Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


PARADIGME NOI IN RELATIILE INTERNATIONALE

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic




PARADIGME NOI IN RELATIILE INTERNATIONALE

Prabusirea ordinii bipolare a catalizat o efervescenta fara egal a reflectiilor care incercau sa explice lumea post-Razboi Rece. Ca pentru a se revansa pentru esecul de a fi prezis prabusirea comunismului in Europa de Est, politologii si teoreticienii relatiilor internationale au propus, rand pe rand, paradigme noi.





Sfarsitul istoriei

Intre cei care s-au aplecat intre primii asupra schimbarilor din Europa de Est incercand sa le descifreze semnificatia profunda a fost Francis Fukuyama. Intr-un faimos articol publicat in vara lui 1989 in revista „The National Interest”, Fukuyama postula emergenta unui remarcabil consens, care ar fi fost extins la scara intregului mapamond, privitor la legitimitatea democratiei liberale ca sistem de guvernare. Viziunea liberalismului triumfator, extinzandu-se la scara intregii planete, putea fi interpretata ca „punct final al evolutiei ideologice a umanitatii” si „forma finala de guvernare” si, deci, sa insemne – in sens hegelian – „sfarsitul istoriei”. Cat de rau a fost inteleasa initial teza sa de catre unii din comentatorii sai – in sensul stupid al incetarii producerii unor evenimente istorice – o va arata Fukuyama insusi, intr-o „Critica criticilor mei”. De abia dupa aparitia lucrarii Sfarsitul istoriei si ultimul om (1992), in care teza a fost reluata, dezvoltata si argumentata pe larg, a inceput ea sa fie inteleasa de comentatori in toata complexitatea articulatiilor sale. In prelungirea lui Kojéve, interpretul lui Hegel, care ridicase dorinta de recunoastere la rangul de adevarat „motor al istoriei”, Fukuyama considera ca tinerea sub control a acesteia este problema esentiala a politicii. Provocarea esentiala careia va trebui sa-i faca fata liberalismul in viitor ar constitui-o faptul ca democratia liberala a generat oameni care au renuntat la credinta in propria lor valoare, in favoarea confortabilei auto-prezervari. Privat de respectul de sine, de thymos, „ultimul om” al societatii liberale contemporane ar fi renuntat la una din componentele esentiale care alcatuiesc, impreuna cu ratiunea si dorinta – potrivit lui Socrate, citat de Platon in Republica – sufletul omenesc. Lipsit de thymos, „ultimul om” n-ar fi decat un sclav al propriilor sale dorinti. Ajuns in acest punct al rationamentului sau, Fukuyama se intreaba: ar trebui sa ne temem ca „vom fi in acelasit timp fericiti si satisfacuti cu situatia noastra”, ca nu vom mai fi „fiiinte umane ci animale ale genului homo sapiens? Sau exista pericolul de a fi fericiti pe un plan, dar totusi ne-multumiti cu noi insine pe un altul si de aceea gata de a trage inapoi lumea in istorie, cu toate razboaiele, injustitia si revolutiile sale?”.

Istoria a confirmat, cel putin partial, cel de al doilea scenariu, demonstrand ca liberalismul are inca dusmani redutabili – hipernationalismul si etnonationalismul din Balcani, mentalitatea inclinata spre genocid din Rwanda, credintele religioase fanatice ale talibanilor, fundamentalismul unei parti a lumii islamice sau a dreptei religioase din SUA. Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au demonstrat, o data in plus, daca mai era nevoie, falsitatea viziunii lui Fukuyama. In ultima instanta, 11 septembrie 2001 a fost o incercare de contestare a suprematiei ideologice a modelului american de societate si, prin aceasta, o tentativa de alterare a balantei ideologice de putere. Violenta efectiva a fost insotita atunci de cea simbolica, vizate fiind insesi simbolurile puterii americane: World Trade Center – simbolul puterii economice si al liberalismului economic, in general; Pentagonul – simbolul puterii militare; si Casa Alba – simbolul puterii politice. Departe de a se fi „sfarsit,” in 1991, istoria cunoaste, asadar, un nou inceput, plin de imprevizibilitati.

Si dupa evenimentele de la 11 septembrie 2001, Fukuyama a continuat sa considere corecta teza sa conform careia „Istoria inteleasa ca evolutie a societatilor umane prin diverse forme de guvernare culminase in democratia liberala moderna si capitalismul orientat catre piata”. In opinia sa, „modernitatea, reprezentata de catre SUA si alte democratii dezvoltate, va ramane forta dominanta in politica mondiala si institutiile incorporand principiile occidentale fundamentale ale liberatii si egalitatii vor continua sa se raspandeasca in lume. Atacurile de la 11 septembrie reprezinta o disperata reactie adversa fata de lumea moderna ce pare sa fie un tren de marfa rapid pentru cei ce nu vor sa se urce in el”. Pe de alta parte insa, Fukuyama se contrazice subliniind ca „daca recunoastem ca lupta fundamentala nu este numai cu teroristii propriu-zisi ci cu islamistii radicali care vad lumea ca pe o lupta maniheista intre credinciosi si necredinciosi, atunci nu vorbim de un grup mic si izolat de fanatici” ci de o intreaga ramura a Islamului – „islamo-fascism”.

Ciocnirea civilizatiilor

O tentativa de descriere a fizionomiei lumii de dupa Razboiul Rece, in termenii unor blocuri civilizationale al caror comportament ar fi similar celui al unor placi tectonice, a facut-o politologul Samuel Huntington, director al Institutului de Studii Strategice John M. Olin de la Universitatea Harvard. Concepand civilizatia ca „entitate culturala” si „nivelul cel mai larg de identificare” al unei comunitati umane, Huntington distinge „sapte sau opt civilizatii” ale caror elemente de diferentiere le-ar constitui istoria, limba, cultura, traditiile si religia – occidentala, confucianista, japoneza, islamica, hindusa, slav-ortodoxa, latino-americana si, posibil, africana. Teza sa postuleaza existenta unor linii de fractura intre aceste civilizatii, ca sursa dominanta a viitoarelor conflicte ale umanitatii. „Statele natiuni vor ramane actorii cei mai puternici in afacerile mondiale, dar principalele conflicte ale politicii globale se vor produce intre natiuni si grupuri ale unor civilizatii diferite. Ciocnirea civilizatiilor va domina politica globala. Liniile de fractura dintre civilizatii vor fi liniile de lupta ale viitorului”. In Europa, „cea mai semnificativa linie despartitoare” i se parea ca „ar putea fi granita estica a crestinatatii occidentale in anul 1500”, ce separa Finlanda si Statele Baltice de Rusia, trece prin teritoriile Belarusului si Ucrainei, separand partea de de vest, de obedienta catolica a Ucrainei, de cea de de est, de obedienta ortodoxa, face o bucla catre vest, separand Transilvania de restul Romaniei si, in cele din urma, ajunge pe teritoriul fostei federatii iugoslave, separand Croatia si Slovenia de restul teritoriului iugoslav. „Cortina de catifea a culturii a inlocuit cortina de fier a ideologiei ca cea mai semnificativa linie despartitoare in Europa” – conchidea Huntington.

Pe linia preocuparilor de geopolitica a frontierei, Huntington a incercat sa identifice asemenea linii de fractura intre civilizatii pe toate continentele. Numitorul comun al tuturor acestora ar fi, in viziunea lui Huntington, opozitia dintre civilizatia occidentala si celelalte civilizatii sau, reluand titlul articolului unui autor indian, „Vestul si Restul” - slogan ce reamintea semnalul de alarma tras de Robert B. Kaplan privitor la iminenta „venire a anarhiei”.

Intr-o lucrare ulterioara, Huntington si-a reluat si dezvoltat teza, incercand sa acrediteze ideea ca liniile despartitoare dintre civilizatii sunt de o importanta capitala nu doar pentru definirea identitatii fundamentale a comunitatilor umane, ci si pentru recompunerea ordinii mondiale.

Teoria lui Huntington a generat un sir intreg de replici, ce au demonstrat argumentat, din varii perspective (confuzia dintre politica si cultura, neluarea in calcul a ramurilor siita si sunita ale Islamului, inexistenta unei „conexiuni confuciano-islamice”, etc.), falsitatea viziunii sale.

Nici scenariul lui Kaplan, la care subscrie implicit viziunea huntingtoniana, al unei „lumi bifurcate”, in care insulele de comfort ale lumii occidentale vor fi asaltate de mase de oameni de rase si culturi diferite care vor semana anarhia in Occident, nu s-a implinit decat cu totul partial. Chiar daca imigratia catre tarile dezvoltate a atins proportii considerabile in ultimii ani, fenomenul nu a indus in societate o stare naturala de tip hobbesian, caracterizata prin violenta generalizata, asa cum anticipa scenariul „Vestul si Restul”.

Al Treilea Val



Una din caracteristicile esentiale care definesc lumea contemporana este omniprezenta tehnologiei informationale in toate sferele vietii umane. La temelia noi revolutii in modul cum este procesata si manipulata informatia sta microprocesorul, asa dupa cum, la inceputurile erei industriale, acelasi rol l-a jucat tiparul. Caracterul sistemic si interdependent al vietii umane in lumea contemporana face ca atunci cand una din partile sistemului sa nu functioneze bine, efectul sau negativ sa se repercuteze asupra tuturor celorlalte parti ale acestuia. Functionarea optima a sistemului presupune comunicarea efectiva, respectiv schimbul de informatii, astfel incat fiecare parte sa se poata adapta la schimbarile mediului in care opereaza. Cu alte cuvinte, ea presupune accesul la informatii precise si in timp real. Retelele de comunicare globala au capacitatea de a distribui aproape instantaneu informatia pe intreg mapamondul. Partial intrucat integritatea sistemelor o cere, partial pentru ca tehnologia o permite, informatia tinde sa devina marfa de baza viitorului, tot asa dupa cum, in erele industriala si agrara, aceleasi roluri le-au indeplinit banii si forta fizica.

Viziunea pe care Alvin si Heidi Toffler au propus-o in lucrarea Al Treilea Val (in prelungirea unei alte lucrari celebre mai vechi, Socul viitorului) pentru a descrie sistemul mondial al secolului XXI este aceea a unei lumi in care coexista trei tipuri diferite de societati, care evolueaza in paralel pe bande de viteza diferite, au nevoi economice diferite si sunt marcate de grade diferite de conectivitate. Societatile Primului Val – simbolizate de sapaliga – sunt cele agrare, cu un ritm al schimbarii foarte lent, preocupate de dobandirea de resurse naturale in vederea asigurarii nevoilor primare de supravietuire, foarte putin conectate la lumea exterioara, ravasite de conflicte caracteristice stadiului tribal pre-national de evolutie a umanitatii, ai carui actori principali sunt capeteniile locale. Societatile celui de Al Doilea Val – simbolizate de linia de asamblare – sunt cele industriale, cu un ritm al schimbarii mai alert, a caror functionalitate se intemeiaza pe nevoia de resurse energetice, materii prime si piete de desfacere, care intretin o gama variata de conexiuni cu lumea exterioara si care au drept actori principali statele-natiuni. In sfarsit, societatile celui de Al Treilea Val – simbolizate de computer – sunt societatile informationale in care schimbarea este accelerata la maximum, in care preocuparea centrala este aceea de a converti cunoasterea in bogatie (si nu aceea de a dobandi noi teritorii, care practic dispare, sau aceea de a avea resurse naturale proprii, care este diminuata), marcate de hiperconectivitate si ai carui actori principali sunt cei transnationali (companii multinationale, religii mondiale, organizatii non-guvernamentale internationale, etc).

Coexistenta acestor trei societati paralele creaza tabloul unui lumi contemporane ciudate si paradoxale, in care „insule” interdependente, dominate de inalta tehnologie a secolului XXI, alcatuiesc impreuna un „arhipelag” ad-hoc, in mijlocul unui vast „ocean” al subdezvoltarii si pauperitatii. Este o lume marcata de fluctuatie continua si supusa mai mult ca oricand impactului intamplarii, in care:

in vreme ce imensa majoritate a populatiei are dificultati serioase in a-si asigura nevoile minime supravietuirii, cele cateva societati cu adevarat post-industriale si post-nationale sunt preocupate de cercetare hi-tech si software, de accesul la si controlul asupra bancilor de date si retelelor de telecomunicatii, de asigurarea unor piete pentru produse si servicii care incorporeaza un inalt nivel de inteligenta, de consulting managerial, de integrarea si managementul retelelor informationale, de multiplicarea, diversificarea si integrarea canalelor mass-media, de simulari virtuale si „invatare continua”;

grupuri etnice tot mai numeroase isi reclama identitatea si „suveranitatea”, in vreme ce suveranitatea statelor avansate economic este in continua erodare;

chiar in statele cele mai puternic industrializate, exista anumite regiuni privilegiate tehnologic - ceea ce Tofflerii denumesc prin notiunea de „tehnopoli” regionali (Orange County si Sylicon Valley in SUA, Osaka in Japonia, regiunea Lyon in Franta sau zona Ruhrului in Germania) – al caror statut socio-economic il surclaseaza pe cel al statelor-natiuni in cadrul carora acestea fiinteaza;

legaturile care se creaza intre marile firme transnationale sunt mai puternice si mai semnificative decat cele dintre statele-natiuni in cadrul carora au fost plasate sediile lor centrale;

non-linearitatea si asimetria sunt la ele acasa, o stare conflictuala de mica amploare putand degenera intr-un mare razboi, iar derularea acestuia din urma putand produce schimbari insignifiante in distributia puterii.

Contrazicand teza populara la inceputurile anilor 90 potrivit careia prabusirea Uniunii Sovietice si a blocului rasaritean creat de aceasta in Rasaritul Europei reprezinta principala explicatie a schimbarilor dramatice pe care le cunoaste lumea contemporana, Alvin si Heidi Toffler au sustinut ca acestea s-ar fi produs oricum, fiind generate de emergenta unei noi civilizatii a carei prosperitate se bazeaza pe informatie, si care, adaugandu-se altor doua modele, preexistente, a facut ca sistemul mondial actual sa fie unul tridimensional (structurat pe trei paliere diferite) si lipsit de echilibru (intrucat acestor paliere le lipseste numitorul comun).

Schimbarea produsa de societatile celui de Al Treilea Val este una paradigmatica si ea afecteaza toate aspectele vietii umane, inclusiv conceptia asupra securitatii si maniera de purtare a razboiului. Citandu-l pe Trotki, care spunea ca „poti sa nu fii interesat de razboi, insa razboiul este interesat de tine”, Tofflerii au avansat propriul lor dicton, conform caruia „natiunile poarta razboiul asa cum produc bogatia”. Corepunzator societatilor celui de Al Treilea Val, ar exista un „al treilea val” in modul de purtare a razboiului: „forta” devine mai putin tangibila si mult mai dependenta de factori calitativi; spatiul de infruntare capata dimensiuni planetare; creste exponential rata miscarilor (de forte, logistica, idei) produse in cadrul sau si timpul se comprima; iar razboiul insusi devine un conflict intre procese de decizie, succesul sau fiind asigurat de „diferentialul informational” intre comandanti si fortele aflate in subordinea acestora.

Jihad versus McWorld

Politologul Benjamin R. Barber este autorul unei descrieri in termeni antinomici a fortelor care „remodeleaza” lumea contemporana: Jihad versus McWorld.



Primul dintre ei, desi imprumutat din arsenalul terminologic al islamismului, unde are acceptiunea de lupta religioasa in numele credintei si razboi sfant, vizeaza o forma generica de „opozitie fundamentalista la modernitate”, un „multiculturalism cancerizat”, altfel spus, „particularismul dogmatic si violent”, indiferent de comunitatea in care se manifesta el. In democratiile consolidate, el „dobandeste doua forme intersectate: provincialismul, care opune periferia centrului, si parohialismul, care dispretuieste cosmopolitismul”. In „democratiile in curs de dezvoltare”, Jihadul isi gaseste „o vatra naturala”.

Cel de al doilea termen, inspirat de numele unuia dintre cele mai raspandite fast food-uri de pe mapamond – McDonald’s – reprezinta o notiune generica pentru diversele forme de manifestare ale globalizarii: pietele globale, mutarea puterii economice in sectorul serviciilor (informatii si comunicatii), integrarea pe verticala a mijloacelor de comunicare in masa, standardizarea gusturilor la nivel planetar prin acest tip nou de piata publica, biserica laica, sau „parc tematic” care este mall-ul, inlocuirea puterii dure, intemeiata pe coercitie (puterea „hard”) prin puterea subtila, intemeiata pe consens (puterea „soft”) si a ideologiei prin „un soi de videologie care actioneaza prin fragmente audio si clipuri video” si al carui „mesaj politic” il reprezinta distractia.

„Daca McWorld-ul in forma sa negativa cea mai stihinica este un fel de rapacitate animalica, atinsa printr-o energie agresiva si irezistibila, Jihadul in forma sa negativa primordiala e un soi de frica animalica, propulsata de anxietatea in fata incertitudinii si usurata de fanatismul jertfelor de sine – o evadare din istorie”.

Desi antagonice, lumile Jihad-ului si McWorld-ului sunt interdependente si intretin o relatie dialectica intre ele. „McWorld-ul nu poate exista fara Jihad: are nevoie de un parohialism cultural care sa-i hraneasca apetiturile nesatioase. In acelasi timp, nici Jihadul nu poate trai fara McWorld: caci unde ar ajunge cultura fara producatorii si negustorii care o aduc la cunostinta tuturor? …Jihadul nu sta atat intr-o opozitie neta, cat intr-un contrapunct subtil cu McWorld-ulJihad via McWorld, mai degraba decat Jihad versus McWorld…Jihadul nu este numai adversarul McWorld-ului, ci si copilul lui. In consecinta, cele doua sunt inclestate intr-un soi de moment freudian al luptei culturale continue, nici unul nedorind sa existe impreuna cu celalalt, nici sa fie complet de unul singur”. Mai mult decat atat, Jihadul si McWorld-ul au un numitor comun, care le face sa para ca actioneaza „intr-o armonie ascunsa”: fiecare in felul sau submineaza statul national, institutiile democratice, libertatile cetatenesti si activismul civic. „Jihadul faureste comunitati de sange inradacinate in excludere si ura, comunitati care dispretuiesc democratia in favoarea paternalismului tiranic sau a tribalismului consensual. McWorld-ul intemeiaza piete globale inradacinate in consum si profit, lasand in seama unei maini invizibile nedemne de incredere, chiar daca nu in intregime fictive, problemele de interes si bine comun”. Alternativa pe care Barber o propune in raport cu cele doua extreme si, in primul rand, cu ceea ce autorul numeste „totalitarismul economic al economiei de piata” era o „societate civila cu multiple sectoare in care autonomia fiecarui domeniu distinctiv – inclusiv a pietei economice – este garantata de suveranitatea statului democratic”.

Intr-un eseu ulterior (2002), in replica la paradigma huntingtoniana, Benjamin Barber nota ca ceea ce se petrece sub ochii nostri nu este o ciocnire a civilizatiilor, ci un „razboi in interiorul civilizatiei, o lupta care exprima ambivalenta din cadrul fiecarei culturiambivalenta fiecarui individ jongland beneficiile evidente ale modernitatii cu la fel de evidentele sale costuri”. In aceasta lucrare, Barber a incercat sa explice cauza profunda care genereaza fenomenul terorismului, considerat a fi „o versiune depravata a globalizarii”: „beneficiarii occidentali ai McWorld-ului celebreaza ideologia de piata cu angajamentul sau fata de privatizarea lucrurilor publice si comercializarea tuturor lucrurilor private si, prin urmare, insista asupra libertatii totale fata de interferenta guvernului in sectorul economic global (laissez faire). Insa libertatea fata de interferenta – domnia puterii private asupra bunurilor publice – este un alt nume pentru anarhie. Iar teroarea este doar una din multele boli contagioase pe care anarhia le genereaza. Ceea ce a devenit evident dupa 11 septembrie este ca aceeasi dezordine deregulata de pe urma careia beneficiaza institutiile financiare si comerciale este chiar dezordinea pe care se bazeaza terorismul”.

Intrucat „razboiul dintre Jihad si McWorld nu poate fi castigat”, singura alternativa viabila la ambele este lupta democratiei impotriva amandorura. „Daca nu putem oferi o alternativa luptei dintre Jihad si McWorld, epoca in pragul careia stam – postcomunista, postindustriala, postnationala, si totusi sectara, anxioasa si bigota – are sanse sa fie si iremediabil de postdemocatica”. Din acest punct de vedere, umanitatea s-ar afla la o rascruce. „Putem avea interactivitatea noastra dictata noua de violenta si anarhie sau putem sa o construim pe modelul propriilor noastre aspiratii democratice. Putem avea o interdependenta democratica si folositoare pe oricare baza comuna putem sa-i convingem pe altii ca sa si-o insuseasca, sau putem sta pe marginea anarhiei si sa incercam sa impiedicam criminali si teroristi de a ne impinge in abis”.

Incitanta prin viziunea maniheista asupra lumii post-Razboi Rece, „paradigma Barber” este, in acelasi timp, o invitatie la reflectie asupra noilor inamici ai democratiei.

Miezul functional versus Prapastia neintegrata

O viziune strategica adaptata contextului globalizarii in general, si securitatii mondiale dupa 11 septembrie 2001 in special, propune Thomas Barnett, cercetator si profesor la Departamentul de Cercetare si Analiza a Razboiului din cadrul Centrului de Studii pentru Razboiul Naval din cadrul Colegiului Naval de Razboi al SUA (U.S. Naval War College) Viziunea sa a rezultat din studierea interventiilor americane in perioada post-Razboi Rece si s-a decantat in perioada noiembrie 2001-iunie 2003, cand a detinut o functie-cheie (Assistant for Strategic Futures in cadrul biroului Pentagonului insarcinat cu transformarea strategica a armatei americane (Office of Force Transformation), dupa atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001. Urmand deja o reteta a popularitatii testata anterior de Francis Fukuyama si Samuel Huntington, Barnett si-a lansat teoria initial printr-un eseu - Noua harta a Pentagonului (2003) –, dezvoltand-o ulterior la proportiile unei lucrari de-sine-statatoare ce a preluat titlul eseului initial Noua harta a Pentagonului. Razboi si Pace in secolul XXI ( .

Potrivit lui Barnett, raportarea diferita a diverselor regiuni ale lumii la globalizare a generat o noua configuratie geostrategica a planetei. Utilizand o proiectie Mercator a mapamondului, statele care au imbratisat globalizarea apar plasate la colturile unui contur imaginar de forma unei mingi de rugby culcate, in vreme ce statele care o resping apar plasate la mijlocul acestuia. Regiunile care au implementat cu succes globalizarea, denumite generic Miezul Functional (the Functional Core), includ America de Nord, o mare parte din America de Sud, Uniunea Europeana, Rusia (sub Putin), Japonia si „economiile emergente” ale Asiei (indeosebi China si India), Australia si Noua Zeelanda – regiuni care totalizeaza circa 4 din cele 6 miliarde de oameni, cat insumeaza populatia totala a planetei. Regiunile care au respins globalizarea, denumite generic Prapastia Neintegrata (the Non-Integrated Gap), reunesc zona Caraibilor, aproape intreaga Africa, Balcanii, Caucazul, Asia Centrala, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Vest si o mare parte din Asia de Sud-Est. Intre Miez si Prapastie se gasesc asa-numitele „state de la Cusatura” (Seam states), folosite adesea pentru a exporta terorism si instabilitate dinspre Prapastie catre Miez: Mexic, Brazilia, Africa de Sud, Maroc, Algeria, Grecia, Turcia, Pakistan, Tailanda, Malaezia, Filipine si Indonezia.



Deconectarea fata de globalizare defineste si amenintarile prezente si viitoare la adresa securitatii mondiale. Ossama Bin Laden este un produs al Prapastiei, iar reteau terorista Al-Qaeda s-a instalat in unele dintre cele mai „deconectate” tari – Arabia Saudita, Sudan, Pakistan, Somalia, Yemen. Prin urmare, noua paradigma de securitate ar putea fi rezumata in formula „lipsa de conectare defineste pericolul” (disconnectedness defines danger). Cum intre democratiile liberale apartinatoare Miezului razboiul a devenit de neconceput, viitoarele actiuni militare vor fi purtate in statele Prapastiei sau de-a lungul „statelor de la Cusatura”, pentru a proteja Miezul de exporturile nocive ale Prapastiei (terorism, arme, droguri, epidemii, etc).

In conceptia lui Barnett, pentru a castiga razboiul impotriva terorismului, strategia SUA trebuie sa vizeze urmatoarele obiective: cresterea capacitatii sistemului imunitar al Miezului de a raspunde perturbarilor de sistem de genul celor produse de atentatele de la 11 septembrie 2001; colaborarea cu „statele de la Cusatura” menite a alcatui o zona-tampon care sa stavileasca patrunderea in Miez a retelelor teroriste si a altor elemente destabilizatoare; exportul de securitate in Prapastie si, pe aceasta cale, restrangerea Prapastiei. „Pana cand nu vom incepe un export de securitate sistematic, pe termen lung, catre Prapastie, aceasta va exporta intr-o masura crescanda suferintele sale catre Miez sub forma terorismului si a altor instabilitati” – atentioneaza Barnett. Acest export de securitate poate fi facut fie sub forma unor interventii militare masive, de tip Leviathan, fie prin interventii umanitare si de edificare national-statala, de tip Administrare de Sistem. Pentru a face fata provocarilor Prapastiei, Pentagonul trebuie sa-si dezvolte capacitatile militare de tip Administrare de Sistem. Lipsa acestora, in Irak, a facut ca SUA sa nu poata restabili ordinea si recladi aceasta tara.

Barnett considera ca SUA au datoria morala de a proceda la acest export de securitate, intrucat restrangerea Prapastiei nu este doar o strategie de raspuns la principala amenintare a momentului la adresa securitatii – terorismul –, ci „o strategie care si atrage un viitor mai bun pentru aproape o treime de umanitate care continua sa traiasca si sa moara in Prapastie”. In conceptia lui Barnett acest viitor ar trebui sa includa: transformarea Irakului intr-o societate functionala; transformarea Chinei intr-o putere de rang apropiat Statelor Unite ale Americii; indepartarea lui Kim Jong al II-lea de la conducerea Coreii de Nord; crearea unui NATO asiatic; indepartarea actualei conduceri iraniene; dezvoltarea unei NAFTA asiatice; imbratisarea principiului liberului schimb de catre intreg continentul american; admiterea de noi state in cadrul SUA; incorporarea Africii de catre Miez la orizontul anului 2050; si, in plan energetic, trecerea de la utilizarea petrolului la cea a gazului natural. Din acest punct de vedere, razboiul din Irak ar trebui privit ca un moment de cotitura in plan geopolitic si geostrategic, primul pas al unui program pe termen lung prin care SUA isi asuma „proprietatea asupra securitatii strategice in era globalizarii”.

Intr-un studiu ulterior (redactat impreuna cu profesorul Bradd C. Hayes), Barnett a dezvoltat conceptul de perturbare a sistemului, ridicand-ul la rangul unei teorii de-sine- statatoare. In viziunea lui Barnett perturbarea sistemului poate fi asemuita cu „o piatra uriasa aruncata intr-un lac mic si linistit. Socul vertical initial este spectaculos, dar incretiturile pe suprafata apei rezultate au o raspandire mai larga si efecte mai de durata”. Spre deosebire de trecut, cand razboiul dintre marile puteri a condus la schimbari ale ordinii internationale, in conditiile globalizarii, ce creaza un mediu mai dens pentru propagarea undei de soc, razboiul dintre marile puteri devine mai putin probabil cauza, cat unul din efectele posibile ale perturbarii sistemului. In prezent agentii declansatori ai perturbarii sistemului sunt „indivizi super-puternici” (cum i-a denumit Thomas Friedmann), precum Ossama bin Laden, si retele teroriste transnationale, precum reteau Al-Qaeda. In aceste conditii stategia focalizata pe state-nationale nu mai este si nici nu mai poate fi eficienta. O strategie adaptata conditiilor globalizarii are nevoie de un principiu organizator nou, iar acesta, in opinia lui Barnett, este exportul de securitate sistematic de catre statele care au imbratisat globalizarea in general, si de catre SUA in special catre statele care au respins globalizarea

In functie de capacitatea statelor de a statua noi reguli care sa directioneze globalizarea si a coopera intre ele intru ingradirea celor care i se opun, Barnett ofera si patru scenarii posibile ale evolutiei globalizarii. Primul dintre ele, denumit „Globalizarea Traumatizata”, desemneaza cazul in care aceste noi reguli nu sunt statuate, iar lumea dezvoltata nu se uneste impotriva celor ce se opun globalizarii. Cel de al doilea, denumit „Globalizarea Compromisa”, vizeaza posibilitatea ca lumea sa coopereze intru avansul globalizarii, dar sa esueze in a statua noi reguli, dezvoltarea economica sa-si incetineasca ritmul, iar guvernele sa fie mai degraba reactive decat pro-active. Cel de al treilea, botezat „Globalizarea Stabilizata”, se refera la situatia in care natiunile dezvoltate ar cadea de acord asupra unui set general de reguli care sa directioneze globalizarea, dar esuand in a face front comun in fata celor care se opun globalizarii, vor fi permanent confruntate cu proteste de masa. In sfarsit, cel de al patrulea si, in opinia lui Barnett, cel mai favorabil, denumit „Globalizarea Normalizata”, desemneaza cazul in care tarile dezvoltate vor cadea de acord asupra unui set de reguli care sa protejeze drepturile muncitorilor, culturile locale si mediul si vor coopera atat pentru dezvoltarea lina si echitabila a globalizarii, cat si pentru ingradirea oponentilor sai.

Prin ambitia de a se erija in strateg al epocii globalizarii, Barnett a fost asemuit uneori cu Alfred Mahan si George Kennan. Daca comparatia cu teoreticianul puterii maritime se sustine doar din punct de vedere formal intrucat atat Mahan, cat si Barnett, si-au dezvoltat teoriile in calitate de profesori ai Colegiului Naval de Razboi al SUA, comparatia cu Kennan este inca mai putin justificata. Desi atat Kennan, cat si Barnett au propus solutii unor contexte strategice de esenta maniheista – comunism versus capitalism, globalizare si anti-terorism versus anti-globalizare si terorism – continutul acestora este foarte diferit. In vreme ce Kennan a teoretizat necesitatea ingradirii sau indiguirii Uniunii Sovietice pentru stavilirea expansiunii comunismului, Barnett considera ingradirea Prapastiei Neintegrate necesara, dar nu suficienta, propunand adoptarea unei atitudini pro-active care sa conduca la restrangerea acesteia. Iata de ce, se poate afirma ca strategia lui Barnett se aseamana mai degraba cu cea propusa de James Burnham in epoca Razboiului Rece, ce preconiza „impingerea inapoi” a adversarului de atunci al lumii libere, puterea comunista.

Alti analisti l-au comparat pe Barnett cu Robert Kaplan si Samuel Huntington. Daca perspectiva instapanirii anarhiei asupra careia atentioneaza Kaplan este continuta implicit si in teoria lui Barnett, in cazul nedorit in care statele Miezului nu ar reusi restrangerea Prapastiei, comparatia cu teoria lui Huntington nu poate fi sustinuta decat dintr-un punct de vedere formal, in sensul ca ambele viziuni se origineaza intr-o viziune de tip tectonic asupra lumii. Altminteri, in vreme ce Huntington ramane prizonierul acesteia prin conceptul de ciocnire a civilizatiilor, Barnett incearca sa o depaseasca. Prin faptul ca vizeaza integrarea treptata a zonelor problematice ale planetei in Miezul functional al acesteia, strategia lui Barnett propune, in fapt convergenta civilizatiilor.

Oferind Pentagonului un substitut similar prin simplitate, eficient si pragmatism strategiilor ce au dominat gandirea strategica americana in perioada Razboiului Rece („indiguirea” si „descurajarea”), strategia pro-globalizare si anti-terorista a lui Thomas Barnett ingaduie Washingtonului sa depaseasca abordarea de tip joc cu suma nula a celei dintai si sa se prezinte totodata in fata aliatilor sai drept lider natural in epoca globalizarii, herald si promotor al unui „viitor care merita edificat”.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1047
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site