Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


POLITICA AGRICOLA COMUNA

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Analiza electorala
Problema lui Condorcet
POLITICA AGRICOLA COMUNA
INSTITUTIA SEFULUI DE STAT
Aprecieri privind Tratatul constitutional al UE (discutiile din cadrul reuniunii de la Lisabona)
DELICVENTA IN UNIUNEA EUROPEANA
Abordari in stiinta politica
BAZELE STIINTEI POLITICE TEST GRILA
Perspectiva dependentei de resurse - PDR
Geopolitica anglo-americana - Teoria puterii maritime

POLITICA AGRICOLA COMUNA




Obiectivele PAC

A

gricultura a fost domeniul pentru care s-a prevazut aplicarea unei politici comune, inca din primele etape ale constructiei europene. Istoricul PAC (Politica Agricola Comuna) incepe in 1957, odata cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunitatii Economice Europene. Reglementarile de politica agricola sunt cuprinse in art. 38-46 ale acestui tratat. Potrivit acestora, ”piata comuna se va extinde si asupra sectorului agricol si comertului cu produse agricole”, iar „operarea si dezvoltarea pietei comune pentru produsele agricole vor fi insotite de crearea unei politici agricole comune”.

PAC s-a dorit a fi solutia pentru atingerea a trei categorii de obiective:

a)     economice

promovarea progresului tehnic;

alocarea optima a resurselor;

cresterea productiei.

b)     sociale

nivel de viata echitabil pentru agricultori;

preturi rezonabile pentru consumatori.

c)      politice

garantarea securitatii alimentare.

Principiile PAC

Tarile membre, de asemenea, si-au dorit ca, prin PAC, sa atinga obiectivele definite de comunitate. Insa, atingerea acestor obiective este conditionata de luarea in considerare a caracterului particular al activitatii agricole, decurgand din structura sociala a agriculturii si disparitatile structurale si naturale intre diversele regiuni agricole.

Pentru realizarea obiectivelor PAC, ministrii agriculturii din cele sase state semnatare ale Tratatului de la Roma, reuniti la Stresa (Italia), au stabilit trei principii:

a)     unicitatea pietei;

Unicitatea pietei presupune libera circulatie a produselor agricole intre tarile UE, prin eliminarea taxelor vamale, a restrictiilor cantitative sau a altor masuri de politica comerciala cu efect similar.

Din aplicarea acestui principiu, rezulta unicitatea preturilor pentru produsele agricole in toata Comunitatea, ca urmare a mecanismelor pietei. CE a decis realizarea unei gestiuni centralizate si stabilirea unor preturi unice comunitare, prin decizii politice.

Principiul unicitatii pietei nu a functionat mereu in cadrul Comunitatii. Abia dupa 1993, prin formarea pietei unice, este asigurata functionalitatea acestuia.

b)     preferinta comunitara;

Preferinta comunitara presupune favorizarea consumului produselor originare din UE, prin impunerea de preturi mai mari la produsele din import, fata de productia interna. Preturile interne erau mai mari decat cele mondiale, astfel incat se impunea o protectie a produselor interne, fata de concurenta mondiala. Aceasta protectie a fost asigurata prin masuri vamale, menite sa ridice preturile produselor de import la nivelul celor interne si prin unificarea preturilor interne, pentru anumite produse.

Principiul preferintei comunitare s-a realizat prin sistemul de prelevari variabile si de restituiri. Prelevarea este o taxa vamala variabila, ce ridica pretul de import la nivelul pretului intern si actioneaza ca restituire la export, in cazul in care raportul de preturi este invers. Este asigurata, astfel, o protectie absoluta a pietei interne, care este complet izolata. In practica, insa, principiul preferintei comunitare a suferit frecvente derogari, fie din initiativa proprie a Comunitatii, fie sub presiunea partenerilor externi. Prelevarile s-au aplicat unui numar redus de produse, insa strategice.

In timp, prelevarile au fost inlocuite cu taxele vamale, si acestea diminuate cu 36%, pana in 2000.

Protectia propusa de Comunitate in domeniul agriculturii a venit deseori in contradictie cu politica comerciala a acesteia, astfel incat nu s-a putut realiza, decat un echilibru fragil al pietei interne agricole.

c)      solidaritatea financiara.

Solidaritatea financiara a constat, in sfera politicii agricole, in gestionarea si suportarea in comun a cheltuielilor aferente. Asadar, masurile comune din domeniul politicii agricole sunt finantate dintr-un buget comun.

Cele mai importante momente in evolutia PAC

Creatorul PAC a fost olandezul Sicco Mansholt, vice-presedintele Comisiei si responsabilul pentru agricultura. PAC a intrat in vigoare in 1962 si a inceput sa functioneze efectiv in 1964, cand s-au facut primii pasi spre uniformizarea preturilor.

Intr-o prima etapa, produsele carora li s-au aplicat masuri de unificare a preturilor au fost:

- cerealele in 1964;

produsele lactate, carnea de vita, zaharul, orezul, plantele oleaginoase, uleiul de masline, in 1966.

Pentru alte produse (precum carne de porc, carne de pui, oua, fructe, legume si vin), realizarea pietei unice nu a antrenat unificarea preturilor. Ulterior, masurile de creare a unei piete unice s-au extins, cu diferite grade de intensitate si asupra altor produse, precum: carne de miel, peste, tutun, flori, etc., astfel incat, in prezent, circa 90% din productia agricola a UE este reglementata, intr-un fel sau altul, prin masuri comune.

Aplicarea celor trei principii a generat si efecte secundare nedorite, constand in supraproductie la unele produse (grau, unt si carne de vita) si, implicit, cheltuieli bugetare mai mari. Din aceasta cauza au fost realizate unele schimbari, precum:

- in anii 80 au fost introduse cotele de productie (initial, la cereale, produse lactate si zahar), care limitau drepturile producatorilor la veniturile garantate, functie de un nivel maxim al productiei;

- in 1992, Consiliul a aprobat un pachet de masuri de reforma propuse de comisarul pentru agricultura Ray MacSharry[1], dintre care cele mai importante au fost urmatoarele:

reducerea preturilor la produsele care generau cele mai mari surplusuri, in special cereale, carne de vita si unt;

acordarea, catre fermieri, a unor sume (plati compensatorii) care sa compenseze pierderea suferita de acestia. Aceste sume au fost stabilite la hectar, respectiv pe cap de animal;

conditionalitatea acordarii platilor compensatorii pentru culturile arabile in functie de inghetarea (scoaterea din circuitul productiv) unui procent de 15% din suprafata detinuta;

stimulente pentru utilizarea productiei in scopuri non-agricole;

scheme de pensionare anticipata a agricultorilor;

stimulente pentru protectia mediului.

- in 1999, Comisia a formulat Agenda 2000, ce continea propuneri de reforma in domeniul PAC. In linii mari, acest document facea referire la aceleasi masuri: reducerea pretului la cereale, lapte si produse lactate, carne de vita, in paralel cu cresterea platilor compensatorii. Noutatea consacrata de Agenda 2000 consta in atentia acordata politicii de dezvoltare rurala, care devine astfel cel de-al doilea pilon al PAC, alaturi de organizatiile comune de piata. Astfel, documentul in discutie continea masuri cu privire la calitatea produselor si a procesului de productie, grija pentru mediul inconjurator, dezvoltarea multilaterala a zonelor rurale.

4. Pilonii PAC

PAC este constituita in jurul a doi piloni:

organizatiile comune de piata;

dezvoltarea rurala.

Institutiile implicate in elaborarea si gestionarea masurilor de politica agricola comuna sunt:

- Consiliul UE pentru Agricultura si Pescuit – puterea legislativa;

- Parlamentul European – cu rol consultativ, asistat in exercitarea prerogativelor sale de Comitetul AGRI, organ permanent;

- Comisia Europeana - indeplineste doua atributii majore: initiativa legislativa si implementarea PAC. Aceasta este asistata de Comitete.

- Autoritatea Europeana pentru Securitatea Alimentelor – organizatie independenta, creata in ianuarie 2002, cu rol consultativ pe langa Comisie, in ale carei atributii intra securitatea alimentelor.

4.1. Organizatii comune de piata



Comunitatea a ales ca mecanism de integrare agricola organizarea pietelor la nivel comunitar. Organizatiile comune de piata (OCP) reprezinta un sistem complex de reguli si mecanisme, care reglementeaza productia, comertul si prelucrarea produselor agricole.

Acest sistem a cuprins treptat 91% din productia agricola (numai 9% ramanand piata libera). Fac, astfel, parte dintr-o organizatie comuna de piata produse precum: cereale; carne de porc; oua si carne de pasare; fructe si legume proaspete si procesate; banane; vin; lapte si produse lactate; carne de vita si vitel; orez; uleiuri si grasimi; zahar; flori si plante decorative; furaje uscate, tutun, in si canepa, hamei, seminte; carne de oaie; carne de capra.

Pentru implementarea masurilor comune de reglementare a pietelor, Comunitatea are la dispozitie urmatoarele instrumente: preturile, interventia pe piata, ajutoarele financiare, cotele de productie, protectia vamala comuna.

I. Preturile

Mecanismul general de functionare a pietelor produselor agricole in UE este bazat pe un sistem complex de reglementare a preturilor de comercializare a produselor. Anual se stabilesc de catre Consiliu trei niveluri de pret pentru produsele de sub incidenta PAC: pretul indicativ, pretul de interventie si pretul prag.

1. Pretul indicativ – este pretul la care Consiliul recomanda comercializarea produselor agricole pe Piata Interna. Nivelul sau este considerat cel potrivit pentru a asigura un standard „rezonabil” al veniturilor producatorilor agricoli. Initial, aceste preturi au fost stabilite la niveluri foarte ridicate, in special pentru cereale. Ulterior reformelor din 1992 si 1999, desi acestea au fost diminuate, totusi raman, in medie, mai ridicate decat preturile internationale.

2. Pretul de interventie – este pretul minim garantat care poate fi obtinut pentru productia comercializata pe Piata Interna. Atunci cand preturile unor produse (in special, cereale, produse lactate, carne de vita, de porc, zahar, orez) ating nivelul minim (oferta fiind mai mare fata de cerere), comunitatea intervine prin achizitia si stocarea produsului respectiv, nepermitand scaderea pretului de piata sub pretul de interventie si asigurand fermierilor garantia unor venituri minime. Initial, nivelul pretului de interventie era mult superior celui de pe piata mondiala. Intrucat s-a ajuns la situatii de supraproductie si productie de stoc, pretul de interventie a fost adus, prin reformele din 1992 si 1999, spre nivelul de pe piata mondiala, concomitent cu acordarea catre fermieri a platilor compensatorii.

In cazul cerealelor si orezului, nivelul pretului de interventie creste in fiecare luna, pentru a-i determina pe fermieri sa comercializeze productia treptat, in transe mici, astfel incat este evitata plasarea intregii productii deodata pe piata si sunt acoperite, de asemenea, cheltuielile determinate de stocarea productiei.

3. Pretul prag – este pretul sub care importurile de produse agricole nu pot patrunde in UE. Preturile la consumator al produselor importate trebuie sa fie mai mare decat preturile produselor interne. Nivelul pretului prag se obtine prin aplicarea taxelor vamale la nivelul pretului mondial. Initial, prelevarile vamale erau variabile, insa, din 1995 (in cadrul rundei Uruguay) acestea au fost transformate in taxe vamale.

II. Interventia pe piata (stocarea)

Atunci cand preturile de piata ale unor produse ating niveluri mai mici sau apropiate de cele stabilite prin sistemul preturilor de interventie, agentii autorizate cumpara si stocheaza aceste produse pentru a restabili nivelul pretului. Si producatorii privati sunt incurajati sa stocheze, fiindu-le acordat sprijin financiar in acest sens. Produsele stocate sunt, fie revandute cand se restabileste echilibrul pe piata, fie exportate la preturi derizorii pe pietele internationale, fie distruse, daca s-au alterat.

Interventia a fost aplicata, mai ales la cereale, produse lactate, zahar, ulei de masline, seminte oleaginoase.

Intrucat aceasta masura a generat insemnate cheltuieli bugetare si tensiuni comerciale in plan extern, rolul ei a fost diminuat la limita.

III. Ajutoarele financiare

Ajutoarele financiare sunt circumscrise: platilor directe si altor ajutoare financiare, precum si refinantarilor la export.

1. Plati directe

Platile directe sunt formate din: ajutoarele pentru productie si platile compensatorii.

1.1. Ajutoarele pentru productie (subventiile) se aplica produselor al caror consum ar fi descurajat in situatia unui pret prea mare. Aceste subventii indeplinesc un dublu rol:

- pretul pentru consumatori este mentinut la un nivel rezonabil;

- veniturile producatorilor raman ridicate.

Se acorda astfel de ajutoare pentru produse precum: ulei de masline, seminte oleaginoase, carne de oaie, tutun.

Tot din categoria subventiilor fac parte si platile care au ca scop influentarea unor anumite comportamente ale producatorilor (spre exemplu primele pentru calitate la grau dur, primele pentru vacile care alapteaza, primele pentru sacrificare), precum si platile pentru procesare (ajutoare pentru uscarea cerealelor sau semintelor, ajutoare pentru procesarea fructelor sau legumelor).

1.2. Platile compensatorii au fost introduse in 1992, odata cu reformele MacSharry, pentru a compensa pierderile suferite de fermieri in urma scaderii preturilor de interventie inspre preturile de pe piata mondiala. Platile compensatorii se acorda fie sub forma unei sume anuale fixe la hectar, fie pe cap de animal. Platile la hectar se acorda pe baza evidentei statistice a productiei, specifica fiecarei regiuni, obtinuta in perioada de referinta 1986-1991.

Pentru a beneficia de plati compensatorii, fermierii trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a)     respectarea unor standarde de mediu si ocupare, stabilite de fiecare stat membru in parte; in caz contrar statele membre pot reduce cuantumul ajutoarelor directe;

b) inghetarea terenurilor, stabilita la minim 10% din suprafata terenurilor cu destinatia culturi arabile pentru perioada 2000-2072, in scopul prevenirii supraproductiei si protejarii mediului.

Se acorda plati directe pentru culturi precum: culturi arabile, ulei de masline, leguminoase cu seminte, in, canepa, viermi de matase, banane, stafide, tutun, seminte, hamei, orez, carne de vita si vitel, lapte si produse lactate, carne de oaie si capra.

Fata de subventia prin pret, sistemul platilor directe prezinta urmatoarele avantaje:

- creste gradul de transparenta, intrucat se cunoaste procentul cu care este subventionata agricultura;

- avantajeaza producatorii agricoli si nu engrosistii, procesatorii, agentiile de interventie/stocare, exportatorii. Acestia sunt intermediari intre producatori si consumatori si sunt veritabilii beneficiari ai subventiilor prin pret;

- sunt mult diminuate stimulentele de supraproductie;

- fermierii mici beneficiaza, in mod proportional cu cei mari, de subventiile agricole.

2. Alte ajutoare financiare

Producatorii agricoli mai pot primi diverse alte ajutoare financiare, fie din bugetul comun, fie din bugetul propriu al statelor membre, daca intrunesc conditiile stabilite de Comunitate. Se acorda astfel de ajutoare suplimentare, spre exemplu, in cazuri precum:

- calamitati naturale, care determina scaderea veniturilor din productia si comercializarea unui produs;

- pentru inghetarea voluntara a terenurilor sau pentru conferirea altei destinatii;

- pentru comercializarea produselor lactate;

- pentru implementarea de catre asociatiile de producatori/comercianti a anumitor masuri de crestere a calitatii produselor;

- statele membre pot acorda ajutoare fermelor mici, care nu beneficiaza in proportie egala cu cele mari de sprijin comunitar, etc.

3. Restitutiile (refinantarile la buget)

Datorita nivelului mai ridicat al preturilor produselor agricole pe Piata Interna, fata de piata mondiala, producatorilor le lipseste motivatia financiara de a exporta. De aceea, UE incurajeaza exporturile de produse agricole prin acordarea, catre exportatori, a unor sume reprezentand diferenta dintre pretul indicativ si pretul mai mic, care se obtine pe piata internationala. UE actioneaza astfel, mai ales in cazul produselor a caror productie inregistreaza surplusuri, precum: cereale, produse lactate, carne de vita, carne de porc, carne de pasare, oua, unele fructe si legume, ulei de masline, orez, vin, zahar.

IV. Cotele de productie

Cu cat productia obtinuta este mai mare, cu atat sunt mai mari costurile pentru finantarea PAC. De aceea, in anii 80, au fost introduse cotele de productie. Acestea reprezinta cantitatile maxime admise pentru productia anumitor produse (lapte, legume, fructe, zahar, cartofi cu destinatia de amidon, banane, furaje uscate, in si canepa pentru fibre, ulei de masline, tutun). Cotele se stabilesc anual la nivel comunitar, iar apoi se negociaza si se repartizeaza pe tari, si in continuare pe ferme, la nivel national. Pentru productia in surplus fata de cota, fie fermierii sunt penalizati, fie pretul de interventie pentru anul urmator scade.

V. Protectia vamala

Pentru realizarea importului produselor agricole in UE, trebuie intrunite doua conditii:

a) obtinerea unei licente de import – conditionata de constituirea unui depozit pana in momentul in care importatorul dovedeste ca produsele sale respecta normele sanitare si fitosanitare, precum si cerintele de calitate europene;

b) plata taxelor vamale – care au luat locul prelevarilor variabile la import, in urma negocierilor din cadrul OMC – Runda Uruguay.

In UE functioneaza un sistem unic de impunere la import pentru toate produsele agricole. Astfel, produsele agricole, care intra in spatiul comunitar, sunt supuse nivelului de impunere vamala, din tariful vamal comunitar. Exista, insa si o serie de produse agricole cu privire la care se aplica contingente tarifare.

Cele cinci instrumente prezentate se aplica produselor agricole, diferentiat, in functie de caracteristicile cererii si ofertei ,specifice fiecaruia dintre acestea.

4.2. Politica structurala agricola

Dezvoltarea rurala a devenit un pilon al PAC, dupa elaborarea de catre Comisie a documentului strategic Agenda 2000.

Obiectivele politicii de dezvoltare rurala sunt:

ameliorarea exploatatiilor agricole;

garantarea sigurantei si calitatii produselor agricole;

asigurarea unor niveluri stabile si echitabile ale veniturilor fermierilor;

protectia mediului;

dezvoltarea de activitati complementare si alternative generatoare de locuri de munca, pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole si a intari substanta economica si sociala a zonelor rurale;

imbunatatirea conditiilor de munca si viata in zonele rurale si promovarea sanselor egale.

Principiile care guverneaza politica de dezvoltare rurala sunt urmatoarele:

principiul multifunctionalitatii agriculturii, in sensul unei interpretari mai largi, acordate activitatilor agricole, in plus fata de rolul traditional de furnizor de produse agricole;

principiul abordarii multisectoriale si integrate a economiei rurale, in sensul diversificarii activitatilor, crearii de surse suplimentare de venit si ocupare si prezervarii patrimoniului rural;

principiul flexibilitatii financiare in sprijinirea dezvoltarii rurale, in sensul descentralizarii deciziei, subsidiaritatii si implicarii partenerilor locali;




principiul transparentei in elaborarea programelor de dezvoltare rurala, bazat pe simplificarea legislatiei.

Masurile de politica de dezvoltare rurala sunt:

a)     masuri insotitoare, fiind reprezentate de:

- pensionarea anticipata – fermierii si lucratorii agricoli, in varsta de peste 55 de ani, care se retrag din activitatile agricole cu caracter comercial, inainte de varsta pensionarii, beneficiaza de sprijin financiar diferit, in functie de vechimea in munca si de contributia la asigurarile sociale. Un fermier poate primi pana la 150 000 de Euro, in transe anuale de cel mult 15 000 de Euro pana la varsta de 75 de ani, iar un lucrator agricol poate primi pana la 35 000 de Euro, de asemenea in transe anuale, de cel mult 3 5000 de Euro, pana la varsta pensionarii.

- agricultura ecologica – se acorda sprijin financiar pentru promovarea metodelor de productie agricola care au in vedere protejarea mediului inconjurator si conservarea patrimoniului rural. Acest ajutor se acorda fermierilor care cel putin 5 ani au practicat metode agro-ecologice.

- exploatarea zonelor defavorizate – se acorda sprijin financiar pentru fermierii din zonele defavorizate (precum cele montane) sau cele cu probleme specifice de mediu, pentru a asigura continuitatea exploatarii terenurilor, un standard de viata echitabil pentru fermieri, conservarea peisajului ambiant si protejarea mediului.

b)    masuri de modernizare si diversificare a exploatatiilor agricole:

- investitii:

in exploatatiile agricole (precum echipamente agricole) care au ca scop eficientizarea productiei, diversificarea acesteia, imbunatatirea calitatii produselor, inclusiv prin standarde de igiena si sanatate, protejarea mediului sau imbunatatirea conditiilor de viata ale animalelor.

in ameliorarea procesului de prelucrare si comercializare a produselor agricole, in scopul cresterii competitivitatii si valorii adaugate a productiei agricole.

Sprijinul acordat de Comunitate are un cuantum cuprins intre 40-50% din valoarea investitiei.

- instalarea fermierilor tineri – se acorda sprijin financiar (constand intr-o prima de pana la 25 000 de Euro sau in subventionarea dobanzii unui imprumut bancar) pentru infiintarea de ferme, de catre persoane in varsta de cel mult 40 de ani, care nu au mai condus o ferma agricola anterior;

- activitati de formare profesionala, in special in domeniile calitatii produselor si protejarii mediului;

- conservarea si protejarea padurilor – se acorda sprijin financiar persoanelor fizice, asociatiilor sau autoritatilor locale pentru ocrotirea patrimoniului forestier;

- sprijin pentru alte activitati, precum: reparcelarea terenurilor, dezvoltarea serviciilor in domeniul rural, renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului si activitatile mestesugaresti, etc.

5. Finantarea masurilor de politica agricola comuna

Masurile de politica agricola comuna sunt finantate din bugetul comunitar prin intermediul Fondului European de Orientare si Garantare Agricola – FEOGA, constituit in 1962. Acest fond este lipsit de o structura administrativa proprie si actioneaza la nivelul statelor membre indirect, prin intermediul unor organisme nationale. Gestiunea comuna, insa, este asigurata de Comisie.

Constituirea FEOGA reprezinta concretizarea principiului solidaritatii financiare, stabilit la Stresa, care presupune finantarea comuna a masurilor de politica agricola. Astfel, unele tari subventioneaza in parte agricultura altor tari, existand atat castigatori (Franta, Spania, Grecia, Irlanda, Danemarca, Portugalia), cat si perdanti (Germania, Marea Britanie, Olanda, Italia, Suedia, Belgia, Austria, Luxemburg, Finlanda) ai PAC, fapt ce a generat tensiuni intre statele membre.

Fondul este structurat pe doua sectiuni:

sectiunea garantare, destinata acoperirii cheltuielilor privind pietele agricole si politica preturilor, finanteaza:

functionarea organizatiilor comun de piata;

masurile de dezvoltare rurala,

masuri veterinare;

masuri generale de informare si evaluare.

sectiunea orientare, pentru sustinerea reformelor structurale, realizarea obiectivelor de politica sociala si sprijinul dezvoltarii zonelor rurale, finanteaza:

- investitii in exploatatiile agricole si in activitati de prelucrare/comercializare a produselor agricole;

- intinerirea populatiei agricole;

- activitati de formare profesionala;

- stimularea dezvoltarii activitatilor neagricole;

- programul Leader+[3]

Cea mai mare parte a resurselor FEOGA a fost utilizata pentru actiunile de garantare.

FEOGA - orientare constituie unul dintre cele patru fonduri structurale, care finanteaza restructurarea economica si sociala a zonelor mai putin dezvoltate ale Europei. Sunt, asadar, fonduri structurale:

FEOGA – orientare;

Fondul European de Dezvoltare Regionala;

Fondul Social European;

Instrumentul Financiar pentru Orientare in domeniul Pescuitului.

Fondurile alocate FEOGA – orientare sunt consumate pe baza de programe de dezvoltare multianuala, prezentate de statele membre, la inceputul fiecarui exercitiu financiar. Fondurile neconsumate la sfarsitul unui an financiar nu se reporteaza, iar in cazul in care capacitatea de absorbtie a acestora este sub 75%, fondurile pentru anul urmator sunt diminuate cu o treime din sumele neconsumate.

Spre deosebire de masurile de piata, masurile de dezvoltare rurala necesita cofinantare din partea statelor membre.

6. Provocarile PAC

PAC, al carei obiectiv major este asigurarea unui nivel de trai rezonabil pentru fermieri, a dat nastere, in timp, la numeroase probleme:

productia in exces;

cresterea cheltuielilor agricole;

exploatarea irationala a pamantului.

Desi reformele din 1992 si din 1999 au reusit sa amelioreze unele rigiditati, PAC se confrunta, totusi, cu provocari, precum:

preturile interne raman ridicate, fata de cele de pe piata mondiala, in special la cereale si carne de vita, ceea ce afecteaza competitivitatea UE pe piata internationala si determina cheltuieli insemnate cu restituirile la export si masurile de interventie;

acordarea platilor directe pentru fermele de animale perpetueaza riscul aparitiei situatiilor de supraproductie;

discrepante mari de venit intre fermele mari, care atrag cea mai mare parte a sprijinului comunitar (cca 80%) si fermele mici;

masurile comune nu tin pasul cu preocuparile consumatorilor pentru siguranta si calitatea produselor alimentare, pe de o parte si conditiile de productie, pe de alta parte;

specializarea si concentrarea productiei s-au amplificat in detrimentul agriculturii mixte si metodelor traditionale de productie, producand efecte negative asupra mediului;

legislatia agricola si procedurile de implementare sunt foarte complexe;

aderarea la UE a tarilor din ultimul val a determinat atat cresterea cheltuielilor comunitare, cat si a surplusului deja existent;

OMC exercita presiuni in sensul limitarii subventiilor agricole;

finantarea PAC genereaza costuri foarte mari (anual cca 42 miliarde de Euro, reprezentand cca jumatate din bugetul comun).

7. Noua reforma a PAC



Existenta deficientelor mentionate a determinat Comisia sa prezinte in 2002 documentul intitulat „Catre o cultura durabila”, in care sunt propuse directiile de reforma pentru viitor. Elementele noii reforme a PAC sunt urmatoarele:

eliminarea legaturii dintre productie si platile directe (decuplare); platile directe vor fi inlocuite cu un ajutor unic pe ferma, acordat independent de volumul si structura productiei;

2. obligativitatea respectarii de catre fermieri a anumitor standarde: de mediu, securitate alimentara, sanatate a plantelor, sanatate si bunastare a animalelor, pastrarea terenurilor agricole in bune conditiuni. Nerespectarea acestora va avea ca consecinta reducerea ajutorului direct si chiar eliminarea acestuia.

3. suplimentarea resurselor financiare pentru dezvoltarea rurala, astfel incat o parte a resurselor financiare orientate spre primul pilon sa fie directionate spre cel de-al doilea pilon al PAC.

4. disciplina financiara; cheltuielile agricole nu trebuie sa depaseasca plafoanele stabilite in perspectivele financiare pentru perioada 2007-2013;

5. revizuirea politicii de piata (pilonul I) prin reducerea diferentiata a pretului de interventie la diferitele produse agricole;

6. consolidarea si intarirea dezvoltarii rurale prin masuri referitoare la:

- calitatea produselor;

- respectarea standardelor (de mediu, de sanatate a plantelor, s.a.);

- bunastarea animalelor;

- instalarea fermierilor tineri;

- implementarea directivelor Natura 2000;

- investitii in suprafetele impadurite.

7. introducerea unui sistem de consiliere agricola.

Desi noua reforma a PAC contine evidente elemente pozitive, totusi aceasta are si cateva minusuri. Astfel:

decuplarea este numai partiala;

reforma nu vizeaza sectoare ca zaharul, uleiul de masline, bumbacul sau tutunul;

nu a fost redus pretul de interventie la cereale;

reforma nu vizeaza aspecte de comert exterior.

8. Politica agricola in Romania

Din punctul de vedere al politicii agricole pe care o promoveaza, Romania inregistreaza in perioada de tranzitie la economia de piata urmatoarele minusuri:

- agricultura este o activitate ineficienta sau prea putin eficienta, ocolita de investitori, fiind totusi punct de atractie pentru o pondere insemnata a populatiei;

- multi fermieri romani practica o agricultura de subzistenta;

- piata agricola nu este pe deplin functionala;

- fermierii contesta nivelul scazut al subventiilor;

- calitatea unor produse agricole nu este satisfacatoare;

- sectorul agricol romanesc a cunoscut un declin in perioada de tranzitie la economia de piata.

Totusi, pot fi identificate si unele plusuri in sectorul agricol romanesc, precum:

Romania este cel mai mare producator agricol din Europa centrala si de est, dupa Polonia;

atat solul, cat si clima din Romania favorizeaza o exploatare agricola eficienta;

in Romania sunt realizate unele produse agricole ecologice;

intrucat Romania, in special din lipsa capitalului, a folosit metode traditionale si non-intensive de productie, aceasta pastreaza peisajul rural si caracterul traditional in multe zone ale tarii, contribuind astfel la dezvoltarea rurala.

I. Romania a inceput sa adopte masuri de politica agricola, in perioada 1990-1996, cele mai importante fiind urmatoarele:

- reforma funciara (Legea fondului funciar nr. 18/1991), constituind punctul central al acestora. Alte acte normative (legea privind societatile agricole, legea privind leasingul funciar) au incercat sa accelereze reforma.

- politica preturilor; mai intai au fost practicate preturi agricole mici, care apoi au fost liberalizate treptat;

- subventiile, care au fost alocate, insa, cu preferinta fermelor de stat si care erau conditionate de vanzarea produselor agricole la preturi mici;

- in 1995, a intrat in vigoare Acordul de asociere a Romaniei la UE, act in temeiul caruia tara noastra se obliga sa valorifice principiul liberalizarii progresive a comertului bilateral cu produse agricole.

Nu au fost abordate, de politica agricola a Romaniei, din aceasta perioada, probleme precum:

privatizarea industriei alimentare;

standardele de calitate pentru produsele agricole;

dezvoltarea rurala.

II. In perioada 1997-2000, statul roman a facut interventii radicale in sectorul agricol, precum:

a fost amendata legislatia funciara si au fost adoptate noi acte normative (Legea circulatiei juridice a terenurilor nr. 54/1998 si Legea 1/2000);

au fost eliminate preturile administrate;

a fost elaborata o noua filozofie de subventionare a fermierilor, fiind eliminate unele subventii directe si primele pentru producatorii de carne de porc, de carne de pasare si de lapte. In contrapondere, s-a realizat o redirectionare a transferurilor bugetare, dinspre fermele de stat, catre micii producatori privati;

in 1997, Romania a aderat la CEFTA, ceea ce a echivalat cu o reducere substantiala a protectionismului pentru o serie de produse agricole;

privatizarea si lichidarea unui numar de ferme producatoare de carne de porc si de pasare;

a inceput sa se acorde atentie componentei de dezvoltare rurala. Un demers important in acest sens l-a constituit pregatirea lansarii programului SAPARD in Romania;

au inceput sa se faca progrese in domeniul legislatiei sanitare si fitosanitare;

din 2000 a intrat in vigoare regimul „dublu zero”, adica zero taxe vamale la import, contra zero subventii la export, pentru carne de pasare si branzeturi.

III. In perioada 2001-2003, politica agricola a Romaniei a incercat, cu pasi repezi, sa se apropie de coordonatele PAC, accentul fiind pus pe adoptarea acquis-ului comunitar si pe pregatirea structurilor institutionale ce vor fi necesare implementarii politicii europene.

IV. Cele mai mari disfunctionalitati pe care Romania le are in pragul integrarii in UE sunt de natura structurala:

fragmentarea excesiva a proprietatii agricole;

existenta unul numar mare de ferme de subzistenta si semisubzistenta;

ponderea mare a agricultorilor in totalul populatiei ocupate, precum si numarul mare de fermieri varstnici;

industria alimentara este insuficient dezvoltata pentru a asigura o piata de desfacere atragatoare pentru produsele agricole de baza.

Romania a inregistrat in ultimii ani o transpunere accelerata a acquis-ului comunitar din domeniul agricol



Aceasta reforma a fost determinata, pe de o parte de cheltuielile bugetare mari si de supraproductie (cauze interne) si, pe de alta parte, de negocierile din cadrul Rundei Uruguay (negocieri din cadrul GATT) si presiunile SUA in directia unei reduceri cat mai substantiale a interventionismului agricol in randul Organizatiei Mondiale a Comertului (cauze externe).

Obiectivele si principiile politicii de dezvoltare rurala sunt definite in regulamentul Consiliului nr. 1257/17 mai 1999, referitor la sprijinul pentru dezvoltare rurala.

Leader+ este un program comunitar al carui scop consta in incurajarea, la nivel european, a parteneriatelor si schimbului celor mai bune practici, in vederea promovarii unei agriculturi durabile. Agricultura durabila se refera la administrarea resurselor naturale, pe baze rationale, care sa conduca la prezervarea lor in bune conditii pe termen lung.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 783
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site