Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Procesul de integrare europeana - Extinderea integrarii europene

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic



Procesul de integrare europeana

Ideea unei Europe unite a fost sustinuta de-a lungul secolelor de imparati si intelectuali deopotriva, dar numai dupa cel de-al doilea razboi mondial statele europene au institutionalizat forme de cooperare internationala, cu competente in domenii specifice, cum ar fi: Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana (OCEE), Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizatii au pus bazele unei solidaritati mai stranse intre statele europene, dar inca manifestau trasaturile clasice ale unei uniuni a statelor si ale cooperarii interguvernamentale.




Inceputul procesului de integrare europeana - caracterizat prin trasaturi originale si specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, cand ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea catorva state europene intr-un proiect de cooperare mai stransa, comparativ cu formele traditionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate catre o organizatie cu puteri de constrangere asupra membrilor sai. Initiativa a constat in integrarea productiei de carbune si otel a Frantei si Germaniei, in cadrul unei organizatii deschise participarii si altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas catre o cooperare

largita: o integrare sectoriala ce ar fi putut influenta si alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarata, insa obiectivul politic imediat il constituia alipirea Germaniei la Europa si eliminarea rivalitatilor existente intre Franta si Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului si Saar-ului.

In 1951, negocierile desfasurate intre sase tari – Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se infiinta Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Comparativ cu alte organizatii internationale existente la acel moment, principalul element de noutate il constituia caracterul supranational al acestei Comunitati, reprezentat de transferul de competente catre o institutie (Inalta Autoritate) responsabila cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).

O alta initiativa sectoriala este reprezentata de crearea unei Comunitati Europene de Aparare (CEA), initiativa care a esuat insa, datorita faptului ca Tratatul aferent - semnat in 1952 – nu a fost niciodata ratificat de catre Parlamentul Frantei.

O relansare in forta a „initiativei europene” a avut loc in anul 1955, in cadrul conferintei de la Messina, la care ministrii afacerilor externe ai CECO au cazut de acord asupra infiintarii unei uniuni economice bazata pe o piata comuna si asupra crearii unei organizatii pentru energia atomica. O comisie de experti condusa de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat doua proiecte ce au condus la semnarea, in 1957, a celor doua Tratate de la Roma – cel prin care se infiinta Comunitatea Economica Europeana (CEE) si tratatul Comunitatii Europene pentru Energie Atomica (EURATOM)

Dupa prima experienta sectoriala a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizatie supranationala – adica o organizatie creata prin transferul de suveranitate de la SM la „Comunitate”. In acest context, transferul de suveranitate inseamna o delegare - de la membrii fondatori ai Comunitatii catre anumite institutii comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democratiei si statului de drept. In acest scop au fost create mecanisme de decizie si un cadru institutional complex, capabile sa asigure reprezentarea intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunitatii, precum si a intereselor cetatenilor europeni.

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „piete comune” si de abordarea progresiva a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue si echilibrate, a unei cresteri accelerate a standardelor de viata si a unor relatii mai stranse intre SM.

Crearea unei piete comune nu inseamna numai eliminarea tuturor barierelor existente in calea liberei circulatii a bunurilor si stabilirea unei taxe vamale unice5 (uniunea vamala); piata comuna inseamna si liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulatie a persoanelor, serviciilor si capitalului) si stabilirea unor politici comune in domenii strategice (agricultura, comert, transport si concurenta) pentru crearea unor conditii omogene in vederea cresterii performantei activitatilor economice.

Astfel, in 1968, CEE avea deja incheiata uniunea vamala si avea o piata agricola comuna. Incepand cu 1950, gradul de integrare europeana a crescut progresiv, atat din punct de vedere geografic – prin aderari succesive - cat si din punctul de vedere al dezvoltarii de politici si structuri institutionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economica cu sase membri, in momentul de fata s-a ajuns la o uniune politica a 25 de tari (cu negocieri in plina desfasurare pentru admiterea de noi membri) si care va avea in curand o noua Constitutie.

Istoria Uniunii Europene, asa cum rezulta din Raportul general asupra activitatilor Uniunii Europene, se bazeaza pe cronologia celor mai importante realizari ale Uniunii si institutiilor sale. De la declaratia lui Robert Schuman, din anul 1950, pana la primele valuri de aderare din anii '70 si '80, de la instituirea Pietei Unice in 1993, pana la lansarea monedei euro in 1 ianuarie 1999 si deschiderea negocierilor de aderare cu tarile Europei Centrale si de Est.

1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului sau CECO ('Declaratia Schuman');

1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de catre Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda.

1953, 10 februarie: Piata comuna a carbunelui si otelului devine functionala. Cele sase state fondatoare inlatura barierele vamale si restrictiile cantitative cu privire la materiile prime mentionate.

1954, 30 august: Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunitati politice europene esueaza, odata cu respingerea de catre Parlamentul Frantei, in august 1954, a tratatului asupra Comunitatii

Europene a Apararii.

1957, 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) si Comunitatea Economica Europeana (CEE) de catre cele sase tari - Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda. Tratatele de infiintare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma si au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958.

1967, 1 iulie: Intra in vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu si a unei singure Comisii a Comunitatilor Europene.

1981, 1 ianuarie: Grecia adera la Comunitatile Europene.

1986, 1 ianuarie: Portugalia si Spania adera la Comunitatile Europene.

1987, 1 iulie: Intra in vigoare Actul Unic European (AUE), care adauga cooperarea politica celei economice.

1993, 1 noiembrie: Intra in vigoare Tratatul privind Uniunea Europeana. Comunitatile Europene (CECO, EURATOM si CEE), impreuna cu Politica externa si de securitate comuna si Justitia si afacerile interne reprezinta cei trei piloni ai UE.

1995, 1 ianuarie: Austria, Finlanda si Suedia devin membre ale Uniunii Europene.

1997, 16 iulie: Este adoptata 'Agenda 2000 - pentru o Europa mai puternica si mai extinsa', care trateaza reforma institutionala a UE, prezinta viziunea asupra extinderii Uniunii si opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece tari central europene.

1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene in 11 state europene care au indeplinit criteriile de convergenta (Franta, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda);

1999, 1 mai: intra in vigoare Tratatul de la Amsterdam;

2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro.

2001, 26 februarie: semnarea Tratatului de la Nisa;

2001, 14-15 decembrie: Consiliul European de la Laeken, Belgia decide sa convoace o Conventie privind viitorul UE, prezidata de Valéry Giscard d'Estaing;

2002, 1 ianuarie: monedele si bancnotele euro intra in circulatie in cele 12 state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania;

2002, 28 februarie: perioada circulatiei monetare duale ia sfarsit si euro devine singura moneda a celor 12 state participante la zona euro. Are loc, la Bruxelles, sesiunea inaugurala a Conventiei privind Viitorul Europei.

2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 tari adera la Uniunea Europeana (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria)

2005, 25 aprilie: Semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeana intre Bulgaria, Romania si cele 25 de State Membre

2005, 29 mai: Franta respinge prin referendum ratificarea Tratatului Constitutional.

2005, 1 iunie: Olanda respinge prin referendum ratificarea Tratatului Constitutional.

2005, 3 octombrie: Uniunea Europeana decide deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia si Croatia



2005, 21 octombrie: Comisia Europeana recomanda deschiderea negocierilor asupra unui Acord de Stabilizare si Asociere cu Bosnia- Hertegovina

2005, 25 octombrie: Este semnat, la Atena, primul tratat mutilateral din sud - estul Europei Tratatul privind Comunitatea Energiei.

2006, 1 februarie, Comisia Europeana lanseaza Cartea alba 'Dezbatere despre Europa - implicarea cetatenilor', ca fundament pentru o politica de comunicare a UE.

2007, 1 ianuarie: Romania si Bulgaria devin state membre ale Uniunii Europene. Slovenia adera la Zona Euro.

2007, 13 decembrie: semnarea Tratatului de la Lisabona

2008, 13 februarie : Romania ratifica Tratatul de la Lisabona

2008, Irlanda respinge prin referendum Tratatul de la Lisabona

I.1. Extinderea integrarii europene

Extinderea integrarii europene inseamna extinderea geografica (sau integrarea pe orizontala) si consta in aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfasurat in cinci valuri succesive de aderare, etapele integrarii geografice fiind indicate mai jos: - Membri fondatori: 1957 – Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda;

Prima extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;

A doua extindere: 1981 – Grecia;

A treia extindere: 1986 – Portugalia, Spania;

A patra extindere: 1996 – Austria, Finlanda, Suedia;

A cincea extindere: 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.

A sasea extindere : 2007 – Romania si Bulgaria.

Criteriile de aderare :

a)  criteriul politic:

-institutii democratice stabile;

-respectarea drepturilor omului;

-protejarea drepturilor minoritatilor.

b)  criteriul economic:

-economie de piata functionala si care sa poata face fata presiunilor concurentiale de pe Piata Unica a UE.

c) criteriul legislativ:

- acquis-ul comunitar trebuie sa fie pus in aplicare in statul candidat in momentul aderarii la UE.

d) criteriul administrativ:
-capacitatea statului candidat de a-si asuma obligatiile de stat membru al UE.

Singurul criteriu care trebuie indeplinit inaintea deschiderii negocierilor pentru aderare este criteriul politic

I.2. Adancirea integrarii europene

Procesul de adancire a integrarii europene (sau integrarea pe verticala) a demarat in anii ’50 si are in vedere urmatoarele aspecte:

a)  cresterea progresiva a obiectivelor comune, pe care SM decid sa le realizeze impreuna, prin extinderea ariilor politicilor comune;

b)  intarirea caracterului supranational al Comunitatii, prin utilizarea extensiva a sistemului de vot majoritar (in locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului), prin care sunt reprezentate interesele nationale ale fiecarui SM, precum si prin intarirea rolului Parlamentului European (unde sunt direct reprezentati cetatenii europeni).

Tratatul CEE a fost amendat de cateva ori si suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene.

Tratatele Uniunii Europene:

1986 (ratificat in 1987 Actul Unic European

1992 (ratificat in 1993) Tratatul de la Maastricht

1997 (ratificat in 1999) Tratatul de la Amsterdam

2001 (ratificat in 2003) Tratatul de la Nisa

2007(va intra in vigoare in 2009) Tratatul de la Lisabona – Irlanda nu l-a ratificat cu ocazia referendumului din 2008

Aceasta abordare are in vedere dezvoltarea graduala a procesului de integrare, centrata pe tratarea acelor aspecte asupra carora se poate ajunge la un acord si pe amanarea acelor chestiuni care nu sunt inca in stadiul la care pot constitui obiectul unei decizii.

Dupa Tratatul de la Roma, procesul de adancire a integrarii a fost cuprins in Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 si ratificat la 1 iulie 1987. In urma unui preambul ce exprima intentia SM de a transforma

Comunitatea Economica intr-o Uniune Politica (intentie care se va concretiza cativa ani mai tarziu, prin Tratatul de la Maastricht), au fost introduse urmatoarele inovatii:

institutionalizarea formala a Consiliului European (format din sefii de stat sau de guvern si de presedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea directiilor de dezvoltare ale Comunitatii;

introducerea sistemului de vot al majoritatii calificate in cadrul Consiliului, pentru adoptarea acelor decizii care au in vedere finalizarea pietei interne, politica sociala, coeziunea economica si sociala si politicii cercetarii;

intarirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de cooperare si a necesitatii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi SM si acordurile de asociere;

infiintarea Tribunalului Primei Instante9 , alaturi de Curtea Europeana de Justitie (CEJ);

cresterea numarului politicilor comune, prin adaugarea politicilor de mediu, cercetare stiintifica, coeziune economica si sociala;

stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pietei interne (notiunea de „piata interna” fiind mai puternica decat cea de „piata comuna”, implicand nu numai realizarea celor patru libertati – libera circulatie a bunurilor, libera circulatie a serviciilor, libera circulatie a persoanelor si libera circulatie a capitalului – ci si implementarea a noi politici si a coeziunii economice si sociale).

Schimbarea peisajului politic european dupa caderea regimurilor comuniste din Europa Centrala si de Est a condus la un proces de regandire a structurii Comunitatii Europene, in directia crearii unei uniuni politice si a uniunii economice si monetare.

Baza legala a noii Uniuni Europene este reprezentata de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 si ratificat la 1 noiembrie 1993.



Uniunea Europeana (UE) inseamna, pe de o parte mentinerea si extinderea acquis-ului Comunitatii Europene si, pe de alta parte noi forme de cooperare in domeniul Politicii Externe si de Securitate Comuna (PESC) si al Justitiei si Afacerilor Interne (JAI). Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht aceasta devine o constructie cu trei piloni, care va fi mentinuta si dezvoltata continuu.

TRATATUL DE LA MAASTRICHT

PRIMUL PILON

Dimensiunea comunitara

Cetatenia europeana

Libera circulatie a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalului

Politici comunitare

Uniunea economica si monetara AL DOILEA PILON

Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) AL TREILEA PILON

Cooperarea in domeniul Justitiei si Afacerilor Interne (JAI) Primul pilon

Primul pilon acopera sectoarele, regulile si procedurile de decizie referitoare la CEE, CECO si Euratom. Tratatul de la Maastricht modifica Tratatul de la Roma al CEE si creeaza Comunitatea Europeana, subliniind astfel caracterul sau extins, ce depaseste marginile integrarii economice. Aceste modificari sunt reprezentate de:

continuarea extinderii rolului PE, in special cu referire la aprobarea nominalizarilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte, PE isi imparte prerogativele cu Consiliul);

continuarea extinderii gamei politicilor comune (educatia si formarea profesionala, retelele trans-europene, politica industriala, dezvoltarea cooperarii, protectia consumatorului) si intarirea altor politici comune deja existente (politica sociala, coeziunea economica si sociala, cercetarea si dezvoltarea tehnologica, politica de mediu);

crearea cetateniei europene: toti cetatenii SM pot circula si se pot stabili in alte SM; dreptul de a alege si de a participa in alegerile municipale si pentru PE in SM de rezidenta, indiferent de nationalitate; protectie diplomatica si consulara din partea ambasadei unui alt SM pe teritoriul unui stat tert si in care SM national nu este reprezentat; -dreptul de a trimite petitii PE si de a se adresa Mediatorului European (Ombudsmanului european);

instituirea uniunii economice si monetare: convergenta politicilor economica si monetara a SM, ceea ce a condus la
adoptarea monedei comune (Euro) si la infiintarea Bancii Centrale Europene (BCE).

Al doilea pilon

Odata cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politica dintre SM este ridicata la statutul de politica

comuna, ceea ce inseamna includerea ei intr-un cadru institutional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE

are o politica comuna extinsa la toate sectoarele politicii externe si de securitate si se pun bazele unei cooperari

sistematice intre SM. Aceasta cooperare este caracterizata de derularea unor actiuni comune, desfasurate pe de

consens si care limiteaza SM in politica lor externa.

PESC este gestionata de aceleasi institutii care opereaza sub primul pilon, dar care au puteri si proceduri de decizie

diferite: astfel, deoarece acest domeniu este de importanta strategica pentru SM si este dificil de renuntat la

suveranitatea nationala, procedura de decizie aplicata este metoda interguvernamentala (pentru adoptarea deciziilor

fiind valabila regula consensului).

Al treilea pilon

Tratatul de la Maastricht stabileste si o forma sistematica de cooperare intre SM, in domeniul justitiei si afacerilor interne - cooperare care, pana la acest moment, se desfasura pe baza de acorduri internationale ocazionale ( un astfel de exemplu il constituie Acordul Schengen, semnat in 1995 de numai 5 SM). Procesul de decizie este similar celui din domeniul PCSE (bazat pe regula unanimitatii). Aspectele acoperite de aceasta politica si reglementate prin Tratatul de la Maastricht sunt: oferirea de azil politic, emigratia, lupta impotriva fraudei si dependentei de droguri, cooperarea judiciara in chestiuni civile si penale, cooperarea vamala si a politiei pentru prevenirea terorismului, alte tipuri de delicte internationale.

Urmatorul moment cheie in directia adancirii integrarii europene este constituit de Tratatul de la Amsterdam,

semnat la 2 octombrie 1997 si ratificat la 1 mai 1999. Tratatul a reprezentat punctul final al lucrarilor Conferintei Inter-guvernamentale (CIG) initiate la Torino in 1997 si prevazuta deja prin Tratatul de la Maastricht.

Tratatul de la Amsterdam amendeaza atat Tratatul CE, cat si Tratatul UE, iar elementele de noutate aduse sunt:

institutionalizarea cooperarii sporite, prin care este combinata nevoia unei continue integrari (existenta in unele SM) cu nevoia respectarii dorintei altor SM de a nu fi implicate in anumite politici comune (in domeniul carora vor sa isi pastreze suveranitatea nationala); acest sistem poate fi aplicat in domeniile de activitate ale

celor trei piloni, cu urmatoarele conditii:

sa aiba in vedere promovare obiectivelor UE si sa fie aplicat ca o ultima varianta;

sa nu puna in pericol “acquis-ul comunitar” sau drepturile, obligatiile si interesele SM neparticipante;

sa se refere la majoritatea SM si sa fie deschis tuturor celorlalte SM, in orice moment. Acest principiu al unei Europe „cu doua viteze” a fost aplicat inca dinaintea dobandirii unui caracter formal prin Tratatul de la Amsterdam, cu ocazia semnarii:

1)Acordului Schengen (in 1985, numai de catre Belgia, Franta, Germania, Luxemburg si Olanda),

Cartei Sociale (Marea Britanie refuzand semnarea, in 1993, a angajamentului de armonizare a politicilor sociale, insa fiind incluse reguli cu caracter relativ si obligatorii pentru celelalte SM),

Uniunii economice si monetare (la care nu au aderat Danemarca, Suedia si Marea Britanie).

Primul pilon - dimensiunea comunitara a UE a fost intarita sub urmatoarele aspecte:

crearea de politici comune de ocupare a fortei de munca: SM vor considera promovarea ocuparii fortei de munca drept o chestiune de interes comun si isi vor coordona actiunile in cadrul Consiliului -acesta din urma elaborand anual un set „Directii de ocupare a fortei de munca”, ce vor fi urmarite de guvernele SM in adoptarea politicilor nationale de ocupare a fortei de munca; mai mult, Consiliul poate emite recomandari guvernelor nationale prin majoritate calificata si poate adopta - in co-decizie cu Parlamentul - masuri de promovare a actiunilor inovatoare in domeniul ocuparii;

integrarea continutului Cartei Sociale in Tratat, odata cu semnarea acesteia de catre Marea Britanie;

extinderea procedurii de co-decizie la noi sectoare de activitate (excluziunea sociala, sanatatea publica, lupta impotriva fraudei);

extinderea listei drepturilor civice ale cetatenilor europeni;

intarirea politicii de mediu, a politicii de sanatate si a politicii de protectie a consumatorului.

Al doilea pilon: sistemul PESC a fost intarit cu privire la:

posibilitatea dezvoltarii de strategii comune pentru actiunile de politica externa ale SM;



introducerea principiului „abtinerii constructive”, prin care se permite unui SM sa se abtina de la votul in Consiliu, fara a bloca o decizie unanima; astfel, respectivul SM nu este obligat sa aplice decizia, dar trebuie sa accepte obligativitatea acesteia pentru Uniune si trebuie sa se abtina de la orice actiune ce poate veni in conflict cu actiunile UE bazate pe decizia in cauza;

infiintarea unei Unitati de Planificare si Avertizare14 responsabila cu monitorizarea evolutiilor externe si cu avertizarea referitoare la evenimente si situatii ce pot afecta securitatea UE;

oferirea pozitiei de „Inalt Reprezentant pentru probleme de PESC” Secretarului General al Consiliului, responsabil pentru asistarea Presedintiei Uniunii in probleme referitoare la PESC si pentru sprijin in formularea, pregatirea si implementarea deciziilor politice de catre Consiliu; „Inaltul Reprezentant” poate purta discutii politice cu parti terte, in numele Consiliului si la cererea Presedintiei;

includerea „misiunilor Petersberg”15 in Tratatul UE, cu scopul de a sublinia ca la baza prioritatilor de actiune ale UE sta dorinta comuna de a apara securitatea europeana prin actiuni de ajutor umanitar si de restaurare a pacii.

Al treilea pilon: majoritatea sectoarelor de activitate acoperite de acest pilon (oferirea de viza si de azil, emigrarea, cooperarea vamala, cooperarea judiciara civila privind libera circulatie a persoanelor) au fost transferate primului pilon, transformand astfel procedurile de decizie - de la metoda inter-guvernamentala la metoda comunitara (comunitizare); ca rezultat, al treilea pilon nu mai este „Justitie si Afaceri Interne”, ci

devine „Cooperarea judiciara si politieneasca in domeniul criminalitatii”.

Tratatul de la Amsterdam, ca si Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa printr-o a doua Conferinta Inter-guvernamentala, cu scopul de a realiza reformele institutionale necesare procesului de extindere a Uniunii. Mai mult, prin acest Tratat a fost aprobat un numar de reforme fara legatura cu procesul de extindere. Lucrarile CIG au dus la pregatirea textului Tratatului de la Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 si a intrat in vigoare la 1 februarie 2003. Principalele aspecte cuprinse in Tratatul de la Nisa sunt:

schimbarile institutionale din cadrul procesului de extindere: desi, pentru noile SM, numarul de locuri in PE, numarul voturilor alocate in cadrul Consiliului si pragurile aplicabile in cadrul procedurii majoritatii calificate vor fi determinate prin tratatele de aderare, Tratatul de la Nisa stabileste noi reguli, ce au in vedere o Uniune cu 27 de membri;

doua inovatii majore privind procesul de decizie:

extinderea ariei de utilizare a procedurii de decizie prin vot cu majoritate calificata in cadrul Consiliului, pentru probleme in care anterior deciziile erau luate prin consens (de exemplu, facilitarea libertatii de circulatie a persoanelor, cooperarea judiciara pe probleme civile, incheierea de acorduri internationale in domeniile comertului, serviciilor si aspectelor comerciale ale proprietatii individuale -cu unele exceptii, etc);

extinderea procedurii co-deciziei la noi chestiuni, ce privesc: crearea de stimulente pentru combaterea discriminarii, cooperarea judiciara pe probleme civile, masuri specifice de sprijin industrial, actiuni de coeziune desfasurate in afara Fondurilor Structurale, statutul partidelor politice europene si aspecte legate de imigratie, de acordarea de vize si de azil;

- revizuirea sistemului de cooperare, prin realizarea urmatoarelor modificari:

numarul minim de SM necesare pentru propunerea unei clauze intarite de cooperare este 8, ceea ce inseamna ca dupa a cincea extindere nu va reprezenta majoritatea SM;

inlaturarea posibilitatii utilizarii dreptului de veto cu privire la cooperarea stransa in domeniile aflate sub incidenta primului si celui de-al treilea pilon si inlocuirea acesteia cu dreptul SM de a supune problema Consiliului European, care poate decide prin majoritate calificata (mai mult, daca problema apartine unuia din domeniile in care se aplica procedura co-deciziei, este necesar acordul PE);

introducerea posibilitatii de stabilire a unei „cooperari stranse” in domeniul PESC, in scopul implementarii de actiuni sau pozitii comune (dar exceptand chestiunile cu implicatii militare sau care tin de problema securitatii);

introducerea unui instrument de prevenire in cadrul procedurii - procedura ce deja permite Consiliului European sa faca publica orice incalcare serioasa si persistenta a drepturilor fundamentale de catre un SM - instrument ce da posibilitatea suspendarii unor drepturi ale statului in cauza;

dezvoltarea capacitatii militare a UE, prin crearea unor structuri politice si militare permanente si prin incorporarea, in cadrul Uniunii, a atributiilor de management al crizei corespunzatoare Uniunii Europei Occidentale. Comitetul Politic si de Aparare17 este organismul ce poate primi autorizare din partea Consiliului pentru a lua deciziile potrivite in cadrul pilonului al doilea, in vederea asigurarii controlului politic si conducerii strategice a operatiunilor de management al crizei.

infiintarea „Eurojust” in domeniul cooperarii judiciare pe probleme de criminalitate; Eurojust reprezinta o unitate formata din magistrati, a caror sarcina este de a contribui la coordonarea autoritatilor nationale responsabile cu procedurile din domeniu;

extinderea sprijinului comunitar in noi sectoare de activitate, pentru actiunile SM din domeniile politicii sociale, a educatiei si formarii profesionale; este vorba despre lupta impotriva excluziunii sociale si reforma sistemelor de protectie sociala. Pe langa acestea, a fost infiintat un Comitet de Protectie Sociala18 - organ consultativ, cu sarcina de a promova cooperarea intre SM si Comisia Europeana.

Odata cu Tratatul de la Nisa a fost elaborata o „Declaratie asupra viitorului Uniunii Europene”, prin care se lansa o dezbatere generala asupra dezvoltarii viitoare a Uniunii si care implica atat SM, cat si statele candidate. Aspectele avute in vedere de aceasta declaratie sunt: delimitarea responsabilitatilor intre UE si SM, statutul Cartei drepturilor fundamentale a UE, simplificarea tratatelor si rolul parlamentelor nationale in cadrul institutional al UE.

In urma aprobarii Declaratiei de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul European a hotarat infiintarea unei Conventii Europene, care sa pregateasca procesul de reforma a UE.

A avut astfel loc o dezbatere ce a durat 16 luni si la care au participat reprezentanti ai guvernelor si parlamentelor nationale ale SM si ale tarilor candidate, Parlamentul european, Comisia Europeana, Comitetul Economic si Social, Comitetul Regiunilor, alaturi de organizatiile interesate (si participante prin intermediul unui forum deschis). Rezultatul dezbaterii este reprezentat de elaborarea proiectului Constitutiei europene. Principalele reforme ale Uniunii Europene pot fi grupate in trei categorii:

Structura

Consolidarea diverselor tratate existente intr-un singur document: Constitutia Europeana;

UE dobandeste personalitate juridica;

Carta drepturilor fundamentale este incorporata in Constitutie.

Cadru institutional

Stabilirea unui Presedinte al Consiliului European, in scopul de a asigura continuitatea, vizibilitatea si coerenta reprezentarii UE atat pe plan intern, cat si pe plan extern;

Reducerea numarului comisionarilor europeni, in scopul de a permite operationalitatea Comisiei intr-o Uniune cu 25 de SM (sau chiar mai multe);

Introducerea functiei de Ministru de Externe al UE;

Acordul asupra unei clauze de solidaritate pentru sprijin reciproc in caz de dezastre sau atacuri teroriste;

Recunoasterea „Eurogrup” ca un organism independent, cu dreptul de a isi alege presedintele („Dl. Euro”) pe o perioada de doi ani.

Procesul de decizie

Utilizarea sistemului de vot cu majoritate calificata ca procedura standard de decizie in cadrul Consiliului si simplificarea sa;

Adoptarea procedurii co-decizie ca procedura legislativa standard.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 892
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site