Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Sistemul politic din Romania in contextul integrarii europene

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic




Sistemul politic din Romania in contextul integrarii europene

In decembrie 1989, dupa prabusirea fulgeratoare si pentru multi neasteptata a regimului comunist, Romania s-a angajat, alaturi de tarile din regiune, pe o traiectorie dificila dar ireversibila de democratizare si modernizare institutionala, de racordare treptata la valorile, principiile si practicile democratiilor liberale avansate. Dincolo de cuvintele mari din primele zile de libertate si de euforia inceputului, reforma sistemului politic si administrativ si mai ales modernizarea culturii politice s-au dovedit procese extrem de anevoioase, comparabile in planul dificultatii si al ritmului lent de progres cu reformele economice.




Nu vom insista acum asupra contextului geopolitic al schimbarilor din Est, asupra imprejurarilor in care dictatorul Nicolae Ceausescu a pierdut controlul politic in numai cateva ore, imprejurari ramase dealtfel, in parte, neclare, si nici asupra evolutiei detaliate a cadrului institutional public, de la mometul zero al schimbarii pana la forma actuala. Capitolul de fata nu isi propune, deci, sa contureze o perspectiva istorica asupra transformarilor democratice si institutionale care au marcat tranzitia postcomunista, ci doar sa schiteze o analiza a sistemului politic actual al Romaniei, in baza Constitutiei din 1991, revizuita in 2003, a legilor electorale din 2004 si a altor acte normative care definesc viata politica interna, indicand si interpretand totodata caracteristicile majore ale politicii romanesti.

Constituanta aleasa la 20 mai 1990, alcatuita in proportie de 2/3 din membrii Frontului Salvarii Nationale (FSN), partidul-stat improvizat in zilele Revolutiei pe ruinele Partidului Comunist, fara o doctrina clara si reunind personaje aflate ,,in locul potrivit la momentul potrivit”, si intr-o pondere mult mai mica din reprezentantii partidelor democratice istorice (Partidul National Liberal si Partidul National Taranesc Crestin-Democrat), respectiv din reprezentantii minoritatii maghiare (UDMR), a optat pentru constructia unui sistem republican inspirat din semi-prezidentialismul francez. Resorturile unei asemenea optiuni, intr-un moment in care practic putea fi ales orice model democratic european, au tinut mai degraba de cultul traditiei francofone care anima intelighentia bucuresteana si de actualizarea pe care Presedintele Charles de Gaulle a conferit-o acestui mit la sfarsitul anilor `60, decat de argumentele unei alegeri politologice, temeinic fundamentate. Oricum, timpul pentru o mare dezbatere nationala era destul de scurt, resursele umane calificate la nivelul Parlamentului erau putine iar modelul gaullist al celei de-a V-a Republici exercita o atractie puternica asupra unei ,,clase politice” incropite in mare graba din oamenii momentului.

La 8 decembrie 1991 a fost adoptata, prin referendum, Constitutia Romaniei, consfiintindu-se ruperea de trecutul comunist (abrogarea Constitutiei din 21 august 1965 se petrecuse, de facto, in ziua caderii regimului comunist) si trecerea de jure la sistemul democratic pluralist. Reperele definitorii, formale si informale, ale sistemului politic romanesc, la aproape 13 ani de la adoptarea Constitutiei postcomuniste, sunt urmatoarele:

- mentinerea unui sistem de guvernamant centralist si puternic etatist, in pofida repetatelor ,,apeluri” (interne si externe) la descentralizare decizionala, la autonomie administrativa locala si dezangajare a statului din economie si din viata sociala, progresele efective pe linia descentralizarii si a dezetatizarii fiind incomparabil mai lente decat in celelalte tari ex-socialiste din regiune;

- separatia flexibila a puterilor in stat, bazata pe colaborarea si interactiunea puterilor legislativa si executiva, trasatura specifica regimurilor parlamentare. Totusi, principiul separatiei puterilor in stat nu a figurat explicit in textul legii fundamentale din 1991, unii doctrinari ai dreptului constitutional considerand lucrul acesta o omisiune grava. Principiul a fost introdus abia la revizuirea din 19 octombrie 2003 (Art. 1, al. 3), la propunerea reprezentantilor Aliantei PNL-PD. Spre deosebire de Franta, care promoveaza o separatie rigida a puterilor, mai apropiata de cea pe care o intalnim in sistemul prezidential american, in Romania calitatea de membru al executivului este compatibila cu cea de membru al legislativului;

- dualitatea puterii executive, compusa din Presedinte si Guvern, dupa modelul semi-prezidentialismului francez (situatie intalnita insa si in Austria, Portugalia, Irlanda sau Finlanda, precum si in unele republici din Centrul si Estul Europei);

- raspunderea politica a Guvernului in fata Parlamentului, conform principiului fondator al democratiilor parlamentare;

- expansiunea functiei executive si cresterea rolului Guvernului in practica institutionala, ca efect combinat al unor fenomene negative dar si unele pozitive, prin apelarea frecventa la procedura legislatiei delegate (ordonantele de guvern), prin politizarea administratiei publice, prin cresterea dependentei unor institutii de alocarea resurselor bugetare sau de acordarea unor reesalonari ale datoriilor la buget, prin presiuni scandaloase asupra justitiei dar si, mai recent, prin suprapunerea functiei de sef al Guvernului cu cea de lider al partidului majoritar, ultima situatie constituind, in opinia autorului, o necesara racordare la traditia politica europeana;

- prerogativele substantiale si influenta destul de importanta a Presedintelui in viata politica interna, categoric mai mari decat in cazul republicilor parlamentare (Germania, Italia, Ungaria) dar mai reduse, totusi, decat in cazul Frantei. Caracterul bicefal al puterii executive are, teoretic cel putin, rolul de a echilibra si modera actiunea guvernului prin contrapunerea unui presedinte considerat independent politic. Caderile cabinetelor Roman in 1991, Ciorbea in 1998 sau Vasile in 1999 au pus in evidenta si ,,reversul medaliei”, adica riscul crescut al aparitiei unor situatii conflictuale intre cele doua ramuri ale executivului;

- bicameralism parlamentar simetric, avand in vedere ca atat Camera Deputatilor cat si Senatul sunt constituite pe baza aceleiasi formule electorale si indeplinesc aproximativ aceleasi atributii constitutionale (cu diferente care privesc intaietatea la dezbaterea proiectelor legislative, dupa revizuirea din 2003), situatie comparabila, pe continentul european, doar cu cele din Italia si Belgia;

- sistem electoral cu reprezentare proportionala pe liste de partid, formula care permite reflectarea parlamentara ,,in oglinda” a optiunilor politice prezente la nivelul societatii, cu conditia depasirii pragului electoral, dar care este intens criticata de sustinatorii votului uninominal datorita promovarii pe liste, de catre conducerile partidelor, a unor candidati care se dovedesc ulterior nedemni de increderea electoratului. In opinia altor autori, in frunte cu Alina Mungiu-Pipppidi, o eventuala introducere a votului majoritar in circumscriptii uninominale, in afara faptului ca ar favoriza net partidele mari in dauna celor mici (in 2000, de exemplu, autoarea mentionata observa ca numai PSD, UDMR si PRM ar fi obtinut reprezentare in Senat!), nu ar aduce nici o garantie pentru cresterea responsabilizarii celor alesi fata de electorat si nici pentru cresterea pregatirii si performantei politice a parlamentarilor, ducand in schimb la promovarea predilecta a unor candidati cu notorietate sociala dobandita in alte sectoare de activitate (televiziune, sport, muzica, film) sau cu posibilitati financiare exceptionale. Oricum, discutia nu mai este de actualitate, deoarece Comisia Electorala a optat in ianuarie 2004 pentru mentinerea scrutinului de liste (ca urmare a impotrivirii UDMR si PRM fata de votul uninominal);

- mentinerea in structurile de putere a unui important numar de activisti comunisti convertiti si, mai grav, de agenti sau chiar ofiteri ai Securitatii, Romania fiind cunoscuta ca tara din fostul lagar socialist care si-a ,,improspatat” cel mai putin si cel mai lent serviciile secrete. Chiar si dupa Summitul NATO de la Praga, din noiembrie 2002, cand Romania a fost invitata sa adere la Alianta, dosarul cel mai fierbinte al negocierilor a ramas cel al ,,securistilor” reciclati in noile servicii secrete. Exista, de asemenea, nemultumiri serioase si justificate in legatura cu aplicarea Legii privind deconspirarea persoanelor implicate in activitati de politie politica (asa-zisa Lege ,,Ticu Dumitrescu”) iar deschiderea arhivelor Securitatii in 2000, pe baza unei reglementari tardive si ambigue, la zece ani dupa ce alte tari au incheiat aceasta tema delicata, a creat mai multe probleme decat a rezolvat;

- sistem de partide pluralist ,,polarizat” (cel putin pana in 2000), cu o usoara tendinta de concentrare politica si evolutie spre ,,pluralism moderat” (termeni folositi de Sartori in clasificarea sistemelor de partide), tendinta de bun augur, manifestata in ultimii ani;

- personalizarea accentuata a vietii politice interne, partidele fiind de cele mai multe ori asociate cu liderii lor iar rezultatele electorale ale partidelor suprapunandu-se aproape cu cele ale candidatilor in alegerile prezidentiale, motiv pentru care sociologii apreciaza ca populatia ,,nu vede” partidele, nu distinge programe si politici, ci doar imaginea la televiziune a liderilor;

- lipsa unei structurari clare a marilor optiuni politice (social-democrate, liberale si conservatoare), in stransa legatura cu trasatura anterior mentionata, fapt datorat in principal sciziunilor, conflictelor personale si crizelor repetate din interiorul marilor partide, care au generat si intretinut de-a lungul anilor confuzia alegatorilor, au blocat clarificarile ideologice si programatice la nivelul formatiunilor politice si au impiedicat electoratul sa distinga limpede optiunile doctrinare fundamentale, dincolo de ,,zgomotul” mediatic si de agitatia sterila provocata de liderii aflati permanent in cautarea unor pozitii personale mai bune;

- existenta unor teme unificatoare in politica romaneasca, putine dar totusi clare, legate de asumarea formala a obiectivelor integrarii in NATO si in Uniunea Europeana;

- deficitul de profesionalism si competenta politica (expertiza pentru elaborarea si implementarea politicilor sectoriale) la nivelul partidelor, ceea ce se reflecta in lipsa din oferta formatiunilor politice a unor programe serioase, concrete, aplicabile, si in consumarea bataliilor electorale pe teme false, de imagine, care nu constituie prioritati pentru viata economica si sociala;

- coruptia extinsa, atingand etaje superioare ale administratiei publice centrale, o problema intrata de cativa ani in atentia institutiilor si organizatiilor internationale din care Romania face sau doreste sa faca parte in viitorul apropiat;   

- deteriorarea dramatica a credibilitatii si prestigiului clasei politice, tradusa prin neincrederea masiva a populatiei in Parlament si in partide, exact institutiile ,,fanion” ale democratiei, si in acelasi timp prin ascensiunea spectaculoasa, in sondajele de opinie, a increderii romanilor in institutiile traditionale percepute ca non-politice, precum Biserica si Armata;

- consolidarea unui segment politic vehement contestatar, extremist, anti-sistem (grupat in jurul discursului radical, nationalist, anti-reformist, anti-liberal, anti-democratic si anti-occidental al liderului PRM), care, pe un fond de maxima frustrare sociala, a reusit in alegerile prezidentiale din 26 noiembrie 2000 sa colecteze 28% (!!!) din voturile corpului electoral si sa se califice in turul al doilea;

- slaba dezvoltare a societatii civile si a culturii civice, manifestata prin fragilitatea sau absenta reactiilor la fenomene sociale grave, la incalcari ale libertatilor si principiilor vietii democratice, la abuzurile puterii politice, indiferent de natura lor. Chiar si atunci cand se fac simtite, semnalele grupurilor de interese din societate (sindicate, ONG-uri, camere profesionale sau patronale, cercuri intelectuale, presa etc.) par mai degraba apendice ale agendei politice, fiind ,,arondate” sferelor de influenta ale partidelor de la putere sau din opozitie, si nu exprima, decat in foarte rare situatii si probabil intamplator, vocea ,,Romaniei profunde”;

- divizarea ,,cronica” a fortelor de dreapta, care nu au reusit din 1990 pana in prezent sa gaseasca formula cea mai potrivita pentru a depasi orgoliile personale ale liderilor si a construi un partid puternic, credibil, masiv din perspectiva electorala (care sa intruneasca in mod constant peste 30% din optiunile alegatorilor!), capabil sa ameninte cu adevarat suprematia consacrata a FSN (rebotezat de mai multe ori de-a lungul deceniului trecut si cantonat de mai bine de zece ani in zona unei social-democratii populiste), cu alte cuvinte un partid capabil sa guverneze sau sa opuna in orice moment o rezistenta parlamentara considerabila la guvernarea de stanga. Solutia unei largi aliante politico-civice, numita la inceputul anilor `90 CDR, reunind patru partide cu orientari doctrinare diferite si mai multe asociatii non-guvernamentale, cladita pe soclul perisabil al mesajului anti-comunist promovat de liderul PNTCD Corneliu Coposu in perioada 1990-1995 dar si de intelectualii Aliantei Civice, a reusit sa obtina o majoritate relativa de doar 30% (!) in 1996 si sa formeze o coalitie de guvernamant fragila, impreuna cu doua partide social-democrate (PD si PSDR) si cu partidul minoritatii maghiare (UDMR). O asemenea coalitie, fireste, nu a functionat, iar imaginea guvernarii (nu neaparat rezultatele ei) a fost dezastruoasa. De fapt, putem spune ca dreapta nu a fost niciodata la putere in Romania postcomunista, daca tinem cont ca si in legislatura 1996-2000 (considerata gresit ,,de dreapta”) parlamentarii partidelor de stanga si centru-stanga reprezentau 54% din total. Dupa alegerile generale din 2000 si iesirea lamentabila din scena a PNTCD, care a reprezentat pilonul dreptei timp de 10 ani, PNL, ramas singurul partid parlamentar de centru-dreapta, pare sa fie suficient de atractiv (cca 18-20% in prezent) pentru a putea concentra resursele politice ale opozitiei democratice. Recent constituita Alianta PNL-PD (Dreptate si Adevar) are sansa istorica de a crea o forta alternativa la ,,mamutul” PSD, pe care sondajele de opinie il crediteaza inca, la finalul legislaturii, cu aproape 45% din optiunile de vot ale populatiei, un procentaj evident mult prea mare pentru sanatatea si echilibrul unei democratii din spatiul european;

- intrarea Romaniei in zona de coordonare politico-economica occidentala, ceea ce inseamna ca, pentru mult timp de acum inainte, politicile interne si externe ale tarii vor fi adoptate in conformitate cu strategiile Uniunii Europene si ale NATO. Intrarea ,,pe pilot automat”, dupa o expresie cat se poate de sugestiva a presei bucurestene, implica pe de o parte simplificarea eforturilor noastre de cautare a solutiilor politice, si pe de alta parte necesitatea de a creste exigenta, calitatea si rigoarea actului administrativ, cu consecinta promovarii unei noi generatii de functionari publici si de manageri, avand raspunderi si competente sporite.

Acestea sunt, trasate succint, punctele de reper ale vietii politice in Romania anului 2004, desigur intr-un moment incarcat de miza alegerilor locale, parlamentare si prezidentiale. Aderarea Romaniei la NATO, in primavara anului electoral, nu a putut fi insa transformata de PSD intr-un ,,triumf”, avand in vedere sanctionarea dura a guvernului Romaniei in Parlamentul European (februarie 2004), prin adoptarea amendamentului Oostlander-Nicholson, care solicita reorientarea strategiei de negociere cu Romania, datorita agravarii coruptiei si incalcarii repetate a angajamentelor guvernamentale.



Odata conturata atmosfera generala a politicii romanesti, putem incerca o analiza mai detaliata a cadrului institutional si legal, insotita de descrierea tehnica a organizarii si functionarii puterilor statului, a relatiilor executiv-legislativ si a principalelor mecanisme constitutionale.

Urmand traditia interbelica a Romaniei dar si modelul constitutional francez (dealtfel, trebuie spus ca toate democratiile europene de referinta au in prezent doua camere legislative), Adunarea Constituanta aleasa in 1990 a optat pentru un parlament bicameral, compus din Camera Deputatilor si Senat. Ceea ce deosebeste insa constructia legislativului romanesc de majoritatea parlamentelor bicamerale din Europa este simetria camerelor (Lijphart, 2000) sau caracterul egalitar al atributiilor (Boc, 2000), cu diferente de prioritate la sesizare, aduse de revizuirea din 2003. Asa cum arata Arend Lijphart, bicameralismul este in general o caracteristica a statelor federale, acolo unde camera inferioara exprima vointa natiunii in ansamblu, membrii ei fiind alesi prin vot popular direct, iar camera superioara se justifica prin necesitatea de a exprima interesele unitatilor federate. Fiind un stat unitar, Romania s-ar incadra mai bine, din perspectiva teoretica, in modelul parlamentarismului unicameral, intalnit in tari mici precum Grecia, Portugalia, Ungaria, Bulgaria etc. Cum trecerea la unicameralism este putin probabila, se impunea cel putin o diferentiere clara a atributiilor celor doua camere sau, poate, chiar o formula diferita de alegere a senatorilor fata de deputati, nici una din variante nefiind insa inclusa in reformele politice adoptate in 2003-2004: Constitutia revizuita, noile legi electorale.

Camera Deputatilor numara in prezent 345 de membri iar Senatul 140 de reprezentanti, si unii si altii fiind alesi prin scrutin de lista, pe baza metodei reprezentarii proportionale. Minoritatile nationale beneficiaza de o formula speciala de calcul, foarte avantajoasa, putand castiga mandate (numai pentru Camera Deputatilor) daca intrunesc cel putin 5% din numarul mediu de voturi, la nivel national, cu care a fost ales un deputat. Astfel, daca tinem cont ca in alegerile din 2000 un mandat de deputat a corespuns la circa 30.000 de voturi, minoritatile au reusit sa obtina reprezentare parlamentara cu numai 1.500 de voturi. In legislatura actuala, nu mai putin de 18 minoritati sunt reprezentate in Camera Deputatilor prin acest mecanism. Mandatul deputatilor si senatorilor este de patru ani.

Listele de candidati se depun la nivelul circumscriptiilor electorale judetene si la nivelul Capitalei, numarul reprezentantilor unei circumscriptii variind in functie de marimea populatiei, dar nu mai putin de 4 deputati si 2 senatori pentru un judet. Norma de reprezentare in Parlament este de un deputat pentru 70.000 de locuitori si un senator pentru 160.000 de locuitori. Atribuirea efectiva a mandatelor se face in doua mari etape, prima fiind la nivel de circumscriptie, pe baza indeplinirii coeficientului electoral (reprezentarea proportionala apropiata) iar a doua la nivel national (reprezentarea proportionala integrala), prin care ,,resturile” se redistribuie, conform metodei d`Hondt, partidelor care au depasit pragul electoral.

Dupa validarea mandatelor si constituirea legala a celor doua camere, membrii acestora aleg un Presedinte al Camerei Deputatilor si un Presedinte al Senatului, pentru o perioada de patru ani, si cate un Birou Permanent pentru fiecare camera, alcatuit pe baza ponderii partidelor, care este reales, la fel ca si liderii grupurilor parlamentare, la inceputul fiecarei sesiuni.

Parlamentul Romaniei adopta in activitatea sa trei tipuri de acte juridice: legi, hotarari si motiuni. Legile sunt, la randul lor, de trei feluri: constitutionale (de revizuire a Constitutiei), adoptate cu majoritate de 2/3 din numarul membrilor fiecarei camere si supuse apoi aprobarii populare prin referendum, organice (reglementeaza domenii de maxima importanta in societate si necesita intrunirea unei majoritati absolute) si ordinare (se adopta cu majoritate simpla).

Motiunile sunt de doua tipuri: simple si de cenzura. Motiunea simpla exprima pozitia Camerei Deputatilor sau a Senatului intr-o anumita chestiune sau fata de o anumita politica a Guvernului si se initiaza de catre cel putin 50 de deputati, respectiv un sfert (35 in legislatura actuala) din numarul senatorilor. Pentru a fi adoptata, motiunea simpla dezbatuta in plenul camerei respective trebuie sa intruneasca votul majoritatii deputatilor sau senatorilor. Adoptarea unei motiuni simple nu este urmata de efecte politice sau juridice implicite.

Motiunea de cenzura, prevazuta in art. 112 din Constitutie, constituie expresia radicala a principiului raspunderii politice a Guvernului in fata Parlamentului. Scopul ei este demiterea Guvernului. Motiunea de cenzura este initiata de catre deputati si/sau senatori, cu conditia sustinerii ei, prin semnatura, de cel putin un sfert din numarul total al deputatilor si senatorilor. La trei zile de la data prezentarii motiunii, textul acesteia este dezbatut in plenul camerelor reunite ale Parlamentului. Pentru a fi adoptata, este nevoie de votul in favoare al majoritatii absolute a deputatilor si senatorilor. Absentii se adauga, cu alte cuvinte, voturilor impotriva motiunii, sustinand indirect Guvernul. In cazul adoptarii, Guvernul este demis de drept iar Presedintele republicii trebuie sa declanseze procedura formarii unui nou Guvern. Teoretic, Presedintele poate desemna acelasi candidat pentru functia de Prim-Ministru. In cazul respingerii, pe langa faptul evident ca Guvernul ramane in functie, initiatorii motiunii nu mai pot semna pentru o noua motiune de cenzura in aceeasi sesiune parlamentara, cu exceptia situatiei in care Guvernul isi angajeaza raspunderea asupra unui proiect de lege, program sau declaratie de politica generala. Este important, cred, de semnalat faptul ca nu a fost adoptata nici o motiune de cenzura in istoria postcomunista a Romaniei.

Hotararea este actul emis de una sau de ambele camere ale Parlamentului, privitor la modul de organizare a activitatii acestei camere sau a legislativului in ansamblu, vizand, de exemplu, validarea mandatelor, aprobarea regulamentelor interne, alegerea organismelor de conducere etc.

In orice sistem constitutional, separatia si echilibrul puterilor politice presupun existenta unor instrumente de actiune si control ale legislativului asupra executivului, ca si existenta unor instrumente de actiune ale executivului in relatia cu Parlamentul. Emil Boc a identificat urmatoarele instrumente de actiune si control ale legislativului asupra executivului in Romania (Boc, 2000):

acordarea votului de investitura a Guvernului;

motiunea de cenzura;

intrebarile si interpelarile;

obligatia Guvernului de a informa Parlamentul;

angajarea raspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, program sau declaratie de politica generala (opinia mea este ca aceasta procedura ar trebui inclusa in categoria instrumentelor constitutionale de actiune ale Guvernului in relatia cu Parlamentul si, in consecinta, va fi descrisa la sectiunea consacrata executivului);

suspendarea din functie a Presedintelui;

punerea sub acuzare a Presedintelui pentru inalta tradare;

solicitarea inceperii urmaririi penale impotriva unui membru al Guvernului;

ancheta parlamentara.

Acordarea votului de investitura reprezinta fara indoiala momentul incarcat de cea mai inalta semnificatie simbolica intr-o democratie parlamentara, marcand practic nasterea Guvernului prin investirea cu incredere a executivului de catre reprezentantii alesi ai natiunii. In acest fel, vointa suverana a poporului se transmite simbolic asupra cabinetului, conferindu-i legitimitate politica. Situatia inversa, retragerea increderii Parlamentului in Guvern, realizata prin adoptarea unei motiuni de cenzura (procedura descrisa anterior), exprima ruperea legaturii de incredere dintre puterea aleasa si cea numita, delegitimand astfel Guvernul. Putem asadar aprecia ca deplin intemeiata faimoasa sintagma care vorbeste despre dreptul de viata si de moarte asupra Guvernului, drept pe care il are puterea legislativa intr-o democratie parlamentara.

Din punct de vedere procedural, desi Parlamentul joaca rolul central in formarea Guvernului, prima ,,mutare” revine Presedintelui. Conform art. 102 din Constitutie, ,,Presedintele Romaniei desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru, in urma consultarii partidului care are majoritatea absoluta in Parlament ori, daca nu exista o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate in Parlament” (sublinierea imi apartine). Ce trebuie sa intelegem din aceasta formulare? In primul rand, comparand cu a V-a Republica franceza, care a servit drept model constitutional, observam ca Adunarea Constituanta a dorit sa reduca substantial puterea pe care o are Presedintele Frantei de a numi premierul, fara consultarea fortelor politice si fara a fi necesar votul de incredere al Parlamentului. In Romania s-a considerat pe buna dreptate, dupa experienta dramatica a ultimelor decenii, ca o asemenea prerogativa ar conferi Presedintelui o putere prea mare. Deci, Presedintele doar desemneaza un candidat pentru functia de sef al Guvernului, candidat care va trebui sa treaca ulterior testul de incredere al Parlamentului. In al doilea rand, trebuie sesizat ca nici macar desemnarea candidatului nu este un act de vointa personala absoluta, o alegere discretionara a sefului statului, ci rezultatul consultarii partidelor parlamentare, proces in care este de presupus ca partidul castigator al alegerilor isi are deja pregatit viitorul premier. Totusi, semnalam ca pot exista situatii de criza sau confuzie politica (de pilda, dupa caderea unui cabinet in timpul legislaturii) cand rolul Presedintelui in desemnarea candidatului creste iar partidul majoritar se vede nevoit sa accepte candidati surpriza, eventual independenti politic, asa cum a fost cazul cu Theodor Stolojan in 1991 sau cu Mugur Isarescu in 1999.

Al doilea pas in procedura formarii Guvernului apartine candidatului desemnat oficial de Presedinte. Acest candidat are la dispozitie 10 zile pentru a cere Parlamentului votul de incredere asupra programului de guvernare si asupra intregii liste a Guvernului. Intervalul oferit de Constitutie devine, in mod evident, o perioada de intense negocieri politice intre partidele care vor compune coalitia majoritara, pentru definitivarea echipei ministeriale si a programului de guvernare. Fiecare persoana propusa pentru a ocupa un loc in viitorul Guvern este audiata de catre comisiile de specialitate ale Parlamentului, reunite in sedinta comuna. Comisiile acorda dupa audiere un vot consultativ (aviz) cu privire la politica propusa de candidatul la functia de ministru, aviz favorabil sau nefavorabil.

A treia etapa a procesului de formare a Guvernului este, in fapt, etapa decisiva (centrala), constand in acordarea propriu-zisa a votului de investitura. Candidatul pentru functia de Prim-Ministru prezinta in fata camerelor reunite ale Parlamentului programul de guvernare si lista completa a echipei ministeriale. Au loc dezbateri. Legislativul acorda incredere Guvernului cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor. In cazul neintrunirii majoritatii absolute a voturilor in favoarea investirii Guvernului, Presedintele trebuie sa reia procedura de la inceput.

A patra si ultima faza a formarii Guvernului este numirea de catre Presedinte, pe baza votului favorabil acordat de Parlament. Cu alte cuvinte, aceasta este o etapa formala, dublata de ceremonialul depunerii individuale a juramantului de catre membrii Guvernului, in fata Presedintelui. Seful statului nu poate refuza numirea unui Guvern care a obtinut votul de incredere al Parlamentului. Este important de retinut ca, odata instalat, Guvernul raspunde politic numai in fata Parlamentului, acesta fiind singurul care il poate demite. Din aceasta perspectiva, este mai mult decat evident ca Decretul nr. 426 din 13 decembrie 1999, emis de Presedintele Emil Constantinescu (e drept, pe un fond de criza politica fara precedent), prin care seful statului l-a ,,revocat” pe Radu Vasile din functia de Prim-Ministru, nu a avut baza constitutionala. Pentru a intari acest lucru si a evita situatii de tipul celei mentionate, Constitutia revizuita prevede explicit ca ,,Presedintele nu il poate revoca pe primul-ministru” (art. 106, al. 1).

Intrebarile si interpelarile sunt un instrument constitutional util si foarte des uzitat, in special de catre reprezentantii opozitiei, pentru a exercita o presiune constanta asupra Guvernului. Ele raspund, in principiu, nevoii de a oferi explicatii legislativului in legatura cu modul de indeplinire a obligatiilor guvernamentale. Sunt, in schimb, si o buna ocazie de a crea evenimente mediatice si ,,platforme de imagine” pentru parlamentari. Asa cum aratat la capitolul consacrat institutiilor legislative, procedura are corespondent in toate democratiile de referinta, de la istoricul ‘Question Time’ din activitatea Parlamentului britanic pana la interpelarile din sistemul francez.

Suspendarea din functie a Presedintelui, reglementata prin art. 95 al Constitutiei, se aplica ,,in cazul savarsirii unor fapte grave prin care [Presedintele republicii] incalca prevederile Constitutiei”. Propunerea de suspendare este initiata de cel putin o treime din numarul total al deputatilor si senatorilor si necesita avizul (consultativ) al Curtii Constitutionale. Indiferent insa daca avizul este favorabil sau nefavorabil suspendarii, propunerea se dezbate in sedinta comuna a celor doua camere, Presedintele avand dreptul de a oferi explicatii in legatura cu faptele ce i se imputa.

Pentru a fi adoptata, propunerea de suspendare din functie trebuie votata de majoritatea absoluta a deputatilor si senatorilor, caz in care se instituie de drept interimatul, prin preluarea partiala a atributiilor de sef al statului de catre Presedintele Senatului. Este important de subliniat ca, avand legitimitate democratica, Presedintele Romaniei nu raspunde politic decat in fata corpului electoral national, deci suspendarea de catre Parlament nu echivaleaza nicidecum cu demiterea sa, ci doar cu aducerea in fata ,,judecatii politice” a celor care l-au ales. Chiar si asa, suspendarea politica (fara acoperirea unei Hotarari judecatoresti!) a unui sef al statului ales prin vot universal deschide, in opinia autorului, posibilitatea unui abuz al Parlamentului, prevederea fiind ,,explicabila” numai prin teama alunecarii spre dictatura personala a sefului statului, teama care persista in 1991.



Pasul urmator suspendarii este organizarea unui referendum, in cel mult 30 de zile, moment in care corpul electoral national poate decide demiterea Presedintelui sau respingerea propunerii. Daca Presedintele este demis prin vot popular direct, in termen de trei luni vor fi organizate noi alegeri pentru functia de sef al statului. Daca rezultatul referendumului este insa negativ, inceteaza suspendarea si Presedintele isi reia atributiile constitutionale. Trecand peste faptul ca in intervalul de 30 de zile in care Presedintele este suspendat se pot derula evenimente cu consecinte politice si juridice ireversibile (promulgari de legi, gratieri, semnarea unor tratate internationale, decizii ale Consiliului Suprem de Aparare a Tarii etc.) sau poate fi influentata opinia publica fara ca Presedintele sa mai aiba posibilitatea de a se exprima in calitate de sef al statului, se pune intrebarea fireasca: in situatia respingerii propunerii de demitere, cine raspunde pentru gravul prejudiciu de imagine adus Presedintelui si cum se poate pune capat conflictului intre cele doua puteri? Mentionam, in acest sens, opinia radicala si spectaculoasa a unor specialisti in drept constitutional (Boc, 2000), conform careia respingerea, prin referendum, a propunerii de demitere a Presedintelui ar trebui sa antreneze de drept dizolvarea Parlamentului si organizarea de alegeri pentru institutia legislativa, considerandu-se ca Parlamentul si-a pierdut capacitatea de a reprezenta vointa natiunii. In plus, riscul dizolvarii implicite ar echilibra relatia constitutionala intre doua institutii cu legitimate democratica egala si ar responsabiliza intr-o masura mai mare Parlamentul, inaintea inceperii unui demers de suspendare ,,politica” a celui mai votat lider al tarii. Sau, daca un asemenea personaj nu mai este dorit in sistemul politic romanesc, putem recomanda pur si simplu trecerea la regimul republicii parlamentare.

Punerea sub acuzare a Presedintelui pentru inalta tradare constituie expresia raspunderii juridice a sefului statului, echivaland practic cu ridicarea imunitatii prezidentiale. Chiar daca infractiunea de ,,inalta tradare” nu exista in Codul Penal, doctrinari recunoscuti precum prof. I. Deleanu incearca sa plaseze o asemenea fapta la limita intre politic si juridic, definind-o ca ,,cea mai grava incalcare a juramantului si intereselor poporului si ale tarii, in exercitiul atributiilor prezidentiale” (Deleanu si Vasilescu, 1992). Punerea sub acuzare poate fi hotarata de Parlament, in sedinta comuna, cu votul a cel putin 2/3 din numarul deputatilor si senatorilor. Punerea sub acuzare nu echivaleaza, fireste, cu o condamnare a Presedintelui, Parlamentul neavand vocatie judecatoreasca, ci conduce la sesizarea Curtii Supreme de Justitie (denumita, dupa revizuirea din 2003, Inalta Curte de Casatie si Justitie), care trebuie sa se pronunte. In cazul unei Hotarari a CSJ de condamnare a sefului statului, ramasa definitiva, Presedintele este demis de drept. Desigur, in practica un asemenea proces ar putea dura luni sau chiar ani, depasind termenul pentru organizarea urmatorului scrutin prezidential, iar intrebarea majora la care Constitutia nu raspunde este urmatoarea: pe durata procesului, Presedintele este sau nu suspendat din functie?

Cei care spun ,,da” echivaleaza implicit punerea sub acuzare (art. 84) cu suspendarea (art. 95) pana la organizarea referendumului, ceea ce nu este intru-totul corect, deoarece suspendarea are continut politic, fiind decisa exclusiv de Parlament, in timp ce punerea sub acuzare are o pronuntata componenta juridica, prin asteptarea solutionarii din partea unei instante de judecata. Cei care spun ,,nu” argumenteaza, simplu si logic, cu prezumtia de nevinovatie de care beneficiaza orice cetatean al Romaniei, deci si Presedintele republicii, pana la pronuntarea Hotararii.

Ancheta parlamentara constituie instrumentul cel mai specializat de control parlamentar. Se materializeaza prin infiintarea unei comisii de ancheta, la nivelul Camerei Deputatilor sau Senatului, la cererea a 1/3 din numarul membrilor camerei respective. Autoritatile statului si institutiile centrale sau locale sunt obligate sa asigure conditiile optime de desfasurare a activitatii comisiei, punand la dispozitia membrilor informatiile necesare. Raportul final al comisiei de ancheta parlamentara nu are consecinte juridice directe si nu poate fi folosit ca proba de puterea judecatoreasca, avand doar implicatii politice, de imagine si impact public, eventual de ,,ghidare” a unei viitoare legi etc.

Presedintele republicii reprezinta componenta cu legitimitate democratica a puterii executive din Romania, indeplinind functia de sef al statului. Ales pentru prima oara liber la 20 mai 1990, in baza Decretului – Lege nr. 92/1990 al Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala (C.P.U.N.), Presedintele a preluat rapid, in constiinta romanilor, capitalul de autoritate simbolica (amplificat de alegerea sa prin vot universal direct) si totodata sperantele populatiei legate de ,,numarul 1 in stat”, o pozitie asociata inevitabil, cel putin in primii ani, cu ideea de succesor al atotputernicului Nicolae Ceausescu.

Presedintele Romaniei este ales prin scrutin direct majoritar. In cazul in care nici un candidat nu reuseste sa obtina majoritatea voturilor alegatorilor inscrisi pe listele electorale, se organizeaza al doilea tur intre primii doi clasati, de data aceasta castigator fiind declarat candidatul care obtine cele mai multe voturi. Sistemul este identic cu cel practicat incepand din 1962 pentru alegerea Presedintelui Frantei, dar durata mandatului a fost stabilita, in 1991, la patru ani. La revizuirea din 2003, durata mandatului presedintelui a fost crescuta la 5 ani, dupa modelul Germaniei si al Frantei.

Asa cum am aratat in partea introductiva a capitolului, Presedintelui Romaniei i-au fost acordate prerogative mai reduse decat ale Presedintelui Frantei, din motive istorice evidente, insa mai substantiale decat ale sefilor de stat din cadrul republicilor parlamentare. In privinta conditiilor de eligibilitate, mentionam cetatenia exclusiv romana si domiciliul stabil in Romania, varsta implinita de cel putin de 35 de ani in ziua alegerilor, lipsa interdictiei de a adera la partide politice (altfel spus, sa nu fie magistrat, avocat al poporului, membru activ al armatei, politist sau sa faca parte din alta categorie de functionari publici carora le este interzisa, prin lege, asocierea in partide politice) si sa nu fi indeplinit functia de Presedinte pentru doua mandate, succesive sau intercalate. Dupa alegerea in functie, Presedintele nu mai poate fi membru al unui partid politic (daca este, trebuie sa demisioneze) si nu poate indeplini nici o alta functie publica sau privata.

In legatura cu restrictionarea numarului mandatelor, este necesar sa spunem ca in septembrie 1996 a fost depusa la Curtea Constitutionala o contestatie cu privire la candidatura domnului Ion Iliescu pentru functia de Presedinte, invocandu-se art. 81 alin. 4 al Constitutiei, care afirma ca ,,nici o persoana nu poate indeplini functia de Presedinte al Romaniei decat pentru cel mult doua mandate. Acestea pot fi si succesive”. Contestatarii au sustinut ca Ion Iliescu indeplinise deja mai multe mandate de Presedinte si, nemaiputand exercita aceasta demnitate, si-a pierdut in consecinta vocatia de a mai candida pentru ea. Fara a insista acum asupra mandatului de Presedinte din februarie 1990, obtinut prin votul reprezentantilor politici in C.P.U.N., nu putem totusi trece peste alegerea populara din 20 mai 1990, chiar daca a fost facuta in baza Decretului – Lege 92/1990 si nu a Constitutiei. Argumentul esential este ca, la 8 decembrie 1991, data aprobarii prin referendum a Constitutiei, lui Ion Iliescu i-a inceput primul mandat la Palatul Cotroceni sub jurisdictia Constitutiei postcomuniste, un mandat care trebuia incontestabil ,,numarat”, in pofida duratei lui scurte, un mandat care a produs efecte politice si juridice corespunzatoare functiei si care s-a sfarsit in octombrie 1992, odata cu alegerea lui Ion Iliescu pentru al doilea mandat de Presedinte al tarii. Nu exista, deci, nici un motiv de indoiala ca in perioada decembrie 1991 – octombrie 1992 Ion Iliescu a fost Presedintele constitutional al Romaniei si ca mandatul 2000-2004, fiind al treilea, este neconstitutional. Prin Hotararea nr. 1 din 8 septembrie 1996, Curtea Constitutionala a respins insa contestatia si a admis candidatura lui Ion Iliescu pentru functia suprema in stat. Motivatia a constat in principal in anterioritatea dobandirii functiei de Presedinte fata de momentul adoptarii Constitutiei si in faptul ca nu pot fi luate in calcul mandatele obtinute pe baza unor reglementari anterioare legii fundamentale, chiar daca acestea sunt in vigoare si produc efecte pana la aplicarea noilor prevederi ale Constitutiei. Odata pronuntata decizia, Curtea nu a mai putut fi sesizata in legatura cu aceeasi cauza inaintea alegerilor prezidentiale din noiembrie 2000 si astfel domnul Ion Iliescu are toate sansele sa adune in 2004 nu mai putin de 11 ani petrecuti la Palatul Cotroceni.

Atributiile cele mai importante ale Presedintelui sunt in legatura cu urmatoarele domenii: numirea Guvernului (procedura descrisa anterior), adresarea de mesaje in Parlament, dizolvarea Parlamentului, convocarea referendumului, atributii in legatura cu politica externa, cu apararea, masuri exceptionale si alte atributii (conferirea titlurilor si decoratiilor, acordarea gradelor de maresal, general si amiral, numirea in functii publice conform legii si acordarea de gratieri individuale).

Dizolvarea Parlamentului a constituit fara indoiala ,,tema anului 2002”, fiind singura cale constitutionala de convocare a alegerilor anticipate. In acest sens, art. 89 al Constitutiei a devenit cel mai discutat, analizat si controversat articol din legea fundamentala. Putem observa cum art. 89 pune in evidenta, poate cel mai bine din intreaga arhitectura constitutionala a tarii, viziunea ambigua, tematoare si ezitanta a fondatorilor sistemului politic romanesc, izvorata (si) din lipsa experientei democratice. Altfel spus, urmarind cu atentie articolul mentionat, deducem ca Adunarea Constituanta nu a avut o vointa clara in acest sens si nu a stiut daca este bine sau nu sa dea Presedintelui Romaniei dreptul dizolvarii Parlamentului, asa cum, de pilda, Presedintele Frantei poate dizolva Adunarea Nationala sau premierul britanic poate dizolva Camera Comunelor. Pe de o parte prevederea trebuia inclusa, fiind o caracteristica a democratiilor parlamentare (reprezinta ,,contraponderea” la responsabilitatea politica a executivului in fata legislativului), pe de alta parte a fost incarcata de conditionari care fac aproape imposibila aplicarea ei.

,,Dupa consultarea presedintilor celor doua camere si a liderilor grupurilor parlamentare, Presedintele Romaniei poate sa dizolve Parlamentul, daca acesta nu a acordat votul de incredere pentru formarea Guvernului in termen de 60 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea a cel putin doua solicitari de investitura” (sublinierile imi apartin). Textul articolului abunda, asa cum se vede, in restrictii si conditionari care contureaza obligativitatea unei crize politice extrem de severe pentru a-l face aplicabil, fiind pana la urma o masura ,,optionala” pentru Presedinte, ceea ce denota incoerenta viziunii Constituantei. De exemplu, enuntul poate sa dizolve naste intrebarea: ce alternativa exista la dizolvarea Parlamentului, daca nici dupa 60 de zile nu s-a putut investi Guvernul? Ce altceva poate sa mai faca Presedintele? Poate sa desemneze la nesfarsit candidati pentru functia de Prim-Ministru? Cat timp mai poate functiona sistemul fara un Guvern legitim? Pe de alta parte, presupunand ca si Presedintele, si Primul Ministru, si majoritatea parlamentara ar fi de acord cu alegerile anticipate, pe baza unei evaluari comune a contextului politic, Constitutia face imposibil ,,divortul civilizat” al puterilor statului, conditionand dizolvarea Parlamentului de ,,circul” unei crize prelungite si costisitoare.

Convocarea referendumului, in baza art. 90 din Constitutie, este o prerogativa prezidentiala care raspunde nevoii de a consulta vointa corpului electoral in ,,probleme de interes national”. In februarie 2000, Parlamentul a completat prevederea constitutionala amintita cu Legea privind organizarea si desfasurarea referendumului, o lege organica menita sa descrie conditiile aplicarii art. 90. Este important, totusi, de retinut ca referendumul organizat la solicitarea Presedintelui nu are caracter legislativ, deci nu permite legiferarea unei initiative a sefului statului prin eludarea Parlamentului.

Atributiile in domeniul politicii externe, continute in art. 91, fac referire la incheierea de tratate internationale, negociate de Guvern, si supunerea lor spre ratificare Parlamentului in termen de 60 de zile, acreditarea si rechemarea reprezentantilor diplomatici ai Romaniei, la propunerea Guvernului, si la faptul ca diplomatii straini sunt acreditati pe langa Presedinte.

Atributiile in domeniul apararii, reglementate in art. 92, confera sefului statului calitatea de comandant al fortelor armate si de Presedinte al Consiliului Suprem de Aparare a Tarii. In aceasta calitate, poate declara mobilizarea fortelor armate, cu acordul Parlamentului. Presedintele adopta, in caz de agresiune armata impotriva tarii, masuri pentru respingerea agresiunii, pe care le aduce la cunostinta Parlamentului.

Masurile exceptionale din art. 93 fac referire la instituirea starii de asediu sau a starii de urgenta, conform legii, si la solicitarea incuviintarii acestor masuri de catre Parlament, in termen de 5 zile de la adoptarea lor.

Incheiem scurta descriere a functiei prezidentiale cu mentiunea ca exista si autori precum prof. V. Duculescu care, privind exclusiv din perspectiva doctrinei constitutionale, nu includ Presedintele in cadrul puterii executive, in pofida viziunii consacrate in stiinta politica asupra executivului bicefal din regimurile semi-prezidentiale, atribuindu-i acestuia doar ,,rolul de arbitru intre puterile statului” (Duculescu, 1996).

Guvernul este ramura numita a puterii executive, care ,,asigura realizarea politicii interne si externe a Romaniei si exercita conducerea generala a administratiei publice” (art. 101, al. 1). Guvernul este format din Prim-Ministru, Ministri si alti membri stabiliti prin lege organica. Acesti ,,alti membri” sunt de regula Secretari de stat care conduc departamente cu o importanta speciala in cadrul structurii executive, dar nu au rang de Ministru, existand in schimb si Ministri fara portofoliu (de exemplu, Ministrul pentru Relatia cu Parlamentul). Functia de membru al Guvernului este incompatibila cu orice alta functie de autoritate publica, exceptand calitatea de membru al Parlamentului, precum si cu orice functie salarizata din cadrul societatilor comerciale.

Am prezentat anterior, pe larg, procedura formarii Guvernului si pasii constitutionali care trebuie parcursi pana la numirea formala de catre Presedinte. In acest punct vom dezbate revocarea din functie a membrilor Guvernului si remanierea guvernamentala.



Functia de membru al Guvernului inceteaza, conform art. 105, in urma demisiei, a revocarii, pierderii drepturilor electorale, a starii de incompatibilitate, a decesului sau a altor situatii prevazute de lege. Masura revocarii necesita insa clarificari teoretice, fiind cea care a generat de-a lungul timpului unele controverse in practica politica, culminand, asa cum am aratat, cu revocarea neconstitutionala a premierului Radu Vasile de catre Presedintele Emil Constantinescu, prin Decretul 426 din 13 decembrie 1999.

Art. 85 al. 2 ofera ,,cheia” intelegerii corecte a semnificatiei revocarii: ,,in caz de remaniere guvernamentala sau de vacanta a postului, Presedintele revoca si numeste, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.” Procedura remanierii este initiata asadar de seful Guvernului, care doreste o imbunatatire a performantei echipei pe care o conduce. Cu alte cuvinte, Primul-Ministru nu poate fi revocat din functie ca orice alt membru al Guvernului, pentru simplul motiv ca Presedintele ar avea nevoie chiar de propunerea…,,victimei”, ceea ce evident este un non-sens. Daca ar dori sa fie schimbat din functie, seful Guvernului ar putea pur si simplu sa demisioneze, iar daca nu o face inseamna ca doreste sa-si continuie activitatea, raspunzand politic numai in fata Parlamentului, dupa cum limpede afirma art. 108 al. 1 din Constitutie. Mentionam inca o data faptul ca textul revizuit al Constitutiei spune foarte clar ca Presedintele nu il poate revoca pe primul-ministru.

Ceea ce nu mai este insa la fel de limpede, tocmai in spiritul raspunderii politice a echipei guvernamentale in fata legislativului, este lipsa necesitatii de a ,,trece” prin Parlament remanierea guvernamentala. Din vreme ce toti membrii Guvernului, in echipa, au primit initial votul de incredere al Parlamentului, devine neclara viziunea Constitutiei care nu mai solicita, ulterior, aceeasi masura pentru noii veniti. De exemplu, in legislatura 1992-1996, Guvernul si-a schimbat aproape in totalitate echipa care a primit votul de incredere al Parlamentului, in functie ramanand, pana la finalul mandatului, numai premierul Vacaroiu. Opozitia de atunci a contestat energic remanierile repetate, ,,lipsite de increderea Parlamentului”, dar dupa preluarea puterii a procedat la fel, cu exceptia primei remanieri din 1997. Probabil ca ratiunea este una practica, tinand mai degraba de dorinta de a nu fi obstructionat Primul-Ministru, prin proceduri parlamentare greoaie si riscante, in sarcina pe care o are de a gasi rapid cele mai bune solutii la conducerea ministerelor. Daca acesta este motivul, poate ca ar fi mai simplu si mai corect sa se renunte din capul locului la acordarea increderii intregii echipe iar noua Constitutie sa prevada numai investirea sefului Guvernului, dupa modelul cancelarului german, acestuia revenindu-i intreaga legitimitate si intreaga raspundere in fata Parlamentului. La revizuirea din 2003, art. 85 (cu privire la remaniere) a fost amendat, in sensul introducerii obligativitatii obtinerii aprobarii parlamentare pentru remanierile care schimba structura sau componenta politica a guvernului.

Guvernul Romaniei adopta, in activitatea sa, hotarari si ordonante. Hotararile sunt emise pentru organizarea executarii legilor, iar ordonantele (legislatia delegata) sunt emise in timpul vacantei parlamentare, pe baza unei legi speciale de abilitare a Guvernului, in cuprinsul careia Parlamentul specifica durata delegarii (de obicei, pana la inceputul noii sesiuni) si domeniile precise in care Guvernul poate emite ordonante. In afara ordonantelor simple, Guvernul mai poate emite, in situatii exceptionale, ordonante de urgenta. Ordonantele se supun, intr-un termen fixat prin lege, aprobarii Parlamentului. Delegarea legislativa reprezinta, in opinia mea, cea mai evidenta forma de colaborare a puterilor statului prezenta in textul Constitutiei, semnificand o substituire temporara si partiala a legislativului de catre executiv, substituire care trece dincolo de viziunea clasica asupra separatiei puterilor. Din pacate, in ultimii zece ani practica legislatiei delegate a ajuns aproape o regula in loc sa ramana o exceptie, guvernele abuzand in multe cazuri de posibilitatea de a reglementa prin procedura ordonantelor. Pe de alta parte, numarul lor foarte mare (au fost ani cu peste 600 de ordonante!) ,,sufoca” activitatea normala a Parlamentului, Guvernul fixand indirect agenda legislativului, ceea ce contravine spiritului democratiilor parlamentare.

Avand in vedere cresterea spectaculoasa a diversitatii si complexitatii actelor normative, precum si necesitatea unei expertize vaste, ultra-specializate, de care Parlamentul nu are cum sa dispuna, in Romania, ca si in marea majoritate a democratiilor contemporane, Guvernul este de departe principalul ,,izvor” al initiativei legislative. Peste 90% din legile tarii provin din adoptarea unor proiecte elaborate de Guvern, prin intermediul ministerelor si agentiilor sale specializate.

La nivel judetean, sistemul politico – administrativ se organizeaza in jurul Prefecturii si al Consiliului Judetean, iar la nivelul localitatilor (municipii resedinta de judet, municipii, orase si comune) in jurul Primariei si al Consiliului Local, pe baza principiului autonomiei locale si al descentralizarii serviciilor publice, asa cum arata art. 119 din Constitutie. Prefectul este reprezentantul Guvernului intr-un judet sau la nivelul Capitalei, conducand serviciile publice descentralizate ale ministerelor si agentiilor guvernamentale in unitatile administrativ-teritoriale. Trebuie retinut dreptul Prefectului de a ataca in instanta de contencios administrativ orice hotarare a alesilor locali, daca apreciaza ca aceasta incalca legile tarii, iar hotararea respectiva este automat suspendata pana la pronuntarea instantei. Primarii sunt alesi prin scrutin uninominal majoritar, in timp ce consilierii judeteni si locali sunt alesi prin scutin de lista, pe baza reprezentarii proportionale. Organizarea si functionarea administratiei publice locale sunt reglementate prin Legea nr. 215 din 2001.

In concluzie, putem considera ca institutiile politice din Romania au parcurs in ultimii 13 ani o tranzitie lenta spre modelul democratic european, aflandu-se actualmente intr-o pozitie cruciala, in care trebuie sa aleaga intre a face pasul ferm, decisiv (si cu siguranta incomod) spre normele, procedurile si performantele cerute in ,,clubul occidental” sau a ramane, pentru multa vreme de acum inainte, in afara comunitatii, intr-un spatiu al tonurilor de gri, al ambiguitatilor, coruptiei si ineficientei.

Anul 2004 ar putea constitui, nu spun un lucru nou, semnalul incurajator al deschiderii tuturor oportunitatilor de acceptare a Romaniei in lumea occidentala, in urmatorii 3-5 ani. Cine crede insa ca ni s-au acordat garantii si ca operam deja cu certitudini, face dovada unei naivitati greu de inteles.

BIBLIOGRAFIE GENERALA

Almond, Gabriel, Powell Bingham, Comparative Politics: a Theoretical Framework, 2nd Ed., New York, Harper Collins College Publishers, 1996

Blondel, Jean, “Party Systems and Patterns of Government in Western Democracies” in Canadian Journal of Political Science, nr. 2 (Iunie), 1968

Boc, Emil, Separatia puterilor in stat, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitara Clujeana, 2000

Chrimes, S.B., English Constitutional Theory, New York, Oxford University Press, 1978

Constitutia (Legea Fundamentala a) Germaniei

Constitutia Frantei

Constitutia Romaniei

Constitutia Statelor Unite

Dahl, Robert, A Preface to Democratic Theory, Chicago, University of Chicago Press, 1956

Dahl, Robert, Modern Political Analysis, New York, Prentice Hall, 1976

Day, Alan, Directory of European Union Political Parties, Londra, John Harper Publishing, 2000

Dearlove, John si Saunders, Peter, Introduction to British Politics, Cambridge, Polity Press, 1991

Deleanu, Ion, Drept constitutional si institutii politice, Ed. Fundatia “Chemarea”, Iasi, 1992

Deleanu, Ion, Vasilescu, Florin, Constitutia Romaniei – comentata si adnotata, Bucuresti, Ed. Monitorul Oficial, 1992

Dick, Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Bucuresti, Ed. Teora, 2001

Duculescu, Victor, Calinoiu Constanta, Duculescu Georgeta, Drept constitutional comparat, Lumina Lex, Bucuresti, 1996

Duverger, Maurice, Le System politique francais, Paris, PUF, 1980

Duverger, Maurice, Le systeme politique francais, Paris, PUF, 1985

Duverger, Maurice, Les Partis Politiques, Paris, Colin, 1951

Duverger, Maurice, Political Parties: Their Organization and Activity in the Modern State, 3rd Ed., Londra, Methuen, 1964

Easton, David, The Political System: an Inquiry into the State of Political Science, 2nd Ed., New York, Alfred A. Knopf, 1971

Gallagher, Michael, Laver, Michael, Mair, Peter, Representative Government in Modern Europe, 2nd Ed., New York, McGraw-Hill, 1995

Grosser, Alfred, The Western Alliance: European-American Relations since 1945, Londra, Macmillan, 1980

Hancock, Donald (editor), Politics in Western Europe, Londra, Chatam House, 1993

Huber, John si Powell, Bingham, “Congruence between Citizens and Policymakers in Two Visions of Liberal Democracy”, nr. 3, 1994

Iliescu, Adrian-Paul, Socaciu, Mihai-Emanuel, Fundamentele gandirii politice moderne, Iasi, Ed. Polirom, 1999

Iliescu, Adrian-Paul, Solcan Mihail-Radu (editori), Limitele puterii, Bucuresti, Ed. ALL, 1994

Inglehart, Ronald, The Silent Revolution: Changing Values and Political Styles Among Western Publics, Princeton University Press, 1977

Inter-Parliamentary Union, Parliaments of the World, 1976

Lijphart, Arend, Democracies: Patterns of Majoritarian and Consensus in Twenty-One Countries, New Haven, Yale University Press, 1984

Lijphart, Arend, Modele ale democratiei. Forme de guvernare si functionare in treizeci si sase de tari, Iasi, Ed. Polirom, 2000

Mansbridge, Jane, Beyond Adversary Democracy, New York, Basic Books, 1980

Meny, Yves, Government and Politics in Western Europe, 2nd Ed., Oxford University Press, 1993

Mihut, Liliana, Introducere in stiinta politica, Cluj-Napoca, Ed. Fundatiei pentru Studii Europene, 2001

Montesquieu, Despre spiritul legilor, traducere de Armand Rosu, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1964

Mungiu-Pippidi, Alina, Politica dupa comunism, Bucuresti, Ed. Humanitas, 2002

Nugent, Neill, The Government and Politics of the European Union, 3rd Ed., Londra, Macmillan, 1994

Paun, Nicolae, Istoria constructiei europene, Cluj-Napoca, Ed. Fundatiei pentru Studii Europene, 2000

Rae, Douglas W., The Political Consequences of Electoral Laws, New Haven, Yale University Press, 1967

Riker, William, Liberalism against Populism: A Confrontation between the Theory of Democracy and the Theory of Social Choice, San Francisco, Freeman, 1982

Sartori, Giovanni, Parties and Party Systems: a Framework for Analysis, Cambridge University Press, 1976

Seliktar, Offra, “Israel: Fragile Coalitions in a New Nation” in Eric C. Browne si John Dreijmanis, Government Coalitions in Western Democracies, New York, Longman, 1982

Shugart, Matthew Soberg si Carey, John M., Presidents and Assemblies: Constitutional Design and Electoral Dynamics, Cambridge University Press, 1992

Steiner, Jurg, “The Principles of Majority and Proportionality” in British Journal of Political Science, nr. 1, 1971

Tanase, Gheorghe, Separatia puterilor in stat, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1994








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 732
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site