asediat Constantinopolul. Bulgaria isi extinde mult teritoriul inspre nord-vest, anexeaza Transilvania si partea de est a Ungariei in detrimentul chaganatului avar, care se dezintegreaza sub loviturile francilor, sporindu-si teritoriul, resursele economice si potentialul militar. Krum a devenit suveranul unui stat ce se intindea din nordul Traciei la Carpati si de la cursul inferior al Savei la Nistru, invecinandu-se cu Imperiul franc la Tisa. Bizantul este nelinistit de extinderea teritoriala si de consolidarea vecinului sau nordic ostil.

O linie puternica de fortificatii, refacute de Constantin, se intindea in semicerc la sudul Balcanilor, barand inaintarea bulgarilor in Tracia Centrala si in Macedonia. Punctele sale esentiale erau Serdica, Philippolis, Adrianopole si Develtos. In timpul celor cinci ani care au urmat dupa primul atac major al lui Krum in teritoriul bizantin (809), toate aceste cetati au fost cucerite. Chiar si Mesembria, al carui amplasament – pe o mica peninsula, la capatul de nord al golfului Burgas, peninsula legata de continent printr-un istm foarte ingust - o facea aproape inexpugnabila, s-a predat lui Krum dupa un asediu de doua saptamani. In afara de mari cantitati de aur si argint, bulgarii au ajuns in posesia unei mari cantitati de foc grecesc, renumita arma secreta a bizantinilor, si, fapt care ilustreaza competenta sa militara, Krum a apelat la eminentul inginer Eumathios, care, dupa cedarea cetatii Serdica (809), isi parasise slujba din Bizant . Krum a asediat in primavara lui 809, Sardica, unul dintre punctele inaintate ale stapanirii bizantine in Balcani; aparatorii au capitulat, suveranul bulgar a distrus fortareata si a executat o numeroasa garnizoana romee. Se impunea o riposta; in acelasi an, imparatul a lansat un atac asupra Pliskai, si, dupa aceasta impresionanta demonstratie, a ordonat refacerea fortificatiilor la Sardica. Expeditia intreprinsa de romei in 809 a esuat din cauza insuficientei pregatiri si a defectiunii unuia dintre comandanti. Timp de doi ani, basileul s-a pregatit febril pentru revansa. Imparatul, decis sa suprime definitiv statul bulgar, a comis eroarea de a-si subaprecia adversarul. Campania a debutat, dupa preparative indelungate, in primavara lui 811, sub auspicii extrem de favorabile ; armata romee, condusa de Nikephor si de fiul sau Staurikios , a trecut hotarul Traciei si s-a indreptat fara precautie asupra capitalei bulgare. Basileul imprudent a respins ofertele disperate de pace ale lui Krum solicitand aceluia capitulare neconditionata. Capitala a fost distrusa si resedinta hanului incendiata. In urmarirea hanului, armata imperiala s-a aventurat in munti, dar tactica de gherila folosita de trupele tarului si-a demonstrat eficacitatea, armata bizantina fiind incercuita in pasul Varbitasi si masacrata pana la ultilmul om (26 iulie 811). Nikephor si intregul comandament au cazut eroic in lupta. Krum a repurtat o victorie memorabila. Suveranul bulgar a ordonat sa fie expus in varful unei sulite capul taiat al basileului, apoi a poruncit sa se faca din craniul „invincibilului” Nikephor o cupa pretioasa, montata in argint, cu care ciocnea la ospetele de la curte.

Razboiul a constituit un dezastru pentru Imperiu; prestigiul Imperiului primise o grava lovitura. De la Valens, cazut in 378 in lupta cu vizigotii, nici un alt imparat bizantin nu a cazut in mainile barbarilor. Domnia lui Nikephor I Genikos se sfarsea printr-o infrangere catastrofala, care a confirmat Bulgaria ca putere preeminenta in Balcani. Moartea celor doi imparati (Niciphor si Staurikios) a distrus vraja unui mit traditional al invincibilitatii imparatului bizantin.

Reglarea suscesiunii s-a facut in Constantinopol, in beneficiul curopalatului Mihail Rangabe[61], cumnatul defunctului imparat. Intr-o perioada de pericole exterioare, un interregn indelungat era pernicios, era necesara restabilirea unei situatii normale, solutie la care se va ajunge nu pe cai constitutionale, ci prin lovitura de stat. Domnia mediocrului Mihail I Rangabe (811-813) este marcata de insuccese militare ; Mihail s-a aratat incapabil de a organiza o rezistenta eficace impotriva armatelor bulgare sustinute de contingente militare avare.

Amenintarea bulgara in Balcani s-a amplificat. In primavara lui 812, Krum a invadat Tracia si a cucerit portul Develtos (Burgas), pe litoralul Marii Negre, a distrus fortareata si a deportat pe locuitori in tara sa. Orasele Anchialos, Berhoe, Provaton si Philippolis au fost abandonate de locuitori armatelor bulgare. Krum putea spera sa impuna termenii unui acord care sa asigure recunoasterea suveranitatii Bulgariei pagane si dreptul de a ocupa o pozitie echivalenta Bizantului. In octombrie 812, suveranul bulgar a facut oferte de pace, dictand conditiile sale sub forma ultimativa . Cand basileul a respins cu aroganta termenii pacii , Krum a asediat, cu ajutorul masinelor de asalt construite de un transfug bizantin, si ocupat portul Mesembria (inceputul lui noiembrie) . Consilierii imparatului erau divizati; o factiune, in frunte cu patriarhul Nikephor Marturisitorul (806-815), recomanda acceptarea termenilor armistitiului impusi de Krum, o alta, avandu-l in frunte pe staretul studitilor, Theodor, reclama conduita mai energica a razboiului. S-a impus punctul de vedere al factiunii favorabile razboiului. Batalia de la Versinikia (22 iunie 813), nu departe de actualul Adranopole, a fost decisa de retragerea precipitata a contingentelor din Asia Minora comandate de Leon Armeanul, strategul Anatolicilor, intr-un moment in care infrangerea bulgarilor parea inevitabila . Krum datoreaza aceasta victorie disensiunii comandantilor bizantini. Aceasta grava infrangere a imparatului ortodox a insemnat periclitarea pozitiei sale, destul de precare, pregatind calea reinvierii iconoclasmului.

Imperiul suferise o infrangere dezastruoasa in fata lui Krum, prestigiul Bizatului in Balcani fusese grav compromis. „Imparateasa cetatilor” este acum asediata de “noul Sennacherib” si vreme de cateva luni asteapta cu spaima un atac la fel de puternic precum cele doua asedii arabe anterioare. Aparitia dramatica a hoardelor bulgare, la 17 iulie 813 , la periferiile Constantinopolului a provocat teroare. Zidurile dinspre campie s-au dovedit a fi prea solide, iar tehnica lor de asediu rudimentara . In frustrarea lor, bizantinii au ignorat principiile diplomatiei si au incercat sa-l asasineze pe Krum, inaintea tratativelor oficiale cu imparatul Leon al V-lea Armeanul. Krum, desi ranit in timpul atacului, a reusit sa se salveze. Intr-un acces de furie, vindicativul han a devastat imprejurimile capitalei bizantine si a cucerit Adrianopolul. Conducatorul bulgar cucereste si distruge mai multe orase din Tracia Orientala si stramuta populatia locala in teritoriile sale de la nord de Dunare, „in Bulgaria trans-danubiana”. Ca un adevarat rege-preot, Krum organizeaza cateva ceremonialuri si sacrificii ostentativ pagane (μιαράς καί δαιμονιώδεις θυσίας )[70], exact in fata zidurilor bastionului crestinatatii rasaritene, insa in mijlocul pregatirilor moare subit, in imprejurari destul de stranii.

Moartea lui Krum (13 aprilie 814) a eliminat un pericol similar celui caruia Bizantul a trebuit sa-i faca fata in 626, in timpul asediului avarilor si slavilor ; disparea un adversar redutabil al Imperiului. Raportul de forte in Balcani era radical schimbat; vulnerabilitatea Bulgariei vreme de o jumatate de veac se dovedise tranzitorie; statul bulgar se afirma drept una din cele mai mari puteri miliatre europene. Dupa 814, initiativa bulgara in Balcani a fost paralizata de problema succesiunii monarhice. Criza care, in secolul al VIII-lea, subminase fundamentele statului bulgar, temporar stopata sub Kardam si Krum, a reizbucnit cu violenta. Dupa doua domnii efemere , Omurtag, un suveran remarcabil, s-a dedicat expansiunii puterii bulgare in nord-vest si consolidarii interne.

Haganul Omurtag a incheiat un tratat de pace cu Bizantul, in 814-815 sau 816-817[72]. Pacea pe treizeci de ani asigura Bulgariei avantaje substantiale si restabilirea frontierelor lui Tervel. . Frontiera dintre cele doua tari era delimitata de „marele Val” care strabatea nordul Traciei, de la Develtos la Burgas, langa Makrolidava. Solicitarile fundamentale ale bulgarilor, privind determinarea frontierei si schimbul de captivi, au fost satisfacute prin tratat. Pacea ratificata solemn va fi mentinuta scrupulos pana la sfarsitul veacului. Desi marea fortareata cucerita de Krum a fost restituita Imperiului, stabilirea hotarului acestuia in nordul Balcanilor era mai mult aparenta decat reala; Adrianopole si Mesembria, au fost fortificate dupa 815, insa distrugerea fortificatiilor cetatilor Serdica si Philippopolis constituia o incurajare constanta pentru statul bulgar de a avansa spre sud.

Cei „Treizeci de ani de Pace” incheiati de Omurtag cu Imperiul in jurul anului 816 au stabilit o relatie foarte stransa cu Bizantul, aceasta relatie a ramas pentru jumatatea de veac urmatoare o relatie tensionata si ambivalenta. Hanii, desi constienti de avantajele adoptarii civilizatiei bizantine[75], nu puteau uita ca erau priviti ca niste intrusi in Balcani, iar statul lor, daca nu putea fi suprimat, trebuia subordonat politic imparatului. Aristocratia bulgara privea Bizantul ca pe un adversar etern. Religia lor, o combinatie intre credinta intr-un zeu celest suprem, glorificarea razboiului si un cult al stramosilor, era pentru elitele politice un mijloc ce asigura mentinerea identitatii culturale si independentei. Aceasta atitudine ambigua fata de Bizant a stat la baza politicii lui Omurtag si a succesorilor sai.

Cele doua state, care incercasera sa se distruga reciproc, au renuntat, dupa 814, la campanii costisitoare impotriva celeilalte. Cele doua guverne, de la Constantinopol si de la Preslav, s-au angajat sa urmareasca pasnica coexistenta si reglementarea pasnica a litigiilor. Politica neagresiunii s-a mentinut peste trei decenii. De asemenea, politica coexistentei pasnice cu Bulgaria s-a dovedit fructuoasa pentru Imperiu; Bizantul si-a consolidat pozitiile pe frontul oriental. Stabilirea de raporturi pasnice cu Bulgaria au constituit premisele succeselor majore impotriva pericolului arab.

I.2. „Secolul de aur” al lui Simeon

Domnia lui Simeon (893-927), cel mai mare suveran al Bulgariei medievale, marcheaza apogeul primului tarat bulgar. Bulgaria obtine hegemonia politica si militara in Balcani, o extindere teritoriala maxima si o ascensiune culturala fara precedent prin proportii. La inceputul secolului al X-lea, amenintarea bulgara era mai redutabila ca niciodata. Teritorial, statul bulgar se intindea din regiunile de la Nord de Dunare pana la Balcani, spre Vest atingea muntii Pind. Realmente, prin fuziunea aproape completa intre elementul bulgar si elementul slav, Bulgaria forma un stat omogen unde puterea monarhica se dezvoltase puternic, in care convertirea la crestinism asigura unitatea de credinta, iar prin contactul cu Bizantul se atinsese o treapta inalta de civilizatie. Toate acestea dadeau suveranilor bulgari tentatia de a disputa Imperiului hegemonia Balcanilor.     

Pentru Bizant, secolul al IX-lea este unul remarcabil prin restabilirea cultului icoanelor, prin ascensiunea dinastiei macedonene, prin interesul manifestat fata de Antichitatea clasica, care s-a tradus in viata spirituala prin „Renasterea macedoneana”. Secolul al IX-lea asista la renasterea universalismului bizantin; este secolul care pune fundamentele „imperialismului” bizantin. Din motive comprehensibile, Bulgaria devine primul obiectiv al „imperialismului” bizantin.

Noul suveran crestin al bulgarilor, Simeon, este cel de-al treilea copil al lui Boris-Mihail, nascut in 864 a fost numit copilul pacii ”. A primit o stralucita educatie in Bizant la Scoala Superioara din palatul Magnaura; isi insusise cu sarguinta cultura bizantina, fiind poreclit admirativ, de catre preceptorii sai , „juma’ de grec” ( ήμίαργος ), din cauza abilitatii lui in „retorica lui Demostene si silogismele lui Aritotel”[77]. Simeon fusese destinat carierei ecleziastice; dupa 886, a intrat in monahism, s-a claustrat intr-o manastire din Pliska si a patronat activitatea culturala si literara, impreuna cu Naum, Kliment de Ohrida, Ioan Exarhul si alte personalitati de frunte ale tinerei biserici si culturi crestine. Evenimentele survenite in 893 au schimbat destinul novicelui Simeon si al intregii Bulgarii.

Dupa o perioada de pace, raporturile bizantino-bulgare au cunoscut o deteriorare.Daca pe durata domniei lui Boris, raporturile bulgaro-romee au functionat in limitele bunei vecinatati si ale coexistentei pasnice, odata cu succesiunea lui Simeon a fost inaugurata o noua serie a conflictelor militare cu Imperiul. Cu Simeon ( 893-927) se deschide o noua perioada a raporturilor bizantino-bulgare, caracterizata prin disputa indelungata pentru hegemonia in Balcani, pentru asigurarea independentei Bulgariei. Obiectivul primordial al politicii sale externe l-a constituit sustragerea dependentei fata de Bizant. Pe tronul de la Preslav s-a urcat un conducator ambitios si educat, profund cunoscator al ideologiei „imperialismului “ bizantin si al filozofiei politice a Romei de Rasarit.

Conflictul dintre Imperiu si Bulgaria este principalul subiect al istoriei Balcanilor din primul patrar al secolului al X-lea. Motivul imediat al primului razboi a fost de natura economica. Bizantul a adoptat masuri economice defavorabile regatului bulgar; in 894, doi negustori greci au obtinut monopolul comertului cu Bulgaria si, pentru a evita concurenta, au transferat antrepozitele comerciale de la Constantinopol la Thessalonic, ocazie cu care taxele vamale percepute pe comertul cu supusii tarului au fost substantial majorate. Simeon a adresat un protest imparatului Leon al VI-lea care a fost ignorat, speculantii beneficiind de protectia guvernului romeu dominat de Stylianos Zautzes. Simeon a interpretat acest act, care aducea grave prejudicii negustorilor bulgari, drept o insulta la adresa prestigiului politic al autoritatilor de la Preslav si l-a invocat drept casus belli. Suveranul bulgar a invadat teritoriul imperial, a infrant armata bizantina si a inaintat spre Constantinopol. La provocarea bizantina, Simeon a raspuns printr-un razboi fulgerator, care escaladeaza prin atragerea maghiarilor de partea bizantinilor .

Invadarea Traciei a reprezentat pentru Bizant o amenintare serioasa; Imperiul nu dispunea in Balcani de trupe suficiente, cele mai bune trupe ale imperiului fiind mobilizate impotriva arabilor. Diplomatia imperiala lanseaza un apel disperat triburilor nomade ale ungurilor[80], conduse de Arpad si Kurusanes, care locuiau in Atelkuz . Hoardele maghiare au raspuns apelului Bizantului, au trecut Dunarea cu ajutorul flotei bizantine, au invadat si devastat regiunile septentrionale ale Bulgariei. Bizantul a lansat o contraofensiva combinata bizantina; generalul Nikephor Phocas a ocupat frontiera meridionala, concomitent, Eustatios, drongarul flotei imperiale blocheaza gurile Dunarii. Avansarea pana la periferiile Preslavului, conjugata cu incursiunile devastatoare ale maghiarilor l-au obligat pe Simeon, incercuit la Silistra, sa incheie un armistiu cu Imperiul. Simeon a acceptat sa negocieze inainte ca existenta statului sa fie definitiv periclitata. Simeon a solicitat ajutorul cumplitilor pecenegi, vecinii din rasarit ai ungurilor, popor de razboinici nomazi care traia pe ambele maluri ale Niprului. Pecenegii au trecut in Basarabia si au ocupat asezarile ungurilor, care au fost deposedati de teritoriul lor si siliti sa migreze. S-au indreptat spre vest, au strabatut trecatorile Carpatilor si au ocupat Campia Panonica (896). Simeon reia ofensiva impotriva Bizantului si obtine o victorie decisiva asupra bizantinilor la Bulgarophygon (896), dupa ce anterior zdrobise pe maghiari. Bizantul s-a angajat, potrivit conditiilor pacii, sa plateasca subsidii anuale taratului bulgar. Tratatul din 896 restabilea situatia antebelica, dar era evident o pace formala, futila; razboiul se va relua inevitabil.

Tarul a exploatat un nou moment favorabil; renegatul grec Leon de Tripoli a condus, in 904, o expeditie initial indreptata impotriva Bizantului care a fost deturnata in directia Thesalonicului. Acest focar de cultura si important centru comercial a cazut dupa un asediu de trei zile, la 31 iulie 904 . Situatia precara a Bizantului a fost exploatata cu oportunism de Simeon si Imperiul a consimtit sa faca ajustari teritoriale in favoarea Bulgariei, frontiera bulgaro-romee fiind deplasata considerabil spre sud . Bizantul accepta o rectificare a frontierelor, care aducea granita bulgara la periferia Thessalonicului.

S-a sugerat de catre istoricii savanti [84] ca Simeon nu era partizanul unei solutii militare preconizate de partidul belicos. Simeon si Nicolae Mysticul (901-907 ; 912-925) par a fi exponentii factiunii care prefera prudenta si diplomatia unei politici agresive si aventuroase, care dorea revenirea la coexistenta pasnica ce ar fi permis ambelor state sa-si orienteze expansiunea in alte directii . Simeon a respectat cu strictete pacea din 896; in 907, cand cneazul de Kiev, Oleg, a organizat o expeditie de anvergura asupra Constantinopolului. In iulie 904, cand renegatul grec Leon de tripoli a ocupat Thessalonicul, Simeon, care avansase pana la cateva mile de oras, s-a lasat convins de Mystic sa nu atace orasul. Simeon si-a reprimat in cateva ocazii tentatia de interveni spre a exploata vulnerabilitatea Bizantului.

Situatia in Bizant a ajuns intr-un stadiu care parea a-i reclama interventia. La dificultatile politicii externe bizantine se adunau disensiunile intene consecutive tetragamiei lui Leon al VI-lea . Leon al VI-lea a sucombat la 12 mai 912. I-a succedat incapabilul si iresponsabil sau frate, Alexandru, a carui domnie a fost in unanimitate apreciata negativ. Odata cu succesiunea la tron a lui Alexandru, ostilitatile cu bulgarii au fost reluate.

Singura linie directoare a politicii externe a imparatului playboy a fost lichidarea mostenirii fratelui defunct, basilisa Zoe a fost internata in manastire, principalii demnitari au fost destituti. Imoralul si degeneratul autocrator intentiona sa-l detroneze si sa-l emasculeze pe minorul Constantin al VII-lea, insa anturajul l-a convins sa renunte la acest gand necugetat . In domeniul politicii externe, atitudinea iresponsabila a noului suveran a avut consecinte nefaste; a comis imprudenta de a refuza plata tributului la care se convenise prin tratatul parafat in 896, insultarea ambasadei bulgare delegate sa negocieze reinnoirea tratatului de pace a oferit lui Simeon prilejul de a relua ostilitatile.

La moartea [88] indolentului autocrator Alexandru (6 iunie 913), situatia era favorabila taratului bulgar. Pe durata minoratului imparatului legitim, maladivul Constantin al VII-lea, guvernarea a fost preluata de un consiliu de regenta prezidat de Nicolae Mysticul (fusese desemnat presedinte al consiliului de regenta de defunctul imparat). Situatia era ambigua; Mysticul, care avea de infruntat o opozitie, compusa din elemente loiale dinastiei coagulata in jurul imparatesei vaduve, Zoe, avea de infruntat fronda unei grupari aristocratice ostile minorului Constantin a carui nastere era scandaloasa si a carui incoronare era considerata invalida. Consiliul de regenta a reprimat rebeliunea lui Constantin Ducas.

Relatiile bulgaro-bizantine intra intr-o noua faza in 913, cand Simeon s-a implicat decisiv in lupta dinastica pentru coroana bizantina. Miza acestui al doilea razboi bizantino-bulgar era hegemonia in Balcani; Simeon lupta pentru intemeierea unui imperiu bulgaro-bizantin, un imperiu unic universal, care sa aiba pe Simeon ca basileus si Constantinopolul drept capitala. Bizantul a fost obligat sa-si apere impotriva lui Simeon rangul suveran in ierarhia statelor crestine. Totodata, Imperiul bizantin a ramas pentru statul bulgar modelul absolut pe care-l imita. Un print considerat barbar (semibarbar) proclama aspiratiile sale periculoase pentru Imperiu.

Simeon, ultragiat de defunctul basileu, in fruntea unei armate numeroase, a devastat Tracia fara a intalni o rezistenta semnificativa. Imperiul era incapabil sa riposteze. In august 913, Simeon a asediat Constantinopolul pe toata lungimea zidului dinspre campie, de la Cornul de Aur pana la Propontida. Din punct de vedere strategic, se afla in pozitia predecesorilor sai (Krum), incapabil sa strapunga zidurile inexpugnabile, nu dispunea de o flota, instrumentul necesar spre a o ataca dinspre mare. Tarul bulgar a fost silit sa negocieze. Presedintele consiliului de regenta, Nicolae, care intrupa pretentiile Imperiului la dominatia lumii, si-a asumat ca principala responsabilitate purtarea negocierilor cu Simeon. Patriarhul a fost imputernicit sa-i ofere concesii substantiale; detractorii Mysticului au criticat atitudinea concesiva a regentei; s-a sustinut ca regenta a capitulat in fata revendicarilor suveranului bulgar. Este evident ca, gratie diplomatiei Mysticului, un amestec ingenios de fermitate si moderatie, de intransigenta si compromis, prin aceste concesii se evitase pericolul bulgar .

Natura acestor concesii, niciodata explicate de autorii bizantini, pot fi deduse din derularea evenimentelor. Asigurand Bizantul de o pace durabila, lui Simeon i s-a promis ca una din fiicele sale se va casatori cu imparatul Constantin, si, cu aceasta ocazie, a fost incoronat ca „imparat al bulgarilor” (i s-a refuzat titlul de coimparat – imparat asociat). Cronicile bizantine nu relateaza nimic despre acordarea titlului de „imparat al Bulgarilor”[90]. Clauza matrimoniala a fost introdusa pentru a-l tenta pe tar, caruia i se sugerase ca statutul de basileopator (βασιλεοπάτωρ - socru al imparatului (functie creata in 888-889 pentru Stylianos Zautzes) ii va conferi o autoritate considerabila care i-ar permite sa influenteze viata politica a Imperiului. Desi cronicile bizantine nu ne spun nimic, despre proiectul unei casatorii intre minorul Constantin si o fiica a conducatorului bulgar ne informeaza o scrisoare a Mysticului (epistola din 921) si patriarhul melchit al Alexandriei, Eutihie (sau Said ibn Batriq) (933-940) .

Titlul de „ βασιεύς καί αύτοκράτωρ τών este departe de a implica statutul de egalitate cu „imparatul romeilor”. Acordarea acestui titlu suveranului bulgar si incoronarea lui Carol cel Mare constituiau doua afronturi aduse ideologiei imperiale bizantine. Simeon a plecat spre Constantinopol ca arhonte ( άρχων ) si a revenit in Prelavul Mare ca βασιλεύς sau „tar al bulgarilor”. Era o bresa in ideologia politica bizantina care nu recunostea decat un singur imparat. Incontestabil, acordarea titlului imperial suveranului bulgar a contribuit la augmentarea autoritatii conducatorului bulgar in propria-i tara si la cresterea prestigiului sau international.

Indiscutabil, suveranul bulgar era satisfacut de titlul ce-i fusese acordat. Inainte de a reveni in patrie, Simeon a avut o intalnire cordiala cu imparatul, asigurandu-l de intentiile sale pasnice.

Concesiile prin care se evitase primejdia bulgara au subminat pozitia regentei [92]; basilisa mama, Zoe, a preluat conducerea guvernului de regenta,  care a respins concesiile la care consimtise guvernul dominat de Mystic, noua regenta a denuntat acordul cu Simeon; proiectul aliantei matrimoniale a fost abandonat, se contesta insasi validitatea incoronorarii . Guvernul basilisei mama, Zoe a compromis ce realizase regenta prezidata de Nicolae. Politica sa intransigenta si belicoasa este responsabila de mai multe esecuri. Intre cele doua state izbucneste un conflict continuu pana in 927.

Simeon a aflat cu insatisfactie ca noul guvern al imparatesei Zoe Carbonopsina nu intentiona sa onoreze angajamentele precedentului, in consecinta, ostilitatile au fost reluate. Folosind inlaturarea de la putere a Mysticului drept pretext, bulgarii au atacat posesiunile balcanice ale Imperiului. In vara lui 915 a fost cucerit Adrianopolul. Augusta si intimii ei au incercat sa organizeze rezistenta, Tracia a fost devastata timp de doi ani. Guvernul imparatesei Zoe a recurs la diplomatie ; un diplomat cu experienta, Ioan Bogas, guvernatorul militar al cetatii Cherson, a fost trimis la pecenegi, spre a-i convinge sa invadeze Bulgaria. Zadarnic a incercat Simeon sa obtina sprijinul fostilor sai aliati din stepa .

Guvernul bizantin, decis sa elimine acest adversar redutabil, a mobilizat o armata numeroasa. Fortele terestre conduse de Leon Phocas au strabatut Tracia, iar o escadra comandata de marele drongar al flotei Roman Lecapenos a navigat pe Dunare pentru a-i trece pe auxiliarii pecenegi. Disensiunile din cadrul statului major bizantin au avut ca urmare retragerea ajutorului peceneg si esuarea intreprinderii. La 20 august 917, armata bizantina a fost surprinsa intr-o ambuscada la Anchialos, pe malul raului Acheloos si masacrata aproape in intregime. Bulgarii au trecut in Tracia si, in apropierea capitalei, la Katasyrtai, au repurtat o alta stralucita victorie. Hegemonia bulgara in Balcani este incontestabila.

Cand stirea despre dezastrul de la Anchialos a ajuns in capitala, patriarhul a adresat o noua epistola lui Simeon incercand sa-l convinga sa renunte la expeditia impotriva capitalei. Desi a condamnat politica de agresivitate fata de Bulgaria a guvernului precedent, patriarhul a afirmat cu fermitate ca, invadand teritoriul Imperiului si incercand sa obtina alianta pecenegilor, tarul era si el responsabil de declansarea conflictului. Simeon a adresat curtii bizantine un raspuns pe ton ofensator, acuzandu-l pe Nicolae de ignoranta. Insulta l-a determinat pe patriarh sa-i dea o lectie de istorie. Bulgarii, scria el, au fost sclavii avarilor si acum cauta sa domine pe cei care i-au eliberat convertindu-i .

Diplomatia bizantina a jucat o ultima carte, instigand impotriva lui Simeon pe printul Petru al Serbiei, cunoscut pentru loialitatea fata de Imperiu. Simeon a izbutit sa interpuna acestuia pe Mihail, print de Zachlumia, care l-a informat pe suveranul bulgar de proiectata expeditie impotriva-i. Reactia lui Simeon a fost prompta; a invadat Serbia si a luat captiv pe printul Petru care a fost tinut in detentie in Bulgaria (918)[96].

Pe durata urmatorilor cinci ani, Simeon a fost stapanul incontestabil al Balcanilor. Armatele sale invadau frecvent Tracia, patrund adanc pana in Thesalia, ajungand pana la Athena, atingand periferiile capitalei sau chiar asediind-o. Evolutiile de la curtea bizantina ingrijorau pe tar in cel mai inalt grad; evenimentele ce au urmat au sortit esecului aspiratiile suveranului bulgar. Amiralul Roman Lecapenos a preluat puterea in Bizant, in mai 919, si a reusit redresarea situatiei. Tronul bizantin era inaccesibil lui Samuel . Suveranul bulgar a solicitat iritat detronarea lui Roman in beneficiul sau. Simeon a purtat o bogata corespondenta cu Nicolae. Pe un ton conciliator, concesiv si ferm, demn sau amenintator, Mysticul raspunde epistolelor, condamnand violent politica agresiva a guvernului imparatesei Zoe, sugerand posibilitatea unei intrevederi intre cei doi suverani crestini. Pentru a-i tempera furia neputincioasa, Mysticul il asigura de disponibilitatea guvernului bizantin de a negocia, de a-i face importante concesii. Nicolae il implora sa puna capat varsarii de sange inutile intre doua popoare crestine, avertiza cu proiectarea unei uriase coalitii antibulgare a statelor din nord, ridicata de diplomatia imperiala impotriva turbulentului vecin, si oferea suveranului bulgar bani, vesminte de matase cu insemne ale functiei sale statale si teritorii apartinand Imperiului in schimbul pacii.

Simeon se autointituleaza „imperator al bulgarilor si romeilor” („βασιεύς τών Βουλγάρων καί ΄Ρωμαίων , iar scrisorile sale sunt insotite de sigilii cu legenda: „Simeon, in Hristos, basileu al bizantinilor” ( „basileu al romeilor” si „basileu pacificator” („είρηνοποιός βασιλεύς”). In ideologia statala bulgara se consolideaza titlul de „cezar” sau „tar”, similar celui roman de „imperator” si analog celui greco-bizantin de „βασιλεύς”[98].

In toamna lui 924, armata bulgara a amenintat pentru ultima data capitala. Simeon miza pe concursul flotei arabe a dinastiei Fatimizilor; in speranta de a cuceri „Noua Roma”, conducatorul bulgar negociase actiuni comune pe mare si uscat impreuna cu arabii (923). Diplomatia imperiala a dejucat alianta cu califul, Bizantul a evitat pericolul ce se contura, mituind in ultimul moment pe conducatorii arabi. Simeon a fost obligat sa negocieze, nedispunand de flota, convins de inexpugnabilitatea capitalei dinspre uscat. La solicitarea suveranului bulgar, Roman a acceptat o intalnire directa. Intrevederea a avut loc pe un dig special construit in Cornul de Aur. Roman, prudent si amabil a evitat sa-si ofenseze adversarul ; a admis ca acesta poate purta titlul de „βασι εύς τών Βουλγάρων”, dar a contestat ferm dreptul sau de a se intitula „βασιλεύς τών ρωμαιών”. Discursul lui Lecapenos, probabil compus de Mystic, avea menirea de a reaminti suveranului bulgar statutul si obligatiile sale[99].

La revenirea sa in patrie, frustrarea a izbucnit ( in iarna 924-925 s-a proclamat „imparat al bulgarilor si romeilor”). Roman Lecapenos a adresat alte trei epistole suveranului bulgar pe un ton autoritar si ferm. Termenii imparatului sunt expliciti: toate fortaretele care au apartinut Imperiului trebuie retrocedate, arogarea titlului de „basileu al romeilor” este o uzurpare groteasca , imparatul bizantin era indreptatit sa revendice titlul de „basileu al Bugariei”, intrucat permisese bulgarilor sa se aseze pe teritoriul bizantin. Basileul recunostea suveranului bulgar titlul acordat de regenta prezidata de Nicolae de „imparat” limitat la teritoriul bugar, iar numirea de „frate spiritual” (desi conform ideologiei politice bizantine, suveranul bulgar era doar „fiu spiritual”) indica un statut mai inalt al natiunii bulgare in Lumea Bizantina. Acest statut era tot subordonat, fratia spirituala nu insemna egalitate politica, ci afirmarea credintei comune.

Dupa 924, Simeon nu mai a invadat estul Thraciei. Printul sarb Zaharias, educat in Bizant, a fost numit conducator al tarii sale, catre 920-921. Infrant de partidul antibizantin, a petrecut trei ani intr-o temnita bulgareasca. Simeon i-a redat tronul. Simpatiile sale firesti pentru Bizant l-au determinat sa rupa relatiile cu cel care il instalase. Drept represalii, Simeon a devastat in doua campanii Serbia. Cand Zaharias s-a refugiat in Croatia, armatele sale au invadat acest teritoriu (926), dar au fost masacrate de regele croat[101], Tomislav. La 27 mai 927, Simeon a suferit un atac de cord.

Guvernul bizantin putea privi situatia in Balcani cu satisfactie. Bugaria era epuizata de intreprinderile lui Simeon, hegemonia in Balcani, disputata Imperiului de taratul bulgar, era deplin restabilita. Simeon nu si-a realizat visul sau imperial. Superioritatea militara bulgara a fost incontestabila, demonstrata de victoriile sale (Anchialos, 917), de anexarea de teritorii pana dincolo de Dyrrachion si Thesalonic si pana la golful Corint, sau de cucerirea unor orase bizantine importante (Adrianopolul, 923) si asedierea capitalei. Oprirea sub zidurile Constantinopolului a marcat ruina veleitatilor imperiale ale lui Simeon.

Ideile politice ale tarului Simeon, cat de radicale ar parea, nu sunt rezultatul „in oglinda” al universalismului bizantin. Aspiratiile exprima moralul ridicat al aristocratiei bulgare, rezultat al „visului imperial” al vechilor bulgari. Hegemonia politico-militara in Balcani si dezvoltarea culturala accentuata in timpul „tarului intelectual” duc la contestarea revendicarilor imperiale bizantine. Simeon respinge vehement dreptul exclusivitatii unui stat asupra altor popoare .

O analiza a conflictului lui Simeon cu Imperiul intereseaza intrucat reveleaza natura complicata a raporturilor Imperiului cu statele rasaritene. Un rol insemnat in acest conflict l-a jucat problema titlurilor. Revendicarea titlul imperial – initial limitat la tara al carei conducator era, ulterior extinzandu-se si asupra „romeilor” – de catre Simeon a fost principala cauza a razboiului. Reactia bizantina era fundamentata pe doctrina unei unice Comunitati Crestine, al carei centru era Constantinopolul, care cuprindea o ierarhie de natiuni subordonate care datorau Bizantului supunere ecleziastica si politica. Locul acordat fiecarei natiuni depindea de gradul in care-si insusise civilizatia bizantina, de puterea politica si potentialul militar pe care il detinea, de serviciile pe care le putea aduce Imperiului. Titlul de imparat ( basileus, imperator) desemna rangul subordonat cel mai inalt in Lumea Bizantina. Acest titlu fusese obtinut legal de Simeon in 913. Cand revendica titlul de basileus ( autocrator -„άυτοκράτωρ”) al romeilor, Simeon, un conducator al unei natiuni sobordonate, uzurpa privilegiile stapanului sau.

Relatiile lui Simeon cu Bizantul arata ca o tara se poate afla in conflict cu Imperiul si, concomitent, poate sa continue sa-si insuseasca roadele civilizatiei bizantine. Simeon copia[103] Bizantul si ii disputa hegemonia Balcanilor; ii invada teritoriile si, simultan, sustinea traducerea literaturii grecesti in limba slava. Aceasta situatie ambigua poate fi explicata prin natura aspiratiilor sale: nutrea visul incoronarii cu diadema succesorilor lui Constantin, dorea sa se identifice cu traditiile culturale ale Bizantului, cu atat mai mult cu cat era „juma’ de grec”. Era situatia paradoxala a conducatorilor unei tari care, insusindu-si trasaturile cele mai atractive ale civilizatiei bizantine, ajunge sa posede institutii care le copiaza pe cele bizantine (mimetism). Conducatorii acestei tari sunt interesati sa conserve si sa mareasca autonomia politica si culturala. Dificultatea consta in a concilia pretentia de universalitate a Bizantului si aspiratiile de independenta ale satelitilor sai.

Domnia lui Simeon este „secolul de aur” si pentru tanara cultura crestina. In istoria Bulgariei nu va mai fi atinsa niciodata o asemenea armonie intre un conducator educat, Mecena al culturii, si eforturile bisericii si ale elitei culturale. In cercul intelectual al lui Simeon intra sfantul Kliment de Ohrida, sfantul Naum, Cernorizet Hrabar [104], preotul Constantin (viitorul episcop de Preslav), presbiterul Grigorie, Ioan Exarhul si alti autori anonimi, a caror opera depaseste frontierele Bulgariei, pentru a deveni un tezaur literar pentru toti slavii ortodocsi. Operele sunt transcrise in Rusia, Serbia si in alte tari, iar influenta culturii slavone lasa urme adanci in culturile lor nationale.

La moartea lui Simeon, decadenta deja incepuse ; Bulgaria a incetat sa mai joace un rol activ in politica sud-est europeana. Pericolul bulgar se diminuase considerabil ; pariul suveranului bulgar la hegemonie universala daduse gres. Simeon este responsabil de epuizarea Bulgariei, de devastarea teritoriilor devastate, de ruinarea economiei si umilirea aristocratiei militare.

Dupa decesul lui Simeon, Bulgaria este obligata sa se multumeasca cu locul ce i-a fost desemnat, desi facuse importante achizitii; titlul de basileus (tar) pentru suveranul sau si rangul de patriarh pentru intaistatatorul Bisericii sale. Lui Simeon ii succede fiul sau mezin, Petru (27 mai 927 -30 ianuarie 969), rezultat din cea de-a doua casatorie. Tanarul tar il are regent si consilier intim pe unchiul sau, experimentatul kavghan Gheorghi Survusul (Soursouboullos). Dupa o actiune demonstrativa impotriva Bizantului incep negocierile si se incheie „pacea trainica”. Pretul pacii platit de Bizant era mariajul Mariei Lecapena cu tarul bulgar, recunoasterea titlului de basileu, acordarea statutului patriarhal Bisericii bulgare, obligatia achitarii unui tribut anual substantial.

Tratatul ar putea parea, la o analiza superficiala, satisfacator in cel mai inalt grad pentru succesorul lui Simeon. Tarului bulgar i se recunostea titlul de  „imparat al Bulgariei”, primea mana Mariei Lecapena, se accepta autocefalia Bisericii bulgare recunoscandu-se post factum, actul nelegitim al lui Simeon, prin care ridicase arhiepiscopul Bulgariei la rang de patriarh. Aceste concesii magulitoare nu trebuie sa ne induca in eroare; victoria diplomatica era a Imperiului. Pretinsa independenta a patriarhului bulgar nu era decat nominala, formala, in nici un caz efectiva. Bizantinii au insistat ca resedinta patriarhului bulgar sa fie transferata la Silistra, dorindu-se a se evita influenta nefasta a guvernului bulgar. Casatoria lui Petru cu Maria, fiica lui Christophoros Lecapenos, rebotezata Irina, ca simbol al pacii ce s-a dorit a fi durabil instituita, a sporit prestigiul international al Bulgariei. Sotia crestina a tarului va asigura influenta bizantina la curtea acestuia. Rangul desemnat de titlul de „basileu al Bulgariei” in ierarhia Lumii Bizantine era unul subordonat, ce incumba purtatorului obedienta fata de imparatul de la Constantinopol. Cel putin aceasta era teoria bizantina. Pozitia Bulgariei in cadrul Lumii Bizantine este reflectata de protocoalele „Cartii de Ceremonii” („De ceremoniis aulae bizantinae”), compilata de Constantin Porphirogenetul. In acest manual de ceremonii sunt indicate cu exactitate formulele de adresare consacrate conducatorilor straini. S-a demonstrat ca aceste formule de adresare corespund rangurilor purtatorilor lor in ierarhia internationala a statelor crestine. Conducatorul bulgar detine in aceasta lista un loc onorabil, superior conducatorilor statelor clientelare din Caucaz si popoarelor de la nord de Dunare (pecenegi, rusi, maghiari) dar inferior conducatorului franc si califului de Bagdad. Este semnificativ ca tarul bulgar apare intr-o lista ca „fiu al imparatului”, ceea ce echiveaza cu o retrogradare. Cand taratul nu mai reprezenta o amenintare, „fratia spirituala” acordata lui Simeon putea fi retrasa, fara ca Imperiul sa riste o reactie ostila . Petru trebuia sa fie satisfacut cu titlul de tar al Bulgariei, iar denumirea de „fiu spiritual” semnifica fara echivoc ca datora ascultare obsecvioasa Bizantului.

Un discurs [107] pronuntat in 927 la palat, probabil de Theodor Daphnopates , un inalt functionat, autor al epistolelor lui Roman catre Simeon, face aluzie la tratatul cu Bulgaria. Autorul a inserat un comentariu privind atitudinea fata de Bulgaria. Invocandu–se „comunitatea de dragoste frateasca si concordie” care leaga aceasta tara de Imperiu, se face aluzie la incoronarea din 913 ca  „imparat al bulgarilor” cu o „diadema improvizata”, este reprobata cu indignare  „rebeliunea si apostasia” celui care s-a facut responsabil de uzurparea titlului de „imparat al romeilor”. Daphnopates apreciaza diplomatia patriarhului Nicolae care „a tinut in frau pe acel porc mistret”, relateaza intrevederea dintre Roman si Simeon si-si exprima satisfactia ca prin acest tratat bulgarii nu mai sunt numiti barbari, deoarece Dumnezeu „a vindecat aceste parti din oikumeme carea erau desprinse si le-a adus in unitate si continuitate” .

Relatii amicale s-au stabilit intre cele doua state; taratul a asigurat Imperiului linistea la granita europeana contra incursiunilor maghiare si pecenege permitandu-i sa-si mobilizeze toate fortele in lupta contra arabilor. Pacea era in interesul ambelor parti daca tinem seama de epuizarea provocata de conflictul costisitor, aproape perpetuu, si de calamitatile naturale din 927 si din urmatorii ani.

I.3.1. Opera marilor uzurpatori

Catre jumatatea secolului al IX-lea, se parea ca pacea era durabil instituita. Regatul bulgar epuizat de intreprinderile lui Simeon, caruia Bizantul ii datora un tribut anual, a fost victima politicii expansioniste a imparatilor soldati, Nicephor Phocas (963-969) si Ioan Tzimiskes (969-976). „Secolul de aur” al Bulgariei putea fi considerat revolut. Dupa marile succese pe frontul oriental, Phocas parea decis sa suprime statul bulgar.

Tarul Petru a mostenit un regat epuizat, intreprinderile lui Simeon il consumasera. Petru a promovat o politica externa ambigua, care a oscilat intre mentinerea pacii cu Imperiul cu riscul de a suscita iritarea factiunii aristocratice ostile Bizantului si intreprinderi agresive hazardate cu consecinta dezastruoase. Influenta bizantina n-a fost niciodata mai profunda decat pe timpul domniei lui Petru. Domnia lui Petru, in absenta conflictelor externe, a avut de luptat impotriva mizeriei populatiei, a unei serii neintrerupte de proteste si revolte sociale, care au imbracat chiar haina unor doctrine eretice (bogomilismul).

Medievistii bulgari au incercat sa corecteze cunoscutul punct de vedere al istoriografiei mai vechi, care-l facea responsabil pe Simeon de ruinarea Bulgariei in urmarirea himerei imperiale, explicand astfel declinul Bulgariei in timpul domniei tarului Petru. Cercetatorii bulgari sustin ca Petru a mostenit un regat care constituia o coerenta si viabila putere militara, ca, in ciuda dificultatilor, Bulgaria, isi mentine teritoriul si armata sa redutabila .

Tratatul serveste tarului pentru consolidarea pozitiei in interior; impotriva-i exista o opozitie interna, care reproseaza tarului politica probizantina. In 928 si 930 sunt organizate tentative de lovituri de palat, conduse de fratii tarului, Ivan si Mihail[111]. In 931, sarbii, sprijiniti in secret de Bizant, inlatura suzeranitatea bulgara. Frontiera septentrionala a statului bulgar este amenintata de incursiuni maghiare succesive. Incursiunile maghiare din 934, 948, 958, 962 ii creeaza dificultati tarului Petru. Bizantul refuza sa acorde tarului sprijinul la care era obligat in virtutea tratatelor, iar Petru este obligat sa incheie un tratat de alianta cu conducatorii maghiarilor, prin care le pune la dispozitie teritoriul Bulgariei pentru raidurile impotriva capitalei bizantine. Acesta situatie alarmanta a permis Imperiului sa modifice termenii tratatului din octombrie 927. Dupa moartea sotiei bizantine a suveranului bulgar , Maria-Irina, Bizantul a impus ca doi fii ai lui Petru, Boris si Romanos, sa fie trimisi in Constantinopol ca ostatici; probabil tot atunci, Imperiul a impus Bulgariei sa interzica maghiarilor traversarea teritoriului sau in cursul incursiunile lor in Imperiu. Petru restabileste partial influenta politica bulgara in Serbia, care se obliga sa plateasca tribut suveranului bulgar. Efecte devastatoare a avut o invazie a cumplitilor pecenegi, provocata de cneazul rus Igor, in 944.

Raposand tarina Maria-Irina, tarul maniabil a fost privat de influenta pasnicei sale sotii si inceput sa fie controlat de partidul aristocratic belicos. In 966, se ajunge la o incordare a raporturilor bulgaro-bizantine. O ambasada bizantina a venit la Constantinopol pentru a solicita in avans achitarea „tributului obisnuit”. Actul nu a intentionat sa fie o provocare; se spera ca imparatul va ceda solicitarilor bulgare, cea mai mare parte a eforturilor sale concentrandu-se pe frontul oriental. Imparatul Nikephor al II-lea Phokas a refuzat ofensator sa plateasca tributul care se achita anual neintrerupt din 927 ; actul bulgarilor a fost considerat o insulta intolerabila. Audienta a fost una fara precedent in istoria etichetei imperiale, comparabila cu receptia insultatoare a lui Alexandru.

Episodul a subliniat pericolul bulgar ignorat de Imperiu pentru un secol; era evident ca, daca i se va permite sa se refaca, era lui Simeon al Bulgariei, cand imperiul lupta pentru existenta, ar fi putut reveni. Autoritatile imperiale au considerat ca se impune o riposta; s-a recurs la o campanie demonstrativa impotriva Bulgariei, campanie fara rezultate notabile, imparatul prudent nu a riscat sa se aventureze in Bulgaria. Nedorind sa riste inca un razboi costisitor, Bizantul i-a instigat impotriva Bulgariei pe rusii si varegii cneazului kievean Sviatoslav Igorevici, o metoda dictata de traditiile diplomatiei bizantine.

Petru a fost ingrozit de consecintele actului sau provocator a facut oferte insistente de pace . Tratativele cu rusii au continuat; ambasada imperiala trimisa la curtea rusa era condusa de patriciul Calocyras, fiul unui magistrat din Chersones, avea asupra lui o imensa suma de bani pentru mituirea conducatorului ei. Cautand o justificare pentru instigarea unor barbari asupra vecinilor sai crestini, Phokas a adresat in iunie 976, o epistola tarului, acuzandu-l ca incurajeaza sau ingaduie maghiarilor sa invadeze Imperiul. Bulgaria era vulnerabila, nu se putea opune raidurilor ungare. Replica lui Petru a fost nesatisfacatoare; „imparatul soldat” se putea considera exonerat de orice responsabilitate. In august 968, cneazul rus, dand curs invitatiei bizantine de a sprijini Imperiul in conflictul cu bulgarii, a debarcat surprinzator in Delta Dunarii (fara ajutorul bizantinilor, Rusia dispunea de o flota excelenta), a masacrat armata bulgara si a ocupat nordul tarii . La vestea acestei zdrobitoare infrangeri, tarul Petru a suferit un atac de apoplexie, in urma caruia nu s-a refacut niciodata complet; si s-a retras la manastire, unde moare in scurt timp (30 ianuarie 969) .

Bulgaria, aflata in plina anarhie, este cucerita rapid de cneazul rus, care se instaleaza la Preslav, capitala taratului; boierii ostili tarului Petru au pactizat cu cneazul rus. Intre 968-971, Bulgaria se aflǎ intr-o situatie extreme de grea, fiind supusǎ agresiunii cneazului kievean Sviatoslav si puternicei imixtiuni bizantine. Dupa moartea tarului Petru (30 ianuarie 969) fiul sau Boris preia tronul, dar nu este recunoscut de o mare parte a arisocratiei bulgare care-l spriina pe Sviatoslav. Boris al II-lea este un suveran mediocru, incapabil sa inoveze politica externa, incapabil sa organizaze defensiva in fata atacului iminent al rusilor lui Sviatoslav.

Situatia a provocat ingrijorarea guvernului bizantin; imparatul si-a dat seama ca lovitura sa diplomatica nu a avut efectul dorit. Calokyras, ambasadorul sau, s-a dovedit a fi un tradator care-l instiga pe Sviatoslav sa invadeze Balcanii, sperand sa obtina, cu asitenta militara bulgara, tronul de la Constantinopol, sau, mai probail, sa se instaleze la Cherson. In privinta printului din Kiev, evenimentele demonstrasera ca nu avea intentia sa joace rolul unui mercenar in slujba Imperiului. Ambitiile sale se concentrau acum in directia Balcanilor. Era evident ca nu considera incursiunea sa in Balcani o aventura militara trecatoare, ci dorea sa se instaleze durabil la Dunarea de Jos. Imparatul, constient ca diplomatia bizantina nascuse un adversar incontrolabil, a incheiat pace cu bulgarii.

Diplomatia bizantina i-a instigat impotriva cneazului Kievului pe pecenegi, fapt care-l obliga pe Sviatoslav sa se intoarca urgent in tara sa, pentru a despresura Kievul asediat de pecenegi inca din vara lui 969[118]. Cneaghina Olga a organizat defensiva. In timpul verii, cneaghina a decedat; nimic nu-l mai retinea la Kiev. In vara urmatoare, dupa ce ii invinsese pe pecenegi, Sviatoslav a revenit la Dunare si a lansat un atac devastator impreuna cu contingente ale pecenegilor si detasamente ale supusilor sai maghiari. Intreaga Bulgarie de la nord de Balcani a fost ocupata ; capitala Veliki (Marele) Preslav s-a predat, cneazul kievean a ajuns in posesia tezaurului regal si a intregii familii regale. Tarului Boris al II-lea ii este impusa o falsa alianta garantata de prizonieratul, in practica, al tarului si a celor mai importanti boieri, iar la Preslav este instalata o garnizoana rusa.

In 970, in alianta cu bulgarii, Sviatoslav trece Balcanii si ocupa Philippopolis (martie 970). La caderea iernii, rusii ocupasera intreaga Bulgarie Orientala pana la frontiera traca a Imperiului[119]. La Constantinopol, o revolutie de palat a adus la guvernare pe Ioan Tzimiskes, asasinul predecesorului sau, abil om de stat, cu mai putine scrupule decat predecesorul sau. Ioan a incercat sa negocieze cu Sviatoslav. O ambasada a oferit achitarea subsidiilor care fusesera sistate in momentul in care se incheiase alianta bulgaro-romee si a cerut evacuarea posesiunii legitime ale Imperiului, Bulgaria. Bizantul nu renuntase niciodata la teritoriul cedat lui Asparuch). Un al doilea mesaj conciliator a avut menirea de a temporiza.

Tratativele initiate de uzurpator, a carui pozitie in Constantinopol era inca precara, esueaza din cauza cererilor inacceptabile ale marelui cneaz care a cerut o uriasa rascumparare pentru prizonierii bizantini si pentru teritoriile pe care le detinea. Pretindea ca Imperiul sa sa cedeze intreg teritoriul european, inclusiv Constantinopolul, si sa transfere in Asia era ofensatoare .

Inaintarea rusilor spre Constantinopol se soldeaza cu o grava infrangere la Arcadiopolis in fata generalului Bardas Skleros, cumnatul basileului, care-l obliga pe Sviatoslav sa bata in retragere. Guvernul imperial nu era dornic sa continue o poltica defensiva in Tracia si sa se bizuie pe zidurile de necucerit ale capitalei. Imparatul prudent a dorit sa faca pregatiri minutioase inainte de a se aventura in Balcani. Intarzierea a fost mai mare decat a intentionat imparatul; armatele imperiale au trecut in Asia pentru a reprima rebeliunea lui Bardas Phocas, nepotul defunctului imparat. Catre toamna, raidurile rusilor catre Adrianopole au continuat, data fiind incompetenta crasa a guvernatorului Ioan Curcuas, varul imparatului.

Catre sfarsitul lui 972, revolta lui Phocas fiind reprimata, armata bizantina putea fi mobilizata pentru o campanie bulgara decisiva. Planul lui strategic, desi conventional, se baza pe elemente de surpriza si viteza. Armata terestra bine echipata si aprovizionata, condusa de cavaleria catafracta si sustinuta de o artilerie de asediu perfectionata, trebuia sa strabata Tracia si sa forteze trecatorile din Balcani inainte ca rusii sa le intareasca. Paralel, flota de mai bine de trei sute de corabii, unele inarmate cu „focul grecesc”, avea misiunea de a taia retragerea adversarului. Armata a patruns in Bulgaria prin defilerurile Balcanilor (pasul Veragava si altele), fara a intampina rezistenta, si a coborat in campie, unde a inconjurat Preslav (2 aprilie). Marele Preslav a fost ocupat dupa o lupta inversunata (3-7 aprilie). Ioan Tzimiskes a serbat Pastile in ruinele fumegande ale Marelui Preslav. Imparatul a ordonat refacerea fortificatiilor. Cetatea, redenumita Ioannopolis, va fi un oras provincial minor al Imperiului; doar ruinele sale aminteau trecutul glorios si prosper al Preslavului.

O ambasada imperiala a fost trimisa la Dristra facand o oferta de pace lui Sviatoslav, solicitand capitularea neconditionata. Imparatul a continuat urmarirea cneazului rus, care s-a retras in fuga spre Dunare; sub zidurile Silistrei are loc o alta confruntare eroica ; infrant, Sviatoslav s-a retras in spatele fortoficatiilor (23 aprilie). Dupa un asediu de trei luni, sustinut si de flota imperiala, fortele bizantine au respins orice incercare a asediatilor de a sparge incercuirea, marele cneaz accepta o noua batalie cu imparatul si sufera o alta infrangere zdrobitoare[122]. Sviatoslav primeste conditiile invingatorului in cadrul unui tratat solemn; renunta la orice pretentie asupra Bulgariei si evacueaza Dristra, restituie Bizantului prizonierii de razboi, promite sa nu atace posesiunile bizantine din Chersones si sa acorde asistenta militara imperiului. Cneazul a cerut, in schimb, sa le fie permis supravietuitorilor bataliei de la Dristra sa treca Dunarea si sa li se acorde ceva provizii soldatilor infometati. Moartea cneazului , ucis de pecenegii lui Kuria, la intoarcerea sa in statul kievean, inlatura un adversar incomod pentru Imperiu.

Bulgaria rasariteana de la Preslav pe Dunare pana la Theoderopolis, de la Philippopolis la Marele Zid pana la mare, este anexata Imperiului. Ioan Tzimiskes si-a celebrat triumful la Constantinopol . Imperiul razbunase ofensele lui Krum si Simeon.

In august 971, captivul tar Boris al II-lea este adus la Constantinopol si detronat; imparatul a fost generos fata de tarul detronat, i-a fost acordat titlul de magistru, care-i asigura un loc in aristocratia imperiala. Fratele sau, Romanos a fost emasculat, fara a fi cunoscute imprejurarile in care a fost capturat Romanos si facut eunuc. Independenta Bisericii bulgare a fost abolita, iar patriarhatul bulgar este desfiintat.



I.3.2. Samuel si „epopeea bulgar

Imperiul nu putea cuceri intreg teritoriul bulgar ; spera ca dreptul legitim al imperiului asupra provinciilor occidentale va fi confirmat. In ciuda succesului initial al ofensivei initiate de Bizant in estul Peninsulei, inaintarea bizantina a fost oprita in Macedonia de enigmatica tetrarhie a fiilor unui „comes” local.Intr-o parte din teritoriile vestice, statalitatea bulgara este mentinuta de „comitopuli”, fiii comitelui Nicola ; Bulgaria vestica a cautat sa-si prezerve independenta. La sfarsitul deceniului opt (976), fiii guvernatorului provinciei Macedonia au dat semnalul revoltei impotriva Imperiului, bulgarii inlatura autoritatea bizantina si trec la o contraofensiva decisiva. Este nesigur cum comitopulii au organizat un regat independent[126]. Destinul l-a avatajat pe Samuel; David, cel mai varstnic dintre „comitopuli”, este ucis la un loc numit „Stejarii frumosi”, intre Castoria si Prespa, in sudul extrem al regatului, de niste „vlahi calatori” . Probabil in 976, asediind Serres, Moise a fost ucis de o piatra ratacita. Aaron avea un temperament bland, pacifismul sau pecetluindu-i sfarsitul .

Profitand de razboaiele civile din Bizant, Samuel a fondat un imperiu bulgar agresiv, care avea centrul vital in Macedonia, unde se gaseau capitalele Prespa si Ohrida. La sfarsitul secolului, regatul lui Samuel cuprindea majoritatea posesiunilor „primului tarat” dintre Marea Neagra si cea Adriatica, la care se adaugau Serbia, pana la cursul inferior al Savei, Albania, sudul Macedoniei, Tesalia si Epirul. Tracia romee a devenit tinta atacurilor talharesti ale lui Samuel. Solia trimisa in 973 la curtea muribundului imparat german Otto I (rege intre 936-962, imparat intre 962-973) la Quedlinburg[129], demonstreaza ca taratul bulgar continua sa existe .

Imparatul Ioan Tzimiskes a parut dezinteresat de problemele din Bulgaria dupa victoria sa de la Dristra asupra lui Sviatoslav. Guvernul bizantin a realizat tardiv ca un numar important de bulgari necuceriti si agresivi isi afirmau independenta. La moartea lui Tzimiskes, Vasile al II-lea era nominal imparat de treisprezece ani, pana catre 985, pozitia sa la Constantinopol fiind destul de precara. Samuel, autentic om de stat[131], a profitat de aceasta oportunitate ce i se oferea.

Originea regatului lui Samuel a provocat o apriga dezbatere. Orice rol s-ar acorda elementelor locale „macedonene” in aceasta realizare, nu e nici o indoiala ca Samuel s-a identificat intentionat cu traditiile militare si religioase ale Imperiului lui Simeon si Petru. Continuitatea este evidenta: in ultimii ani ai secolului, in circumstante obscure Samuel s-a proclamat tar. Desi nu exista nici o dovada ca s-ar fi considerat mai mult decat „imparat al bulgarilor”, gestul sau a fost privit de Bizant ca un act de rebeliune.

Samuel nu s-a consolat cu ideea desfiintarii patriarhatului bulgar abolit de Ioan Tzimiskes. Pentru a adauga prestigiu si forta spirituala regatului sau, a restabilit patriarhatul[132]. Patriarhul Gavriil sau Germanus si-a avut resedinta la Sofia, mai tarziu la Vodena, transferat ulterior la Moglena si la Prespa. Succesorul sau, Philipp, si-a avut scaunul la Ohrida. Peregrinarile scaunului patriarhal coincid cu mutarile curtii lui Samuel. Dupa Sofia si Vodena, curtea s-a stabilit pentru un deceniu si jumatate la Prespa, iar putin dupa anul 1000, s-a transferat la Ohrida, orasul sfant patronat de sfintii Clement si Naum, centrul civilizatiei bulgare occidentale. Prezenta patriarhului bulgar sub controlul sau strict a consolidat pozitia lui Samuel.

In 978 ex-tarul Boris al II-lea si fratele sau Romanos au reusit sa evadaze din Constantinopol. Realizarile lui Samuel puteau fi ruinate de evadarea fiilor lui Petru. Receptia fostului suveran comporta dificultati, insa Boris, suspectat a fi spion al Bizantului, a fost ucis intr-un accident la granita. Eunucul Romanos a supravietuit. Cariera viitoare a lui Romanos este enigmatica; cea mai mare parte a cercetatorilor sustine ca Romanus a fost primit cu onoruri de catre Samuel, dar este putin probabil ca a fost recunoscut drept tar, un principiu cardinal interzicand unui emasculat sa stea pe tron . Recent, medievistii bulgari (P.Pavlov, I. Ianev, V. Zlatarski) au lansat o ipoteza care rastoarna aprecierile istoriografiei mai vechi ; desi eunuc, Romanus a fost recunoscut tar legitim, invocand drept argument faptul ca in anul 997, Samuel negocia supunerea sa imparatului bizantin, afland de decesul lui Romanos la Constantinopol (fusese capturat in 991) s-a proclamat tar. Dupa moartea lui Romanos, Samuel si-a insusit coroana de iure.

Samuel, asigurandu-si propriile posesiuni, s-a aventurat in agresiuni peste granita. Pe toata lungimea frontierei, in Tracia si Macedonia si pe coasta Adriatica, s-au intreprins raiduri distructive aproape fara intrerupere. Incepand cu 980, raidurile s-au concentrat catre orasul Larissa din Thesalia[135]. Capturarea Larissei a provocat indignare, a scandalizat oficialitatile bizantine si a alimentat anxietatea guvernului bizantin.

Cand situatia a permis, Vasile a declansat o energica o ofensiva diplomatica si militara impotriva regatului lui Samuel considerat inamicul cel mai pericilos pentru Imperiu[136]; distrugerea acestuia era principalul obiectiv al lui Vasile.

Prima mare contraofensiva bizantina a fost deceptionanta. In august 986, imparatul, decis sa suprime vecinul turbulent, a pornit spre inima Balcanilor, pe drumul roman prin Philippopolis[137]. Obiectivul principal al acestei prime intreprinderi balcanice a lui Vasile era Sardica (Sofia); capturarea ei ar fi putut preveni extinderea imperiului bulgar catre provinciile orientale. Samuel a revenit grabit din Thessalia, si impreuna cu Aaron si printul Romanos a incercat sa organizeze defensiva. Trupele imperiale au traversat raul Marita si prin „Poarta lui Traian” (pasul Kapulu Derbend, defileul Succi) au trecut in campia in care este situata Sofia; la sfarsitul lunii iulie, Vasile al II-lea se afla sub zidurile Sofiei. Imparatul si-a stabilit tabara in apropierea satului Stoponium pentru a astepta ariergarda. Concomitent, Samuel a ocupat muntii din apropierea cetatii. Un atac bulgar surprinzator a adus in posesia lui Samuel proviziile trupelor bizantine si dupa numai 20 de zile de asediu, imparatul descurajat a ordonat retragerea. Principalul motiv pentru abandonarea expeditiei ar fi faptul ca circulau zvonuri ingrijoratoare lansate de domesticul Occidentului, Contostephanus, privind pretinsa tradare si dezertare a rivalului sau, magistrul Leon Melissenos, caruia i se incredintase paza defileurilor . Zvonul ca armata bulgara controla pasurile balcanice a provocat panica si imparatul suspicios a ordonat retragerea, nedorind sa riste tronul ramanand in inima Bulgariei. In a doua zi a retragerii, marti, 17 august, cand a intrat in defileu, armata bizantina a fost surprinsa intr-o ambuscada; tactica de gherila a bulgarilor isi probase eficienta inca o data. Carnajul a fost teribil. Vasile s-a refugiat la Philippopolis, impreuna cu ramasitele armatei sale. Pe drum, a descoperit ca zvonul conspiratiei lui Melissenos este fals si ca acesta ii ramasese loial; perfidul conspirator Contostephanus a fost pedepsit exemplar. Strategia defectuoasa, atitudinea defetista a ofiterilor bizantini, defectiunea unor comandanti bizantini, sau toate conjugate, au provocat esuarea intreprinderii. Revenind in capitala, imparatul infrant a jurat sa razbune umilinta indurata.

Confruntat cu revolta aristocratiei latifundiare din Asia Minora (cronicarii bizantini mentioneaza revoltele aristocratiei centrifuge sub numele de „apostasiai”), precum cea a lui Bardas Sclerus si Bardas Phocas, infrant in 986 aproape de Poarta lui Traian, la sud de Serdica, Vasile nu a fost capabil sa previna expansiunea lui Samuel. Tarul bulgar a exploatat situatia favorabila creata prin rebeliunile generalilor scizionisti si a eliberat Bulgaria rasaritena, capturand vechile capitale Preslav, Pliska, Dristra.

Diverse surse orientale fac aluzie la o noua ofensiva in Balcani declansata prin 990 sau 991. Vasile a incercat sa-si ralieze suveranii celorlalte tari balcanice; a trimis suveranului croat Stefan Drzhislav insemnele regale, l-a numit eparh al cetatilor dalmate si i-a conferit titlul de patriciu. Este probabil sa fi intretinut raporturi similare cu printul Ioan Vladislav al Diocleei[139]. In primavara lui 991, imparatul a pornit catre Tesalonic. La sfarsitul lui februarie, a trecut prin Didymoticum, unde rebelul Bardas Sclerus se ratrasese. Vasile l-a invitat sa participe la campanie, Bardas a refuzat motivand starea precara a sanatatii sale, varsta sa inaintata si infirmitatea. Imparatul a ramas patru ani in Macedonia capturand foarte multe orase, demoland altele si stabilind garnizoane bizantine, s-a intors in capitala cu o mare cantitate de prada si prizonieri.

In timpul absentei sale de pe front, diversi generali de origine armeana au preluat comanda operatiunilor. Miscarile lui Samuel pe durata celor cinci ani sunt obscure. Probabil a ramas in munti, urmand vechea strategema bulgara a evitarii unui conflict decisiv, a organizarii unor ambuscade in pasurile Balcanilor. In 995, cand imparatul a fost convocat de probleme urgente in Orient[140], pericolul bulgar era usor atenuat. Comandant al Tesalonicului a fost numit Grigorie Taronites. Samuel a fost informat despre plecarea imparatului pe frontul oriental si a avansat spre Tesalonic. O armata condusa de Ashot, fiul lui Grigorie a fost surprinsa intr-o ambuscada si masacrata in cea mai mare parte. Ashot a fost luat captiv . Imprudentul Grigorie a cazut in cursa lui Samuel si a murit luptand eroic.

Profitand de absenta imparatului de pe frontul balcanic, Samuel, strapungand granita a lansat o expeditie pana in centrul Peloponesului, la Thermopylae si istmul Corint. Dupa moartea lui Grigorie Taronites, Vasile incredinteaza comanda operatiunilor impotriva bulgarilor unui general capabil, vestes-ul Nichiphor Uranos, care a venit cu intariri la Tessalonic in cursul anului 996. Cand se parea ca un atac bulgar este iminent, armata bulgara s-a retras catre nord ; Nichiphor l-a urmat pe Samuel in Peninsula si a resit sa captureze Larissa. In valea raului Spercheios, nu departe de Thermopile, Samuel este surprins de detasamentul condus de Nichiphor Uranos, care-i provoaca o infrangere sangeroasa, prada a fost recuperata iar prizonierii eliberati. Prezenta unui convoi greoi a redus manevrabilitatea armatei; incapacitatea de a renunta la captura le-a facut bulgarilor un deserviciu. Samuel, grav ranit, s-a salvat refugiindu-se in Epir, impreuna cu fiul sau, Gabriel Radomir. Invadatorii fiind respinsi din Grecia, Uranos s-a intors la Tesalonic in triumf[142].

Este dificila reconstituirea evenimentelor ulterioare. Scylitzes nu face decat referiri sumare. Este evident ca infrangerea aceasta nu a intrerupt ascensiunea lui Samuel. In anii urmatori, Samuel a capturat portul Dyrrachium , a invadat si anexat Rascia si Diocleea . Un alt obiectiv al ambitiilor lui Samuel era portul Tesalonic , aparat de fortareata Berhoe. Un locotenent al lui Samuel, Demetrius Polemarchius, a reusit printr-un tertip sa captureze fortareata Serbia (Selfidje) iar briganzii bulgari au ocupat coasta egeana.

Probabil trebuie plasata acum istoria relatata de Scylitzes despre Aaron, a carui atitudine pacifista nu era agreata de tar. Fratele varstnic al tarului a fost acuzat de complicitate cu Imperiul si executat impreuna cu toate familia sa (se spera evitarea unei rebeliuni)[146]. A supravietuit doar fiul sau, Ioan Vladislav, salvat de varul sau Gabriel Radomir. Samuel era tar necontestat . Stefan cel Sfant al Ungariei a facut oferta unei aliante cu Bulgaria, care urma sa fie intarita de o alianta matrimoniala care nu s-a realizat . Scylitzes pretinde ca mai multi dintre demnitarii europeni ai Imperiului si comandanti locali au conspirat impotriva lui Vasile .

Dupa anul 1000, Vasile al II-lea incepe cucerirea sistematica a teritoriilor bulgare. Razboiul a continuat in Balcani, Nichiphor Uranos conducand expeditii impotriva bulgarilor despre care nu suntem informati. In primavara lui 1001, Vasile a facut pace cu fatimizii pe frontul oriental, asa incat acum se putea dedica problemei bulgare ce domina politica externa bizantina de la instalarea pe sol balcanic a hoardei lui Asparuch (681). S-a declansat o ofensiva sistematica, imparatul a condus campanii anuale impotriva posesiunilor lui Samuel potrivit unui plan strategic ireprosabil de privare a adversarului de bazele sale vitale.

In 1001, prima dintre aceste campanii, a fost indreptata in directia Sofiei. La Philippopolis, imparatul a cantonat o puternica garnizoana condusa de patriciul Theodorocanus. Acesta, marsaluind prin Poarta lui Traian, a cucerit multe forturi din jurul Sofiei. In anul urmator, o armata numeroasa condusa de Theodorocanus si protospatharius Nichiphoros Xiphias, a fost trimisa pentru a cuceri districtele dintre Dunarea de Jos si Marea neagra, vechiul centru al Bulgariei. Manevra s-a dovedit inspirata, vechile capitale: Micul Preslav, Pliska, Marele Preslav, fiind cucerite si jefuite. Imparatul a asteptat langa Sofia sa intercepteze ajutoarele trimise de Samuel.

In 1003, Vasile a invadat Macedonia. Guvernatorul bulgar al Berhoei, Dobromir, s-a predat fara a opune rezistenta si a fost recompensat cu demnitatea de anthypatus. Imparatul a atacat Serbia, orasul era aparat de Niculitzes, care a opus o rezistenta curajoasa. Cetatea a capitulat, insa aparatorii au fost tratati cu generozitate. Niculitzes, care l-a acompaniat pe imparat la Constantinopol in vara lui 1003, a fost onorat cu oficiul de patriciu[150]. In urmatoarele luni, imparatul a refacut castrele distruse de bulgari si a cucerit alte cateva.

Dupa ce dominatia bizantina a fost restabilita in Macedonia, Vasile s-a indreptat spre nord, spre Vodena, cetate puternic fortificata, situata la marginea platoului macedonean. Generalul bulgar Draxan a opus o eroica rezistenta, dar a fost obligat sa se predea. Draxan a obtinut permisiunea de a rezida in Tesalonic, unde s-a casatorit cu o fiica a unui cleric local.

In 1004, Vasile parea decis sa incheie cucerirea Bulgariei danubiene. La inceputul anului, a asediat Vidinul, o importanta fortareata danubiana[151]. Samuel a incercat o curajoasoasa manevra de diversiune care aproape reusise sa-l determine pe imparat sa ridice asediul. La 15 august, cand cetatenii Adrianopolului sarbatoreau Adormirea Maicii Domnului, atacul bulgar surprinzator a creat panica. Incursiunea sa nu a salvat insa orasul, Vidinul predandu-se la inceputul lui septembrie. Imparatul s-a grabit spre sud sa-l surprinda pe tar in cursul retragerii dupa asediul Adrianopolelui. In apropiere de Skoplje (Usbuk), pe malul Vardarului, nu departe de Scoplje, Vasile a repurtat o victorie decisiva asupra lui Samuel . Vasile a asediat fortareata de la Pernik, aparata de cel mai capabil dintre generalii lui Samuel, Krakra. Acesta s-a dovedit incoruptibil si capabil, organizand defensiva eficient. Asediul a esuat si, iarna tarziu (1004), imparatul a revenit in capitala prin Philippopolis. Dupa un razboi neintrerupt de patru ani, adversarul pierduse mai mult de jumatate din teritoriul sau ; Imperiul isi demonstrase inca o data superioritatea. Eficacitatea strategiei bizantine, superioritatea evidenta a organizarii militare si dotarea armatelor bizantine au asigurat victoria Bizantului.

Istoria urmatorilor noua ani este obscura. Din 1006 incolo, se pare ca Imperiul a invadat anual Bulgaria. In 1009, Samuel este infrant langa o localitate numita Creta, probabil in jurul Tesalonicului. Armatele imperiale se apropiau de inima regatului sau; tarul isi pierdea pozitiile una dupa alta. Anii 1005-1014 pot fi caracterizati ca o perioada de lupte inversunate intre Samuel si Vasile, soldate cu victorii bizantine. Regiunea marilor lacuri, valea Strymonului, unde rezista Krakra, muntii Macedoniei Superioare si Albaniei, in fapt nucleul statului sau, raman inca sub controlul tarului. Samuel pierduse jumatatea orientala a imperiului sau, cu exceptia Sofiei si a catorva fortarete in jurul Pernik si a Melnik, pe versantii Rhodopilor. Campania a fost printre cele mai stralucite din istoria Bizantului.

Generalii si magistratii tarului bulgar defectau si isi ofereau serviciile Imperiului; tradarile se inmultisera. Anturajul tarului se dovedea coruptibil; fiica sa Miroslava si Ashot Taronitul au abadonat Dyrrachium si s-au refugiat in imperiu. Ashot a primit rangul de magistru, Miroslava a fost onorata cu rangul de „patriciana cu centura” („zostre patrikia”). Socrul lui Samuel, Ioan Chryselius, guvernatorul portului Dyrrachium, a oferit orasul trupelor imperiale in schimbul unei sume de bani si a titlului de patriciu pentru sine si pentru ambii sai fii[153].

Deznodamantul conflictului care trena din 986 a venit prin lupta de la Kimbalongos. In apropierea „palancilor”[154] din pasul Kimbalongos, la poalele muntelui Belasica, la 29 iulie 1014, a avut loc batalia decisiva. Krakra l-a informat pe tar ca imparatul trece anual prin pasul Kimbalongos sau Kleidion pentru a invada Bulgaria. Samuel a conceput un plan de a ocupa acest pas, iar intrarea in defileu a fost fortificata cu palisade. Un detasament condus de Nestoritsa urma sa creeze o diversiune langa Tesalonic care sa distraga atentia imparatului; strategul Theophylact Botaniates l-a infrant insa pe Nestoritsa si a facut jonctiunea cu trupele imperiale. Intrand in defileu, imparatul a ezitat la vederea fortoficatiilor, iar disperarea l-a cuprins dupa cateva atacuri inutile. Strategul Nichiphor Xiphias s-a oferit sa conduca un detasament care, traversezand padurea Balathistes (Sultana Planina actuala), sa cada in spatele armatei bulgare. Proiectul i s-a parut fezabil. Asadar, manevrand cu iscusinta, Vasile II a incercuit oastea bulgara dinspre flancuri, iar in spatele ei a cazut Nichiphor Xiphias, savarsind un mars indraznet prin trecatoare. Bulgarii nu au reusit sa rupa cercul katafraktilor ferecati in armuri de otel, iar cand au actionat catapultele romeilor, lupta s-a transformat intr-un macel, bulgarii fiind surprinsi si masacrati sau luati prizonieri .

Comandantii lui Samuel, in absenta tarului din mijlocul armatei[156], au luat decizia de a depune armele. Imparatul preacrestin al romeilor a poruncit ca fiecarui al o suta unulea prizonier sa i se scoata un ochi, iar celorlalti ambii. Supliciul a fost infaptuit si cincisprezece mii de orbi, in siruiri de cate o suta, conduse de calauze cu un singur ochi, au pornit spre tabara lui Samuel, cu orbitele nevazatoare insangerate. Natura pedepsei aplicate soldatilor luati prizonieri de razboi lasa de inteles ca bulgarii si tarul lor erau ferm socotiti de bizantini drept simplii razvratiti impotriva suveranului lor legitim, imparatul bizantin. Mutilarea celor patrusprezece mii de prizonieri, carora le aplica pedeapsa prevazuta de dreptul bizantin pentru lezmaiestate, ii aduce lui Vasile al II-lea porecla sinistra de „ingropatorul bulgarilor”. Cruzimea diabolica i-a asigurat notorietatea detestabila. Vazand venind acest cortegiu terifiant, tarul a facut o criza de apoplexie. Samuel a murit la 6 octombrie 1014 la resedinta sa de la Prespa (pe insula Sfantul Ahil de pe lacul Prespa, astazi pe teritoriul Greciei).

In nord, in districtul Rhodopilor occidentali, rezista eroic Krakra. Dupa ce a capturat castelul de la Matrucium, Botaniates a cazut intr-o ambuscada cu toti oamenii sai. Victoria s-a dovedit zadarnica, imparatul nu a profitat de victoria lui Botaniates si s-a retras la Mosynopolis, dupa ce anterior i se predase fortareata inexpugnabila de la Melnik.

In timpul lui Gabriel Radomir(1014-1015) si Ivan Vladislav (1015-1018), Bulgaria rezista tot mai greu presiunii bizantine, la care se adauga si luptele interne, epuizarea si defetismul in succesul continuarii rezistentei. Dupa moartea subita a lui Ivan Vladislav (februarie 1018), cea mai mare parte a aristocratiei bulgare, inclusiv tarina Maria si patriarhul David, capituleaza in fata lui Vasile II, care intra victorios in capitala Ohrida .

La sfarsitul anului 1018, aprigul Bulgarochton si-a condus catafraktii, pedestrimea grea si artileria de la Adrianopol spre capitala. Tarina Maria a iesit in intampinarea armatei cu cheile de la portile capitalei si vistierie[158]. Mostenitorul tronului, Presian al II-lea, si o parte a armatei continua lupta in muntii din Albania de astazi si in nord-vestul indepartat, cetatea Srem (astazi Sremska Mitrovica, Serbia). Generalul Constantin Diogenes a cucerit in 1019 Sirmium, ultimul focar de rezistenta al bulgarilor. Bulgaria a cadea in intregime sub sceptrul monarhilor bizantini pentru mai bine de un secol si jumatate.

Imediat ce cucerirea a fost completa, patriarhatul de Ohrida a fost retrogradat la cel de arhiepiscopat, cu sediul la Ohrida, subordonat direct imparatului, care si-a rezervat privilegiul de a numi arhiepiscopul. Sub dependenta arhiepiscopului de Ohrida se aflau toate episcopatele din teritoriile recent incorporate Imperiului, 24 de episcopate. Era restabilita situatia originara din 870, cand Bulgaria a primit arhiepiscopul sau autocefal ; titlul era identic –άρχιεπίσκοπος      βουλγαρίας. Autocefalia acordata insemna ca arhiepiscopul putea sa-si numeasca sufraganii, fara ca patriarhul constantinopolitan sa intervina. Patriarhul grec nu putea interveni in chestiunile numirilor de episcopi si nu putea ingera nici in afacerile interne ale arhiepiscopatului.

Considerat ca detinand temporar o posesiune inalienabila a Imperiului, taratul va fi anexat Bizantului. Puterea bulgara era anihilata si autoritatea bizantina era deplin restabilita. Dupa incheierea cuceririi taratului lui Samuel, Vasile al II-lea a dat o noua organizare administrativa teritoriilor recent incorporate Imperiului. Au fost organizate patru theme: Paristrion, cu sediul la Silistra, cuprinzand teritoriile dintre Dunare si Balcani; Bulgaria, cu capitala la Skoplje, avand ca nucleu Macedonia; Sirmium, pe Dunarea mijlocie, cu centrul la Sirmium; Dalmatia, pe coasta adriatica.

Dupa o rezistenta inversunata, taratul bulgar, care paruse multa vreme atotputernic si invincibil cade sub stapanirea bizantina, Statul intemeiat de Asparuch si bulgarii sai pe sol balcanic, care, sub Krum, Simeon sau Samuel, provocase Bizantul pentru hegemonia in Balcani, a sucombat. Biserica lui autonoma disparea si ea, iar teritoriile lui erau incorporate in structura administrativa a provinciilor Imperiului. Intreaga Peninsula Balcanica se afla in posesia sau sub dependenta Bizantului; Imperiul recuperase cea mai mare parte a provinciilor sale balcanice iar diversii conducatori ai sarbilor, bosniacilor si croatilor devin vasalii imparatului bizantin. In lupta dramatica cu Imperiul, Bulgaria a fost depasita din punct de vedere economic, demografic, militar, Bizantul beneficiind si de o conjunctura internationala favorabila.

II.2. Atitudinea hanilor pagani fata de ideea crestina

Inca inainte de instalarea protobulgarilor lui Asparuch pe sol balcanic detinem informatii despre convertiri sporadice ale demnitarilor protobulgari. Acceptarea crestinismului de catre acesti conducatori protobulgari este una nominala, fara consecinte pentru supusii lor pagani. Nu trebuie sa ne indoim ca, in pofida unor cazuri izolate de convertire in randul cercurilor conducatoare protobulgare, majoritatea protobulgarilor ramane fidela cultului pagan.

La inceputul secolului al VII-lea, in fruntea tribului onogurilor, apartinand grupului lingvistic bulgar, se afla Bat-Organ. In 619, acest puternic si autoritar stapanitor bulgar viziteaza Constantinopolul si incheie o alianta cu Bizantul. Distinsii oaspeti au fost primiti cu daruri, iar conducatorului lor i s-a acordat titlul de „patricios” al Imperiului Roman[159]. Conducatorul onogur, nepotul sau Kubrat si alti demnitari bulgari s-au convertit la crestinism ca „prieteni si aliati” ai imparatului Heraclios . Asertiunea cronicarului Ioan de Nikiu , potrivit careia „dupa ce a fost botezat cu botezul datator de viata, Kubrat i-a trecut pe toti barbarii si paganii prin virtutea sfantului botez” trebuie privita cu scepticism; acceptarea crestinismului de catre Kubrat este un act personal, fara consecinte pentru supusii sai in majoritate pagani.

Convertirea succesorului lui Asparuh, Tervel, este foarte probabila. Tervel a fost implicat in politica bizantina in 704 / 705, l-a adapostit pe imparatul detronat Justinian al II-lea si i-a oferit asitenta militara spre a-si recupera tronul. Justinian Rhinotmetos si-a exprimat gratitudinea fata de hanul bulgar, care a fost recompensat cu titlul de „caesar” (καίσαρ) si a primit de sotie o fiica a lui Rhinotmetos ; matrimoniul cu o printesa bizantina implica botezarea ca o conditie prealabila. Conducatorul bulgar este nominal crestin, desi exista controverse legate de data trecerii sale la crestinism . Telerig (772-777), fugind in exil, a primit o sotie bizantina din partea imparatului Leon Khazarul, casatoria acestui demnitar cu o printesa bizantina presupune primirea botezului .

Raspunsul Bizantului la superioritatea militara evidenta a bulgarilor a fost tentativa de a atasa Bulgaria imperiului prin legaturi culturale si religioase, prin progresiva penetrare a culturii grecesti si a credintei crestine. Era inaugurarea unei noi diplomatii care viza evanghelizarea acestei puteri si implicit subordonarea ei politica. Cand Bizantul a incercat sa-si impuna influenta politica printre tarile slave din Sud- Estul european pe calea presiunii militare si a propagandei crestine, statul bulgar a fost obligat , in propriul interes, sa consolideze paganismul si sa persecute crestinismul. Biserica bizantina devenise promotoarea influentei politice a Imperiului, iar crestinismul bizantin a fost privit cu suspiciune de catre aristocratia bulgara.

Campania anticrestina a debutat sub succesorii lui Krum. Apartenenta la crestinism era un delict pasibil de persecutii ; marturisirea adeziunii la ideea crestina era urmata invariabil de martiriu. Paganismul era pentru elitele politice un mijloc ce asigura mentinerea identitatii culturale si independentei Refractara se dovedea aristocratia bulgara atasata traditiilor ancestrale pagane si culturii de stepa. Atitudinea intransigenta a nobilimii militare protobulgare conservatoare este motivata religios si ideologic ; probabil mai multe dintre clanuri reclamau o origine divina si nu erau dispuse sa accepte superioritatea hanului, nici caracterul sacru al persoanei suveranului crestin.

Hanii mefienti si-au exprimat nelinistea fata de infiltrarea crestnismului prin persecutii violente. Sporirea sentimentului anticrestin s-a datorat suspiciunii ca aderentii crestini din hanat sunt implicati in actiuni suversive.

Paganismul bulgar, concurat de crestinism, s-a afirmat ca forta agresiva, violent anticrestina, chiar in vremea in care se afla in declin. Nici un tar, nici Asparuch si cei care i-au urmat, nu au putut impiedica caderea in desuetudine a vechii religii pagane bulgare.

Pe tronul de la Pliska s-au succedat tari care nutreau o ura teribila fata de crestinism si au declansat persecutii de amploare deosebita si tari care au manifestat o relativa clementa. Atitudinile de toleranta par sa fie motivate de oportunism. Politica religioasa a tarilor bulgari a oscilat intre ostilitate si toleranta dictata de ratiuni politice. Pe de alta parte, putinele informatii despre tratamentul aplicat crestinilor de catre suveranii bulgari ar putea fi colorate de isteria bizantina. 

Krum este posibil sa fi fost cat de tolerant a ingaduit situatia. Cuceririle hanului Krum (803-814) au adus o importanta populatie sub stapanire bulgar ; artizani si mestesugari au fost deportati in interiorul Bulgariei, chiar inalti functionari bizantini si ofiteri ai armatei au ramas, voluntar sau nu, pe teritoriul bulgar. Dupa ocuparea cetatii Adrianopole, principele bulgar a transferat populatia in Bulgaria, inclusiv pe episcopul metropolei Manuel. Acesti captivi crestini au desfasurat o intensa activitate misionara printre bulgari, facan numerosi prozeliti.

Tarul Omurtag, care nutrea un dispret nedisimulat fata de crestinism, a promovat o politica violent anticrestina. Succesul crestinismului in regatul sau il ingrijora din ratiuni politice. Considerand crestinismul un instrument subtil de propaganda din partea Imperiului, suveranul bulgar ii suspecta pe crestini de actinui subversive si spionaj in favoarea Imperiului.

Principalii agenti ai prozelitismului crestin erau miile de prizonieri pe care Krum ii adusese din cetatile bizantine ale Traciei si ii deportasera in Bulgaria. Captivii bizantini au propagat crestinismul inregistrand succese notabile printre slavii sedentari, facand probabil numeroase convertiri . Alarmat de aceasta evolutie, Omurtag a somat atat pe prozeliti cat si pe misionari sa abjure crestinismul si sa revina la cultul lor ancestral . Incercarile disperate de a-i determina sa apostasieze s-au lovit de refuzul categoric al acestora, multi au fost martirizati. Theophylact relateaza ca un captiv numit Cinnamon, de care hanul era foarte atasat, a fost arestat. Pentru atasamentul sau fata de crestinism si persistenta sa in credinta a fost intemnitat, ramanand in detentie pana la moartea suveranului bulgar . Persecutiile crestinilor au continuat ; cativa episcopi au fost martirizati, printre ei, Manuel, episcopul Adrianopolei , deportat in Bulgaria cand orasul se predase lui Krum.

Misionarismul crestin, care inregistra succese notabile printre paturile sociale umile, a castigat un membru al familiei suveranului bulgar. Cel mai ilustru prozelit crestin se crede ar fi fost fiul cel varstnic al lui Omurtag. Printul Enravotas-Baian, un inalt comandant militar, fusese convertit de un prizonier grec din Adrianopole, Cinnamon. Malamir (831-836) , fiul si succesorul lui Omurtag, a fost silit sa-si execute fratele. Crestinismul era asociat cu propaganda greaca, iar Malamir l-a suspectat pe fratele sau de tradare. Malamir l-a implorat pe fratele sau sa renunte la crestinism si sa adore zeii uranieni ai paleobulgarilor. Enravotas a refuzat cu obstinatie si a fost martirizat in jurul anului 849 .

Este cert ca adaosul „conducator divin”(ό έκ θεού άρχων)[169] la titulatura hanului Sublimului Han („κάννας ύβιγη”) nu poate fi invocat in favoarea convertirii sale la crestinism; purtarea acestui titlu nu implica acceptarea crestinismului, nu indica originea divina a puterii sale. Omurtag dezaproba crestinismul si a dezlantuit o violenta persecutie.Adoptarea intre titlurile tarului a termenului „conducator prin puterea lui Dumnezeu” nu are conotatii crestine, aceasta sintagma constituind dovada irefutabila a iradierii civilizatiei bizantine. Nu are conotatii crestine nici epitaful pe care Omurtag l-a sapat pe columna propriului sepulcru : „Omul moare, chiar daca traieste in chip nobil, si altul se naste. Si lasa-l pe acesta sa se nasca, avand grija de acest fapt, aminteste-i cine l-a facut. Numele printului este Omurtag, Sublimul Han, Dumnezeu i-a dat sa traiasca o suta de ani ”.

Informatiile noastre despre paganismul bulgar sunt lacunare. Este cert ca, in momentul in care Boris a acces pe tronul de la Pliska, paganismul bulgar se afla in declin.Traditiile protobulgare sociale si religioase cazusera in desuetudine, incapabile a se adapta vietii sedentare si unei economii predominant agricole. Politica represiva anticrestina a aristocratiei militare era sortitia esecului. Crestinismul reusise sa se infiltreze in toate straturile sociale.

Paganismul, oficial invins sub Boris-Mihail, a continuat sa supravietuiasca in cercurile aristocratice fidele idealurilor barbare. Rezistentele sale vor fi puternice, Boris-Mihail fiind obligat sa adopte masuri drastice impotriva aristocratiei pagane rebele. Renasterea paganismului si restaurarea riturilor ancestrale sub Vladimir va fi de scurta durata.

II.2. Crestinarea bulgarilor

„ Bulgaria a fost primul stat mare si bine organizat din Europa de Rasarit care a acceptat crestinismul bizantin”. D. Obolensky

„ Crestinarea bulgarilor, mai tarziu a rusilor, constituie incontestabil succesul cel mai notabil al unei politici care a permis Bizantului sa-si extinda influenta spirituala, artistica si politica asupra lumii slave, pe o arie ce depaseste cu mult frontierele Imperiului H. Ahrweiler[172]

Procesul de centralizare a statului si de cristalizare etnica, de crestere a prestigiului international si a puterii sale militare conduce, irevocabil, la acceptarea crestinismului de catre bulgari. Acest act de o importanta istorica majora, realizat de hanul Boris-Mihail (852-889), fiul lui Pressian I, va intregi caracterul etno-cultural al poporului bulgar. Crestinarea este rezultatul evolutiei interne a societatii bulgare si a principalelor forte sociale, in frunte cu suveranul, iar aderarea la invatatura lui Hristos este un proces firesc al schimbarilor sociale de amploare si al reformelor statale din secolul al IX-lea. Pe plan international, crestinarea consolideaza si legitimeaza prezenta puternica in Europa de Sud-Est a statului bulgar in plina formare.

Acceptarea crestinismului constituie punctul final al etnogenezei bulgare; convertirea a suprimat obstacolul de ordin religios si a adus unitatea spirituala [173]. Introducerea crestinismului ca religie oficiala facilitat formarea unei nationalitati comune. Religia crestina a proclamat o noua morala pentru toti subiectii statului, aceleasi norme de conduita in viata privata si sociala. Crestinismul a contribuit la atenuarea si stergerea diferentelor care persistau intre slavi si protobulgari, unindu-i definitiv intr-un singur popor pe bulgari, slavi si pe descendentii populatiei romanizate. Introducerea unui cod de legi („Lege pentru judecarea oamenilor”) compatibil cu moarala crestina a avut un rol unificator si a contribuit la sinteza protobulgaro-slava . Convertirea statului bulgar a fost complicata ulterior de lupta indelungata dintre Constantinopol si Roma pentru obtinerea suprematiei ecleziastice in zona.

Catre mijlocul veacului al IX-lea, convertirea devenise o necesitate istorica dictata de considerente de politica externa si interna, dezvoltarea ulterioara a statului bulgar era conditionata de convertirea sa. Bulgaria se vedea inconjurata de civilizatii penetrate de ideea crestina. Statele slave aderasera la noua religie si incepusera a juca rolul lor cel mai activ in viata internationala a Europei centrale, catre jumatatea secolului al IX-lea. Bulgaria, un stat consolidat, nu putea risca izolarea ; era evident ca, pentru a juca un oarecare rol in lume, Bulgaria trebuia sa devina crestina;

Boris a urmarit integrarea Bugariei in comunitatea statelor crestine cu tenacitate, in ciuda complicatiilor interne previzibile pe care aceasta intreprindere urma sa le depaseasca. Desi era evident ca introducerea religiei crestine va intampina rezistenta factiunii bulgarilor antibizantini, statul bulgar avea nevoie de Biserica care sa sanctioneze suveranitatea sa in relatiile internationale si sa consolideze autoritatea suveranului in interior. Convertirea tarului Boris si intemeierea Bisericii bulgare au contribuit implicit la consolidarea pozitiei hanului.

Interesele au impus orientarea catre Bizant, care in acesta epoca se afla in plin progres politic si cultural. Epoca iconoclasta trecuse, criza pavliciana si pericolul arab in bazinul egeean fusesera definitiv surmontate, pretentiile Bisericii Romei la suprematie in intreaga lume crestina nu erau acceptate. Bizantul a incercat sa-si impuna influenta politica printre tarile slave din Sud-Estul european pe calea presiunii militare si a propagandei crestine[175]. Biserica bizantina devenise promotoarea influentei politice a Imperiului, fiind gata sa sustina efortul expansionist care insemna implicit largirea jurisdictiei sale. Bizantul a trimis misiuni culturale la chazari si in Moravia Mare, a convertit pe bulgari si a crestinat pe rusi.

Pe plan intern, dupa o lunga perioda de pace cu Bizantul, statul bulgar, deplin consolidat politic si economic, sub domnia lui Omurtag si a succesorilor sai, isi extinsese granitele catre sud si sud-vest incorporand regiunile populate de slavi. Situatia interna inca nu era stabilizata, divergentele etnice nu erau depasite, procesul fuziunii intre slavi si protobulgari, initiat spontan, gratie teritoriului comun si intereselor economice identice, era franat de diferenta de religie, de moravuri si cutume ; lipsea coeziunea interna conferita de comunitatea de cultura si limba , de identitatea de credinta, cutume, rituri. Pe plan intern, chaganii erau incapabili sa reziste unei miscari spontane care antrena spiritele in aceasta directie. Rezistentele paganismului bulgar vor fi puternice. Aristocratia militara protobulgara, inca nedeplin asimilata, atasata cultului pagan, va opune o rezistenta previzibila pe care Boris o va zdrobi.

Suveranul bulgar a fost ferm in reprimarea rebeliunii magnatilor bulgari conservatori, rascoala care i-a periclitat tronul si viata. Vechiul paganism era legat de institutiile protobulgare desuete, de sistemul de clanuri pe care hanii au incercat sa-l inlature ; probabil mai multe dintre clanuri reclamau o origine divina si nu erau dispuse sa accepte superioritatea hanului . Crestinismul conferea imparatului din Constantinopol sacrosanctitate, iar Boris ravnea si el aceasta aura.

Sursele bizantine si cele latine dau marturie ca adoptarea crestinismului s-a facut in mai multe etape. Convertirea bulgarilor a fost pregatita lent. Numeroasele contacte ale printilor bulgari cu Imperiul bizantin, pe de o parte, cu Imperiul franc, pe de alta, i-au facut, putin cate putin, receptivi fata de ideea crestina. Contiguitatea cu Imperiul facea ca infiltrarea grecilor si difuziunea culturii bizantine si religiei crestine sa fie inevitabile[178].

Khaganul Boris ezita ; tentat sa adopte crestinismul, nu era dispus sa sacrifice forta si independenta statului bulgar. Paganismul, religia nationala, separa net Bulgaria de adversarul sau secular si constituia principala bariera impotriva penetrarii influentei bizantine crescande. Crestinarea insemna suprimarea acestui obstacol si echivala cu acceptarea penetrarii civilizatiei bizantine in Bulgaria. Acest om de stat remarcabil a intuit opozitia factiunii conservatoare a boierilor, care ramasese fidela traditiilor pagane ancestrale. Pentru a diminua aceasta opozitie, trebuia sa prezinte crestinismul ca avand un caracter national, sa convinga ca noua religie nu constituia un pericol pentru stat si ca adoptarea crestinismului nu periclita independenta sa politica. Pe de alta parte, Boris era decis sa negocieze intrarea Bulgariei in „familia de state crestine” cu conditia asigurarii independentei Bisericii bulgare. Forma concreta a credintei crestine care sa fie adoptata ii era indiferenta.

In 864, dupa ezitari si tergiversari, presat de conjunctura politica defavorabila, hanul bulgar, Boris, a fost obligat sa se adreseze Imperiului de Rasarit si sa impuna crestinismul ca singura religie oficiala a tarii sale. Suntem in dificultate incercand a reconstitui evenimentele cu exactitate. Relatarile analistilor contemporani bizantini si franci sunt succinte si confuze; convertirea bulgarilor nu-i intereseaza decat ca o chestiune secundara. Toate sursele istorice converg in a considera convertirea bulgarilor rezultatul imediat al campaniei bizantine din 863. Autorii bizantini din secolul al X-lea relateaza in maniere diferite convertirea bulgarilor. O prima grupa cuprinde pe continuatorul lui Gheorghe Monahul, pe Leon Grammaticus si Genesios. Primii doi autori plaseaza convertirea bulgarilor dupa atacul emirului de Melitene, Omar, probabil in cursul verii 863 . Lacunara este si relatarea lui Genesios, autorul cel mai apropiat de evenimentele pe care le relateaza, care asociaza convertirea hanului bulgar, al carui nume nu-l indica, cu domnia Theodorei. Genesios, ne informeaza ca, imediat dupa infrangerea emirului, suveranul bulgar a consimtit sa faca pace cu Bizantul si sa accepte crestinismul; in versiunea transmisa de Genesios convertirea bulgarilor succede triumfului asupra arabilor.

Din a doua grupa de autori fac parte Theophanes Continuatus, Skilitzes-Kedrenus si Zonaras, care ne furnizeaza informatii mai generale despre episodul convertirii. Theophanes Continuatus reproduce pasajul din Genesios relativ la convertirea bulgarilor, mentionand si numele hanului („Βώγωρις”). Simion Magister se plaseaza intre cele doua grupe, incercand sa concilieze diferitele versiuni . Continuatorul lui Theophanes, Skilitzes si Kedrenus, partial Simeon Magister, raporteaza convertirea bulgarilor la conflictul provocat de Boris cu Imperiul, pe durata guvernarii Theodorei.

Indicatia ca pe tronul bizantin se afla Theodora este esentiala; in locul defunctului Theophilos (829-842), a fost proclamata imparateasa regenta a minorului Mihail al III-lea, Theodora.(842-856)[181]. Guvernul impopular al regentei asistata de autoritarul logothet al dromului, Theoctistos, a fost rasturnat in 852 . Putem infera ca hanul bulgar conta pe un razboi intestin in Bizant, care sa-i permita obtinerea cedarii oficiale a regiunilor populate de slavi, incorporate statului medieval bulgar de catre hanul Pressian (Perssian) .

Skilitzes-Kedrenus adauga ca imparateasa „guverna impreuna cu fiul sau minor”[184], indicatie ce ne permite sa determinam cu aproximatie data acestui eveniment. Conflictul bizantino- bulgar a urmat revolutiei de palat care a rasturnat regimul Theodora- Theoctist si a permis lui Mihail III-lea sa preia puterea sub regenta mamei sale. Sursele bizantine nu precizeaza nici cauzele, nici anul declansarii conflictului. Conflictul s-a incheiat prin reinnoirea tratatului de pace. In stadiul actual al cercetarilor nu se pot stabili cu precizie stipulatiile acordului. Putem presupune ca este vorba despre o reinnoire a tratatului de pace negociat cu Bizantul de Omurtag. O clauza sigura a tratatului a fost schimbul de captivi ; potrivit termenilor acordului, conducatorul bulgar a eliberat pe monahul bizantin Theodor Kupharas, imparatesa a pus in libertate pe sora crestina a lui Boris, care, dupa revenirea in capitala bulgara, a continuat sa fie pedagogul crestin al hanului . Acest detaliu releva procesul penetratiei graduale a crestinismului in Bulgaria.

Este cert ca acordul de pace nu a reglementat toate problemele litigioase intre cele doua state. Daca intr-o oarecare masura interesele Bizantului si ale Bulgariei coincideau, aceste interese erau ireconciliabile in privinta chestiunilor teritoriale ; revendicarile teritoriale ale suveranului bulgar nu au fost satisfacute, teritorii apartinand de facto Bulgariei, penetrate de cultura bulgara, ramaneau sub autoritatea nominala a Imperiului.Bizantul nu a aceptat sa faca concesii teritoriale in schimbul privilegiului de a converti tanarul stat bulgar, desi autoritatea sa asupra teritoriilor revendicate era doar nominala. Violarea acestui tratat, care a ramas in vigoare pana catre 860, se explica prin nesatisfacerea revendicarilor teritoriale ale Bulgariei care l-a determinat pe Boris sa accepte propunerea unei aliante cu Imperiul franc.

Tratatul preliminar din 853 apare ca o etapa prealabila convertirii la crestinism. Intre Bulgaria pagana si Bizantul crestin s-au instaurat relatii pasnice care au facilitat penetratia si propagarea crestinismului.

Cu diferente minore, relatarile acestor trei cronicari se incheie cu convertirea la crestinism a lui Boris si a poporului bulgar. Zonaras a adaugat ca penuria alimentara, care facea ravagii in Bulgaria, l-a obligat pe suveran sa se converteasca . Dupa toata evidenta, Continuatorul lui Theophanes, Skilitzes – Kedrenus si Zonaras confunda evenimentele ce au avut loc in epoci diferite ; acesti cronicari raporteaza crestinarea bulgarilor la regenta Theodorei, sugerand ca acceptarea crestinismului ar urma rectificarilor teritoriale (cedarea Zagorei), desi acest eveniment a survenit dupa detronarea imparatesei-mama.

Trebuie sa ne multumim cu relatarile scriitorilor posteriori. Relatarea lui Simeon Magister, continuatorul lui Gheorghe Monahul, furnizeaza punctul de plecare pentru cercetarile ulterioare. Boris, convins ca se impune convertirea bulgarilor, temandu-se de reactia partidului antibizantin, intentiona sa recurga la franci pentru realizarea acestei opere. Preparativele convertirii au fost initiate in perioda ce a urmat venirii pe tron a lui Boris, dar nu s-a ajuns la un acord definitiv asupra convertirii; tratatul de pace din 853[188], incheiat cu Theodora, nu a rezolvat intr-o maniera satisfacatoare problema revendicarilor teritoriale ale suveranului bulgar. Pentru acesta ratiune, a initiat tratative cu Ludovic Germanicul, care conta pe concursul militar al Bulgariei pentru a contracara intreprinderile rebelului sau fiu, Carloman. Negocierile pentru proiectatul tratat au fost initiate in 860 si au trenat pana catre 862.

Alianta cu francii, desi se va revela ca fiind precara si fragila, a exercitat o oarecare presiune asupra politicii Imperiului care si-a dat seama de riscul la care se expunea prin pierderea unei Bulgarii aliate si ridicarea unui adversar redutabil. Nu cunoastem stipulatiile tratatului din 862, dar promisiunea suveranului bulgar de a accepta crestinismul de rit latin era una dintre clauzele acordului. Este evident ca in timpul negocierilor s-a discutat subiectul convertirii Bulgariei si ca suveranul bulgar a agreat ideea acceptarii crestinismului apusean ; o epistola a pontifului roman Nicolae din mai 864 este dovada peremptorie . Legatura dintre alianta bulgaro-germana si decizia suveranului de a se converti este incontestabila. Aceasta alianta poate fi considerata un moment preliminar crestinarii, dar de aceasta data, a orientat Bulgaria catre sfera de influenta a Bisericii Romei.

Proiectele lor au fost zadarnicite de evenimentele neprevazute care au survenit. Dupa ce a triumfat asupra arabilor si a asigurat frontierele orientale, Bizantul si-a putut indrepta atentia catre Balcani. Momentul era extrem de favorabil pentru Imperiu; armatele bulgare participau la campania impotriva lui Carloman si a Moraviei Mari. In Bulgaria, izbucnise o mare foamete , ceea ce a parut a fi interventia divinitatii, care l-a obligat pe Boris sa violeze teritoriul bizantin pentru a-si procura cele necesare pentru subzistenta. Violarea teritoriului Imperiului era o intreprindere dictata de necesitati, mentionata unanim de cronicarii bizantini.Guvernul bizantin urmarise cu anxietate negocierile printului bulgar cu Ludovic Germanicul si era decis sa profite de situatie.

Alianta bulgaro-germana constituia un real pericol pentru Bizant si posesiunile sale balcanice, perspectiva acceptarii influentei carolingiene si stabilirii controlului spiritual al Romei asupra Balcanilor fiind alarmanta. Pentru a mentine influenta bizantina in Bulgaria, Mihai si Bardas au proiectat o campanie combinata de amploare. Bulgaria, vulnerabila de pe urma privatiunilor, nu putea spera sa reziste proiectatei invazii bizantine. Simpla demonstratie militara a Imperiului l-a convins pe Boris sa negocieze inainte ca existenta statului sa fie iremediabil compromisa.

Boris a acceptat declansarea negocierilor de pace si a denuntat alianta cu Ludovic Germanicul. Cum adoptarea crestinismului era una din conditiile esentiale ale incheierii pacii, Boris s-a decis sa primeasca botezul. Bulgaria urma sa primeasca crestinismul de la greci si sa devina dependenta eclesiatic de Patriarhia din Constantinopol. Negocierile de pace s-au purtat in ultimele luni ale lui 863, iar negociatorii bulgari au fost botezati pana la sfarsitul tratativelor. Un delegat al patriarhului a celebrat ceremonia si Mihail al-III-lea insusi, reprezentat de un inalt functionat al Curtii, a fost nasul neofitului suveran bulgar .

Crestinarea Bulgariei a constituit prilejul unor rectificari teritoriale, Imperiul a acceptat rectificarea frontierei in favoarea Bulgariei. Cedarea Zagorei, „regiunea deserta si nepopulata dintre Sidera si Develtos”[193] disputata de cele doua state balcanice inca din vremea lui Krum, a parut a fi inevitabilul quid pro quo pentru obtinerea aderentei Bulgariei la Biserica Orientala. Intrarea Bulgariei in comunitatea statelor crestine era o necesitate primordiala a diplomatiei bizantine si merita orice concesie, chiar revizuirea frontierei in beneficiul statului bulgar. Bizantul a consimtit sa faca aceast sacrificiu teritorial ; succesul religios a satisfacut Imperiul in cel mai inalt grad. Mai mult, aceasta concesie parea ca va asigura mentinerea Bulgariei sub vasalitatea religioasa a patriarhatului bizantin.

Diferiti autori bizantini au incercat sa oculteze adevarul in relatarea evenimentelor si sa prezinte acceptarea crestinismului ca o initiativa pasnica ; insista asupra influentei exercitate de sora lui Boris sau acorda o atentie particulara dificultatilor generate de foamete. Theophylact, in „Istoria a celor cinsprezece martiri” atribuie aceasta inopinata convertire puternicei impresii pe care i-a creat-o o incercare care s-ar fi abatut asupra poporului sau, dar omite a spune explicit ca aceasta convertire a printului bulgar a fost impusa cu forta armelor. Genesios face o aluzie la o expeditie militara care ar fi precedat convertirea bulgarilor[194]. Theophanes Continuatus are o alta versiune : Boris, initiat in crestinism de catre monahul Theodor Kupharas si de catre o sora a sa, Maria , intr-un acces de disperare, a invocat pe Dumnezeul crestinilor. Dumnezeu a intervenit si hanul nu a ezitat sa se boteze. Aceasta relatare, preluata de Kedrenos, Skylitzes, Zonaras, pare suspecta. Istoria pictorului „romeu” Methodius , care a zugravit cu infricosator realism icoana „Judecatii finale” ce i-a produs suveranului bulgar o puternica impresie, pe care o gasim la Theophanes Continuatus si Kedrenos este confuza si inexacta. Simeon Magister are o versiune mai plauzibila : dupa convertirea sa a comandat pentru resedinta sa o icoana a Judecatii finale. Aceasta fervoare pentru religia crestina ar fi provocat reactia partidului pagan.

Decizia de a accepta botezul de la Biserica bizantina a constituit o surpriza ; in enciclica adresata patriarhilor orientali, Photios mentioneaza cu surprindere sincera acest eveniment ca „inopinat” . Boris a surprins pe bizantini prin impacienta de a primi botezul. Intentia de a imbratisa crestinismul se nascuse in sufletul printului, dar dorinta initiala era de a cauta ajutorul Bisericii Romane. Aceasta intentie era cunoscuta de bizantini, care l-au obligat sa renunte la prima sa decizie sub amenintarea unei invazii. Daca autorii bizantini vorbesc de o convertire neasteptata, surpriza lor a fost generata, nu de decizia lui Boris de a se converti, ci de aceea de a primi botezul din partea clerului constantinopolitan.

Botezul oficial la printului a declansat o puternica insurectie anticrestina in fond, de orientare anti-bizantina. Crestinarea hanatului are loc in conditiile unei opozitii inversunate a aristocratiei protobulgare preocupata sa-si mentine pozitia dominanta in stat, amenintata de noua ideologie unificatoare, care facea din han un suveran de origine divina, cu puteri teoretic nelimitate. Nobilimea militara protobulgara, fidela traditiilor pagane turanice, indignata de apostasia lui Boris, i-a adus printului acuzatia de a le fi dat o „lege rea” . Aceste tensiuni au atins apogeul in confruntarea dramatica dintre Boris si marile familii aristocratice protobulgare; viata suveranului a fost periclitata cand nobilimea din zece districte a impresurat resedinta regala de la Pliska. Om de stat fara scrupule, Boris a reprimat cu severitate rebeliunea magnatilor bulgari[198] : cincizeci si doua case nobiliare au fost exterminate . Boris a evitat noi agitatii reprimand doar aristocratia bulgara, organizatoare a rebeliunii, in timp ce participantii la insurectie recrutati dintre oamenii de conditie mijlocie au beneficiat de impunitate, opozitia lor fiind genuin religioasa.Suveranul bulgar „s-a convertit in intregime impreuna cu o mare parte a populatiei” .

Paganismul, oficial invins sub Boris-Mihail, a continuat sa supravietuiasca, in cercurile aristocratiei protobulgare fidela idealurilor barbare Traditia pagana a ramas profund inradacinata, desi diferenta dintre moravurile pagane si cele crestine era incomensurabila.Dupa reprimarea sangeroasa a insurgentei aristocratiei protobulgare conservatoare, agitatiile si revoltele impotriva crestinarii au continuat[201]. Crestinismul nu a reusit sa elimine definitiv vechiul paganism bulgar.

Autoritatile bizantine lucrau la consolidarea stapanirii lor asupra Bulgariei. Curand dupa botezul lui Boris, patriarhul Photios[202] a adresat o epistola „ilustrului si preaiubitul meu fiu”, Mihail, conducatorul bulgar (άρχων”), „cea mai stralucita podoaba a eforturilor mele” . Scrisoarea lui Photios este un document pretios si curios. Photios este un intelectual rafinat, un desavarsit retor si stilist. Epistola sa emana de aceste calitati. Intr-un limbaj abstract si savant, demonstrand superioritatea crestinismului fata de paganism si armonizand intelepciunea clasica cu morala si teologia ortodoxa, Photios face o expunere a articolelor de credinta definite de sinoadele ecumenice si zugraveste un portret ideal al conducatorului crestin .

Misiva, compusa integral in limba artificiala a scriitorilor bizantini, este o opera retorica ale carei calitati literare sunt incontestabile. Ca exercitiu literar al carui scop era de a epata, epistola este impresionanta, insa eruditia si talentul dialectic al savantului patriarh erau irosite. Boris, ale carui cunostinte de limba greaca erau lacunare, a cunoscut epistola dintr-o traducere bulgara, o traducere la randu-i imperfecta, datorita inexistentei unei terminologii crestine adecvate. Traducatorul epistolei s-a lovit de incapacitatea limbii bulgare de a exprima subtilitatile teologiei bizantine, subtilitati teologice care au devenit, in traducerea bulgara, si mai obscure iar sensul lor mai incomprehensibil pentru un neofit. Epistola lui Fotie era pentru un neofit inaccesibila prin continutul sau abstract si prin limbaj.

In pofida unor concesii superficiale facute susceptibilitatii si preocuparilor practice ale suveranului bulgar, epistola va fi provocat destinatarului deziluzie. Printul bulgar era interesat de probleme privind aplicarea practica a crestinismului in tara recent convertita si a cerut sfaturi practice. Patriarhul i-a raspuns de o maniera schematica si abstracta, neglijand complet intrebarile concrete ale suveranului bulgar. Eruditul Photios a uitat ca hanul neofit era preocupat de eticheta curtii sale. Boris se interesa daca, dupa convertire, purtarea pantalonilor, parte a costumului national, era indecenta, sau daca turbanul conta ca palarie, daca se putea arbora o coada de cal ca stindard in lupta, iar boierii sai intrebau daca poligamia contravenea religiei recent imbratisate. Abstractiile teologice nu-l puteau interesa pe suveranul bulgar. Boris a fost deceptionat ; epistola lui Fotie nu putea sa nu putea spera sa exercite o oarecare influenta asupra printului demonstrandu-i aceluia distanta insurmontabila intre bulgari si bizantini.

Convertirea bulgarilor a ridicat suveranului Boris–Mihail problema raporturilor dintre Biserica pe cale de a se forma si Patriarhia Ecumenica. Acceptand dependenta directa fata de Constantinopol a Bisericii Bulgariei, exista pericolul diminuarii suveranitatii sale statale.. Imperiul si Patriarhia considerau ca o ierarhie episcopala greaca putea stopa expansiunea bulgara periculoasa pentru Bizant.

Boris a urmarit cu tenacitate salvgardarea independentei politice a tarii pe care o vedea garantata prin obtinerea autonomiei religioase si instituirea si functionarea unei organizari ecleziastice autonome. Imediat dupa ce clerul grec a obtinut in Bulgaria un punct de sprijin, suveranul crestin al Bulgariei a fost convins ca Bizantul nu dorea nimic mai putin decat dominarea Bisericii bulgare. Revendicarea privind o ierarhie indigena autonoma nu a fost satisfacuta de catre Bizant, iar epistola lui Fotie nu oferea nici o garantie pentru autonomia ecleziastica.

Hanul bulgar nutrea sentimente ostile fata de bizantini si isi exprimase insatisfactia fata de penetrarea influentei bizantine. Boris se temea de intensificarea influentei bizantine in statul bulgar si il ingrijora faptul ca, in loc sa contribuie la unitatea nationala si spirituala a poporului bulgar, crestinismul putea deveni un mijloc de asigurare a dependentei politice fata de Bizant. Exista pericolul ca, in loc sa fie parte integranta a poporului bulgar, clerul bulgar sa fie un intermediar pentru penetrarea politica bizantina.

Boris a urmarit cu obstinatie proiectul organizarii unei ierarhii ecleziatice indigene libere de orice influenta straina. Organizarea unei Biserici bulgare nationale si independente n-a fost un capriciu al printului, ci o necesitate pentru existenta statului. Se adaugau la toate acestea diminuarea prestigiului Bisericii constantinopolitane[205] si al Imperiului de Rasarit, grav compromis de tetragamia „parintelui spiritual” al lui Boris.

Forma dependentei religioase propuse de Constantinopol l-a obligat pe Boris-Mihail sa se adreseze Bisericii romane si regatului Germaniei. Frustrat in planul sau de autonomie si ultragiat de greci care-l tratau ca pe un barbar, Boris a reluat negocierile cu Ludovic Germanicul in speranta ca Imperiul franc se va dovedi mai generos decat cel bizantin. Alianta cu bulgarii era pretioasa Imperiului franc. Schimbarea de orientare religioasa si politica a bulgarilor nu poate fi considerata o surpriza, datorita contactelor anterioare cu Occidentul european. Nu trebuie omisa circumstanta ca o parte a teritoriilor bulgare constituiau vechea dioceza romana Illyricum, pe care Leon III Isaurianul (717-741) o transferase sub jurisdictia patriarhatului bizantin. Roma nu incetase sa solicite retrocedarea Illyricului Oriental si Siciliei sub jurisdictia sa.

In vara lui 866, suveranul bulgar a trimis o ambasada la curtea lui Ludovic cel Pios de la Regensburg cerand misionari franci, si, concomitent la Roma, pentru a-i cere pontifului Nicolae (858-867) patriarh si preoti.Demersul demonstreaza obstinatia cu care Boris pretuia ideea independentei religiose si faptul ca ii era indiferent de unde o obtinea, mai ales ca schisma nu se consumase.Ambasada bulgara, incarcata cu cadouri, a sosit la Roma in august 866. Boris a prezentat pontifului roman o lunga lista cu intrebari care exprimau toate scrupulele sale. Romei. Papa Nicolae I, expresia tipica a absolutismului papal, pretindea jurisdictie spirituala asupra intregii crestinatati si restabilirea autoritatii scaunului pontifical in zonele balcanice anexate Bisericii din Constantinopol in secolul al-VII-lea, a intuit ca cel putin o parte importanta a acestui teritoriu se oferea din nou autoritatii papale.

Pontiful, dorea sa castige obedienta Bulgariei, a elaborat un raspuns la lista cu 106 intrebari adresate de suveranul bulgar, un document remarcabil si extrem de practic, exemplificand pretentia universalista a papalitatii, relevand originile conflictului dintre Biserica Bizantina si cea Apuseana asupra jurisdictiei Bisericii bulgare, o rivalitate pe care suveranul bulgar intentiona s-o exploateze pentru a augmenta independenta si statutul propriei sale biserici.

Analiza epistolei lui Nicolae permite precizarea metodelor folosite de misionarii bizantini, care trezeau in mintea lui Boris indoieli. Intrebarile lui Boris ilustreaza tensiunile produse in viata sociala si politica de conflictul etosului pagan si doctrinei crestine. Traditia pagana ramasese profund inradacinata iar diferenta dintre moravurile pagane si cele crestine era incomensurabila. Putem deduce din raspunsurile papei rezerva si indignarea lui Boris fata de anumite reguli de conduita pe care misionarii bizantini incercau sa le impuna supusilor sai recent convertiti, resentimentul fata de ingerinta clerului grec in viata politica si constiinta ca pretentia de suprematie a patriarhului bizantin ii subminase proiectul sau de a asigura autonomia Bisericii bulgare.

Intrebarile sale releva interesul sale fata de probleme generate de adoptarea crestinismului, de impactul produs de crestinism asupra unei societati in mare masura pagana si asupra institutiilor traditionale ale bulgarilor. Multe dintre aceste dificultati aparusera ca rezultat al iradierii civilizatiei bizantine in Bulgaria. Epistola pontifului roman sugereaza preocuparea elitelor politice bulgare pentru concilierea crestinismului cu traditiile societatii lor militariste ce cultiva virtutile militare si glorifica eroismul probat in campanie.

Unele din intrebarile suveranului bulgar sunt triviale, multe ar surprinde pe cititorul modern prin banalitatea lor excesiva, prin frivolitatea lor ; nu vizau teologia si dogma, ci priveau conduita. Intrebarile lui despre „cati patriarhi adevarati exista” si cea cu privire la cine ocupa in crestinatate locul al doilea au avut raspunsuri previzibile. Daca a confirmat teoria greceasca a pentarhiei, pontiful roman a contestat vehement pozitia a doua revendicata de clerul bizantin in ierarhia scaunelor „apostolice”, invocand argumentul ca nu este ctitorie apostolica si afirmand categoric ca detine scaunul episcopal exclusiv din ratiuni politice. Cea de-a treia intrebare cu privire la problemele jurisdictionale vizeaza legitimitatea pretentiei lor ca sfantul mir se produce numai in Imperiul lor si de aici este distribuit in lumea larga.

Multe din intrebarile sale releva dezaprobarea fata de regulile ritualice crestine; pontiful a fost chestionat in legatura cu durata postului, daca relatiile sexuale sunt permise duminica, daca trebuie sa primeasca euharistia zilnic in Postul Mare, daca o femeie are obligatia de a-si acoperi capul in biserica. Biserica Latina si cea Bizantina erau extrem de ritualiste (Biserica Latina mai putin ritualista), iar diferenta dintre rituri si disciplina ecleziastica ce diviza si ea cele doua biserici sporeau confuzia lui Boris. I-a adresat intrebari papei asupra situatiilor in care se ivesc contradictii intre preceptele crestine si imperativele purtarii razboiului cu eficienta.

Suveranul bulgar l-a chestionat despre inerenta contradictie intre preceptul crestin de caritate si obligatia unui suveran de a nu tolera abaterile supusilor sai, in scopul unei guvernari eficiente, despre permisiunea de a folosi tortura pentru a obtine marturisirea, despre dreptul unui scelerat de a primi dreptul de azil intr-o biserica, despre sanctionarea dezertarii, despre posibilitatea comutarii pedepsei cu moartea. Se intrezarea intrebarea despre compatibilitatea dreptului penal, cu sistemul sau de sanctiuni, cu etica crestina. Papa ii recomanda atenuarea pedepselor, concilierea justitiei cu caritatea cresina, dar a dezaprobat vehement folosirea torturii pentru obtinerea confesiunii. Pontiful a condamnat tratamentul aplicat impostorului grec care se deghizase in preot si a sustinut dreptul de azil al bisericilor, cerand insistent ca paricizii sau fratricizii care cauta refugiu in biserici sa fie tratati cu clementa. In ochii crestinului medieval crima este mai putin grava decat bigamia, omuciderea pare a fi o mai pardonabila infractiune decat monstruosul pacat al bigamiei ; bulgarilor li se comanda, nu cum s-ar fi putut astepta la uciderea bigamilor, ci convingerea lor sa-si repudieze cea de-a doua sotie si sa faca penitenta impusa de Biserica.

Pontiful insista asupra observarii posturilor Bisericii, obligatiei de a serba duminica prin repaus, dezaproba cateva tabuuri pe care misionarii greci incercasera sa le introduca      ( interzicerea imbaierii in zilele de miercuri si vineri). Nicolae insista asupra adoptarii crucii ca stindard militar care sa se substituie cozii de cal si interzice practica superstitiilor pagane si juramantul razboinicilor pe sabie. Nicolae interzice bulgarilor sa consulte augurii inaintea unor campanii militare si ii roaga sa se pregateasca de lupta rostind rugaciuni.

Papa a declarat in epistola adresata khaganului fara valoare si superflue institutiile si obiceiurile pe care clerul grec incerca a le institui. Pontiful a dezaprobat categoric atitudinea clerului bizantin care a facut presiuni si a obtinut executarea supravietuitorilor rascoalei anticrestine. Se ridica acut problema atitudinii unui stat crestin fata de aderentii altei religii decat cea oficiala; suveranul bulgar il intreba pe pontif despre tratamentul recomandat a fi aplicat inchinatorilor la idoli. Recomandarea papei era sa se foloseasca metode de persuasiune, sa nu se foloseasca violenta si coercitia, convertirea trebuia sa fie benevola. In cazul in care acestea esuau, urma interdictia contactelor sociale cu paganii. Nicolae face o distinctie neta intre adoratorii idolilor care refuza sa accepte crestinismul si apostatii care s-au botezat si au cazut in necredinta . Atitudinea fata de apostati trebuia sa fie intransigenta.

Este evident contrastul frapant intre cele doua misive. Niciodata reprezentantii celor doua Biserici, occidentala si orientala, nu s-au plasat intr-un dezacord net si n-au marcat mai pronuntat diferentele fundamentale care separa cele doua Biserici. Misiva eruditului Photios, o mostra de limba ingrijita, este plina de consideratii teologice si morale asupra datoriilor printului crestin (τί έστίν έργον άρχοντος . Scrisoarea pontifului nu vizeaza perfectiunea literara, dar raspunde mai bine nevoilor destinatarului.

Pontificele roman a evitat cu diplomatie solicitarea instituirii patriarhatului bulgar si i-a recomandat sa se multumeasca temporar cu un arhiepiscop, dar nu s-a angajat printr-o promisiune formala. Rezultatul acestei epistole nu s-a lasat asteptat ; Boris a expulzat toti misionarii bizantini din Bulgaria. Unul din succesele remarcabile ale politicii pontificale coincidea cu afrontul cel mai mare adus Bizantului si patriarhului sau: expulzarea clerului grec din Bulgaria.

Roma a intuit avantajele care izvorau din aceasta neasteptata victorie. Pontiful a initiat actiunea de evanghelizare in Bulgaria, ai carei principalii sustinatori au fost episcopii Formosus de Porto si Paul de Papulonia. Boris a primit cu mare cǎldurǎ misiunea papalǎ sositǎ in Bulgaria la sfarsitul anului 866, a fost entuziasmat de activitatea misionara a Romei si i-a sprijinit pe misionarii latini zelosi in eforturile lor. Conducatorul bulgar a jurat fidelitate scaunului episcopal al Sfantului Petru . Boris a gasit in Formosus de Porto , un om remarcabil, pe al carui sprijin conta in organizarea unei Biserici independente, astfel incat sa rivalizeze cu vecinii sai bizantini. In ciuda afirmarii atasamentului fata de Scaunul lui Petru, Boris n-a renuntat niciodata la visul sau : organizarea unei Biserici autonome cu rangul de patriarhat. Mentinerea controlului Romei in aceasta indepartata provincie ecleziastica era dificila. Autoritǎtile bizantine nu s-au consolat cu infiltrarea influentelor romane si carolingiene in Balcani si au depus eforturi sustinute pentru neutralizarea si eliminarea inrauririi Bisericii romane in Peninsula Balcanica.

Reactia guvernului bizantin a fost energicǎ, toate resursele diplomatiei Imperiului puse in actiune pentru aducerea Bulgariei in turma credinciosilor, neputandu-si permite sa aiba in imediata sa contiguitate un stat, o Biserica si un popor, legati intr-o maniera politica de Occidentul european si dependenti din punct de vedere ecleziatic de Roma.

In primǎvara anului urmǎtor, patriarhul Photios a adresat o enciclicǎ patriarhilor orientali, continutul ei fiind dedicat in ceea mai mare parte evenimentelor recente din Bulgaria. Dupǎ ce a fǎcut aluzie la prima convertire, cand acesta natiune barbara „a renuntat la demonii lor ancestrali si la orgii”, el a dezlǎntuit un val de retoricǎ pasionalǎ pe tema recentei lor apostazii. I-a calificat pe misionarii latini care activau in Bulgaria oameni „lipsiti de curcenicie si blestemati” si i-a comparat cu un pericol teribil, cu o grindinǎ violentǎ si cu un porc mistret care calcǎ in picioare viile Domnului. Patriarhul a enumerat obiceiurile cele mai dezonorante si a insirat invataturile eterodoxe impuse nefericitilor bulgari de cǎtre latinii perversi, incriminand obiceiul de a posti samb ta, de a scurta postul cu o saptamana, de a condamna casatoria clericilor si a insistat asupra faptului ca numai episcopul poate administra taina confirmarii. Unele din aceste deosebiri, care vor deveni probleme controversate, pareau a avea o importanta minora insa Photios avertizeaza pe ceilalti patriarhi orientali ca „cea mai mica neglijare a traditiilor duce la nesupunerea totala fata de dogma”. Patriarhul incrimineaza propagarea dogmei „dublei purcederi a Sfantului Duh” (adaosul filioque), care era o inovatie eterodoxa si erezie absoluta ce introduce doua principii in Treime si dizolva monarhia Tatalui. Photios ii asigura pe colegii sai rasariteni ca va face eforturi pentru a readuce Biserica Bulgara la ortodoxie si ii indemna sa trimita reprezentanti la sinodul ce avea sa se tina la Constantinopol pentru a condamna erorile latine.

Rivalitatea pentru jurisdictia bulgarilor are are rolul de catalizator al contradictiilor dintre cele doua centre ecleziatice. Inca din 863, cand papa a incercat sa-si impuna suveranitatea asupra Bisericii orientale jurisdictia asupra tuturor crestinilor din Rasarit, intre ele exista o stare limpede de schisma. Hotararile papei au fost ignorate de Constantinopol si un sinod, convocat in 867 la initiativa lui Photios, prezidat de imparat, l-a destituit si excomunicat pe Nicolae I, condamnand filioque si alte inovatii latine. Situatia s-a complicat printr-o revolutie de palat ; Mihail al III-lea a fost asasinat, uzurpatorul Vasile I a depus pe Fotie si a reintegrat in functie pe patriarhul Ignatios. Noul patriarh[210] , Ignatios, era agreat de papa si numirea lui a refacut legatura dintre Constantinopol si Roma. La sfarsitul anului 867, se parea ca opinia bulgarilor incepuse sa incline spre greci. Boris dadea dovada de o nerabdare tot mai mare fata de refuzul Romei de a-i acorda un arhiepiscop ales de el. Nicolae a deplans faptul ca bulgarii cedeaza propagandei bizantine, iar bibliotecarul papei, Anastasius, nota ca grecii folosesc coruptia si sofisme ingenioase pentru a-i convinge pe bulgari sa se desprinda de Roma. Noul pontif, Adrian al II-lea, a sperat ca sfarsitul schismei ii va face pe bizantini sa renunte la pretentiile lor fata de Bulgaria.

Conciliul ecumenic din Constantinopol, intr-una din sedintele sale extraordinare a rezolvat „chestiunea eclesiatica bulgara” in favoarea patriarhatului din Constantinopol. Intre 15 octombrie 869 si 28 februarie 871, s-a desfasurat la Constantinopol un conciliu al Bisericii universale, pentru judecarea ex-patriarhului Photios si limpezirea definitiva a raporturilor cu Roma, sperandu-se a se pune capat schismei de care acela era facut responsabil. Cand la 8 februarie 871, in prezenta imparatului Vasile I, a delegatilor bulgari si a ambasadorilor lui Ludovic al II-lea, Photios si doctrina sa au fost condamnati se parea ca unitatea Bisericii fusese restabilita.

Delegatia bulgara a ajuns la sfarsitul lui februarie 870 la Constantinopol, unde a fost primita cordial. Legatii bulgari au participat la sedinta plenara din 28 februarie care marca inchiderea solemna a lucrarilor sinodului. Peste trei zile, din ordinul imparatului, sinodul s-a intrunit din nou intr-o sesiune extraordinara pentru a examina mesajul lui Boris si pentru a stabili carei jurisdictii trebuie sa ii apartina Biserica bulgara. Delegatia bulgara a prezentat solicitarea sa cerand un raspuns imediat. Sinodul a deliberat in prezenta imparatului, a delegatilor patriarhilor rasariteni si a reprezentantilor pontificali. A urmat o dezbatere apriga, legatii papali au pledat cauza Romei, insa bizantinii si reprezentantii patriarhilor rasariteni si-au aparat cu tenacitate pozitia. Amandoua partile se refereau la precedentul istoric: legatii papali pledau pentru confirmarea oficiala a jurisdictiei Sfantului Scaun argumentand ca Bulgaria apartinuse provinciei ecleziastice Illiricum care fusese sub jurisdictie romana, iar grecii replicau ca acest teritoriu apartinuse initial Imperiului Bizantin. Protestele legatilor papali, care se refereau la scrisorile lui Boris-Mihail remise prin ambasadorul sau, boierul Petru, prin care plasa Bulgaria sub patronajul Romei, n-au gasit nici un ecou. Deznodamantul era previzibil, legatii papali erau in minoritate, iar sinodul patriarhilor orientali a decis ca Bulgaria sa intre sub jurisdictia patriarhiei din Constantinopol. Diferendul se solutionase impotriva papalitatii in pofida eforturilor lor de prezerva ceea ce credeau ca le apartine legal. Clerul grec si autoritatile de la Constantinopol aveau motive de satisfactie.

Roma a pierdut nu numai o creatie a sa, dar suferise si o ofensa din parte patriarhului din Constantinopol. Pontifii romani, Adrian al II-lea (867-872) si Ioan al VIII-lea (872-882) au sperat in recuperarea provinciei ecleziatice bulgare si au incercat sa readuca Bulgaria la „staulul roman”, eforturile lor de a folosi ca mediator clerul croat nu au dat rezultate practice. Tentativele lui Adrian al-II-lea de a repara erorile predecesorului sau au fost inutile. Adrian al II-lea a deplans conduita incorecta a lui Ignatios in problema Bulgariei, reafirmand drepturile Romei asupra provinciei respective si amenintandu-l pe patriarh cu excomunicarea. Ioan al VIII-lea (872-882), sperand intr-o recuperare a jurisdictiei ecleziastice asupra bulgarilor l-a recunoscut pe Photios ca patriarh, desi predecesorii sai il excomunicasera[211]. Tentativele delegatilor papei de a impune reexaminarea chestiunii Bisericii bulgare conciliului ecumenic din 879-880 au esuat complet, risipind definitiv iluziile privind o revenire la „Staulul roman”.

Bulgaria a fost integrata irevocabil comunitatii religioase politice si culturale bizantine; crearea unui arhiepiscopat autocefal in 870, care in 927 a fost proclamat in acord cu patriarhatele orientale patriarhat independent, excudea pretentiile Romei privind jurisdictia eclesiastica asupra Bulgariei.

Papa Nicolae I nu ezitase sa transforme „chestiunea ecleziatica bulgara” in „marul discordiei” cu patriarhatul din Constantinopol. Papalitatea a comis erori grave care au avut consecinte negative pentru solutionarea in beneficiul Romei a „questo bulgarica ecclesiatica”; Refuzul papei de a constitui in dioceza bulgara un arhiepiscopat independent si de a conferi rangul de arhiepiscop bulgar lui Formosus de Porto[212] sau diaconului Marin a determinat in fond reorientarea Bulgariei catre Constantinopol.

Bulgaria era strans legata de traditia culturala si ecleziatica bizantina, „Bulgaria era slava prin limba, bizantina prin spirit si purtatoare a bizantinismului printre celelate state slave” (Dvornik). Succesul se explica si prin considerente de ordin geostrategic; acordul efemer cu Ludovic Germanicul se revelase ca fiind infructuos, au contat enorm proximitatea Bizantului si absenta unei liant spiritual si lingvistic cu Occidentul.

Decizia sinodului a fost aplicata neintarziat si clerul latin a fost expulzat din Bulgaria. Autoritatile bizantine s-au grabit sa profite. La putin timp dupa incheierea sesiunii extraordinare a sinodului (4 martie 870), un arhiepiscop a fost consacrat de patriarhul Ignatios si trimis spre a se ingriji de Biserica bulgara, preotii greci au revenit in Bulgaria. Raporturile cu Roma constituisera pentru Bizant un avertisment eficace. In 870, autoritatile bizantine incercau sa evita greseala comisa cu patru ani in urma care l-a obligat pe Boris sa se orienteze spre Roma. Arhiepiscopului bulgar, desi depindea din punct de vedere canonic de Constantinopol, i s-a acordat un anume grad de autonomie si un rang superior majoritatii episcopilor din cadrul Bisericii Bizantine. Existand pericolul de a pierde in intregime aceste teritorii, caracterul subordonarii acestei dioceze fata de patriarh a trecut in plan secund, Bizantul a acceptat sa acorde Bulgariei o mai larga autonomie eclesiastica.

Data exacta a hirotonirii arhiepiscopului bulgar, desi nu se poate stabili cu exactitate, trebuie situata dupa decizia sinodului din 4 martie 870 prin care Biserica bugara era asezata sub obedienta Constantinopolului si inainte de 10 noiembrie 871, cand pontiful Hadrian protesteaza impotriva numirii ilegale a unui „antistes” in Bulgaria. Este singura mentiune a titulaturii sefului Bisericii bulgare. Mai presus de orice dubiu, la sfarsitul acestei perioade organizarea Bisericii bulgare era un fait accompli. Statutul intaistatatorului Bisericii bulgare este ambiguu ; Adrian foloseste termenul echivoc „antistes”, referintele bizantine sunt la un arhiepiscop . In ce priveste chestiunea raporturilor ecleziastice ale Bulgariei cu Constantinopolul si caracterul subordonarii Bisericii bulgare ramanem pe terenul ipotezelor, toata discutia privind interpretarea titulaturii sefului acestei Biserici[215].

In 893, Boris a abdicat si s-a retras in viata contemplativa ; depusese toate eforturile pentru a introduce in tara sa crestinismul bizantin si sinceritatea credintei sale este mai presus de orice dubiu. Aristocratia protobulgara[216], intimidata de represiunile care au urmat revoltei sale nereusite, va gasi in succesorul lui Mihail, Vladimir-Rassate (889-893), instrumentul ideal al revenirii la paganism . In ce priveste politica externa, Vladimir a incercat sa schimbe orientarea politica a tarii; a denuntat alianta cu Bizantul si a incercat sa refaca vechea alianta franco-bulgara, cultivand relatiile cu Arnulf de Bavaria care incuraja politica sa antibizantina.

In fata pericolului influentei bizantine, paganismul, pe care-l abjurasera, exercita o atractie particulara, era un fel de garantie a independentei nationale. Reactia boliarilor protobulgari releva tenacitatea traditiilor pagane la protobulgarii incomplet asimilati. Revolta este anticrestina si antibizantina. Nu stim daca bizantinii au avut vreun rol in reprimarea acestei tentative de revenire la paganism. A fost ultima incercare a partizanilor vechii religii bulgare de a prelua puterea Vreme de patru ani (889-893), s-a declansat o ofensiva antibizantina si anticrestina. „Apostatul” a initiat o campanie energica de revigorare a paganismului, actiunile sale subminand pozitiile Bisericii si ale noii credinte. Nominal crestin, Vladimir a intemnitat pe arhiepiscopul Stefan si a permis alte persecutii anticrestine. Restabilirea ostentativa a paganismului sub Vladimir va fi efemera.

Interventia lui Boris, revenit din retragerea sa benevola intr-o manastire, a reusit sa elimine definitiv influenta protobulgarilor pagani in viata politica a taratului si sa asigure astfel triumful crestinismului prin aducerea pe tron a celuilalt fiu al tarului Boris, Simeon. Constient ca Vladimir ii pericliteaza munca, Boris a iesit din izolarea sa monastica si, cu ajutorul fidelilor sai, l-a detronat si orbit pe Vladimir. Coroana ii este data lui Simeon ale carui abilitati politice si devotiunea lui fata de cultura bizantina era mai presus de orice dubiu. Vechile temple pagane bulgare au fost demolate sau transformate in biserici crestine. Totusi, rezistenta obstinata a paganilor la crestinare, rivalitatea religioasa dintre Roma si Constantinopol si prozelitismul cultelor eretice creasera deja fermnetul religios care avea sa constituie punctul de plecare pentru reinvierea traditiei dualiste in Balcani.

Boris a convocat, in toamna lui 893, o mare adunare generala a tarii care a ratificat instalatarea lui Simeon drept noul conducator (a renuntat la voturile monahale depuse anterior), a decretat adoptarea oficiala a limbii slave in Biserica, intuind sansa de a fi conservata independenta Bisericii bulgare prin introducerea limbii slava. Printr-o decizie a aceluiasi conciliu capitala a fost formal transferata de la Pliska, unde paganismul constituia inca o forta, asa cum a indicat evenimentele recente, la Veliki (Marele) Preslav, important punct strategic, mai putin legat de trecutul pagan al statului bulgar.

Cand pericolul care amenintase fundamentele crestinismului in statul bulgar trecuse, Boris s-a dedicat definitiv vietii contemplative.Boris-Mihail, mort la 2 mai 907, a fost canonizat de Biserica ortodoxa bulgara, iar memoria „sfantului tar” este venerata de toti suveranii bulgari medievali.

Politica exterioara a lui Boris a fost condusa de principiu confirmarii suveranitatii statului bulgar, pe care o vedea salvata prin organizarea unei Biserici autonome. Ezitarile in politica externa, intre Biserica Orientului si cea a Occidentului, intre Imperiul franc si Bizant, se explica atat prin circumstante, cat si prin obsesia suveranului bulgar pentru independenta Bisericii bulgare.

Dezvoltarea istorica a statului bulgar, nu numai in domeniul politic si economic, ci si in cel cultural si ideologic, era legata de Bizant mai mult decat de lumea occidentala medievala. Interesul statului bulgar era incontestabil legat de Bizant, penetrarea culturii bizantine crestine era evident mai intensa. Reintrarea Bulgariei pe orbita politica a Bizantului se datoreaza intr-o mare masura eforturilor diplomatiei bizantine. Politica papala inconsecventa a comis erori grave, tergiversand satisfacerea revendicarii bulgare privind consacrarea unui arhiepiscop.

II.3. Acceptarea crestinismului si formarea nationalitatii bulgare

„Procesele care conditionau formarea nationalitatii comune au primit un un impuls dupa introducerea crestinismului ca religie oficiala D. Angelov[218]

Stabilirea protobulgarilor in Balcani si crearea statului slavo-bulgar au pus fundamentele constituirii nationalitatii bulgare. In primii ani dupa edificarea statului slavo-bulgar, bulgarii si slavii au continuat sa se simta ca doua grupuri etnice distince, fiecare avand propria cultura si limba, propriile cutume si credinte. Totusi, slavii si bulgarii au inceput sa depaseasca izolarea initala si sa-si multiplice contactele. Un factor esential care a favorizat simbioza a fost existenta statului comun si a unei politici interne si externe comune, al carei obiectiv principal era pararea atacurilor bizantine.Afinititatea dintre modul de viata si mentalitati, ambele populatii indeletnicindu-se cu agricultura si pastoritul, a contribuit la atenuarea distinctiilor si a facilitat fuziunea dintre slavi si bulgari.

Etapele slavizarii graduale a bulgarilor sunt dificil de urmarit. Aceasta evolutie este evidenta deja in cursul primului sfert al secolului al IX-lea, cand se constata ca onomastica slava este preluata de clasa conducatoare bulgara. Daca, in cursul secolelor al VII-lea si al celui urmator, hanii protobulgari poarta nume de origine turca sau iraniana, incepand cu prima jumatate a secolului al IX-lea, suveranii bulgari adopta nume slave . Prin intermediul casatoriilor mixte, aristocratia slava emergenta se infiltreaza in cercurile nobilimii bulgare. Incepand cu secolul al X-lea, aportul de termeni slavi devine masiv.

Introducerea crestinismului ca religie oficiala facilitat formarea unei nationalitati comune. „Religia crestina a proclamat o noua morala valabila pentru toti subiectii statului, recomandand acelasi mod de viata pentru toti, aceleasi norme de conduita in viata privata si sociala. Religia crestina a contribuit la stergerea diferentelor care persistau intre slavi si protobulgari, unindu-i definitiv intr-un singur popor pe bulgari, slavi si pe descendentii populatiei romanizate. Convertirea a suprimat obstacolul de ordin religios care nu permitea casatoriile mixte intre slavi si bulgari. Acum erau, si unii si altii, egali in fata lui Hristos si ultimele obstacole care se opuneau fuziunii au fost abolite. Religia crestina a exercitat o influenta asupra normelor juridice, adoptate dupa introducerea oficiala a crestinismului si consemnate in primul cod scris cunoscut sub numele de „Lege pentru judecarea oamenilor” . Acest cod de drept compatibil cu moarala crestina a avut un rol unificator si a contribuit la sinteza protobulgaro-slava.

Introducerea alfabetului chirilo-metodian a stimulat unificarea etnica si culturala a proto-bulgarilor si a slavilor si la consolidarea nationalitatii bulgare. Activitatea discipolilor lui Chril si Metidiu, fondarea scolilor de la Ohrida si Preslav, introducerea limbii slave in administratie cult au contribuit la afirmarea nationalitatii bulgare. Noua elita intelectuala a insuflat sentimentul apartennetei la acelasi popor.

Statul bulgar are pana catre sfarsitul secolului al X-lea o structura etnica foarte eterogena[221], numele statului („Bulgaria”, „regnum Bulgarorum”) fiind dat de clanul turanic conducator. Poporul bulgar, o entitate etnica noua, constituie rezultatul unei duble asimilari : asimilarea elementului romanic indigen de catre elementul slav si  „topirea” unor elemente alogene turanice in masa populatiei slave sau slavizate (a doua asimilare). Simbioza elementului romanizat cu populatiile indigene slave a fost urmata de o noua sinteza etnica in care a disparut elementul turanic. Slavizarea completa a protobulgarilor pare incheiata concomitent cu crestinarea lor. Desi elementul turcic isi pierde importanta, statul bulgar ramane multietnic si plurilingv : minoritati importante sunt latinofone (vlahii) sau grecofone, persista si elemente cumanice (turanice) peste care se suprapun elemente armene.

Poporul bulgar, constient de solidaritatea cu celelalte popoare slave si de trasaturile particulare, s-a edificat ca o comunitate etnica si culturala unita, ca o entitate avand o fizionomie proprie la finele sec al IX-lea.

II.4. Bogomilismul bulgar de secol X

Aceasta miscare disidenta, cea mai puternica din istoria medievala a crestinismului rasaritean, deriva de la numele fondatorului ei, preotul Bogomil (Theophilos), contemporan cu tarul Petru (927-969), care si-a expus invatatura catre sfarsitul deceniului trei si inceputul celui urmator al veacului al X-lea.

Primele etape ale dezvoltǎrii bogomilismului rǎman destul de putin cunoscute, insǎ nu incape indoialǎ cǎ pe la mijlocul secolului al X-lea el luase forma unei miscǎri eretice organizate si cu o rǎspandire extrem de rapidǎ. Nevoit sǎ se confrunte cu aceastǎ erezie in dezvoltare, Petru a cerut instructiuni patriarhului Constantinopolului, Theophilact Lecapenos (933-956). Patriarhul a identificat „in acestǎ strǎveche si nou apǎrutǎ erezie”,” o hidrǎ a necredintei , cu formǎ de sarpe si cu multe capete” care anunta renasterea dualismului in spatiul crestin rǎsǎritean „un maniheism amestecat cu pavlicianism”, indemnandu-l pe tarul Petru sǎ ardǎ „in focul cel sfant al adevǎrului” „rǎdǎcinile amare si rele” ale doctrinei eretice, inarmandu-l cu o listǎ de douǎsprezece anateme .

Ereziograful acestei miscari dualiste a fot preotul bulgar Cosma. „Cuvantul impotriva ereziilor” al lui Cosmas, probabil compus dupa 972, ne ofera o imagine clara asupra trasaturilor principale ale bogomilismului de secol X. Aceasta scriere, in principal indreptata impotriva bogomilismului, poate fi considerata certificatul de nastere al sectei : „ ..pe pamant bulgar, in zilele tarului ortodox Petru, a aparut un preot pe numele sau, Bogomila fost primul care a predicat in Bulgaria o erezie, despre care vom vorbi in cele ce urmeaza” . Cosmas ne dezvǎluie identitatea fondatorului sectei ; in afara faptului ca este contemporan cu tarul Petru ( 927-969), si ca este autorul mai multor lucrari eretice nu stim mai nimic despre cel mai mare ereziarh din istoria slavilor sudici. Numele lui pare a fi traducerea slavona a numelui grecesc Theophilos[226]; termenul mai celebru „bogomili” este numele generic al aderentilor sai. Ereziarhul dualismului balcanic a fost anatemizat pentru ca propovaduia dochetismul si pentru ca nu accepta venerarea crucii. Cosma arata cum putem identifica un bogomil: „In aparenta, ereticii sunt ca mieii, blanzi si tacuti, palizi din cauza postului lor fatarnic. Nu vorbesc fara rost, nu rad galagios, nu arata vreo curiozitate. Se tin departe de privirile oamenilor si aparent nu fac nimic ca sa poata fi deosebiti de crestini. Oamenii, vazand marea lor umilinta, cred ca sunt ortodocsi si in stare sa le arate calea de mantuire. Ei se apropie de acestia si ii intreaba cum sa-si salveze sufletele. Ca lupul cand vrea sa prinda un miel, ei isi pleaca intai ochii, suspina si raspund cu umilinta.Oriunde intalnesc un ignorant fara invatatura, ei isi raspandesc neghina invataturii lor, ponegrind traditiile si regulile sfintei Biserici”[227]. Cosma scria cǎ predicatorii eretici isi castigau reputatia ascetica prin „posturi mincinoase”, desi inlǎuntrul lor ascundea un „lup nesǎtios”, si cǎ, in incercarea lor de a-i insela pe ortodocsi, predicau invataturi eretice si simulau cǎ sunt ortodocsi. Aceasta purtare umila si fals ascetica este un motiv constant de iritare pentru oponentii lor ortodocsi. Anna Comnena descrie bogomilii bizantini in termeni similari : „sunt foarte sireti in a imita virtutea” , se prefac a fi crestini exemplari cu o viata ireprosabila.

Toate dovezile din acea vreme, majoritatea lor provenind de la adversarii ortodocsi, indica faptul ca bogomilii predicau un dualism cosmologic inrudit cu dualismul pavlicienilor. Doctrina ortodoxa si cosmologia dualista a bogomililor erau fundamental incompatibile. Invatatura centrala, bazata pe cosmologia dualista, este ca lumea materiala este creatia diavolului: „Ei spun ca totul exista din vointa Diavolului : cerul, soarele, stelele, aerul, omul, bisericile, crucile. Tot ce vine de la Dumnezeu, ei il atribuie diavolului. Pe scurt, ei considera ca tot ceea ce exista pe pamant, insufletit sau neinsufletit, apartine diavolului” . Diavolul este fiul lui Dumnezeu si fratele lui Hristos, aparand de cateva ori in Evanghelii disimulat sub infatisarea fiului risipitor sau a slugii necredincioase.

Trebuie subliniat ca, in contrast cu pavlicienii, bogomilii nu credeau in existenta a doua principii paralele, eterne si coexistente si ca dualismul lor se fundamenta pe admiterea inferioritatii Diavolului si a dependentei sale ultime de Dumnezeu, care a creat lumea invizibila si sufletul omului. Bogomilii si pavlicienii erau insa de acord cand vorbeau despre o opozitie radicala intre Dumnezeu si Diavol si cand credeau ca aceasta opozitie se reflecta in natura omului. Dihotomia naturii umane reflecta, spuneau ei, acelasi dualism cosmologic : sufletul este de origine divina iar trupul este domeniul Celui Rau.

In acord cu cosmologia lor dualista, bogomilii contestau conceptia crestina despre materie ca vehicol al harului.Doctrina morala era la fel de evident dualista ca si teologia lor : trupul este „inchisoarea spiritului”, instrumentul prin care puterile raului incearca sa incarcereze lumina in intunericul materiei si sa previna ca sufletul sa se ridice in sferele celeste, de la nastere, sufletul divin al omului este incarcerat intr-un trup imposibil de rascumparat, singura eliberare fiind in moarte. Consecinta inevitabila este aceea ca omul nu este responsabil de raul comis; originea raului nu sta in abuzul liberului arbitru, ci este inradacinat in materialitatea trupului sau. Desi nu este responsabil de existenta raului, omul poate lucra pentru a-si purifica sufletul de contagiunea „inchisorii” sale materiale, purificarea fiind inteleasa ca retinerea de la ceea ce ar putea avea ca si consecinta incarcerarea spiritului in trup. Bogomilii criticau acele functii care-l aduc pe om in contact intim cu materia, in special casatoria, consumul de carne si vin. Pentru a se purifica omul trebuia sa evite orice contact cu lumea materiala prin care Diavolul cauta sa-l robeasca. Bogomilii impuneau discipolilor lor care doreau a imita viata ingereasca (de fapt, numai unei „alese” minoritati de initiati) o abstinenta totala de la consumul de alimente necurate si vin , considerate a fi inventate de diavol pentru a incita la procreatie .

Este nesigur ca acelasi grad de asceza era pretins toti membrilor sectei. Este probabil ca bogomilii, urmand exemplul maniheenilor, erau divizati in : „credinciosii ordinari”, carora nu li se pretindea ascetism sever, si „desavarsitii”, care era de asteptat sa traiasca in completa continenta. Moralitatea austera era, pana la declinul sectei in secolul al XIV-lea, invariabil recunoscuta de oponentii cei mai inversunati.

Predicile lor, neclare lui Cosmas, contineau parabole, alegorii si interpretǎri neortodoxe ale Evangheliei. In ce priveste exegeza scripturistica, bogomilii bulgari, dupa informatiile preotului Cosmas, resping Legea si Profetii ; bogomilii bizantini acceptau canonul ortodox neotestamentar si cele saisprezece carti ale profetilor si psalmilor. Bogomilii pretindeau ca invataturile lor se fundamenteaza pe Noul Testament, pe care il adaptau la vederile lor dualiste, antisacramentale si anticlericale, folosind cu ingeniozitate interpretarea alegorica. Potrivit lui Cosmas, exegeza ereticǎ considera ca cei doi frati din parabola fiului risipitor erau Hristos, identificat cu fratele cel mare, si Diavolul, identificat cu fratele cel mic; diavolul era simbolizat de iconomul necredincios din parabola de la Luca (16,1-9) . Minunile sǎvarsite de Hristos erau interpretate alegoric, dualismul lor eretic fiind prezentat cu ajutorul unor interpretǎri alegorice ale parabolelor biblice.



Bogomilii contestau realitatea fizica a Intruparii, postulau o hristologie dochetica [233]; nasterea Cuvantului a fost „aparenta” (έν δοκήσει, κατά φαντασίαν) .

Bogomilii au adoptat vederile antisacramentale si anticlericale ale pavlicienilor si massalienilor.Bogomilismul a lansat atacuri furibunde asupra defectelor clerului. Ierarhia oficiala bisericeasca, sustineau ei, trebuia deposedata de acest drept datorita comportarii ei necrestinesti. Dupa Cosmas, bogomilii acuzau clerul ortodox de indolenta, betie, hotie. Spre deosebire de acestia, predicatorii bogomili treceau din sat in sat purtand in maini Evanghelia si cu ea mesajul lor de saracie evanghelica, puritate si ascetism[235].

Cosma ne informeaza ca respingeau Botezul si Euharistia (negau realitatea prefacerii euharistice si interpretau alegoric cuvintele Mantuitorului de la Cina; Trupul si Sangele Sau erau considerate a fi simboluri ale Evangheliei si ale Faptelor Apostolilor), si condamnau venerarea crucii (simbolul crucii era considerat un „dusman al Domnului”, instrument diabolic pe care a fost pironit Hristos), a icoanelor si a relicvelor sfinte si organizarea vazuta a Bisericii. Cosma sutinea ca repudierea crucii ii facea pe eretici mai rai decat demonii, pentru ca demonii se tem de cruce, pe cand acesti sectanti se zvonea ca „distrug crucile pentru a-si face din ele unelte de lucru”[236]. Se mai spune ca rosteau „cuvinte blasfemiatoare „ la adresa Fecioarei Maria, pe Ioan Botezatorul il considerau predecesorul Antihristului. In timp ce respingeau majoritatea rugaciunilor Bisericii oficiale, impreuna cu Liturghia ca „palavrageala sau trancaneala”, faceau uz exclusiv de rugaciunea domneasca pe care o recitau de patru pe zi si de patru ori pe noapte[237]. Cosmas ii acuza ca posteau sambata (practica frecventa printre maniheeni), ca se confesau unii altora si-si acordau absolviri.

Un ultim aspect al bogomilismului de secol X merita sublinierea noastra. Repudierea Ortodoxiei era echivalenta cu o rebeliune impotriva legilor seculare si o provocare a intregii societati. O invatatura care repudia casatoria ameninta sa submineze fundamentele familiei, ale comunitatii si Statului. Bogomilii sunt zugraviti de Cosmas ca lenesi, indolenti , paraziti ”hoinarind din casa in casadevorand proprietatile celor pe care-i amageau ”.

Cosmas ii acuza de un delict chiar mai grav decat parazitismul, acela ca predicau neascultarea civila : „Ei ii invata, scrie el, pe oamenii lor sa nu se supuna stapanilor, il insulta pe cel bogat, il urasc pe tar, isi bat joc de batranii bisericii, ii condamna pe boiari, ii socotesc condamnati de Dumnezeu pe cei ce se supun tarului si interzic slujitorilor sa lucreze pentru stapanul lor”[239]. Aceasta afirmatie explicita aduce dovada definitiva ca bogomilii predicau neascultarea civila, indemnand poporul sa se rascoale impotriva ordinii publice instituite si a structurilor ierarhice a societatii bulgare. Din nefericire, aceasta marturie despre anarhismul social si politic al bogomililor nu este confirmata de nici o alta sursa care se refera explicit la bogomili.Avem motive sa credem ca activitatea lor s-ar fi limitat la practicarea rezistentei pasive fata de stat, practicarea violentei fiind incompatibila cu idealurilor evanghelice si cu teologia lor dualista, pentru ca Satan nu poate fi niciodata invins cu armele materiale. Nu exista nici un motiv sa punem la indoiala ca bogomilii predicau o revolutionara doctrina a egalitatii sociale (antagonismul bogati-saraci poate fi vazut ca o reflectie a conflictului cosmic bine-rau), dar nu exista nici o dovada ca bogomilismul ar fi avut cea mai mica tendinta de revolta sociala . Faptul ca sprijineau cauza sclavilor impotriva stapanilor de sclavi explica succesul sectei in anumite perioade ale istoriei bulgare, in special pe durata dominatiei bizantine din secolele al XI-lea si al XII-lea.

Ratiunile succesului propagarii dualismului in Bulgaria se gasesc in conditiile religioase, politice si economice. Inainte de introducerea crestinismului in Bulgaria, invataturile dualiste, care integrasera si elemente crestine, beneficiau de o superioritate morala si culturala asupra paganismului. Dupa introducerea oficiala a crestinismului din Bizant, violentul conflict ce a opus Scaunele de la Roma si Constantinopol pentru jurisdictia asupra recent convertitilor a produs o stare de confuzie religioasa, care, putem presupune, a fost exploatata de dualisti pentru a discredita Biserica in ochii neofitilor bulgari. Aparenta si comportarea ascetica, intr-o epoca in care monahismul era socotit expresia vietii crestine autentice, combinate cu caracterul esentialmente popular al miscarii explica succesul sectei pe durata a patru secole ale istoriei sale in Bulgaria si Bizant. Comportamentul moral si idealul ascetic facea dificila misiunea distingerii lor de ortodocsii piosi si, implicit, identificarea lor[241].

Masurile adoptate de Biserica bulgara pentru a reprima erezia bogomila ne sunt cunoscute din documente ulterioare. Sfatul lui Theophylact de a folosi metode de convingere impotriva ereticilor s-a dovedit irealizabil. Guvernul bulgar a fost obligat sa recurga la persecutii violente. Relatarea lui Cosmas contine o aluzie la „lanturi si intemnitare” , persecutii care nu vor fi facut decat sa creasca prestigiul bogomilismului, inconjurandu-i pe aderentii sectei cu o aura de martiri, sporind atractia exercitata de secta in randurile populatiei .

In secolele XI si XII-lea cele mai multe informatii provin din surse bizantine.Aceasta se datoreaza faptului ca, Bulgaria fiind anezata Imperiului Bizantin (1018), bogomilismul, nerestrictionat de frontiere nationale, s-a putut raspandi din Macedonia in sud-estului peninsulei Balcanice si chiar a penetrat in Constantinopol.

Dezvoltarea bogomilismului in Bizant poate fi studiata in detaliile sale in „Alexiada” Annei Comnena si in „Panoplia Dogmatica” a teologului bizantin Euthimios Zigabenus, ultima compusa in timpul marelui proces bogomilic in Constantinopol, catre 1110[243]. O interesanta si aparent noua trasatura a bogomilismului era cea a succesului sau printre familiile aristocratice bizantine. Putem presupune ca, fuziunea doctrinei bogomilice si a speculatiilor filosofice si teologice caracteristice Renasterii Comnene a facut ca invatatura bogomila sa se prezinte in forma elaborata si sistematica in care este expusa in „Panoplie”. Bogomilismul in varianta lui bizantina dezvoltase noi capitole de teologie, bogomilismul cunoscand in Bizant o dezvoltare doctrinala extraordinara ; Zigabenus expune demonologia bogomila bizantina si antropogonia,

care avea cateva versiuni distincte[245].

Dualismul bogomil poate fi definit ca un pseudodualism sau dualism moderat, dualism monarhian. Pozitia bogomililor nu este autentic dualista, din moment ce insista asupra atotputerniciei divinitatii bune si afirma diavolul nu este un principiu originar independent si etern, desi arhitect al lumii, este o entitate subordonata lui Dumnezeu, un inger cazut, subaltern, si inferior lui Dumnezeu.

Oricum ar fi definit bogomilismul (autoritatile ortodoxe au avut tendinta sa-l acuze ca deriva din pavlicianism si messalianism, ca ar fi o mixtura eretica de pavlicianism si maniheism, sau de maniheism si mesalianism), aceasta doctrina eretica constituie o implantare pe teren european a unui sistem dualist [246], „o mixtura de dualism combinat cu elemente imprumutate din Noul Testament si interpretate intr-o maniera rationalista, care din punct de vedere etic, predica un acestism sever cu respingerea actelor de cult externe si cu accentuarea asupra contemplarii si vietii interioare”.

Necesitatea de a respinge doctrinele dualiste a dat posibilitatea teologilor crestini de a formula, de o maniera precisa si coerenta, invatatura lor despre originea raului. Dupa triumful ortodoxiei impotriva iconoclasmului, bogomilismul a fost adversarul cel mai redutabil al Bisericii Ortodoxe.

Concluzii

Bulgaria a primit religia si fundamentele civilizatiei sale din partea Bizantului.Initiativa puterii imperiale era esentialmente politica; evanghelizarea acestei puteri militare redutabile asigura implicit subordonarea ei politica. Imperiul a incercat sa integreze Bulgaria Lumii Bizantine prin progresiva penetrare a culturii bizantine si a credintei crestine.

Propaganda crestina a fost privita cu mefienta de clanurile turcice ale Vechii Bulgarii. Aristocratia militara conservatoare, atasata traditiilor ancestrale pagane si culturii de stepa, a ramas multa vreme refractara la influenta Bizantului si a privit cu suspiciune crestinismul bizantin.

Cand difuziunea culturii si crestinismului bizantin a devenit ingrijoratoare, nobilimea militara a considerat ca independeta statului va fi protejata prin consolidarea paganismului si persecutarea crestinismului. Elitele politice protobulgare au considerat paganismul o garantie pentru mentinerea identitatii culturale si independentei.

Catre mijlocul veacului al IX-lea, convertirea devenise o necesitate istorica dictata de considerente de politica externa si interna, dezvoltarea ulterioara a statului bulgar era conditionata de convertirea sa. Bulgaria, un stat consolidat, nu putea risca izolarea intre civilizatii penetrate de ideea crestina. Pe plan intern, situatia interna inca nu era stabilizata, rivalitatile etnice din hanat nu fusesera depasite definitiv, procesul fuziunii intre slavi si protobulgari fiind franat de diferenta de religie, de moravuri si cutume.

Cand suveranul bulgar Boris a agreat ideea acceptarii crestinismului apusean, crestinarea bulgarilor de catre Bizant a fost accelerata de amenintarea unei invazii bizantine. „Botezatorul bulgarilor” a urmarit cu tenacitate salvgardarea independentei politice a tarii pe care o vedea garantata prin obtinerea autonomiei religioase si functionarea unei organizari ecleziastice independente. Bizantul nu era dispus sa acorde Bulgariei o larga autonomie ecleziastica si Boris s-a orientat catre Roma, sperand ca papalitatea va face concesii aspiratiilor sale. Tergiversarile papalitatii in privinta consacrarii unui arhiepiscop bulgar au impus reorientarea catre Bizant.

Rivalitatea pentru jurisdictia bulgarilor a fost solutionata in favoarea patriarhatului din Constantinopol de Conciliul ecumenic din Constantinopol, intr-una din sedintele sale extraordinare.Bulgaria a fost integrata irevocabil comunitatii religioase politice si culturale bizantine prin crearea unui arhiepiscopat autocefal in 870, care in 927 a fost proclamat, in acord cu patriarhatele orientale, patriarhat independent.

Boris conducea un stat cu puternice traditii monarhice si a fost capabil sa impuna modele noi culturale si religioase prin exemplul personal si prin coercitie. Introducerea brutala a modelelor bizantine in societatea pagana bulgara a provocat o reactie anticrestina si antibizantina ce exprima panica fata de invadarea culturii traditinale. Aristocratia militara s-a revoltat impotriva religiei si structurii bizantine impusa tarii lor, pentru apararea obiceiurilor, privilegiilor si credintelor traditionale. Represiunea indreptata impotriva aristocratiei Vechii Bulgarii a fost sprijinita de slavii mai receptivi fata de crestinismul bizantin. Cultul si credintele pagane au fost interzise, valorile pagane au fost proscrise, de catre suveranul recent crestinat care a initiat o intensa campanie de reeducare. Intrebarile lui Boris adresate pontifului roman ilustreaza tensiunile produse in viata sociala si politica de conflictul dintre etosul pagan si doctrina crestina. Traditia pagana ramasese profund inradacinata, iar diferenta dintre moravurile pagane si cele crestine era incomensurabila. Intrebarile sale releva interesul sale fata de probleme generate de impactul crestinismului asupra unei societati in curs de crestinare si asupra institutiilor traditionale ale bulgarilor.

Crestinismul a permis monarhilor bulgari sa imprumute ideologia politica a Bizantului, sa pretinda aprobarea divina pentru suveranitatea lor, sa-si uneasca supusii datorita unei comune profesari a unei credinte exclusive, sa-si sporeasca prestigiul international.Boris a renuntat la cateva din atributele suveranitatii lui magice, in calitatea sa de lider politic si religios al unei populatii pagane, dar binecuvantarea Bisericii a adaugat o dimensiune sacrosancta autoritatii sale.

In procesul etnogenezei bulgare crestinarea a avut un rol esential: dihotomia etnica a fost atenuata. Antagonismul etnic, care amanase crestinarea Bulgariei a fost definitiv depasit prin acceptarea crestinismului. Introducerea crestinismului ca religie oficiala intr-o societate eterogena din punct de vedere etnic a facilitat formarea unei nationalitati comune. „Religia crestina a proclamat o noua morala valabila pentru toti subiectii statului, recomandand acelasi mod de viata pentru toti, aceleasi norme de conduita in viata privata si sociala. Religia crestina a contribuit la stergerea diferentelor care persistau intre slavi si protobulgari, unindu-i definitiv intr-un singur popor pe bulgari, slavi si pe descendentii populatiei romanizate. Convertirea a suprimat obstacolul de ordin religios care interzicea casatoriile mixte intre slavi si bulgari. Acum erau, si unii si altii, egali in fata lui Hristos si ultimele obstacole care se opuneau fuziunii au fost abolite. Religia crestina a exercitat o influenta asupra normelor juridice, adoptate dupa introducerea oficiala a crestinismului si consemnate in primul cod scris cunoscut sub numele de „Lege pentru judecarea oamenilor” . Acest cod de drept compatibil cu moarala crestina a avut un rol unificator si a contribuit la sinteza protobulgaro-slava.

Crestinare a accelerat transplantarea culturii bizantine in Bulgaria. Literatura bulgara veche este produsul crestinarii tarii, continutul ei fiind invariabil determinat de doctrina crestina ;

Recunoscand preeminenta seculara si spirituala a Imperiului si a Bisericii sale, Bulgaria a adoptat civilizatia bizantina cu valorile ei crestine. Bulgaria a primit religia si fundamentele civilizatiei sale din partea Bizantului

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

IZVOARE:

CONSTANTIN PORFIROGENETUL

Carte de invatatura pentru fiul sau Romanos, traducere de VASILE GRECU, Editura Academiei Socialiste Romania, Bucuresti, 1971.

Documents and materials on the history of the Bulgarian People, (Scylitzes-CedrenusΣΥΝΟΨΙΣ ΙΣΤΟΡΙΩΝ [comp. by VOYNOV, M., PALESHOUTSKY, K. , PANAYOTOV, L., PANDEV, K., PLYAKOV, Z., RAYKOVA. A., STOYKOV, R.; ed. VOYNOV, M., PANAYOTOV, L.], Publishing House of the Bulgarian Academy of Sciences, Sofia, 1969, pp. 25-34 ; textul original a fost publicat in Fontes Graeci Historiae Bulgaricae, vol. VI (G. CANCOVA-PETKOVA, IV. DUJČEV, L. JONČEV, V. TǍPKOVA-ZAĬMOVA & P. TIVČEV (ediderunt), Academiae Litterarum Bulgaricae Serdicae, 1965.

Documents and materials on the history of the Bulgarian People, (Ioannes Zonaras – ΧΡΟΝΙΚΟΝ), [comp. by VOYNOV, M., PALESHOUTSKY, K. , PANAYOTOV, L., PANDEV, K., PLYAKOV, Z., RAYKOVA, A., STOYKOV, R.; ed. VOYNOV, M., PANAYOTOV, L.], Publishing House of the Bulgarian Academy of Sciences, Sofia, 1969, pp. 49-52; textul original a fost publicat in Fontes Graeci Historiae Bulgaricae, vol. VII (G. CANCOVA-PETKOVA, STR. LIŠEV, P. TIVČEV & V. TǍPKOVA-ZAĬMOVA (ediderunt), Academiae Litterarum Bulgaricae Serdicae, 1965.

Enciclica lui Fotie catre patriarhii orientali, traducere adnotata de PROF. TEODOR M. POPESCU, in rev. Studii Teologice, anul I (1930), nr. 2, p. 56 – 76.

DICTIONARE SI ENCICLOPEDII:

HUSSEY, J.M. (editor),

The Cambridge Medieval History, vol. IV (The Byzantine Empire), partea I (Byzantium and its Neighbours), Cambridge University Press, Cambridge 1966.

KAZHDAN, ALEXANDER P.; TALBOT, ALICE – MARY & CUTLER, ANTHONY (editors),

The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. I – III, Oxford University Press, New York – Oxford 1991.

MANGO, CYRIL (editor),

The Oxford History of Byzantium, Oxford University Press, Oxford 2002.

LUCRARI GENERALE:

AHRWEILER, HÉLÈNE,

Ideologia politica a Imperiului Bizantin, traducere de CRISTINA JINGA, Postfata de NICOLAE-SERBAN TANASOCA, Editura Corint, Bucuresti 2002.

BABUS, PR. DR. EMANOIL,

Bizantul – istorie si spiritualitate, Editura Σοφία, Bucuresti 2003.

BANESCU, NICOLAE,

Istoria Imperiului Bizantin, vol. II (610-1081), editie ingrijita de TUDOR TEOTEOI,

Editura Anastasia, Bucuresti 2003.

BREHIER, LOUIS,

Civilizatia bizantina, traducere din limba franceza de NICOLAE SPINCESCU, Editura Stiintifica, Bucuresti 1994.

BREZEANU, PROF. STELIAN,

O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, Bucuresti 1981.

BURY, J., B.,

A history of the Eastern Roman Empire. From the fall of Irene to the Accesion of Basil I, A.D (802-867), MacMillan and CO., Limited, London, 1912.

DASKOV, S. B.,

Imparati bizantini, traducere in limba romana de VIORICA & DORIN ONOFREI, Editura Enciclopedica, Bucuresti 1999.

DUCELLIER, ALLAIN,

Byzance et le Monde Orthodoxe, Armand Colin, Paris, 1986.

FRANZEN, AUGUST & BAUMER, REMIGIUS,

Istoria papilor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucuresti 1996.

MUNTEAN, VASILE, V.,

Bizantinologie, vol. I, Editura Invierea, Timisoara 1999.

OBOLENSKY, DIMITRI,

Un Commonwealth medieval: Bizantul (Europa de Rasarit 500-1453), traducere in limba romana de CLAUDIA DUMITRIU, Postfata de NICOLAE-SERBAN TANASOCA, Editura Corint, Bucuresti 2002.

OSTROGORSKY, GEORGES,

Histoire de l’Etat Byzantin, traduit par J. GOUILLARD, Paris 1956.

PAVLOV, P., IANEV, I., CAIN,D.,

Istoria Bulgariei, Corint, Bucuresti, 2002

POPESCU, PROF. DR. EMILIAN,

Curs de Bizantinologie (tehnoredactat – nepublicat), Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Teologie Ortodoxa, Bucuresti 1996.

RAMUREANU, PR. PROF. DR. IOAN; SESAN, PR. PROF. DR. MILAN & BODOGAE, PR.PROF.DR. TEODOR,

Istoria Bisericeasca Universala, vol. I, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti 1987.

RENDINA, CLAUDIO,

Papii. Istorie si secrete, traducere de GADEI RADU, Editura All, Bucuresti, 2003.

TREADGOLD, WARREN,

O scurta istorie a Bizantului, traducere de MIRELLA ACSENTE, Editura Artemis, Bucuresti 2003.

VASILIEV, A. A.,

Histoire de l’Empire Byzantin, traduit par P. BRODIN & A. BOURGUINA, vol. I, Paris 1932.

LUCRARI, STUDII SI ARTICOLE SPECIALE:

ANGELOV, DIMITAR,

La formation de la nationalité bulgare, Études balkaniques, V (1969), fasc. 4, Académie Bulgare des Sciences. Institut d’ Études balkaniques, Sofia, 1969, pp. 14-37.

BRIA, DIAC. ION,

La implinirea a 1100 de ani de la Enciclica patriarhului Fotie al Constantinopolului catre patriarhii rasariteni, in rev. Ortodoxia, anul XIX (1967), nr. 4, pp. 608 – 614.

BOZILOV, IVAN

A propos des rapports bulgaro-byzantins sous le tzar Symeon, Byzantino Bulgarica, VI, 1980, pp. 73-81.

BOZILOV, IVAN,

L’ ideologie politique du tzar Symeon: Pax Symeonica, Bizantino Bulgarica, VIII,1986, pp. 73-88.

BROWNING, ROBERT,

History, language and literacy in the Byzantine World, Variorum Reprints,

Northampton, 1989.

CANKOVA-PETKOVA, GENOVEVA,

Contribution au sujet de la conversion des Bulgares au christianisme, in Byzantino-Bulgarica, tomul IV, 1973, pp. 21-39.

Deux contributions á l’histoire des rapports bulgaro-byzantins au IX-e siècle, Byzantinoslavica, tom XXXVII, 1976, fasc. 1, pp.36- 44.

DINEKOV, PETER,

Cyril and Methodius and Bulgarian culture, Sofia Press, 1981.

DUJCEV, IVAN,

Au lendemain de la conversion du people bulgare.L’épitre de Photios, Mélanges de sciences religieuse, VIII, 1951, pp. 211-226. Retiparita in lucrarea aceluiasi autor Medioevo Bizantino- Slavo, I, Roma, 1965, pp. 107-123.

Rapporti economici tra Bisanzio e gli slavi, Bolletino dell’ Istituto Storico Italiano per il Medio Evo e Archivio Muratoriano, 76 (1964), pp. 1-30.

IL problema delle lingue nazionali nel medio evo e gli slavi, Ricerche slavistiche, 8 (1960), pp. 39-60. Retiparita in lucrarea aceluiasi autor Medioevo Bizantino- Slavo, III, Roma, 1965, pp. 42-68.

La chronique Byzantine de l’an 811.Travaux et Mémoires, 1 (1965), pp. 205-254 Retiparita in lucrarea aceluiasi autor Medioevo Bizantino- Slavo, III, Roma, 1965, pp. 424-487..

Les slaves et Byzance, Recueil. Études á l’occasion du XI-e congrès international des sciences historiques, Stockholm, 1960, Academie des sciences de Bulgare.Institut d’histoire, pp. 32-71.

DVORNIK, FRANCIS,

Les slaves, Byzance et Rome au IX-eme siecle, Libraire Ancienne, Honore Champion, Paris, 1926.

Etudes sur Photios, in rev. Byzantion, anul XI (1936), p. 1 – 19.

FOLLIERI, E., DUJCEV, I.,

Un’ acolutia per i martiri di Bulgaria di anno 813, Byzantion, XXXIII (1963), fasc. 1, pp. 71-106.

FRAZEE, CHARLES, A .,

The Balkans between Rome and Constantinopole in the early middle ages (600-900 A.D.), Balkan Studies, 34, 1993, pp. 214-228.

GJUZELEV ,VASSIL,

Bulgarie medievale et l’Europe ocidentale (IX-e - XI-e s.) , Byzantino Bulgarica, VIII, Sofia,1986, pp. 89-101.

La participation des Bulgares à l’échec du siège arabe de Constantinople en 717-718, Études historiques, X,1980.

GRAEBNER, M.,

The slavs in Byzantine Europe–Absortion, semi-autonomy and the limits of Byzantinization, Byzantino Bulgarica , V, Sofia, 1978, pp. 41-55.

GUEORGUIEV, É., ANGUÉLOV, D., KRESTEV, K., TODOROVA, J.,

Apports des bulgares aux richesses culturelles des peuples, Sofia-Presse, Sofia, 1968.

OBOLENSKY, DIMITRI,

The principles and Methods of Byzantine Diplomacy, Actes du XII-e Congrès international d’ Études byzantines, I, Belgrade,1964, pp. 46-61.

STs. Cyril and Methodius, Apostles of the slavs St. Vladimir’s Seminary Quaerterly, VII, New York, 1963.

Cyrille et Methode et la christianisation des slaves, La conversione al Christianismo nell’ Europa dell’ alto medioevo. Settimane di studio del Centro italiano di studi sull’ alto medioevo, XIV. Spoleto, 1967, pp. 588- 606.

The Bogomils, Eastern churches quarterly. Octomber-November 1945.

Le christianisme oriental et le doctrine dualistes, Atti del convegno internazionale sul tema “ L’Oriente christiano nella storia della civilta”, Rome , 1964. Academia Nazionale dei Lincei, 1964, pp. 643-651.

PETROV, P.,

La politique étrangère de la Bulgarie au milieu du IX-e siècle et la conversion des bulgares, in Byzantino-Bulgarica, II, 1966.

POPESCU, PROF. DR. EMILIAN,

Bizantul si crestinarea Europei de Sud – Est si de Est, in rev. Studii Teologice, Serie noua, anul XLII (1990), nr. 1, p. 86 – 103.

POPESCU, PROF. TEODOR M.,

Geneza si evolutia schismei, in rev. Ortodoxia, anul VI (1954), nr. 2 – 3, p. 163 – 217.

PRIMOV, BORISLAV

Bulgaria in the eight century. A general outline, Byzantino Bulgarica, V, Sofia, 1978, pp. 7-40.

ROUSEV, PENIO,

La civilisation bulgare et les peuples balkaniques aux IX-e – XII-e ss., Byzantino Bulgarica, VIII, Sofia,1986, pp. 11-35.

RUNCIMAN, STEVEN,

A history of the first Bulgarian Empire, G. Bell & Sons Ltd, London 1930.

SWOBODA, V.,

L’origine de l’organisation de l’Église en Bulgarie et ses rapports avec le patriarcat de Constantinople (870-919), in Byzantino-Bulgarica, tomul II, 1966, pp. 67-81.

SESAN, PR. PROF. MILAN,

Patriarhul Fotie si Roma, in rev. Mitropolia Ardealului,anul V (1960), nr. 7 – 8,

p. 535– 559.     

VLASTO, A. P.,

The Entry of the Slavs into Christendom. An Introduction to the Medieval History of the Slavs, Cambridge University Press, Cambridge 1970.



ANGELOV, Dimitar, La formation de la nationalité bulgare, Études balkaniques, V (1969), fasc. 4, Académie Bulgare des Sciences. Institut d’ Études balkaniques, Sofia, 1969 ; p. 22.

Probabil bulgarii constituie majoritatea populatiei conduse de Ernak (Irnik), cel mai mic fiu al lui Atilla. Traditia bulgara cuprinde in „Lista printilor „nationali” numele lui Avitohol (identificat cu Atilla) si al lui Irnak (Ernah), mentionati ca fondatori ai dinastiei hanilor bulgari. MUSSET, op. cit., p. 50.

Elementele iraniene au exercitat o oarecare influenta asupra formarii nationalitatii bulgare; o proba peremptorie fiind originea iraniana a numelui propiu „Asparuch”. ANGELOV, op. cit, p. 23.

Ibidem, p. 22.

THE OXFORD DICTIONARY OF BYZANTIUM, Ed. A.P. Kazdhan, Alice Mary-Talbot, Anthony Cutler (ed.), New York, Oxford, Oxford University Press, 1991, p.338. Avarii, insotiti de contingente ale slavilor si protobulgarilor, ai intreprins incursiuni in teritoriile Bulgariei actuale si Traciei egeene. In mai multe randuri ( in 582, 586, 609, 620, 622), coalitia avaro-slava a invadat teritoriile europene ale Imperiului si a asediat Tesalonicul. „Dupa cum stii, popor iubitor de Hristos, in capitolele precedente v-am spus despre slavi si despre avari. Mai spunem ca au devastat aproape intregul Illyricum, adica provinciile : cele doua Pannonii, cele doua Dacii, Dardania, Moesia, Praevalitania, Rhodopa si celelalte si restul oraselor si asezarilor de asemenea. Ei au deplasat populatia in tinutul de langa Dunare catre Pannonia.Principalul oras al acelei provincii era Sirmium. Aici, dupa cum s-a spus, haganul a asezat popoarele supuse de el”. Miracula Sacti Demetrii, ed. Byeus; ASS, octoribus, IV, P. 179 C-180, ; traducerea engleza in DOCUMENTS AND MATERIALS ON THE HISTORY OF THE BULGARIAN PEOPLE, Sofia Publishing house of the Bulgarian Academy of Sciences, Sofia, 1969, p. 11.Provinciile Daciei Interioare, adica regiunea din jurul Nisului si Sofiei, o mare parte din Macedonia de Nord si bazinul Strumei, si-au pierdut populatia aproape in intregime. In aceste teritorii toponimia antica ( traco-illiriana, greaca si romana) a disparut aproape in intregime.

PAVLOV, P., IANEV, I., CAIN, D. , Istoria Bulgariei, Corint, Bucuresti, 2002, p. 17.

Nicephorus, Opuscula historica, p. 24 la OBOLENSKY, Un commonwealth medieval :Bizantul, Corint, Bucuresti, 2002, p. 77. S-a incheiat un tratat de pace intre Heraclios si Kubrat, termenii acestuia nu sunt cunoscuti ; pacea nu a fost violata pana la moartea lui Kubrat. Bulgarii din regiunea Kubanului nu au profitat sa exploateze vulnerabilitatea Imperiului in etapele initiale ale conflictului cu arabii. BROWNING, R., History, language and literacy in the Byzantine World, Variorum Reprints, Nothampton, 1989, p. 89.

PAVLOV, IANEV, CAIN, op. cit. , p. 17.

MUSSET, op. cit.,

Asediul arab al Constantinopolului din anii 674-678 este respins gratie energiei lui Constantin al IV-lea si a eroismului populatiei bizantine, atacurile sunt respinse. Flota bizantina isi impune superioritatea, gratie „focului grecesc”, descoperit de sirianul Callinicos (c. 670) si folosit pentru prima data cu acest prilej. In 678, flota araba se retrage dupa ce a pierdut mare parte din efectiv in batalia maritima de la Cyzic si a fos distrusa de o furtuna pe coastele Pamphyliei. BREZEANU, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, Albatros, Bucuresti, 1981, p. 52.

Diplomatia (definita ca fiind  „arta conducerii barbarilor”) rafinata a Imperiului permite stabilirea barbarilor pe teritoriul Imperiului ca federati, beneficiind de autonomie interna. La frontiera cu barbarii, pacea era mentinuta printr-o politica de subsidii si titluri judicios distribuite. Diplomatia imperiala , apreciata pentru abilitatea, supletea, cinismul si perfidia ei, a inregistrat toate informatiile (forta militara, relatiile comerciale, luptele intestine, oamenii influenti si cum puteau fi corupti) asupra triburilor din „Barbaricum”, a atatat rebeliuni, a mituit pe dusmanii dusmanilor Imperiului, a semanat discordie intre vecinii incomozi. Organizarea serviciului diplomatic ( organizarea ambasadelor, crearea unui departament al Afacerilor externe – Magister officiorum, mai tarziu, λογός τού δρομού ) a constituit un model pentru regatele barbare. OBOLENSKY, Dmitri, The principles and Methods of Byzantine Diplomacy, in Actes du XII-e Congres international d’ Études byzantines, I, Belgrade, 1964, pp. 78-86,

Barbarii erau angajati ca forta militara, intreprindeau razboaie in beneficiul Bizantului, in schimb, Imperiul se angaja la plata unor stipendii; barbarilor li se permitea sa se stabileasca pe teritoriul Imperiului in schimbul obligatiei de a apara frontierele sale;

BROWNING, op. cit. , p. 46.

DUCELLIER, Allain, Byzance et le monde orthodoxe, Armand Collin, Paris, 1986, p. 128.

Pliska (Πλίκοβα), prima capitala a statului bulgar, este situata in nor-estul Bulgariei. Edificii din piatra si ziduri defensive au fost inaltate abia in a doua jumatate a veacului al IX-lea. Pliska a fost cucerita si incendiata de Nichephoris I (vara anului 811). Omurtag a ridicat mai multe edificii religioase si un monumental palat-resedinta. Dupa convertire, cladirile religioase pagane au fost adaptate uzului crestin. S-a fondat tot atunci o manastire in care si-au continuat activitatea discipolii Sfintilor Chiril si Methodios. Pliska a fost progresiv abandonata, dupa tranferarea capitalei la Preslav (893). In 999-1000, generalii bizantini Theodorocanus si Nichiphor Xiphias au capturat Pliska. THE OXFORD DICTIONARY OF BYZANTIUM, p. 1685. Resedinte mai putin importante ale hanului la Tutrakan pe Dunare si la Preslav. MUSSET, op. cit., p 52.

Tribul fino-ugric al bulgarilor poseda o capacitate de organiare superioara slavilor. Teritoriul in care s-au stabilit, vechea provincie Moesia, isi pierduse structura romana, iar populatia, decimata de invaziile succesive ale migratorilor, pare sa fi fost preponderent slava. Protobulgarii au supus autoritatii lor uniunea triburilor slave ( epta geneas) de la nord de Balcani. Masa populatiei era alcatuita din tarani si pastori, de origine slava ; persistenta populatiei romanizate, mentionata in surse la cumpana secolelor X-XI sub un nou etnicon, vlahi ( blachoi), care defineste etnia neo-latina sud-dunareana, este incontestabila.

Astfel, tribul severilor a fost transferat din tinutul sau de bastina de langa trecatoarea Veregava din muntii Balcani, la granita de rasarit a Bulgariei, pe care ar fi trebuit s-o apere impotriva atacurilor lansate de bizantini. Un alt grup de slavi, cunoscuti sub numele de „Sapte Triburi” („epta geneas” - a nu se interpreta literal - probabil, o confederatie de triburi, o formatiune politica incipienta) a fost stabilit de-a lungul frontierei de sud si pe granita de apus, acolo unde regatul se invecina cu teritoriile avarilor. vezi OSTROGORSKY, Georges, Histoire de l`Etat byzantin, Ed. Payot, Paris, 1969, p. 158; GRAEBNER, M., The slavs in the Byzantine Europe-Absorption, semi-autonomy and the limits of Byzantinisation, Byzantino Bulgarica, V, 1978, pp. 41-57.

Dificultatea evidentierii unor aspecte ale istoriei statului bulgar in primul secol al existentei sale se explica prin insuficienta informare asupra lor. Exista un numar de chestiuni neelucidate ale istoriei secolului al VIII-lea, divergente de opinii asupra lor, chiar ordinea cronologica si numele unor tari nu se pot determina cu precizie.

PRIMOV, B., Bulgaria in the eighth century. A general Outline, in Byzantino-Bulgarica, 5, 1978, p. 8.

Drept recompensa pentru ajutorul furnizat de bulgari, suveranul lor a primit daruri bogate, a fost investit cu mantia regala (chlamys) si a fost proclamat cezar. Cei doi suverani au stat impreuna pe tronul imperial si au fost aclamati de catre detasamentele de elita ale armatei bizantine. Evenimetul este relatat de cronicarilor bizantini Theophanes Confessor (Chronografia, ed. C. de Boor, 1-2, Lipsiae, 1883, p. 373; in Fontes Graeci Historicae Bulgaricae ( FHGB), IVAN DUJCEV, GENOVEVA CANKOVA-PETKOVA, VASILKA TAPKOVA ZAIMOVA, LJUBOMIR JONCEV & PETAR TIVCEV (ediderunt), Academiae Litterarum Bulgaricae, Serdicae, 1961, 3, . p. 266-267) si Nichephoros Archiepiscopus (Opuscula historica, ed. C. de Boor, Lipsiae, 1880, p. 41 in FHGB, 3, p. 297-298) la PRIMOV, op. cit., p. 9.

Este un caz fara precedent in istoria medievala. Titlul de „cezar” este incadrat in ierarhia aulica bizantina. In timpul tetrarhiei era titlul imparatului inferior ; incepand din secolul al V-lea era acordat ca o distinctie exceptionala. De la inceputul secolul al VII-lea este titulatura celei de-a doua demnitati a Imperiului, imediat inferioara imparatului. Sub forma slavizata de tar, va deveni tilul oficial al suveranilor bulgari, din timpul lui Simeon cel Mare (893-927).

Nu se poate stabili daca aceasta concesie teritoriala l-a tentat pe suveranul bulgar sa ofere ajutorul pe care-l implora imparatul detronat. In acest caz, s-a convenit asupra cedarii Zagorei inainte de 704, cand Justinian a gasit adapost la curtea lui Tervel. Dupa ce si-a consolidat pozitia, imparatul a regretat aceasta cesiune teritoriala si a incercat sa recupereze teritoriul instrainat de trupul Imperiului cu forta armelor.

Regiunea numita Zagora cuprindea teritoriul dintre litoralul Marii Negre pana catre vest, in apropierea oraselor actuale Aitos, Sliven, Yambol.

Justinian se pare ca a acceptat reinnoirea tratatului din 681 dintre Asparuch si Constantin Pogonatos. Probabil imparatul a acceptat marirea subsidiilor la care era obligat Imperiul in virtutea tratatului din 681.

Autorii bizantini Theophanes ( Chronografia, p. 376 in FGHB, 3, p.267-268 ) si Nichephoros (Opuscula historica, p. 43 in FGHB,3, p. 299 ) dedica relatari ample campaniei impotriva Bulgariei din 708. Un contingent de cavalerie a fost trimis in Tracia, in timp ce flota si alte trupe, au navigat catre Anchialos (actualul Pomorie). Imparatul conducea personal operatiunile militare. Armata si-a instalat tabara in apropierea fortaretei mentionate mai sus. Bizantinii s-au dispersat pe campurile vecine pentru a aduna nutret pentru caii lor, fara a pastra vigilenta necesara.

S-a oferit prilejul armatei bulgare care pandea in apropiere sa surprinda armata bizantina intr-o ambuscada si sa repurteze o stralucita victorie. Detasamentele bulgare au surprins si distrus „ gloata romee”, de asemenea, „au luat multi prizonieri, cai si arme”. Imparatul Justinian nu a putut organiza o rezistenta si s-a retras impreuna cu resturile armatei sale derutate in spatele zidurilor fortificate ale orasului Anchialos. Convins de neputinta sa, imparatul a ordonat sacrificarea cailor si s-a imbarcat la bordul flotei catre Constantinopol. Theophanes, care nu-si disimuleaza ostilitatea pentru Rhinotmetos, scrie ca basileul s-a intors rusinat si umilit in capitala. PRIMOV, op. cit., p. 12.

La 15 august 717, Moslemah a declansat asediul capitalei. La 1 septembrie, o flota araba uriasa a intrat in Propontida. Sarazinii au trecut la un asediu metodic, dar superioritatea maritima a bizantinilor gratie „focului grecesc” era evidenta. Asediul s-a prelungit pana in iarna, care a fost deosebit de rece. Perspectiva conditiilor climatice nefavorabile, epidemiile (in tabara asediatorilor bantuia ciuma) l-au obligat pe Moslemah sa ridice asediul (15 august 718).BREZEANU, op. cit., p. 59.

Theophanes ofera informatii asupra tratatului cu bulgarii : „Tratatul a stabilit frontiera de la Mileona in Tracia; [a specificat ca se ofera] tesaturi si piei rosii in valoare de 30 de livre de aur. Dezertorii din ambele parti erau inapoiati mutual, daca se intampla ca acestia sa comploteze impotriva autoritatilor; comerciantii din ambele tari trebuiau sa detina documente si peceti (sigilii) [cei care nu aveau sigilii urmau sa fie deposedati de ceea ce detineau]” .

Theophanes Confessor, Chronografia, p. 497 in FGHB, 3, p. 268 la PRIMOV, op.cit., p. 14.

DUJCEV, Ivan, Les slaves et Byzance, extras din Études Historiques à l`occasion du XI-e congrès internationale des sciences historiques, Stockholm, 1960, pp. 39-40.

Potrivit cronicilor medievale, trupele hanului bulgar au macelarit 22 000 de arabi, victorie care, impreuna cu succesele maritime bizantine, transforma ofensiva araba intr-un esec; la DASKOV, S. B., Dictionar de imparati bizantini, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1999, p. 165.

Acest asediu a fost apreciat de catre unii drept cea mai periculoasa penetrare a arabilor in Europa, fiindca ii ameninta punctul slab din sud-est, cu cincisprezece ani inainte ca regele Carol Martel sa opreasca inaintarea sarazinilor spre Europa Apuseana in batalia de la Tours.

Nicephorus arhiepiscopus, Opuscula Historica, p. 55-56 in FGHB, 3, p. 300-301.

„Lista hanilor bulgari” (Имнник)- inscriptie lapidara fragmentara conservata in limba protobulgara, in trei copii din secolul al XVI-lea. Contine o lista a tuturor suveranilor bulgari incepand cu Asparuch (681-701) pana la Umor (766); enumera toti predecesorii lui Asparuch incepand cu Avitohol, acest nume indica probabil pe regele hunilor Attila. Se poate emite ipoteza ca ar fi enumerat, dupa Umor, succesorii pana la Simeon (893-927). Exista controverse in ce priveste originea acestui act si asupra primei sale redactii. Dupa aumiti cercetatori cuprindea doua parti; prima parte era redactata in timpul lui Asparuch si a doua in a doua jumatate a veacului al VIII-lea. Opinia exprimata de Jirecek si Besevliev, potrivit careia acest monument ar fi de data mai recenta este mai plauzibila. Toate argumentele converg ca aceasta lista a fost redactata dupa convertirea bulgarilor la crestinism, probabil in timpul domniei tarului Simeon, direct in limba slava. Imennikul a fost inspirat de tabelele cronologice bizantine, cunoscute in aceasta epoca in Bulgaria, si a avut ca model Cartea a patra a Regilor. Se pot invoca si alte dovezi pentru o data tardiva a redactarii acestui monument. Cronica este prima cronica nascuta pe sol bulgar, intr-o epoca in care nationalitatea bulgara era pe cale de a se constitui. Lapidara si lacunara, lista hanilor bulgari ramane o opera de mare interes, expimand dorinta de a descoperi trecutul poporului bulgar, aruncand lumini in epocile cele mai indepartate ale existentei sale istorice si imortalizand pe suveranii bulgari. Aceasta aspiratie este indisolubil legata de nasterea constiintei nationale. ANGELOV, Dimitar, Quelques problèmes de la nationalité bulgare au IX-e – X-e s. La langue et la prise de conscience, Byzantino Bulgarica, IV, Éditions de l’Académie Bulgare des Sciences, Sofia, 1973, pp. 17-19.

PRIMOV, op. cit., p. 21.

Epitetele pe care i le acorda Theophanes sunt elocvente : „balaur cu multe capete”, „un nou Valens si Iulian”, „fiara atotpierzatoare, setoasa de sange, preahaina, care si-a indreptat puterea sa spre silnicii si faradelege, traind de la varsta cea mai frageda in toate acele indeletniciri care duc sufletul la pierzanie”; la DASKOV, op. cit., p. 171.     

19 iunie 740 - 14 septembrie 775- domnia lui Constantin al V-lea Copronymos. Eminent general si om politic, pe plan intern, a protejat interesele claselor sociale care constituiau fundamentul politic si militar al statului; pe plan extern, promoveaza o politica realista, a incercat sa consolideze pozitia Imperiului in Balcani, aici aflandu-se in joc interesele vitale ale statului bizantin.OSTROGORSKY, op. cit., pp. 194-204.

Diferitele surse mentioneaza, fara echivoc, tensiunea dintre masele slave ale populatiei si nobilimea paleobulgara. Intre 762-765, in hanat izbucnesc conflicte deschise intre aristocratia protobulgara preocupata sa-si conserve pozitia, in frunte cu partidul intransigent al Boliazilor, si populatia slava ; amplificarea rivalitatilor etnice; declansarea politicii de apartheid. O mare masa a slavilor se refugiaza in Imperiu si este colonizata de basileu in Asia Mica; PLAMEN, IANEV, CAIN, op. cit., p. 25.

Ibidem, p. 24.

Marchellai (Μαρκέλλαι) - fortareata la frontiera bulgaro-bizantina; numita “phrourion” (Nikephoros 56, 26-27) sau “kastron” (Theophanes, 467, 28), locatia exacta nu se cunoaste cu precizie. Istoricii bulgari moderni identifica Marchellai cu ruinele de la Hisarluk, langa Karnobad, in Bulgaria. Marchellai a jucat un rol important in cursul razboaielor bulgaro-bizantine. Constantin Copronim a infrant aici pe bulgari in 756. Constantin al VI-lea a fortificat cetatea in 792. In timpul marsului sau catre Pliska, Nikephor I Genikos, in 811, a ajuns aici. La scurta vreme dupa acest episod, a fost distrusa. THE OXFORD DICTIONARY OF BYZANTIUM, p. 1300.

Teletz si sustinatorii sai proveneau din familia Ougain. In hanat izbucnesc conflicte deschise intre aristocratia proto-bulgara si populatia slava ; o mare masa a slavilor bulgari se refugiaza in Imperiu si este colonizata de imparat in Asia Mica. BREZEANU, op. cit., p. 64.      

Contingente ale slavilor au luptat de partea bulgarilor

Anchialos – oras in Thracia, pe coasta Marii Negre; in perioda romana tarzie, facea parte din provincia Haeminopontus; „civitas magna”, potrivit lui Ammianus Marcelinus (Am. Marc. 27.4.12), a fost ocupat de avari in secolul al VI-lea. Imperiul bizantin si Bulgaria si-au disputat Anchialos. In 763, „pe campurile de la Anchialos” (Theophanes 433,5), Constantin Copronimos a zdrobit pe bulgari. Imparateasa Irina a ordonat fortificarea cetatii. Pe durata domniei lui Mihail I, o numeroasa populoatie crestina a parasit orasul. In 917, la Acheloos (Άχελώον), langa Anchialos, o armata bizantina a fost masacrata, iar Anchialos a fost anexat Bulgariei. Orasul a ramas sub ocupatia Bulgariei pana in secolele al XIII-lea sau XIV-lea. THE OXFORD DICTIONARY OF BYZANTIUM, p. 90.

OSTROGORSKY, op. cit., p. 198.

Sabin era un reprezentant al familiei Vokil, cei mai multi membri ai familiei Ougain au fost exterminati impreuna cu Teletz. Numele Sabin apartine onomasticii latine si, fara indoiala, facea parte din populatia romanizata a Peninsulei Balcanice.

Theophanes Confessor, Chronografia , p. 433 in FGHB, 3, p. 271. la PRIMOV, op. cit., p. 26.

Nichephoros scrie ca bulgarii, surprinsi de multimea armatelor mobilizate impotriva-le, erau doritori sa incheie pace, dar imparatul a refuzat. Flota a fost scufundata de o puternica furtuna  „o furtuna puternica a zdrobit vasele de lupta de coasta, multi din cei care au inotat au fost inghititi de valuri. Imparatul confuz a ordonat sa fie pescuite cu navoade trupurile celor inecati pentru a fi inmormantati crestineste ” (Nichephoros arhiepiscopus, Opuscula historica, p. 73 in FGHB, 3, p. 273. la PRIMOV, op. cit., p. 27).

Slavii sedentari, care cautau protectia militara a bulgarilor, au devenit treptat subiectii lor; erau mai receptivi la influentele care vor duce la strangerea raporturilor cu Imperiul.

Acuzatia formulata explicit este accea ca, de convenienta cu sine, Imperiul va inrobi Bulgaria: „Bulgaria va fi inrobita cu ajutorul tau de catre bizantini”.Theophanes Confessor, Chronografia, p. 433, in FGHB, 3, p 271 si PRIMOV, op. cit. p. 27.

Primov, op. cit., p. 28.

O campanie de mare amploare a fost organizata impotriva statului bulgar. O escadra numeroasa, de peste 2000 de ambarcatiuni trebuia sa transporte si sa debarce trupele bizantine bine echipate. Concomitent, cavaleria trebuia sa invadeze Bulgaria dinspre sud, patrunzand prin defileurile Balcanilor. Theophanes ne informeza ca „imparatul impreuna cu flota atingand Varna, a fost inspaimantat si intentiona sa se retraga”. Este posibil ca imparatul sa fi fost informat ca bulgarii organizasera o rezistenta redutabila si demostrasera o combativitate iesita din comun, iar imparatul realizase ca expeditia ar fi putut fi compromisa. Doi eminenti ambasadori bulgari s-au infatisat imparatului la Varna propunand declansarea negocierilor de pace. „Vazandu-i, imparatul a fost bucuros si a acceptat propunerea de pace”. Potrivit conditiilor acordului, mentionate explicit de Theophanes, Bulgaria se angaja sa nu intreprinda nimic impotriva Imperiului, pe de alta parte, Bizantul se obliga sa nu invadeze Bulgaria. Era evident pentru ambele parti ca nu era o pace temporara. Bulgaria era hotarata sa beneficieze de pe urma armistitiului. Theophanes Confessor, Chronografia, p. 446-447 , in FGHB, 3, p. 273-274 si PRIMOV, op. cit. , p. 32.

OBOLENSKY, Principles and methods.., pp. 48-56. Diplomatia bizantina recurgea frecvent la mituire; Imperiul avea o retea ramificata de agenti la resedinta suveranului bulgar. Telerig, succesorul lui Sabinus, suspectandu-si de tradare anturajul, a adresat o scrisoare imparatului, in care il implora sa-i comunice numele „prietenilor secreti ai Imperiului”, pentru ca hanul sa poata apela la ei in lupta contra opozitiei. Constantin a dezvaluit hanului numele agentilor Imperiului. Telerig i-a executat pe acestia imediat, iar Caballinos, informat despre cele intamplate la curtea bulgara „isi smulgea din cap parul carunt”; PAVLOV, IANEV, CAIN, op. cit., p. 25.

Constantin al VI-lea, ultimul imparat din dinastia Isauriana, nascut in capitala la 14 ianuarie 771. In 790, imparateasa mama a incercat sa-l detroneze, insa armata s-a revoltat si Irina a fost nevoita sa cedeze. Constantin a dobandit tronul la care nazuia si de care fusese privat. Actiunile sale militare au fost nereusite. Istoriografia bizantina oficiala l-a zugravit pe Constantin ca pe un incult depravat, un imparat mediocru si vicios. OSTROGORKY, op. cit., pp. 208-210.

„Inspirat si inselat de false profetii care ziceau ca victoria ii va apartine”. „ca un fugar s-a intors el in oras [Markellai], pierzandu-i pe multi, nu numai din ostenii sai, ci si dintre comandantii militari”, Theophanes Confessor, Chronografia, p. 467 in FGHB, 3, p. 276-277apud PRIMOV, op. cit., p.37.

Theophanes Confessor, Chronografia, p. 467, in FGHB, 3, p. 276-277; la PRIMOV, op. cit., p.37 „Bulgarii au capturat proviziile armatei, cai, bani si chiar cortul imparatului impreuna cu toti servitorii” si OSTROGORSKY, op. cit.,p. 212.

Ibidem, p. 470.

Krum este considerat de unii istorici drept fondatorul unei noi dinastii, care domneste pana in 1018.

Simeon Magister, Chronicon, Bonn, p. 612; Leon Grammaticus, Chronicon, Bonn, p. 207; la DVORNIK, Les slaves, Byzance et Rome au IX-e siècle, Libraire Ancienne Honoré Champion, Paris, 1926, p. 39.

OBOLENSKY, Un commonwealth medieval.., p. 82.

Staurikios, fiul lui Nikephor I si loctiitor la tron, grav ranit in carnajul din defileul Balcanilor, este proclamat imparat de catre armata la Adrianopol (august 811); dupa moartea sa, este ales basileu, de catre armata si Senat, MIhail I Rangabe, ginerele lui Nikephor I.

„Tu ai invins. Ia tot ce vrei si mergi in pace” Theophanes, Chronografia, 26 sq. apud CANKOVA-PETKOVA, Deux contributions a l’histoire des rapports bulgaro-byzantins au IX-siecle, Byzantinoslavica, tom. XXXVII, 1976, fasc. 1, p. 36.

Asupra desfasurarii intregii campanii din 811- DUJCEV, I., La chronique byzantine de l’an 811, Travaux et Memoires, 1 (1965), pp. 205-254.

Alegerea sa era recomandata de patriarhul Nikephor. Candidatura sa se lovea de opozitia vaduvei lui Nikepfor Genikos, Theophano, care spera sa preia puterea. In urma lovitura de stat din 2 octombrie, Mihai a fost proclamat imparat de catre armata si Senat, la hippodrom; doua ore mai tarziu era incoronat in Sfanta Sofia de catre Nikephor. BREZEANU, op. cit., p. 71.

Incompetent Mihail I n-a avut curajul deciziilor impopulare prin care s-a distins Nikepfor Genikos, a abandonat politica economica a predecesorului sau. Ortodoxia si-a trait zilele cele mai bune pana la revirimentul iconoclasmului.

Misiunea incredintata seniorului slav Dragomir, care a prezentat conditiile bulgare guvernului imperial a esuat. CANKOVA- PETKOVA, op. cit., p. 37.

Hanul a cerut reinnoirea tratatului de pace din 716 dintre Tervel si Theodosios al II-lea.

Mesembria a fost reluata in februarie 813.

OSTROGORSKY, op. cit., p. 229.

Asediul a inceput la 17 iulie 813. Zlatarky sustine ca ideea asedierii capitalei bizantine nu se nascuse inca in mintea conducatorului bulgar si ca ar fi dorit incheierea unui acord in conditii avantajoase Bulgariei. CANKOVA- PETKOVA, op. cit. p. 40.

Armata bulgara nu era dotata cu tehnica militara adecvata pentru asedierea si cucerirea fortificatiilor.

O conspiratie bizantina a incercat sa-l asasineze la intalnirea cu imparatul Leon de pe tarmul Cornului de Aur. OBOLENSKY, Un Commonwealth medieval, p. 83.

Theophanes , Chronografia, p. 785, la DVORNIK, op. cit., p. 39. Ceremonialul pagan desfasurat de „noul Sennacherib” sub zidurile Constantinopolului evidentiaza caracterul religios deosebit al infruntarilor bulgaro-bizantine de pe parcursul Evului Mediu timpuriu. Ca urmare a cuceririlor islamice din spatiul mediteranean, Bizantul a pierdut provinciile sale africane si orientale, cucerite de Islam, precum si mari portiuni din „istoricul” teritoriu roman din Balcani, intrate sub dominatia pagana a hanilor bulgari, capabili sa ameninte direct capitala imperiala a Constantinopolului.

Succesorii directi ai lui Krum, Dokoum si Ditzeng (Ditsenk sau Tsouk) sunt victimele disensiunilor interne. Numele celui de-al doilea succesor este legat, in istoriografie, de persecutia pe care a organizat-o impotriva captivilor crestini si a clerului inalt. Literatura stiintifica nu a oferit o explicatie satisfacatoare a problemei continuitatii dintre domnia lui Krum si cea a lui Omurtag. Istoriografia bulgara a sfarsit prin a adopta opinia potrivit careia domnia lui Omurtag constituie o reactie fata de politica lui Krum. CANKOVA-PETKOVA, op. cit., p. 36 s.u.

Singura mentiune asupra incheierii tratatului este oferita de Genesios. Vorbind despre asitenta militara oferita de bulgari imparatului Leon al V-lea impotriva uzurpatorului Toma Slavul in 823, el adauga : „ Caci tratatul de pace intre imparat si ei [ bulgari] era in vigoare de un deceniu”. Ibidem, p.37

Clauzele acordului au fost mentionate intr-o inscriptie fragmentara -zisa de la Sjulejmanjoj (in regiunea Novi Pazar), redactata in limba greaca din ordinul lui Omurtag.Tratatul de pace continea patru clauze importante : prima stabilea frontiera, problema de importanta fundamentala pentru Bulgaria, confirmarea frontierei echivaland cu recunoasterea teritoriului si a independentei statului bulgar. Aceasta clauza a fost introdusa in tratat in urma solicitarilor bulgare. A treia clauza privea populatia slava care se afla sub stapanirea imparatului ; iar o a patra prevedea eliberarea captivilor bizantini prin rascumparare, stabilindu-se sume diferite corespunzatoare gradelor militare. Nu se mentioneaza nici tributul anual, tratatul nu contine nici clauze comerciale; despre tratatul din 814, Ibidem, pp. 44-45.

„Importanta tratatului este subliniata de ratificarea solemna a celor doua parti contractante, acompaniata de rituri si ceremonialuri la care a participat imparatul. Potrivit relatarilor Continuatorului lui Theophanes si Genesios, mesageriii bulgari au jurat pe cruce si Evanghelie, iar imparatul a efectuat riturile pagane bulgare. Aceste rituri au provocat indignarea clerului si a cercurilor de intelectuali. Imparatul a fost acuzat de blasfemie pentru a fi permis barbarilor sa profaneze sacramentele crestine”, Ibidem

Dovezile pentru cresterea influentei bizantine in Bulgaria sunt incontestabile: limba scrisa oficiala a statului bulgar din prima jumatate a secolului al IX-lea este greaca, traditiile cancelariei bizantine erau imitate la curtea tarului: adoptarea intre titlurile tarului a termenului „conducator prin puterea lui Dumnezeu” (ό έκ θεού άρχων) (fara a avea conotatii crestine), constituie dovada irefutabila a iradierii civilizatiei bizantine). OBOLENSKY, Un Commonwealth medieval.. , p. 99.

Fundamentul noii ideologii a Imperiului este expus, revelator si succint, in Epanagoge. Patriarhul Photios este considerat autorul culegerii de legi inspirate din Ecloga si Procheiron. In primul sau „Titlu”, dedicat imparatului si functiei imperiale, se precizeaza ca „telul imparatului este sa pastreze si sa asigure, prin virtutile sale, salvarea bunurilor prezente; sa recupereze, prin actiunea sa vigilenta , bunurile pierdute; sa dobandeasca, prin zelul sau, prin straduinta si prin victoriile sale cinstite , bunurile care lipsesc”. Obligatia de a redobandi „bunurile pierdute” si de a „procura bunurile lipsa” explica si justifica intreprinderile expansioniste ale Imperiului. Se indica si mijlocul pentru atingerea acestor obiective de politica externa; „victoria cinstita”. Se modifica si conceptia despre razboi; notiunii de ‚razboi nobil” ( razboiul impotriva necredinciosilor) i se substituie conceptul de „razboi drept”, definit de catre Photios, intr-o maniera implicita, ca fiind razboiul care permite bizantinilor sa-si extinda Imperiul. Tot Epanagoge, cu cel de-al doilea sau titlu, consacrat patriarhului, ne permite sa discernem aspectul soteriologic al actiunilor intreprinse, ceea ce va justifica toate interventiile contra altor crestini si contra necredinciosilor. ”Patriarhul are ca sarcina, inainte de toate, sa vegheze pentru o viata curata si evlavioasa a celor pe care Dumnezeu i-a incredintat lui; apoi, trebuie sa-i aduca, pe cat posibil, la ortodoxie si la unirea cu Biserica pe eretici, adica dupa legi si canoane, pe aceia care s-au indepartat de la calea cea dreapta, cei din Biserica Catolica, si, de asemenea, de a-i intoarce la credinta pe necredinciosi, prin pilda admirabila si stralucita pe care o dau actiunile sale”. Se contureaza o atitudine fata de straini, fundamentata pe superioritate a culturii grecesti, un sovinism bizantin, care a imbracat, adesea, forma unui rasism sui generis. Expresiile „ rasa fara onoare si demnitate ”, „rasa denaturata”, „rasa barbara”,  „semintie inapoiata si sangeroasa ” sunt frecvent utilizate pentru a desemna pe bulgari si pe rusi, natii caracterizate de cancelaria imperiala drept „natii preacrestine ”. Noua ideologie politica se caracterizeaza prin faptul ca aceasta „reconquista ” bizantina trebuie sa fie realizata de un popor care se considera indreptatit sa intreprinda actiuni militare impotriva popoarelor care marturisesc aceeasi credinta. In vederea realizarii obiectivelor de politica externa, Bizantul va initia si perpetua cu obstinatie razboaie ofensive ,care ,pe termen lung,vor dauna raporturilor cu popoarele vecine. Patriarhul Photios este considerat inspiratorul si creatorul acestor noi conceptii politice. Pe toata durata epocii care cuprinde domniile imparatilor din dinastia Macedoneana (mai precis din 876 pana in 1056), statul bizantin promoveaza o politica expansionista. Efortul expansionist este incununat cu succes. O explicatie plauzibila a reorientarii politicii bizantine poate fi preocuparea Bizantului de a-si consolida autoritatea in Occident si de a ralia la aceasta cauza populatiile din tinuturile maritime, acolo unde traditia greco-romana era inca puternica. AHRWEILLER, op. cit., pp. 36-55; si BOZILOV, I., L’ideologie plitique du tsar Symeon : Pax Simeonica, Byzantino Bulgarica, VIII, Sofia, 1986, p. 74 s. u.

Liutprand de Cremona confirma ca Simeon studiase pe Aristotel si alti autori clasici, deci invatatura profana (ή έξω σοφία). Corespondentii din Constantinopol ai lui Liutprand de Cremona l-au informat ca tutorii il poreclisera pe Simeon „juma de grec”, Litprand, Episcop de Cremona, Antapodosis, III, 29, MGH, Scriptores in usum scholarum, Hanovra si Leipzig,1915, p. 87; F.A. Wright, The works of Liutprand of Cremona, Londra, 1930, p. 123, apud VLASTO, op. cit. ., p. 170.

Probabil in manastirea Patllejna din Pliska, cariera sa ulterioara sugereaza sa fi avut vocatie monahala; activitatea sa din anii noviciatului il indica ca patron al tinerei culturi crestine. Ibidem, p. 172.

Metoda constanta a diplomatiei bizantine a fost de a-i folosi pe barbari unii impotriva altora, de a instiga un vecin periculos impotriva unui adversar incomod, de a mitui pe dusmanii dusmanilor Imperiului pentru a purta conflicte in favoarea Bizantului. OBOLENSKY, The principles and Methods, pp. 46-61.

Popor fino-ugric, amestecat cu elemente turcice, probabil a facut parte din „Bulgaria Magna” a hanului Kubrat.

In campia Basarabiei, „undeva intre doua rauri”, in stepa nord-pontica.

BREZEANU, op. cit.., p. 88.

S-a descoperit o borna din 904, la numai 20 kilometri distanta de Tesalonic, cu urmatoarea incriptie: όρος Βουλγάρων καί ΄Ρωμαίων έπί Συμεών εκ Φεοΰ άρχοντος Βουλγάρων; VLASTO, op. cit. , p. 172.

BROWNING, R., op. cit., p.83.

Suntem in posesia unei epistole adresate suveranului bulgar de catre Mistic, probabil in primavara sau vara lui 914, dupa ce Simeon incepuse operatiunile militare impotriva Imperiului: „Anul trecut, cand ne-am intalnit personal unul cu celalat, tu mi-ai promis o pace completa si a prietenie sincera si m-ai asigurat ca, incepand din acea zi inceteaza sa mai existe toate certurile, toate neintelegerile, si ca, cu ajutorul lui Dumnezeu, intre bulgari si bizantini se va stabili o pace solida cum nu a fost niciodata si cum nu au cunoscut cei ce au trait inaintea noastra (generatiile precedente) „..sa nu violezi acordurile si promisiunile solemne pe care le-au confirmat parintii tai si cei dinaintea lor si pe care tu insuti le-ai confirmat de curand”( Nicholas, Letters, no.8, p. 50, 88-93. apud BOZILOV , op. cit., p. 79.) Pacea din 896 nu are caracterul unui tratat obisnuit in raporturile bilaterale, valabil pentru trei decenii si nu este nici un armistitiu ordinar sau o pace de scurta durata.

Disputa tetragamica generata de a patra casatorie, necanonica, a „impǎratului filosof”; unei casatorii de tinerete, contractata cu evlavioasa Theophano, la insistentele lui Vasile I, dupa moartea pioasei imparatese (10 noiembrie 897), Leon s-a casatorit, in primavara lui 898, cu amanta sa Zoe Zautzes, fiica demnitarului Stylianos Zautzes. Biserica n-a aprobat oficial mariajul cu „ seducatoarea” Zoe. Stylianos Zautzes, care a primit titlul de basileopator („tata al basileului”), special inventat pentru el, a avut o influenta funesta asupra basileului (a decedat in 899). Locul defunctei basilise Zoe (sfarstul lui 899) a fost luat de phrigiana Eudochia Baiana (primavara lui 900). Chiar si o a treia casatoria era considerata, in Bizantul ortodox, un fapt exceptional, o violare a legilor civile si bisericesti. Un an mai tarziu, imparateasa a nascut un fiu, insa atat ea, cat si pruncul au murit (octombrie 901). Basileul era in pragul disperarii; dupa trei casatorii, nu avea mostenitor de sex masculin, fratele si asociatul sau la domnie, Alexandru, nu avea nici el urmasi si la moartea ambilor basilei, statul ar fi fost antrenat in valtoarea conflictelor intestine. Pentru a evita interregnul, Leon a incercat sa obtina din partea Bisericii aprobarea pentru o a patra casatorie, dupa spusele lui Constantin Manasses, „nu biruit de poftele trupului, ci dorind sa-si vada nascuti copii legitimi”. Cea mai mare parte a clerului bizantin s-a declarat categoric impotriva. Aceeasi atitudine a avut-o si Mysticul, de curand inscaunat ( 901, i-a succedat in scaun lui Antonie II Kuleas); se prefigura un conflict deschis intre patriarh si imparat, intrucat acesta avea o noua amanta, pe nobila doamna Zoe Carbonopsina. La mijlocul lui mai 905, s-a nascut mostenitorul mult asteptat , Constantin Porhyrogenetul. Nicolae a refuzat sa-l boteze pe prunc; nu se obtinuse recunoasterea drepturilor sale la tron. Patriarhul, care-si oferise sprijinul in uzurparea puterii rebelului general Andronic Ducas, a incercat sa-l discrediteze pe basileu. Imparatul nu numai ca n-a indepartat-o din palat pe Zoe, cum ceruse patriarhul, ci ,in aprilie 906, s-a cununat cu ea si a declarat-o augusta. Patriarhul a refuzat sa-l impartaseasca si i-a interzis accesul in catedrala patriarhala. Basileul a facut apel la ceilalti patriarhi orientali si la pontiful roman obtinand din partea acestuia dispensa solicitata. La sfarsitul lui 906, imparatul a ajuns in posesia unor scrisori care dezvaluiau implicarea Mysticului in complotul lui Andronic Ducas. Nicolae a fost santajat sa se retraga din scaun, la 1 februarie 907, a semnat dezicerea sa de cathedra si a plecat in exil. Sinodul din 907 de la Constantinopol a confirmat destituirea Mysticului si a recunoscut legitimitatea celei de-a patra casatorii a lui Leon, si implicit drepturile la tron ale fiului acestuia. Noul patriarh, Euthymios, fostul duhovnic al imparatului , un om indulgent cu slabiciunile semenilor, a cerut si obtinut din partea imparatului interdictia principiala pentru a patra casatorie.



DASKOV, op. cit. , p. 222-223.

OSTROGORSKY, op. cit., p.289.

Detinem corespondenta ( 26 de scrisori) dintre Mystic si Simeon al Bulgariei. In iulie 913, patriarhul a adresat o scrisoare suveranului bulgar implorandu-l sa renunte la invadarea Imperiului, sa abandoneze „atacul tiranic” impotriva imparatului minor. In aceeasi misiva, patriarhul il ameninta pe conducatorul bulgar cu excomunicarea daca va incerca realizarea proiectului sau criminal, proiect numit „tiranie” (tyrannis), termen care desemna in greaca medievala o rebeliune a unui supus impotriva suveranitatii imparatului, revolta contrara normei religioase si morale. Niciodata un print crestin nu revendicase rangul suprem in „societatea ecumenica” a natiunilor ( Oare nu te temi de judecata Domnului ? Nu te temi sa nutresti gandul de a pune mana pe autoritatea Imperiului pe care Hristos l-a inaltat pe pamant ?” ( Ep. 5, P. G., 111, col 45-46, apud OBOLENSKY, Un commonwealth.. , p.125). Dupa conceptia medievala, potrivit careia statele aveau, dupa importanta lor, o ordine imaginara, dar riguroasa, Bizantul detine locul de frunte, iar imparatul bizantin este „Parintele” familiei imaginare a suveranilor.

Patriarhul capitalei a oficiat ceremonia incoronarii. Scriitorii bizantini relateaza astfel evenimentele care ne intereseaza: „In luna august (913), Simeon, suveran al Bulgariei, a pornit in campanie impotriva bizantinilor in fruntea unei mari armate si a ajuns la Constantinopol. A asediat orasul pe toata lungimea zidurilor de la Vlacherne pana la Poarta zisa de Aur, cu speranta de a-l cuceri fara mari dificultati. Dupa ce si-a dat seama de soliditatatea zidurilor, de buna aparare reprezentata de soldati bine echipati, Simeon a vazut risipite sperantele sale si a cerut pace. Regentii au acceptat bucurosi si Simeon l-a trimis pe magistrul sau Theodor pentru a purta negocierile de pace. Patriarhul Nicolae Mysticul, Stefan si magistrul Ioan au mers la Vlacherne, au condus pe cei doi fii ai lui Simeon in palat si au luat pranzul cu imparatul. Patriarhul a mers catre Simeon si acesta si-a inclinat capul in fata lui. Dupa ce a citit o rugaciune, patriarhul a asezat pe capul sau, dupa marturiile unora, epirhiptarionul sau. Coplesiti cu numeroase cadouri, Simeon si fiii sai s-au reintors in tara lor dupa ce s-au despartit (de bizantini) fara a ajunge la un acord in privinta pacii”. Theophanes Continuatus, rec.I. Bekker, Bonnae, 1838, p.385. Ceremonia din palatul Vlacherne descrisa de cronicile bizantine seamana izbitor cu ritualul incoronarii unui imparat asociat. Leo Grammaticus, Chronografia, recI, Bekker, Bonnae, 1842, p.292. Ioannis Scylitzae, Synopsis historiarum, rec. Ithurn, Berolini et Novi Eboraci, 1973, p. 200 apud BOZILOV, op. cit. , p.78 Cronicarii bizantini sunt categorici („ ..s-au despartit fara a se ajunge la un acord in privinta pacii” ) ascund , deliberat sau nu, adevarul.

O analiza atenta a evenimentelor nu poate duce decat la concluzia ca proiectul acestei casatorii nu poate data decat din timpul regentei Misticului. Probabil in timpul tratativelor din august 913, purtate sub zidurile capitalei, s-a formulat aceasta propunere. Casatoria s-a amanat cei doi fiind minori.

Simeon,care fusese crescut in Constantinopol,cu greu putea fi calificat barbar, in sensul depreciativ al acestui cuvant, totusi, faptul de a fi recunoscut unui suveran strain titlul de basileu a instrainat pe multi de Mystic.

Incepuse sa circule in Bizant o poveste ciudata, se contesta legalitatea incoronarii, de vreme ce in timpul ceremoniei, tarului i se asezase pe cap epirrhiptarion, in locul diademei imperiale, suveranul bulgar era victima unei inselatorii si a propriei sale naivitati; aceasta poveste neverosimila este relatata de Simeon Logotetul (secolul X) si Leon Grammaticus, ed.Bekker, 1842, p.292  „άντί ςτέαμτις τό έαυτού έπιρριπταριον τί έαυού έπέτηκεν κεφαλη” - Theophanes Continuatus, ed. Bekker, 1938, VI, 5, p.60, apud BOZILOV, op. cit., p. 82 si OBOLENSKY, Un commonwealth.., p. 127.

Acheloos - un rau ( sau o fortareata, potrivit lui Skylitzes ) langa Anchialos. La 20 august 917, armata bizantina comandata de domesticul scholelor, Leon Phocas, a fost masacrata intr-una din cele mai sangeroase batalii ale Evului Mediu. Simeon a lansat atacul inainte ca fortele bizantine sa faca jonctiunea. Skylitzes furnizeaza doua explicatii ale dezastrului de la Anchialos: armasarul lui Leon, candva pe durata inclestarii, si-a pierdut calaretul si intorcandu-se pe campul bataliei, a semanat panica in randurile armatei, care a crezut ca generalul lor a cazut in lupta. Potrivit unei alte versiuni, Leon a fost informat ca drongarul Roman Lecapenos a dezertat si se indreapta spre Constantinopol sa uzurpe tronul bizantin. Leon a dorit sa verifice personal veridicitatea acestei informatii si s-a retras in tabara de campanie.THE OXFORD DICTIONARY OF BYZANTIUM, p. 90.

OBOLENSKY, Un commonwealth.., p. 129.

OSTROGORKY, op. cit., p. 289.

Dupa detronarea basilisei-mama, Zoe (24 martie 919), Romanos, prin casatoria imparatului legitim, Constantin al V-lea cu fiica sa, oficiata in mai 919, Romanos devine heteriarh (comandantul garzii de mercenari) si basileopator (socru al imparatului), primeste titlul de cezar (la 24 septembrie 920 ), iar la 17 decembrie 920, era incoronat co-imparat sau imparat asociat de Mystic. Lecapenos proiectase inlaturarea progresiva de pe arena politica a colegului de domnie porfirogenet. La 6 mai a fost proclamata augusta sotia sa, Theodora. In 921, Romanos I s-a declarat pe sine autocrator, si, in luna mai 921, l-a incoronat pe fiul sau mai mare, Cristophoros. Trei ani mai tarziu au fost proclamati imparati alti doi fii ai sai, Constantin (decembrie 924) si Stefan (decembrie 924). Tronul a fost ocupat concomitent de cinci (!) basilei legitimi. In pofida ignorantei sale extreme, Romanos I s-a dovedit a fi un politician versat, abil si inzestrat.

Titlul bulgar a fost imprumutat de rusi si a trecut in vocabularul lor politic.

1o1„ Am auzit ca esti un om religios, un adevarat crestin , dar va ca faptele tale nu se potrivesc cu vorbele tale. Un om religios saluta pacea si iubirea , dar cel care-si gaseste satisfactia in omoruri si in nedrepte varsari de sange este un om lipsit de cucernicie. Daca tu esti un adevarat crestin, inceteaza nedreptul macel si criminala varsare de sange si incheie pace cu noi, crestinii. Esti un muritor. Astepti moartea, invierea, judecata si rasplata.Ce-I vei spune lui Dumnezeu despre nedreptele maceluri cand vei fi inaintea Lui ? Cum vei sta in fata Judecatorului cel cumplit si drept ?” Thophanes Continuatus, VI, 15, pp. 405-409, apud OBOLENSKY, Un Commonwealth medieval, p. 129.

Romanus Lecapenus, Epistolae, ed. I. Sakellion, Δελτίον τής ίστορικής καί ένολογικής έταιρίας τής ΄Ελλάδος , I, 1884, pp. 658-666, apud OBOLENSKY, op. cit., p.130.

OSTROGORSKY, op. cit., p.292.

BOZILOV, op. cit., p. 84-86.

Edificiile capitalei lui Simeon, gloriosul Preslav, au copiat si au incercat sa egaleze splendorile Bizantului (persista in arta medievala bulgara trasaturi iraniene, un „stil iranian” datorat poate artizanilor armeni stabiliti in Bulgaria). Istoricii moderni bulgari vad aici reminiscentele artei indigene protobulgare aduse de nomazii bulgari de la nordul Marii Negre.

Tilul conventional al lucrarii sale este „ Eseu asupra alfabetului slav”, intitulat variat in diferitele copii, incearca sa demonstreze ca alfabetul slav este compatibil cu limba slava, dupa cum cel grecesc este potrivit limbii grecesti. Argumentele sale sunt destinate orgoliului grecesc: limba greaca este mai recenta decat siriaca, care este limba lui Adam; grecii nu au inventat un sistem de scriere original, ci l-au adaptat pe cel fenician. Hrabr elogiaza pe Chiril, inventatorul alfabetului glagolitic destinat slavilor. Slavii au dreptul la o limba sacra si la un alfabet al lor. Autorul, al carui nume nu este genuin monastic, este unul din colaboratorii „apostolilor slavilor”. Indicatia ca episcopul Klement este in viata plaseaza prima redactie a acestei lucrari catre 893, cand chestiunea alfabetelor era aprig dezbatuta. S-a sugerat ca autorul ar fi Naum sau Doks, fratele lui Boris. Vlasto, op. cit. ,p. 171.

Probabil, bulgar de origine, din moment ce cunostintele sale de limba greaca sunt lacunare. S-a nasct cel tarziu in 890. Traducerile sale notabile sunt: doua tratate si predici ale Sfantului Ioan Damaschin. Versiunea sa la Hexaimeronul lui Vasile cel Mare este mai de graba o adaptare,probabil facuta prin 915. Atat Hexaimeronul cat si cele doua tratate ale lui Damaschin sunt prefatate de dedicatii encomiastice la adresa suveranului bulgar. Ibidem, p. 171-172.

OBOLENSKY, Un Commonwealth medieval.., pp.133-135.

„Despre tratatul cu bulgarii” este titlul conventional al unui discurs pastrat in mss. Vatican gr.483 (datand din secolele al XIII-lea sau al XIV-lea), dedicat semnarii pacii cu bulgarii, in octombrie 927. Autorul recapituleaza evenimentele: Leon Filosoful este elogiat, autorul mentioneaza o revolta („apostasia”), atacurile unui archon (Simeon al Bulgariei), care a fost incoronat de Nicolae Mysticul; ridicarea unui nou Moise (Romanos Lecapenos) care s-a inaltat din apa pentru a stinge flacarile razboiului. Textul este plin de referinte clasice si de aluzii obscure, unele necesitand glosele copistului facute pe marginea documentului cu cerneala rosie. Diferiti savanti au indicat ca posibili autori ai tratatului pe Nicolae Mysticul (F. Uspensky), Arethas de Cezareea (M. Sangin), Niketas Magistros (J. Darrouzes), Theodor Daphnopates (I. Dujcev si D. Obolensky). THE OXFORD DICTIONARY OF BYZANTIUM, p. 347.

Theodor Daphnopates, inalt oficial ( protosecretis, patrikios si magistros) bizantin la curtea lui Romanos I Lecapenos (919-945), isi pierde influenta sub regimul lui Constantin al VII-lea Porphyrogenetul (945-959); este numit de Romanos al II-lea (959-963) eparh al capitalei. Corespondenta sa cu caracter oficial arunca lumini asupra politicii externe bizantine. Daphnopates trateaza in lucrarile sale si chestiuni teologice; este autorul mai multor omilii si a cateve lucrari haghiografice dedicate Sfatului Gheorghe, lui Theophanes Marturisitorul si lui Theodor Studitul. Este autorul unei selectii de extrase din lucrarile lui Ioan Chrysostomos, caracteristica pentru enciclopedismul secolului al X-lea. Savantii ii atribuie ultima sectiune a cronicii cunoscute sub numele Theophanes Continuatus. A murit dupa 961, fara ca data mortii sale sa poata fi stabilita cu certitudine. THE OXFORD DICTIONARY OF BYZANTIUM, p. 448.

OBOLENSKY, Un Commonwealth medieval p. 135.

PAVLOV, IANEV, CAIN, op. cit. , pp. 31-34.

Informatia ne este furnizata de Scylitzes; „Tarul bulgarilor Petru a fost contestat de fratele sau Ioan si de alti nobili. Dar Ivan a fost prins si aruncat in inchisoare si ceilalti au primit pedepse severe”; „Mihail, celalalt frate al lui Petru, visa si el sa preia puterea in Bulgaria. El a capturat o puternica fortareata si a semanat dezordine in statul bulgar si multi i s-au alaturat. A murit in curand, iar aderentii sai, temandu-se de mania lui Petru, s-au refugiat in Bizant”; Georgiii Cedreni, Compendium Historiarum, ed. Bonn., II., PP. 312, 313, 346; cf. FGHB, VI, p. 257, si DOCUMENTS AND MATERIALS ON THE HISTORY.., p. 24.

Decesul a survenit in 965.

Ambasada bulgara a fost primita intr-un mod lipsit de curtoazie. Nichephorus era furios; a intrebat retoric pe cezarul Bardas ce insemna aceasta solicitare de achitare a tributului de catre un imparat romeu. S-a revarsat asupra solilor bulgari numind rasa lor una de cersetori murdari; tarul bulgar era descris nu ca un imparat ci un print imbracat in piei de animale (toval). Refuzul sau a fost categoric, solii bulgari au fost vexati de cei mai umili dintre curteni. OSTROGORSKY, op. cit., p

Se poate presupune ca tarul renuntase la achitarea tributului ; Petru a consimtit ca cei doi fii ai sai, Boris si Romanos, sa fie trimisi ca ostatici la Constantinopol.

Sviatoslav a traversat Dunarea avand drept ghid pe Calokyras, armata ruso-varega avea un efectiv de 16 000 de oameni. Avertizati bulgarii au mobilizat o armata cel putin de doua ori mai numeroasa. Armata bulgara a suferit o infrangere catastrofala si s-a retras catre Dristra. Sviatoslav a capturat douazeci si patru fortarete bulgare.RUNCIMAN, op. cit.,

Pe durata iernii, s-a fortificat in disctrictul numit Onglos, populat candva de protobulgarii lui Asparuch. Curtea sa rezida in Micul Preslav, fortareata care controla delta.

Tarul Petru este canonizat de Biserica bulgara, fiind singurul suveran care a primit aceasta inalta recunoastere alaturi de sfantul cneaz Boris-Mihail, „Botezatorul bulgarilor”.

Pecenegii au intervenit pentru ca puterea rusilor rivaliza cu a lor. Sviatoslav violase teritoriile controlate de pecenegi, indreptandu-se spre Dunare.

Kalokyras ii instiga, ambitiile sale erau uzurparea tronului imperial, promitand in schimbul asitentei militare a rusilor intreaga Bulgarie.

„ Daca romanii nu vor sa plateasca, sa plece din Europa, care nu trebuie sa le apartina de drept, si sa se retraga in Asia. Altfel, pace nu va mai fi intre romani si rusi” Leon Diaconus, Historiae, VI, 10, ed. B.G. Niebuhr, Bonn, 1828,OBOLENSKY, Un Commonwealth medieval p.105.

In zorii zilei de 3 aprilie, Miercurea Mare, imparatul a ajuns in fata Marelui Preslav. Orasul era aparat eroic de un general al lui Sviatoslav, varegul Svengel, si de catre tradatorul Calokyras. Rusii au fost sever invinsi si siliti sa se retraga in cetate, in spatele fortificatiilor. In joia Mare, imparatul a ordonat asedierea orasului. Calokyras s-a strecurat din oras, intuind soarta ce il asteapta in cazul capturarii lui. Epuizati de confruntarea din ziua precedenta, asediatii, inferiori numeric, au decis retragerea in resedinta-fortareata a tarilor bulgari. Populatia bulgara a orasului a fost in mare parte macelarita, supectata de a fi colaborat cu barbarii. In toiul carnajului, tarul Boris si sotia sa au fost salutati ca printi ai Bulgariei; imparatul a pretins ca razbuna injuriile aduse Bulgariei de catre rusi. Soldatii au asediat palatul – resedinta, un complex de edificii. Rusii au reusit sa reziste cu success, pana ce palatul a fost incendiat. Svengel si garzile sale au reusit sa se salveze. RUNCIMAN, op. cit., pp.210-211.

Imparatul a ajuns in fata Dristrei la 23 aprilie. Cele doua armate s-au confruntat pe campia din fata zidurilor cetatii. La caderea serii, rusii s-au retras in fortareata cu pierderi imense. Imparatul a lansat un atac fara sa astepte sosirea flotei in fata orasului, o tentativa a asediatilor de a asparge incercuirea a esuat. La 26 aprilie a inceput asediul sitematic al Silistrei. Au fost destule episoade emotionante; incercarile rusilor de a sparge cercurile asediatorilor s-au dovedit sinucigase. Orasele nordice s-au predat imparatului (inclusiv Constantia). Familia Phocas a provocat o noua rebeliune; vigilenta parakimomenului Vasile i-a salvat tronul lui Ioan Tzimiskes. Disperarea rusilor se amplifica; Svengel a cazut eroic in lupta; proviziile lor se diminuau. Svitoslav a convocat o intrunire a generalilor, la 21 iulie, care a decis sa se intreprinda un ultim atac. Pe 24 iulie au incercat sa sparga incercuirea cu curajul disperarii. In Constantinopol, deznodamantul era asteptat cu anxietate. In noaptea de 23 iulie, o calugarita pioasa a avut un vis; Sfanta Fecioara, protectoarea capitalei, l-a rugat pe Sfantul Theodor Stratilat sa intervina in favoarea „slujitorului sau iubit”, Ioan Tzimiskes. La Dristra, in timpul atacului furios al asediatilor, mai multi martori oculari au vazut un razboinic care se luptase cu eroism impotriva hoardelor pagane. Cand imparatul a incercat sa-l identifice pentru a fi recompensat, acesta disparuse. Victoria trupelor imperiale s-a datorat adoptarii tacticii partice a simularii retragerii. Catre sfarsitul zilei, rusii au fost macelariti. Inainte ca printul rus sa se retraga la nord de Dunare, a avut loc o intalnire a acestuia cu basileul pe malul Dunarii; avea vesmantul ceva mai curat decat al insotitorilor sai, purta un cercel de aur, era de inaltime medie, parul blond, ochii albastri, nas acvilin, mustati lungi. Dristra a fost rebotezata Theodoropolis, de la numele sfantului stratilat. Ibidem, p.212-214.

Sviatoslav naviga catre gurile Niprului, sperand sa revina in statul kievean. Traversarea teritoriului controlat de pecenegi era o intreprindere anevoioasa. Pecenegii se bucurau de esecul sau si intentionau sa captureze prada cu care s-ar fi inapoiat cneazul kievean. La curtea lui Kuria, printul pecenegilor, ambasadorul bizantin, Philoteos al Evchaitelor, a negociat un tratat prin care acestia se angajau sa nu treaca Dunarea. S-a incercat de catre solul bizantin introducerea unei clauze privind tratamentul pasnic al pecenegilor fata de razboinicii rusi care reveneau in statul Kievean. Pecenegii au refuzat cu vehementa aceasta stipulatie. Marele cneaz a fost surprins intr-o ambuscada la cataractela si a cazut in lupta. Din craniul sau a fost confectionata o cupa, Krum facuse acelasi lucru din craniul invinsului Nichiphor. Cronica zisa a lui Nestor, pp. 59-60, sugereaza ca atacul pecenegilor ar fi fost provocat de bizantini. Kedrenus infirma aceasta asertiune a cronicarului rus. RUNCIMAN, op. cit.

S-a organizat o splendida procesiune de la Poarta de Aur la Sfanta Sofia. O trasura aurita aducea cea mai pretioasa dintre capturile ce fusesera facute din Bulgaria; icoana Sfintei Fecioare a Bulgariei. In spatele acestei trasuri calarea Ioan Tzimiskes; dupa el, pedestru, tarul Bulgariei. In catedrala Ioan a depus icoana si coroana batuta cu pietre scumpe a tarilor pe altarul Intelepciunii divine. Curtea a mers apoi la palatul-resedinta al imparatilor bizantini, unde, in prezenta demnitarilor imperiali, Boris al Bulgariei a abdicat. OBOLENSKY, Un Commonwealth medieval.., pp. 147-148.

Skylitzes si Ioan Zonaras raporteaza despre revolta „comitopulilor ” (κομητόπουλοι) si despre cariera politica a lui Samuel; Georgii Kedreni, Compendium historiarum, ed. Bonn, II, pp. 434-435; textul original in FGHB, VI, p. 275; traducerea textului original grecesc in DOCUMENTS AND MATERIALS .., p.24. Ioannis Zonarae, Epitome historiarum libri XIII- XVIII, ed. Bonn, 1897, pp. 547-548; cf. HGHB, VII, p. 185 ; traducerea textului original grecesc in DOCUMENTS AND MATERIALS,p. 49. Originea etnica a comitopulilor este incerta, foarte probabil armeana.

Posibil fiecare stapanea un sfert de tara ; o forma de confederatie.

Prima mentiune a noului etnicon care defineste etnia neo-latina de la sud de Dunare.

Ioannis Zonarae, Epitome.., pp. 547-548; cf. HGHB, VII, p. 185, si Documents and materials ,p. 49

Cronicarul occidental Thietmarus ne informeaza asupra ambasadei bulgare trimise la curtea lui Otto I; Thietmari Chronicon, MGH, SS, III, p. 753 in DOCUMENTS AND MATERIALS .., p. 14.

Annales Hildesheimenses, p. 62; la RUNCIMAN, op. cit. , p. 218.

Pe durata intregii sale cariere n-a intrat in conflict cu poporul sau. Aristocratia din regatul sau era probabil majoritar slava, inlaturandu-se o posibila sursa de conflict. A procedat cu mult tact fata de bogomili; erezia nu penetrase adanc in Macedonia, unde Clement a stabilit ortodoxia pe fundamente populare.

RUNCIMAN, op. cit., p. 219.

Ibidem, pp. 219-221.

PAVOLV, IANEV, CAIN, op. cit., p. 41.

In fiecare primavara, inainte ca recoltele sa fie stranse, Samuel invada Thesalia si-si instala tabara pe campia fertila din fata cetatii. Orasul era aparat de Kekaumenos, armean de origine, un strateg experimentat. (in 980, Kekaumenos, a fost numit strateg al Helladei, thema care includea si Larissa). In fiecare an Kekaumenos se supunea lui Samuel pentru a strange recoltele, orasul bine aprovizionat putea rezista unui asediu prelungit. Kekaumeonos a fost revocat din functie in 893, cel care l-a substituit s-a dovedit a fi neintelept. In primavara urmatoare, Samuel, invadand Thessalia, a avut de infrunatat o tara ostila si a distrus recoltele. Dupa trei ani, in 896, in Thessalia se instalase criza alimentara. La inceputul verii, s-a declansat si asediul Larissei. Supus acestor privatiuni, orasul s-a predat lui Samuel; tratamentul aplicat celor ce capitulasera a fost sever; o mare parte a populatiei a fost vanduta ca sclavi. Samuel a transferat in capitala relicvele din Larissa: moastele episcopului sau Sfantul Achilleus. (apud RUNCIMAN, op. cit., pp. 221-222).

O relatare detaliata a razboaielor dintre Samuel si Imperiu furnizeaza Zonaras, Epitome., pp.548- 549, 558- 560; 563-567; cf. FGHB, VII, pp. 186, 187-198, 182-186; si Documents and materials…pp. 49-51,51-52 si Kedrenos, Compendium historiarum, p. 457-464, 464-476; cf. HGHB, VI, pp. 283-296; DOCUMENTS AND MATERIALS.p. 27-34

Aceasta invazie este o rara ocazie in cursul ostilitatilor bulgaro-bizantine cand alte surse pot sa completeze relatarea lui Scylitzes. Scylitzes spune limpede ca Vasile a invadat Bulgaria cu intentia de a asedia Serdica.

RUNCIMAN, op. cit., p. 224.

OSTROGORSKY, op. cit., p. 333.

Victoria califului fatimid el-Aziz asupra lui Mihail Burtzes, ducele Antiohiei, la Antiohia pe Oronte (15 septembrie 994) l-a obligat pe imparat sa revina pe frontul oriental; a urmat asediul Alepului si amenintarea Antiohiei.

RUNCIMAN, op. cit., p. 228.

Zonaras, Epitome, pp. 548-549, 558-560, cf, FGHB, VII, pp. 186,187-198 si Documents and materials,pp. 49-50; OSTROGORSKY, op. cit., p. 334.

Probabil inainte de 989, Dyrrachium a capitulat; guvernarea a fost incredintata socrului sau Ioan Chryselius.

Determinat sa extinda autoritatea in nord-vest, pe coasta adriatica, Samuel a invadat Diocleea si a capturat orasul Dulcigno, printul dioclean Ioan Vladimir a fost facut captiv si intemnitat la Prespa. Dupa ce s-a casatorit cu o fiica a tarului bulgar, Kosara, Ioan Vladimir a fost reintegrat pe tronul Diocleei in calitate de vasal.

Surse athonite se refera la raiduri frecvente ale bulgarilor impotriva cetatii Hierissos, in apropierea Tesalonicului. Mai multi demnitari si militari experimentati au fost eliminati de atacurile bulgare. Pe langa Ashot Taronites, Ioan Chaldus, guvernator al Tesalonicului a fost luat captiv dupa 995.

RUNCIMAN, op. cit., pp. 230-231.

Samuel primise, prin 981 sau 982, confirmarea titlului imperial din partea papalitatii, probabil din partea unui pontif roman marioneta a suveranilor germani, ca Benedict al VII-lea. Papa nu a insistat ca acesta recunoastere sa fie insotita de acceptarea suzeranitatii spirituale. In Vest, domnea Theophano, sora imparatului bizantin Vasile al II-lea.

Termenii acestei aliante sunt vagi. Alianta matrimoniala nu s-a realizat, sotia maghiara a mostenitorului tronului bulgar, Gabriel Radomir fiind repudiata. Radomir s-a casatorit cu o sclava numita Irina, de origine greaca. Samuel, indulgent cu pasiunile copiilor sai, a aprobat casatoria cu Irina; alianta maghiara a ramas una formala. Printesa maghiara a cautat refugiul in viata monahala; un singur fiu, care a murit la o varsta frageda, s-a nascut din aceast mariaj: Petru Delian. (RUNCIMAN, op. cit., p. 235).

Magistrul Paul Bobus, arhontele Tesalonicului, a fost acuzat de complot inainte de 996. Vasile a fost informat si a arestat doi strategi din Adrianopole; prothospatarius Malacenus a cazut in dizgratie si a fost deportat in Asia. Vatatzes si Vasile Glabas au defectat din nou la Samuel.Ibidem, p. 236.

Kedrenus, Compendium historiarum, p. 449-453, in FGHB, VI, pp. 278-280 ; traducere engleza in Documents and materials., p. 25. Zonaras, Epitome, pp. 548-549,558-560; cf. FGHB, VII, pp. 186,187-198, si Documents and materials..,pp. 50. Dupa cateva zile, ingratul Niculitzes a evadat si a revenit in serviciul lui Samuel. Niculitzes a fost capturat din nou intr-o ambuscada si a fost intemnitat la Constatinopol. Peste cativa ani, acest demnitar loial lui Samuel evada din nou.

Kedrenus, Compendium, p. 452-456; FGHB, VI, pp. 278, 282-285; traducere engleza in DOCUMENTS AND MATERIALS.., p. 26.

Infrangerea se datoreaza in mare masura imprudentei tarului; apreciind ca raul involburat nu putea fi trecut, tarul si-a instalat tabara pe unul din maluri. Neglijenta a fost pedepsita; atacul surprinzator a provocat panica, armata bulgara a fost masacrata si captura recuperata. (RUNCIMAN, op. cit., p. 240).

Ibidem, pp. 239-240.

palisada

Despre mutilarea prizonierilor relateaza Zonaras (Ioannis Zonaras, Epitome, p. 563-567; cf. FGHB, VII, pp. 182-186, si Documents and materials..,p.52 ; Scylitzes numara 15 000 de prizonieri ( Georgii Compendium historiarum, p. 457-464, 464-476; cf. HGHB, VI, pp. 283-296; Documensts and materials..p. 27-34, Kekaumenos (Strategicon, ed. B. Wassilelievsky- V. Jernstedt, Petropolt, 1896, p. 18; extras in FGHB, VII, pp. 12,13, 14, 16, 23, 27, si Documents and materials,p. 17) mentioneaza numai 14 000;

In acest moment al bataliei, tarul nu se afla in fruntea armatei. Unele surse sustin ca fusese salvat prin eroismul fiului sau.

Zonaras, Epitome, pp. 563-567; cf. FGHB, VII, pp. 182-186; Documents and materials.., pp. 50-51.

OSTROGORSLY, op. cit., p. 336.

Patriarcha Nicephorus, Opuscula historica, ed. C. De Boor, Leipzig, 1883, pp. 175-176, la OBOLENSKY, Un Commonwealth medieval.., p. 77. Imparatul Heraclios a fost nasul conducatorului onogur, iar nobilii Bizantului au fost nasi celor care faceau parte din suita acestuia.

VLASTO, A. P. , The entry of the slavs into Christendom, Cambridge University Press, 1970, p. 155. Cel mai devreme catre 619, potrivit unei traditii, Kubrat s-a convertit la crestinism ca „prieten si aliat” al imparatului Heraclios. Acceptarea crestinismului era act personal, fara consecinte pentru supusii sai. Cu certitudine nici unul din fiii sai nu a devenit crestin.

Potrivit unui cronicar egiptean din secolul al VII-lea, Kubrat a fost botezat in copilaria sa la Constantinopol, a fost crescut in palatul imperial si era legat de Heraclios printr-o stransa prieteneie care a durat pana la moartea acestuia. „ Dupa ce a fost botezat cu botezul datator de viata , el i-a trecut pe toti barbarii si paganii prin virtutea sfantului botez” The Chronicle of John, Bishop of Nikiu, trad. R. H. Charles, Londra, 1916, p.17. la OBOLENSKY, Un Commowealth, p. 76.

Nicephorus, Opuscula historica, p. 24 la OBOLENSKY, Un Commowealth,p. 77.

VLASTO, op. cit., p. 155.

Ibidem, p. 156.

Dujcev demonstreaza ca misionarismul crestin facuse prozeliti numerosi printre bulgari ; printre cei martirizati in 813 se aflau persoane care purtau nume specifice onomasticii protobulgare. FOLLIERI,I., DUJCEV, I., Un’ acolutia per i martiri bizantini di Bulgaria, Byzantion, an XXXIII, 1963, fasc. 1, pp. 95-104.

Theodor Studitul (Parva Cathehesis, Ixiii., pp. 220 ssq.) relateaza ca un suveran bulgar, al carui nume nu-l metioneaza, a somat pe toti captivii de razboi care se declarau crestini sa consume carne in timpul Postului Mare, ori in caz contrar vor fi martirizati. Patrusprezece dintre ei au refuzat ; drept exemplu, unul dintre ei a fost martirizat iar membrii familia lui a fost vanduti drept sclavi. Intransigenta celorlalti care au asitat la acest episod si au refuzat cu obstinatie sa apostasieze a condus la uciderea acestora. BURY, A history of the Eastern Roman Empire. From the fall of Irene to the Accesion of Basil I, A.D (802-867), MacMillan and CO. Limited, London, 1912, p. 47.

Theophylact, op. cit., p. 193,apud RUNCIMAN, op. cit., p. 80.

Potrivit Menelogion Basilii, pars. II, Ian. 22, Migne, P.G. 117, 276, Krum a ordonat uciderea lui Manuel, episcopul Adranopolelui. Autorul a adaugat ca acest act a fost dezaprobat de bulgarii indigati care l-ar fi sugrumat pe impiosul lor suveran. Manuel a fost martirizat pe durata domniei lui Omurtag, relateaza Theophanes Continuatus ( p. 216,9 -217,7). RUNCIMAN, op. cit. , p. 79. Manuel a fost mutilat din ordinul lui Ditzeng, care a a dispus sa i se amputeze bratele arhiepiscopului Tessalonicului. In timpul domniei lui Omurtag schiloditul arhiepiscop al Thesalonicului si-a gasit sfarsitul Tsok este mentionat de Menologiul lui Vasile al II-lea (Menologium, pp. 276-277) ca succesor al lui Krum si persecutor al crestinilor; Dukum si Ditzeng sunt mentionati intr-un prolog in limba slavona al Menologiului. Tsok trebuie identificat cu Tsuk, care apare intr-o inscriptie mutilata datata 823/824 descoperita langa Aboda , care pare a consemna succesul lui Omurtag asupra unui uzurpator. Cei trei par a fi liderii unei factiuni politice rebele care pentru scurt timp a controlat guvernul de la Pliska.si nu trebuie confundati ( nu trebuie identificat Ditzeng cu Tsok sau Dukum cu Tsok). CANKOVA-PETKOVA, Deux contributions.., p. 36. Potrivit altor surse, succesorii lui Krum sunt Dukum, Ditzeng si Tsok, ultimii doi au declansand o persecutie violenta impotriva prizonierilor din Adrianopole autorii bizantini au inregistrat orice act de violenta asupra lor, exagarand in scop propagandistic si apologetic, prezentandu-i ca pe neomartiri ai credintei crestine, exemple de virtute si perseverenta in ochii contemporanilor La 22 ianuarie, Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane (Sinaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, Delahaye, coll, 414, 25-416) comemeora intr-o nota ampla pe episcopul Manuel impreuna cu alte martiri (Gheorghe, Leon, Marin, Petru) si alti treisute saizeci si sase. Autorul Sinaxarului nu indica provenienta acestor martiri, specificand doar ca ei sunt „ din diverse regiuni si locuri”, ceea ce pledeaza pentru o origine etnica neomogenaVorbin despre evenimente succesive , autorul sinaxarului mentioneaza pe succesrii lui Krum, Dukum (Δούκουμος) si Ditzeng (Δίτζενγος) ( acest al doilea personaj ar putea fi identificat cu Omurtag, din moment ce lui Ditzeng i se atribuie martirizarea lui Manuel, asupra acestui impios s-a abatut pedeapsa divina, el fiind ucis de catre Μουρτάγων Textul sinaxarului sugereaza o perioada destul de lunga de instabilitate in hanat in epoca ce a urmat domniei lui Krum, trei hani au ingaduit activitatea misionara printre supusii lor a captivilor bizantini. Instabilitatea politica in hanat este o proba peremtorie ca o persecutie crestina in aceasta epoca este exclusa apriori; persecutia a putut fi declansata doar de Omurtag, care i-a succedat imediat lui Krum; in acest mod s-ar pune in concordanta relatarea sinaxarului si a lui Theophanes Continuatus”. Dujcev, Un’ acolutia.., pp.96-104.

Vlasto considera ca disparitia acestui print crestin nu presupune declansarea unei persecutii anticrestine, mai degraba pare a fi practica  normala turcica de eliminare a potentialilor pretendenti tron. Malamir s-a aratat a fi relativ tolerant, desi nu nu era convertit. VLASTO, op. cit., p. 158.

Besevliev, V., Die protobulgarischen Inscriftten, Berlin, 1963, pp. 156, 164, 216, 260, 277; apud OBOLENSKY, Un Commonwealth medieval.. , p. 99.

RUNCIMAN, op. cit. , p. 84.

OBOLENSKY, Un Commonwealth medieval.., p. 101.

AHRRWEILLER, Ideologia politica a Imperiului Bizantin, Corint, Bucuresti, 2002, p. 44.

ANGELOV, op. cit. , p. 30.

Ibidem, p. 33.

AHRWEILLER, op. cit., p. 43. Biserica sustinea efortul expansionist al statului, care asigura largirea jurisdictiei sale. Photios incurajeaza in mod deosebit intreprinderile misionare.

Catre mijlocul secolului al IX-lea, slavizarea era in faza finala. Bulgaria era un stat slav, limba slava se impusese, limba turcica vorbita de proto-bulgari disparuse fara urma (nu s-a conservat nici macar un cuvant in acest idiom); Angelov, op. cit. , p. 32.

DUCELLIER, op. cit., p. 232.

Putem presupune ca slavii, in contact cu populatia autohtona crestina, au adoptat cultura acesteia si au imbratisat crestinismul. Lipsesc surse sigure care sa dea marturie despre crestinarea in masa a slavilor, anterioara convertirii lor. Nu trebuie sa ne indoim ca, in pofida unor cazuri izolate de convertire in randul cercurilor conducatoare protobulgare, majoritatea protobulgarilor ramane fidela cultului pagan.

Emirul de Melitene, Omar, a intreprins o campanie devastatoare in Asia Mica pana la Sinope, cucerind cetatea Amisos (actualul Samsun), pe litoralul Marii Negre. Pentru a para acest atac indraznet, Bizantul trebuia sa opuna toate fortele sale disponibile ; la 3 septembrie 863, strategul Petronas a repurtat o victorie stralucita asupra arabilor lui Omar care au inaintat pana in vecinatatea cetatii Sinope. Genesios, in relatarea sa raporteaza convertirea bulgarilor la victoria lui Petronas; cele doua evenimente par a fi intr-o stransa inlantuire; convertirea bulgarilor succede triumfului asupra arabilor. Victoria lui Petronas este un eveniment de o importanta politica enorma; pericolul arab era definitiv surmontat; BREZEANU, op. cit.,p. 81.

Symeon pseudo Magistri, Chronografia apud PETROV, P., La politique étrangère de la Bulgarie au milieu du IX-e siècle et la conversion des Bulgares, Byzanyino- Bulgarica, II, 1966, p.46.

Probabil in jurul datei de 20 ianuarie 842, OSTROGORSKY, op. cit., pp. 247-248..

Din 852, basilisa a domnit impreuna cu Mihail al III-lea pana la inceputul anului 856, cand a fost silita sa abdice si a fost internata in manastirea Gastria. Ibidem, p. 249.

Probabil aceasta este interpretarea cea mai autentica a cuvintelor cronicii lui Theophanes Continuatus ( ed. Bonn, p. 162, apud CANKOVA-PETKOVA, Contribution au sujet de la conversion des Bulgares au christianisme, Byzantino Bulgarica, IV, 1973, p. 24.): „ Suveranul bulgar, auzind ca o femeie domnea pe tronul de la Constantinopol, a devenit insolent. Asadar, a trimis ambasadori zicand ca a denuntat tratatele de pace si a invadat teritoriile bizantinilor”.

Cedreni compendium , II, p. 151, 1sq. ; Ioannis Zonarae, Epitome, p.387, 4-6 apud CANKOVA-PETKOVA, Contribution au sujet.. ., p. 24.

Sora hanului bulgar, pe durata captivitatii sale, studiase „legea si lucrarile crestine”. Cf. Theophanes Continuatus, ed.Bonn, p. 164, IV, 14; RUNCIMAN, op. cit. , p. 127.

Tratatul de pace din 853, ce a urmat conflictului dintre statul bulgar si guvernul Theodorei, a fost un pas catre o pace durabila, incheiata un deceniu mai tirziu, si o etapa prealabila pentru acceptarea crestinismului. Imperiul nu a aceptat in 853 sa faca concesii in schimbul privilegiului de a converti tanarul stat bulgar; pe de alta parte, suveranul bulgar nu era dispus sa renunte la revendicarile privitoare la o expansiune teritoriala a statului bulgar. Cand a fost evident ca cele doua parti se situau pe pozitii ireconciliabile, Boris s-a indreptat catre Occident. Alianta incheiata cu francii se va revela ca fiind precara si fragila. Este incontestabil ca aceasta a exercitat o oarecare presiune asupra politicii Imperiului care si-a dat seama de riscul la care se expunea prin pierderea unei Bulgarii aliate si ridicarea unui adversar redutabil. Ce guvernul Theodorei a refuzat lui Boris in 853 s-a acordat un deceniu mai tarziu: Imperiul a confirmat expansiunea catre Tracia a statului bulgar, in contul privilegiului de a converti Bulgaria. Cesiunea regiunii Zagora nu putea rezolva litigiile teritoriale ; „pacea durabila” a furnizat lui Boris ocazia de a anexa de facto corpului statului bulgar regiuni din Macedonia si Albania meridionala. Aceste teritorii, populate de bulgari, au fost definitiv si oficial incorporate statului bulgar prin tratatul, incheiat intre tarul Simeon si Bizant (904). CANKOVA-PETKOVA, Contribution.au sujet., pp. 33-37.

Jo. Zonarae, Epitome Historiarum, p. 388. apud Cankova-Petkova,Contribution au sujet, p. 41.

Este evident ca tratatul de pace s-a incheiat in jurul anului 853. In stadiul actual al cercetarilor nu se pot stabili cu precizie stipulatiile acordului. Putem presupune ca este vorba despre o reinnoire a tratatului de pace negociat cu Bizantul de Omurtag. Revendicarile teritoriale ale suveranului bulgar nu au fost satisfacute. Zagora, fasia dintre Sidere si Develtos, a fost cedata statului bulgar in virtutea tratatului din 864. O clauza sigura a tratatului a fost schimbul de ostatici, desi sursele nu mentioneaza decat pe monahul Theodor Kupharas si pe sora printului bulgar.

Catre 863, Ludovic notifica pontifului roman intentia exprimata de Boris de a se boteza. In raspunsul sau, Nicolae I se felicita : „Quia vero dicis quod christianissimus rex speret quod ipse Vulgarorum ad fidem velit converti et jam multi ex ipsi christiani facti sunt, gratias agimus Deo, quem precamur ut abundare faciat incrementa frugum in horreo suo. Jejunium vero pro eis et orationes sicut per te hortatut, Deo propitio facimus” (ad legationem Salomonis episcopi missi anno 864, a rege Ludovico Germanico); Nicolai Papae I epistole et Decreta, Migne, P.L.,vol.119,col. 875 apud DVORNIK, F., Les slaves, Byzance et Rome au IX-e siècle, Paris, Libraire Ancienne Honore Champion, 1926, p. 186. „Devotatul lui Hristos rege (Ludovic Germanicul) spera ca suveranul bulgarilor insusi doreste sa se converteasca din moment ce un numar mare al supusilor sai erau deja crestini”. Relatarile privind convertirea bulgarilor de catre Occident sunt in legatura cu alianta bulgaro-germana si demonstreaza ca, dupa toata probabilitatea, deja in cursul lui 862, religia crestina a fost impusa populatiei bulgare care locuia in teritoriile invecinate cu Regatul franc ; PETROV, P., op. cit., p.45) . Legatura dintre alianta bulgaro-germana si decizia guvernului bulgar de a se converti este incontestabila.

Kedrenos vorbeste despre o epidemie de ciuma. Alti autori mentioneaza o invazie a lacustelor; principala forta armata de infanterie a bizantinilor a fost deplasata in Balcani, iar puternicul sau atac impotriva Bulgariei a fost prevestit de o invazie a lacustelor si de cateva cutremure. Hanul Boris a fost obligat sa renunte la acordul incheiat cu francii si sa accepte crestinismul de la Constantinopol.

Ruptura cu francii a survenit in timpul negocierilor vizand reluarea legaturilor cu Imperiul de Rasarit. Informatia, furnizata de mai multe surse, privind o campanie a lui Ludovic impotriva lui Boris trebuie interpretata ca o actiune ostila, explicabila ca o consecinta a reorientarii politicii externe a Bulgariei. Restabilirea relatiilor amicale cu Bizantul a provocat expeditia punitiva din anul 864.

Persista un dezacord in surse in privinta datei exacte a botezului lui Boris. Photius (Epistolae, p. 742) si Vita S. Clementis , p. 1201, indica doar date aproximative. Savantul istoric bulgar V. N. Zlatarski fixeaza acest eveniment in 864-865, mai exact intre 1 si 19 septembrie 865. Zlatarski sustine ca un numar de boieri bulgari au primit botezul catre sfarsitul anului 863, dupa cum pare a insinua cronica lui Simeon. G. CANKOVA-PETKOVA probeaza ca acceptarea crestinismului de catre bulgari este anterioara anului 866, terminus ante quem al convertirii bulgarilor: „ Sa remarcam ca in Annales Fuldenses sunt concentrate evenimente apartinand unor epoci diferite si situate in acelasi an. In circumstantele prezente, delegatii bulgari care s-au prezentat in 866 inaintea lui Ludovic Germanicul la Ratisbonna, l-au informat pe imparat despre convertirea la crestinism a suveranului lor si a unei parti importante a populatiei si au solicitat trimiterea de preceptori in credinta crestina. In alti termeni, faptul singur ca in anul 866 ambasada bulgara a cerut predicatori catolici inseamna ca anul 866 este terminus ante quem al convertirii bulgarilor.” Cankova-Petkova) concluzioneaza ca : „Convertirea suveranului bulgar si a unei „parti considerabile a populatiei, dupa cum admitea in primele sale cercetari V. Zlatarski, si dupa cum sustine cea mai mare parte a cercetatorilor contemporani, a avut loc in prima jumatate a anului 865.… Convertirea, dupa parerea noastra, a urmat imediat incheierii pacii, tratat care, natural, a anulat alianta dintre Boris si Ludovic Germanicul, si care a provocat, din partea acestuia (a lui Ludovic) campania mai sus mentionata impotriva hanului bulgar. Tocmai aceasta agresiune a francilor face obiectul marturiei lui Theophilact de Ochrida: „Dupa ce Boris a mostenit puterea , o multime de franci s-a abatut asupra Bulgariei. La aceasta se adauga o seceta teribila. Asa, poporul bulgar a suferit din pricina loviturilor dusmanilor si din cauza calamitatii…din aceasta cauza, Boris a trimis emisari la imparatul bizantin…pentru a incheia un tratat de pace si pentru a trai de aici inainte fara grija si in pace”. (V.Theophilacti, Martyrium, p. 126, col. 97). Loviturile dusmanilor („πολεμίώ ξίφει”) se raporteaza evident la agresiunea francilor. Theophilact conecteaza aceasta agresiune cu seceta mentionata de cronicile latine, care a precedat imediat convertirea, devine evident ca inceputul relatarii sale: „Imediat ce Boris a mostenit puterea” trebuie inteles intr-un sens mai larg, adica pe durata domniei lui Boris. Daca admitem ca negocierile de pace au avut loc catre sfarsitul lui 863, tot atunci fiind botezati delegatii bulgari la Constantinopol, urmeaza ca incheierea tratatului trebuie fixata la inceputul anului 864 si ca acceptarea crestinismului a avut loc imediat dupa”. CANKOVA-PETKOVA,Contribution au sujet. ,p. 35-37. J.B Bury stabileste data convertirii bulgarilor in 864. O scrisoare a patriarhului Photios ( Ep. 4, p. 168), redactata in 867, vorbind despre misionarii latini trimisi de Roma catre sfarsitul lui 866, subliniaza ca in acel moment bulgarii erau deja crestini de mai putin de doi ani (ούδ’είς δυο ένιαυτούς ). Inseamna ca data crestinarii trebuie sa fie 864-865. Despre 869 ca data a convertirii bulgarilor vorbeste Vita S. Clementis, c.4, p. 7, pentru „chemarea” (κλήσις) bulgarilor.Bury, J.B. A history of the Eastern Roman Empire. From the fall of Irene to the ascension of Basil I (A.D. 802-867), MacMillan and Co., London, 1912, p.87.

Nu era un sacrificiu foarte mare pentru Imperiu, teritoriul cedat cuprindea Anchialos si Develtos, care ca si alte fortarete distruse de Krum, erau demantelate si depopulate.

Aceasta campanie o asociaza cu invadarea teritoriului bizantin pentru procurarea de provizii de catre Boris. Boris ezita sa primeasca botezul, demonstratia militara care sa-l convinga pe labilul han parea necesara.

Un rol, fie si secundar, in convertirea suveranului bulgar l-a jucat sora sa, Maria, o crestina ferventa. Aceasta petrecuse cea mai nare parte a vietii la Constantinopol si era complet elenizata.

Continuatorul lui Theophanes, p. 163-164 apud RUNCIMAN, op. cit., p. 103. Methodius zugravul a fost confundat cu unul dintre „apostolii slavilor”. Steven Runciman sustine ca: „Istoria lui Methodius este probabil apocrifa. Este suspecta de un iz de naivitate monahala. Istoria monahului Kupharas este verosimila. Influenta acestor sclavi educati asupra stapanilor lor a fost demonstrata de cazul printului Enravotas ; este plauzibila presupunearea ca membri ai familiei hanului erau detinuti ca ostatici la Constantinopol , unii dintre ei fiind chiar convertiti. La revenirea lor in tara, vor fi facut uz de toata puterea de persuasiune. Armatele imperiale au constituit factorul decisiv.”

Migne, P.G., vol. 102, col. 742, apud DVORNIK, op. cit., p.189.

Sursele asupra rebeliunii aristocratiei protobulgare pagane sunt (1) Nicolaus, Responsa, cap.17; (2) Ann.Bert. (Hincmar de Reims); (3) nota concisa la Th. Cont (p.164). In ultima nu este nimic miraculos; Boris si cei cativa sustinatori au iesit din palat purtand in maini cruci si au fost victoriosi. Responsa (cap.17) se refera la o infrangerea a unei rebeliuni datorata interventiei divine. Populatia a zece regiuni din regat a fost incitata la rebeliune, Boris a fost asediat in resedinta regala (Pliska) de o multime furioasa. Hanul avea doar cativa sustinatori fideli care nu l-au abandonat. Interventia divina a asigurat infrangerea rebeliunii; Boris si cei loiali lui au iesit din palat purtand in maini cruci. Multimea a vazut semne divine; palatul parea ca arzand se prabuseste peste cei din curte, caii partidului hanului cabrandu-se loveau cu picioarele din fata pe rebeli. Boris a evitat noi agitatii reprimand doar aristocratia bulgara, organizatoare a rebeliunii si a participantii la insurectie recrutati dintre oamenii de conditie mijlocie au beneficiat de impunitate. RUNCIMAN, op. cit.,p 106.

Aceasta precautie impotriva previzibilelor conspiratii a fiilor animati de razbunare are si o semnificatie politica incontestabila fiind o lovitura data rasei dominante care trebuie pusa in legatura cu transformarea graduala a Bulgariei intr-un stat slav.

Annales Fuldenses , MGH, SS, I., p. 379; („cum populo non modico”) apud CANKOVA-PETKOVA, Contribution au sujet, p.30.) . Cei 48 de boieri reprezentau „mai putin de jumatate din boierii a zece comitate”.

La inceputul domniei lui Vladimir, grupul boierilor protobulgari au incercat sa restabileasca alianta cu Ludovic Germanicul si restabilirea ostentativa a cultului pagan.

Intr-o epoca in care imparatul face uz tot mai autoritar de dreptul sau de investire a ierarhilor, o politica ecleziastica absolut independenta este imposibil de conceput. Dupa destituirea venerabilului dar recalcitrantului Iganatios determinata de divergente pe teme de politica bisericeasca, a fost impus pe scaunul patriarhal Photios, care nu a beneficiase de o pregatire teologica prealabila. Numirea lui Photios in loc sa atenueze tensiunile din interiorul clerului bizantin si dintre Roma si Constantinopol le-a exacerbat.

Migne, P.G., vol. 102, col. 742, apud DVORNIK, op. cit., p.189 „ Ώ καλόν άγαλμα τών έμών πόνων”. Unii istorici au conchis hazardat ca Photius personal l-a convertit pe Boris. Patriarhul a fost activ in convertirea printului bulgar.

„Asupra obligatiilor printului crestin” (τί έστίν έργον άρχοντος) contine prescriptii cu caracter didactic, privind, in general, conduita unui print crestin in raporturile cu subiectii sai. In aproape toate aceste precepte, trebuie subliniata absenta originalitatii: opera lui Photios face parte din bogata literatura „Furstenspielgen”, si patriarhul s-a inspirat copios din operele predecesorilor sai apartinand acestui gen extrem de cultivat in literatura bizantina. A folosit, mai presus de orice dubiu, operele bibliotecii crestine dar fundamentul  a fost imprumutat din operele antichitatii clasice pagane (discursurile atribuite lui Isocrate „Ad Demonicum”, „Ad Nicoclea”). Isocrate a zugravit portretul ideal al principelui pentru Nicocles, printul Ciprului. Exista similitudini izbitoare cu „Invataturile lui Vasile I pentru Leon al VI-lea, fiul sau”. Patriarhul incearca sa concilieze intelepciunea clasica cu moralitatea crestina. Este evident ca predomina preceptele de origine clasica pagana si ca intelepciunea clasica nu se intrepatrunde cu gandirea crestina decat intr-o maniera superficiala. Pariarhul grec subliniaza obligatiile fundamentale ale unui crestin constand in implinirea preceptelor evanghelice, iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Fotie trece la conduita personala a printului, indica ca norma generala un precept imprumutat din antichitate: kalokagathia, trateaza despre importanta rugaciunii. Urmeaza o serie de recomandari generale, imprumutate de la Isocrate si din intelepciunea clasica privitor la : tinuta exterioara, maniera de a vorbi, se recomanda evitarea rasului si a obscenitatii, a calomniei, atentia acordata alegerii prietenilor, ii aminteste ca prioritatea puterii impune celui ce o exercita prioritatea in virtute. Incercarea de a schita portretul ideal al suveranului crestin era sortita esecului. Acest ideal ce raspundea unei societati bizantine rafinate si civilizate era indepartat, daca nu inaccesibil, unui print neofit. DUJCEV, I. , Au lendemain de la conversion du people bulgare. L’épitre de Photios, Lille, Facultes catholiques, 1951.

Bulgarii aveau cunostinta de evenimentele care agitau lumea ecleziastica : destituirea patriarhului Ignatie, numirea ilegala a unui laic pe tronul patriarhal.

”Crima omuciderii, crima lui Cain impotriva lui Abel, poate fi stearsa in noua generatii prin potop; dar monstruosul pacat al adulterului comis de Lamech nu poate fi rascumparat decat dupa saptezeci si sapte de generatii prin sangele lui Hristos” , Nicolaus I Papa, Responsa, cap. IV, apud RUNCIMAN, op . cit., p. 110.

„ Daca guvernele crestine nu iau atitudine impotriva persoanelor de acest gen, cum se pot infatisa inaintea lui Dumnezeu dand socoteala pentru conducerea pe care au exercitat-o, pentru ca este de datoria unui suveran crestin sa pastreze Biserica, maica lor, in pace si nestirbita. Am citit despre regele Nebuchadnezzar care a decretat, dupa salvarea celor trei tineri din foc: Cine va blasfemia Dumnezeul lui Shadrach, Meshach si Abednego va pieri si familiile lor vor fi distruse. Daca un rege barbar a fost atat de categoric in ce priveste blasfemia impotriva Dumnezeului lui Israel care-i salvase pe cei trei tineri din focul material, cat de categorici trebuie sa fie regii crestini in ce priveste negarea si batjocura adusa lui Hristos care poate sa salveze intreaga lume din focul imaterial vesnic. Cei care condamnati de felonie, infidelitate fata de suveranul lor , doar rareori scapa cu viata, cat de mare trebuie sa fie mania regelui impotriva celor care neaga sau nu-si respecta promisiunea de a se converti. Fii zelos cu zelul lui Hristos” Ibidem, cap. Xli, pp. 582-583. apud RUNCIMAN, op. cit. , p 110.

Anastasii Praef. in conc. VIII, occum, P.L., vol 129, col.20; Mansi, XVI, 11: „In tantumautem pietas creverat principis et abundabat circa beatum Petrum venerationibus affectu, ut quadam die manu propria capillos suoa apprehenderet et contemplantibus cunctis se Romanis missis tradiderit, dicens: Omnes primates et cuncti Vulgarorum terrae cognoscat ab hodierno die me servum fore post Deum beati Petri et eius vicarii.”

Va deveni mai tarziu candidat la tronul pontifical, va juca in istoria papalitatii un rol marcant.

Vasile, cand accede la tron, il destituie pe Photios, Ignatios este reinscaunat sperandu-se a castiga simpatia suporterilor acestuia din urma. La moartea lui Ignatios, Photios este rechemat in scaun, poate de dragul unei reconcilieri generale sau pentru ca nu-si putea permite sa se dispenseze de un om cult si inzestrat. Leon al VI-lea l-a exilat imediat pe autoritarul patriarh, prea independent pentru gusturile sale, desi ii fusese discipol.

RENDINA, Claudio, Papii. Istorie si secrete, All, Bucuresti, 2003, pp. 289-290

Se pare ca Formosus l-a informat pe pontif despre aspiratiile lui Boris si despre rolul pe care urma sa-l joace in organizarea si conducerea Bisericii bulgare. Episcopul de Porto a inspirat papei neincredere; era suspectat ca proiecteaza sa obtina pentru Biserica bulgara o independenta si autonomie marite. Nicolae nu a cedat presiunilor lui Boris si a refuzat categoric consacrarea unui patriarh. Nicolae a decarat ca Formosus nu putea, fara a viola canoanele, sa ocupe un alt scaun episcopal, din moment ce era titularul celui de Porto. Pontiful a pus capat misiunii lui Formosus de Porto in Bulgaria, trimitand in schimb pe Grimoald si Dominic. Se pare ca Formosus, inainte de a parasi Bulgaria, l-a sfatuit pe Boris sa persiste in solicitarea sa. Pontiful roman a decedat la 13 noiembrie 867.DVORNIK, op. cit., pp. 192- 194.

Este greu de crezut ca Bizantul nu si-a asigurat o posibilitate de ingerinta in afacerile religioase ale Bulgariei. Caracterul subordonarii Bisericii Bulgare ramane o chestiune inca nedeplin elucidata.

Vlasto emite supozitia ca intaistatatorul Bisericii bulgare nu era un arhiepiscop autocefal, ci arhiepiscop, a carui consacrare si investire era rezervata Constantinopolului, alegerea si instalarea unui arhiepiscop autocefal revine in mod normal clerului sau. VLASTO, op. cit. ,pp. 162-163.

Caracterul subordonarii Bisericii bulgare este ambiguu. ” E. Golubinski a fost cel dintai care a emis o ipoteza asupra caracterului sobordonarii diocezei bulgare fata de patriarhatul constantinopolitan. Dupa el, seful Bisericii bulgare este putin probabil sa fi purtat titlul de arhiepiscop autocefal. I. Snegarov, celebrul cercetator in domeniul Bisericii bulgare, a afirmat ca mitropolitul bulgaravea misiunea de exarh al patriarhiei de Constantinopol.Acestei ipoteze lansate de Snegarov s-au raliat savanti, care vad pe Ioan Exarhul seful Bisericii bulgare. V. N. Zlatarki a supus unei critici severe opinia lui Golubinki.El este de parere ca arhiepiscopul bulgar era un mitropolit autonom, puterea suprema revenea patriarhului Istoricii au preferat una sau alta din cele doua teze.Data fiind absenta surselor directe care sa determine exact raporturile ecleziastice ale Bulgariei cu patriarhatul constantinopolitan, toata discutia se invarte in jurul interpretarii titulaturii sefului Bisercii bulgare. Unica mentiune moderna privind aceasta titulatura se gasestein corespondenta pontifului Adrian al II-lea cu diferite persoane privind destinul provinciei ecleziastice bulgare.Intr-o scrisoare din 10.XI.871, papa Adrian numeste cativa ierarhi activand in Bulgaria „antistes”. Semnificatia termenului este controversata. Cativa savanti o explica ca fiind titulatura tefului autonom al Bisericii bulgare. Snegarov contesta aceasta explicatie amintind ca exista numeroase tiluri similare desemnand simple episcopate”. Dupa parerea autorului articolului este indubitabil ca „ seful Bisericii bulgareeste poarta titlul de arhiepiscop-mitropolit autocefal” invocand in favoarea acestei teorii argumentul ca „ ..in chrysobulul datat de Dolger (mai 1020), privind privilegiile arhiepiscopului autocefal de Ohrida, Vasile al II-lea restabileste situatia din 870.Vasile a subliniat ca a mentinut drepturile si puterea arhiepiscopului bulgar pe care acesta o detinea de mult timp. Nu este nici un dubiu ca s-a conservat caracterul de mitropolie autocefala pe care Bulgaria il detinea din 870”. Swoboda a invocat un alt argument pentru determinarea statutului Bisericii bulgare; in secolul al XII-lea un monah sicilian, Nil Doxapatros, constata ca Bulgaria are aceeasi organizare ecleziastica ca Ciprul, adica o mitropolie autocefala. Swoboda sustine ca in 870 Bizantul ar fi acceptat sa restabileasca arhiepiscopia Justiniana Prima, fondata de catre Justinian cel Mare (527-565), toate provinciile mentionate de Novella a XI-a ca apartinand diocezei Justiniana Prima ( Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Pravalitania, Macedonia Salutaris si o parte a Moesiei Secunda era incorporate statului bulgar. SWOBODA, V., L’origine de l’organisation de l’Eglise en Bulgarie et ses rapports avec le patriarcat de Constantinopole ( 870-919) , Byzantino Bulgarica , II, Sofia,1966; pp. 121- 134..

ANGELOV, Dimitar, La formation de la nationalité bulgare, Études balkaniques, V (1969), fasc. 4, Académie Bulgare des Sciences. Institut d’ Études balkaniques, Sofia, 1969, p. 32.

Fiii lui Omurtag sunt : Nravotas (alias Baian), Zvinica, Malamir. Ibidem, pp. 31-32

ANGELOV, op. cit. , p. 32.

Clanul turanic stapanea diverse populatii (slavi, romanici, greci) despre care sursele bizantine si latine contemporane nu fac vreo mentiune. Existenta populatiei slave majoritare in hanat nu poate fi contestata.

Daca in interiorul fostului imperiu roman, populatia romana sau romanizata a reusit sa asimileze grupurile alogene, la periferia acestuia (pe limesul danubian) vechea populatie romana se stinge in masa populatiilor migratoare sedentarizate, nu inainte de a exercita inrauriri profunde asupra lor. Poporul bulgar s-a constituit pe o temelie traco-romana slavizata progresiv.

In cursul fuziunii celor doua grupe etnice, limba protobulgarilor a disparut complet. La inceputul secolului al IX-lea, limba protobulgara era sesibil influentata de limba slava, incepand sa-si piarda caracterul sau original ; in momentul in care se realiza fuziunea completa a slavilor si a protobulgarilor, limba acestira din urma era pe punctul de a disparea complet. Victoria limbii slave este completa in cele mai vechi creatii literare create in Bulgaria dupa inventarea alfabetului chirilic si difuzarea literelor slave. Nu s-a conservat din limba protobulgara decat vreo duzina de cuvinte („beleg”, „tojaga”, „cipak”, etc.), urme ale protobulgarei persistau in terminologia juridica si administrativa („alobagatur”, „bogatur”, „kavghan”, „tarkan”, „boilas”) a Bulgariei medievale (sec X-XI). ANGELOV, op. cit. , pp. 34-35.

STOYANOV, Y., Traditia ascunsa a Europei. Istoria secreta a ereziei crestine in Evul Mediu, Polirom,1999, p. 115.La intrebarile tarului privind aplicarea „legilor seculare ale crestinilor”, impotriva ereticilor,Theophylact a raspuns ca pentru cei ce persista in erezie, pedeapsa cuvenita era moartea, desi il indemna pe Petru sa evite severitatea excesiva si sa depuna eforturi de a-i converti cu argumente blande. In ce priveste sanctiunile ecleziastice, patriarhul prescria ca impotriva lor sa se foloseasca anatema solemna. Scrisoarea lui Theophylact catre tarul Petru a fost publicata si comentata recent in volumul lui Dujcev, I., Medioevo byzantino-slavo, Roma, 1965, vol. I, pp. 283-315.

OBOLENSKY, D., The Bogomils, Eastern Churches Quarterly. October- December 1945, p. 11-12; articol reeditat in Byzantium and the Slavs, Collected Studies, London, 1971.

Alte traduceri alternative ale numelui Bogomil sunt : ” cel demn de milostenia Domnului”, ”cel ce se roaga fierbinte Domnului”,”cel ce implora mila cereasca”.

OBOLENSKY, D., Le Christianisme oriental et les doctrines dualistes, Atti del convegno internazionale sul tema „L’ Oriente christiano storia della civilta „ . Rome 1964. Academia Nazionale dei Lincei 1964, reeditat in Byzantium and the Slavs, Collected Studies, London, 1971.

Aici simtea probabil clerul grec si cel bulgar, confruntat cu ispita evanghelica a bogomilismului, ca se afla marea primejdie. Biserica medievala, in polemica ei cu diferitele versiuni de dualism, a facut cu greutate distinctia dintre adevaratul si falsul ascetism, dintre dorinta legitima de purificare si aversiunea fata de materie.

Anna Comnena, Alexiada, cartea XV, cap. 8 apud OBOLENSKY, The Bogomils, p. 12.

OBOLENSKY, Un Commmonwealth medieval…, p. 139. Cosma spune ca bogomilii ii atribuie lui satana crearea „cerului, a Soarelui, a stelelor, a aerului si pamantului”; „Ei spun ca ca totul exista prin vointa Diavolului.. Tot ce vine de la Dumnezeu, ei il atribuie Diavolului”.CULIANU, Ioan, Petru, Gnozele dualiste ale Occidentului, Bucuresti, Polirom, 2002, pp. 243-244.

OBOLENSKY, The Bogomils, p. 13.

STOYANOV, op. cit. ,p. 116.

Intr-o sursa bulgara de secol XIII ( Synodiconul tarului Boril ) se afirma ca Bogomil ar fi sustinut ca : „ Domnul nostru Iisus Hristos S-a nascut aparent din Fecioara, S-a rastignit aparentsi S-a inaltat cu trupul cu care S-a ridicat in vazduh”. OBOLENSKY, The Bogomils, p.13.

Idem, Le christianisme orientale et le doctrines dualistes, p. 647.

IDEM, Un commonwealth medieval.., p.142.

STOYANOV, op. cit., p. 116.

OBOLENSKY, The Bogomils, p. 15

OBOLENSKY, The bogomils, p. 15

IDEM, Un Commonwealth medieval.. ,p.142

STOYANOV, op. cit., p. 116.

OBOLENSKY, Le Chrirstianisme oriental, p.647.

IDEM, Un commonwealth medieval…, p. 143.; ”multi nu stiu ce anume este erezia lor si isi inchipuie ca ei sufera pentru dreptate si doresc sa primeasca de la Dumnezeu rasplata pentru lanturile si inchisoarea lor ”.

Imparatul Alexios a obtinut printr-un tertip expunerea doctrinei bogomile de catre Vasile, conducatorul impenitent al bogomililor. La ordinul direct al imparatului, istoricul ecleziastic, Euthimios Zigabenus noteaza cele relatate in lucrarea sa „Panoplia Dogmatica”.

Satan este primul nascut al lui Dumnezeu si fratele mai varstnic al lui Hristos. Numele sau initial este Satanael. Satanael, asimilat iconomului necredincios din parabola din Evanghelia dupa Luca (16,1-8) este intendentul intregului cosmos (Euthimios mentioneaza un cer si un pamant create de Dumezeu, apoi un al doilea cer si pamant create de Satanael, care-l imita pe Dumnezeu). Cauza caderii lui este orgoliul : el vrea sa imite puterea creatoare a Tatalui si sa domneasca peste un univers al sau. Satanael urca pana la ultimii dintre ingeri si se proclama conducator al imparatiei preexistente a Tatalui, si incearca sa-i convinga pe ingeri sa-l urmeze. Mijloacele sale de persuasiune sunt extrase din parabola iconomului necredincios ; el isi foloseste abuziv puterea pentru a diminua datoriile ingerilor catre Dumnezeu. Dumnezeu ordona arhanghelilor loiali sa ridice de la rebeli insemnele slujbelor lor (vesminte, tronuri ). Expulzat din salasul sau paradisiac, privat de „ lumina gloriei sale” ( lumen gloriae suae), Satanael se aseaza cu rebelii in firmament si-l implora pe Tatal sa le acorde un rastimp de odihna. Satanas foloseste ragazul obtinut de la Tatal pentru a pune sa i se construiasca lumea ; el nu este creatorul, ci numai arhitectul lumii materiale. Tatal a intervenit in organizarea cosmosului inferior si a omului ; cu asentimentul Tatalui omul a luat viata, sufletul sau de origine divina fiind asezat intr-un trup creat de Satan.; fara interventia Tatalui, incercarile diavolului de a anima trupul ar fi esuat. Aceasta este creatia descrisa de Geneza, pe care oamenii ignoranti au atribuit-o eronat lui Dumnezeu Tatal. CULIANU, op. cit., pp. 241-243.

Versiunea transmisa de Zigabenus este mai putin complexa. Satanael incearca sa anime sufletul imbibat cu apa al lui Adam cu propria-i pnevma ; aceasta scapa prin degetul mare si ia cu ea o parte din umezeala care , unita cu spiritul Diavolului, da nastere Sarpelui. Satanael va reusi insufletirea omului, cerand de la Dumnezeu Tatal o particica din Spiritul Sau. Existenta sufletului uman se datoreaza generozitatii si iubirii lui Dumnezeu Calugarul Eftimie din manastirea Maicii Domnului furnizeaza alta versiune a mitului : arhontele acestei lumi modeleaza trupul lui Adam, incearca sa-l anime introducandu-i un suflet furat de la Dumnezeu odata cu Soarele. Incercarile succesive esueaza ; indata ce-l introduce pe gura, sufletul iese prin anus. Trupul adamic ramane inanimat vreme de trei secole, pana cand Arhontele, consumand animale necurate ii infuzeaza acest amestec dezgustator asupra omului (formandu-i antimimon pnevma). Sufletul lui Adam ramane captiv in trupul stramosului nostru. Ibidem, p. 245.

OBOLENSKY, The Bogomils, pp. 16-19. Este mai presus de orice dubiu ca nasterea sectei bogomilice se datoreaza penetrarii pavlicienilor si mesalienilor in Balcani. Aceast patrundere este atestata de evidente istorice : aluzia lui Petru de Sicilia la prozelitismul pavlician in Bulgaria. In cursul secolelor VIII-lea si al IX-lea, imparatii bizantini au deportat in Thracia importante colonii de sirieni si armeni pentru a consolida frontiera nordica pentru conflictul perpetuu cu Bulgaria.Cronicarul bizantin Theophanes ne relateaza explicit ca acesti asiatici colonizati in Tracia sunt responsabili de propagarea ereziei pavliciene. Penetratia colonistilor pavlicieni si messalieni in Bulgaria va fi fost facilitata de frecventele invazii ale armatelor bulgare si, in special, de anexarea oraselor trace Sardica si Philippopolis si a Macedoniei de catre hanul bulgar. Pe durata secolelor IX-X, prozelitismul pavlician si messalian a inregistrat un succes notabil, atestat de dovezi irecuzabile. Bogomilismul a aparut din fuziunea dualismului asiatic cu o miscare slavonica indreptate impotriva Bisericii Ortodoxe”.      .

ANGELOV, op. cit., pp. 32-33.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 4956
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site