Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


CONSIDERATII GENERALE PRIVIND PROCESUL CIVIL SI CAILE DE ATAC IN PROCESUL CIVIL

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



CONSIDERATII GENERALE PRIVIND PROCESUL CIVIL SI CAILE DE ATAC IN PROCESUL CIVIL

SECTIUNEA I

NOTIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL CIVIL

1.1. Notiunea si rolul procesului civil




Orice colectivitate umana, indiferent de pozitionarea sa in timp si spatiu, isi creeaza pe parcursul evolutiei sale, anumite ierarhii de valori larg acceptate si relativ reflectate de membrii acesteia. Odata cu aparitia formelor evoluate de organizare sociala, au aparut institutii, care sa vegheze la conservarea si apararea acestor valori in cadrul relatiilor umane, ajungandu-se la elaborarea unor norme de drept. Aceste norme instituie o anumita ordine sociala – ordinea de drept.

Incalcarea acestor norme juridice reclama interventia statului prin organele sale de specialitate, la nevoie recurgand la forta de constrangere. Asadar, numai statului ii revine dreptul si respectiv sarcina de a infaptui justitia. Si acest lucru este realizat prin desfasurarea unei activitati forte complexe, de catre organele de stat competente, cu participarea partilor interesate, pentru a solutiona starile de conflict aparute intre membrii societatii sau chiar intre acestia si autoritatile publice. Aceasta activitate complexa formeaza continutul procesului civil.

Termenul de proces deriva din cuvantul latin processus care semnifica inaintare, progres[1]. In vorbirea curenta prin cuvantul progres se intelege o

succesiune de operatii, de stari sau fenomene prin care se efectueaza o lucrare; evolutie, dezvoltare; actiune[2]. In sens juridic, termenul semnifica un litigiu aflat sub incidenta normelor juridice, activitatea desfasurata in scopul solutionarii lui, succesiunea de acte si fapte pe care le implica declansarea, intretinerea si finalizarea acestei activitati, raporturile ce se stabilesc intre toti cu care, in forme si de pe pozitii specifice, concura la desfasurarea activitatii procesuale .

Procesul civil poate reprezenta „orice conflict sau neintelegere intre doua sau mai multe persoane, care face obiectul unei actiuni civile deschise in fata unui organ de jurisdictie”[4]. O definitie larg acceptata de autorii de drept procesual civil prezinta aceasta institutie ca fiind activitatea desfasurata de catre instanta, parti, organe de executare si alte persoane sau organe care participa la infaptuirea de catre instantele judecatoresti a justitiei in pricinile civile, in vederea realizarii sau stabilirii drepturilor si intereselor civile deduse judecatii si executarii silite a hotararilor sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevazute de lege .

Conceptul de „proces civil” nu trebuie confundat cu cel de „procedura civila”, care insumeaza ansamblul formelor si conditiilor prevazute de lege privitoare la organizarea si functionarea organelor de jurisdictie, la modul de judecata si solutionare a cauzelor civile si la executarea hotararilor sau altor acte

carora li se atribuie calitatea de titluri executorii. Procedura civila defineste totalitatea normelor dupa care se conduce si solutioneaza procesul civil.

Dupa cum am precizat, activitatea desfasurata in cadrul procesului civil, de catre organelor de specialitate, reprezinta o forma de interventie a statului in viata sociala, atunci cand ordinea de drept este incalcata, cand apar conflicte de interese in circuitul civil, fiind incalcate sau contestate drepturi subiective, protejate juridiceste. De aici se pot desprinde functiile procesului civil.

Conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca „instantele judecatoresti infaptuiesc justitia in scopul apararii si realizarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, precum si a celorlalte drepturi si interese legitime, deduse judecatii”. Apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor se poate realiza doar intr-un „stat de drept, democrat si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt garantate” – art. 1 alin. 3 din Constitutia Romaniei. Rolul procesului civil, in primul rand, este acela de a proteja aceste valori constitutionale mentionate mai sus.

Asadar, pe cale judiciara nu se valorifica numai drepturile si interesele civile, in sens subiectiv, ci si dreptul insusi, in mod obiectiv, consacrat in normele juridice, caci normele juridice civile nu pot fi incalcate „fara sa se incalce si drepturile civile subiective si, invers, nu se poate incalca un drept civil subiectiv fara ca, in acelasi timp, sa se incalce si norma juridica prin care este recunoscut si afirmat ca atare”[6].

Deci, procesul civil este un mijloc procedural prin care se infaptuieste justitia, iar aceasta este cea mai importanta garantie a democratizarii unei societati. Fara autoritate judecatoreasca autentica, credibila si eficienta, nu este posibila nici o democratie reala .

1.2. Structura procesului civil

Procesul civil, in desfasurarea sa, parcurge doua mari faze[8]: judecata si executarea silita.

Prima faza poate cuprinde judecata in prima instanta si judecata in caile de atac.

Judecata in prima instanta parcurge, de regula, trei etape: etapa scrisa, etapa dezbaterilor si etapa deliberarii si pronuntarii hotararii. Fiecare dintre aceste etape are obiective proprii. Etapa scrisa incepe cu cererea de chemare in judecata, care este actul de procedura prin care partea interesata (reclamantul) supune judecatii o pretentie pe care o formuleaza impotriva unei alte parti (parat). Acesta din urma poate sa raspunda printr-o intampinare, care este un alt act de procedura scris, prin care paratul se apara impotriva pretentiei reclamantului. Se poate intampla ca paratul sa renunte la atitudinea sa defensiva si sa formuleze pretentii proprii fata de reclamant, prin intermediul unei cereri reconventionale. Etapa scrisa are ca scop stabilirea cadrului procesual, in ceea ce priveste obiectul si partile, precum si informarea reciproca a partilor despre pretentiile si mijloacele lor de aparare, care, in acelasi timp, sunt aduse la cunostinta instantei. Insa judecatorul nu poate solutiona litigiul numai pe baza afirmatiilor facute independent de fiecare parte, fiind necesara o a doua etapa, cea a dezbaterilor in sedinta de judecata, ce are ca scop formarea convingerii judecatorului cu privire la raportul juridic dintre parti.

Aceasta etapa este foarte complexa si se desfasoara, de regula, la mai multe termene de judecata, dand posibilitatea partilor sa-si sustina in mod real si contradictoriu pretentiile si apararile, sa-si administreze probele, sa le analizeze si sa puna concluzii. Dupa incheierea dezbaterilor, urmeaza etapa deliberarii si pronuntarii hotararii.

Prin epuizarea acestor etape se finalizeaza judecata in prima instanta, de fond, insa partea nemultumita de hotararea primei instante poate declansa etapa apelului. Apelul este o cale de atac, suspensiva de executare si devolutiva adica provoaca o noua judecata de fond in fata instantei de apel. Hotararile pronuntate de aceasta instanta, precum si hotararile date fara drept de apel, pot fi atacate, de partea interesata, prin intermediul recursului. Recursul este o cale extraordinara de atac, nedevolutiva, deoarece nu se judeca pricina pe fond, ci hotararea atacata cu recurs. Poate exista si o alta etapa, recurgandu-se la o alta cale extraordinara de atac (contestatia in anulare, revizuirea, recursul in interesul legii, recursul in anulare), ce privesc hotararile definitive sau irevocabile. Judecata oricarei cai de atac parcurge, la randul ei, cele trei etape ca si in cazul judecatii in prima instanta, aceasta din urma reprezentand dreptul comun in materie, in sensul ca dispozitiile ce reglementeaza judecata de prima instanta, in masura in care nu sunt incompatibile, se vor aplica si in cadrul judecatii in caile de atac.

Cea de-a doua faza, a executiei silite, intervine in cazul susceptibile de a fi puse in executare cu ajutorul fortei de constrangere a statului si in cazul altor titluri executorii, daca debitorul nu isi executa de buna voie obligatia.

Executarea silita reprezinta procedura prin intermediul careia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotarare judecatoreasca sau printr-un alt titlu executoriu, obliga, cu ajutorul organelor de stat competente, pe debitorul sau, care nu-si executa de buna voie obligatia ce decurge dintr-un asemenea titlu, de a o aduce la indeplinire in mod silit[9].

Sediul materiei privind executarea silita este reprezentat de Cartea a V-a, art. 371-580 C. proc. civ.. Se observa faptul ca legiuitorul a reglementat in detaliu aspecte privind obiectul executarii silite, modul de sesizare a organului de executare, cand se poate exercita executarea silita, contestatia la executare, urmarirea silita asupra bunurilor si altele.

Este de retinut legalitatea urmaririi silite, asigurata prin controlul instantei si prin supravegherea exercitata de procuror[10]. Asadar, rolul instantei nu inceteaza in aceasta faza; ea trebuie sa controleze permanent activitatea organului de executare, arbitrand totodata interesele partilor in conflict.

Nu este obligatoriu ca procesul civil sa parcurga ambele faze; daca debitorul isi executa de buna voie obligatia sau cand hotararea judecatoreasca nu este susceptibila de executare silita (de exemplu, hotararile pronuntate in cererile in constatarea existentei sau inexistentei unui drept, cele prin care se respinge cererea in chemare in judecata etc.), cea de-a doua faza va lipsi. Este posibil insa sa existe numai faza executarii silite, atunci cand creditorul pune in executare un alt titlu executoriu decat o hotarare judecatoreasca (de exemplu, un act autentic notarial, o cambie etc.).



Uneori, nici faza judecatii nu parcurge toate etapele: fie ca nu are loc dezbaterea, deoarece reclamantul renunta la judecata sau lasa cererea in nelucrare si se perima, fie ca nu are loc deliberarea intrucat partile sting litigiul printr-o tranzactie, fie ca hotararea pronuntata nu este atacata prin intermediul cailor de atac.

Totalitatea fazelor si etapelor pe care le parcurge procesul civil constituie, in ansamblu, sistemul procesului civil, care poate diferi chiar in cadrul aceluiasi tip de proces, de la o legislatie la alta, intrucat el da expresie particularitatilor si conditiilor concrete ale fiecarei legislatii[11].

SECTIUNEA A II-A

NOTIUNEA, NECESITATEA SI IMPORTANTA

CAILOR DE ATAC IN PROCESUL CIVIL

Caile de atac reprezinta mijloace procedurale prin care se poate cere si obtine anularea sau reformarea (totala sau partiala) a unei hotarari judecatoresti; ele apar ca un remediu contra eventualelor erori ce se pot strecura intr-o hotarare, uneori chiar contra nedreptatii dintr-un act jurisdictional[12].

Inceputurile reglementarii cailor de atac nu coincid cu cele ale dreptului procesual; in momentele initiale ale evolutiei dreptului, existenta unor astfel de remedii procesuale nici nu putea fi conceputa. Pe atunci, justitia avea un caracter accentuat religios, fiind considerata ca o expresie a divinitatii, iar hotararile adoptate de judecatori erau apreciate ca infailibile. Odata cu laicizarea justitiei, au fost instituite si mijloace procedurale necesare pentru remedierea hotararilor gresite.

In dreptul roman, regula res judicata pro veritate habetur (lucrul judecat se considera adevarat) guverna opera de infaptuire a justitiei de catre judecatori; dar aceasta regula a fost interpretata in sensul ca sentinta judecatorului nu este adevar, ci tine loc de adevar, fiind intemeiata pe consideratiuni politice si sociale .

Aceasta regula fundamentala nu putea avea o aplicare absoluta, deoarece sentintele judecatoresti, fiind opera de conceptie si decizie intelectuala a omului, nu pot fi absolut perfecte. De aceea, s-a considerat necesar ca o hotarare pronuntata in urma unei judecati, sa fie controlata de o alta instanta superioara, pentru a putea permite indepartarea erorilor savarsite de judecatorii primei instante[14].

Reglementarea romana actuala a sistemului cailor de atac permite atat un control judiciar ierarhic, cat si posibilitatea ca insasi instanta sa poata reveni asupra unei hotarari proprii, sa o poata retracta daca este gresita, bineinteles in cazurile si in conditiile expres prevazute de lege.

Ca o justificare a necesitatii cailor de atac este si faptul ca nu toate elementele cauzei si, respectiv, probele se cunosc intotdeauna la prima judecata, ci pot fi descoperite mai tarziu, dupa judecata in prima instanta. Tot in acelasi sens, trebuie mentionat si faptul ca, prin intermediul cailor de atac, se realizeaza functia de indrumare a instantelor superioare fata de cele inferioare lor[15].

S-au exprimat, insa, si pareri contrare, care neaga necesitatea existentei cailor de atac, sustinand ca un singur grad de jurisdictie ar fi suficient. Potrivit

acestora, caile de atac ar duce la prelungirea procesului, la cheltuieli mai mari in sarcina justitiabililor dar si a statului, la o scadere a increderii justitiabililor in actul de justitie, la o slabire a responsabilitatii judecatorilor primei instante. Un alt argument ar fi posibilitatea, probata deja, ca hotararile pronuntate in caile de atac sa fie mai putin bune decat hotararile atacate.

Existenta si dreptul la exercitarea cailor de atac au o mare importanta[16] pentru toti subiectii procesului civil: parti, instanta, procuror.

Partilor din proces li se asigura conditiile pentru realizarea drepturilor deduse in justitie, prin posibilitatea de a se plange unor organe de judecata, impotriva hotararilor pe care le considera gresite si de a obtine reformarea acestor hotarari. Aceste greseli pot fi cauzate chiar de parti, care, prin denaturarile si reticentele lor, nu au informat corect pe judecatori ori nu s-au aparat bine si complet, fiind lipsiti de asistenta juridica si de cunostinte de specialitate.

De asemenea, existenta cailor de atac si posibilitatea de a le exercita constituie o garantie a dreptului de aparare, da certitudinea partilor ca dreptul lor nu este compromis prin pronuntarea unei hotarari nelegale si netemeinice, ceea ce le intareste increderea in justitie si le determina sa aiba o pozitie activa in cadrul procesului. Dreptul la aparare este instituit prin art. 21 si art. 128 din Constitutie; primul prevede dreptul oricarei persoane de a se adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime, iar art.128 – dreptul partilor interesate si al societatii, reprezentata prin Ministerul public, de a exercita impotriva oricarei hotarari judecatoresti caile de atac prevazute de lege.

Pentru procuror, exercitiul cailor de atac este mijlocul practic pentru a-si indeplini sarcinile ce-i revin ca organ al statului, de a veghea la respectarea legii in cauzele ce se judeca de instantele judecatoresti, de a apara ordinea de drept,

precum si drepturile si libertatilor cetatenilor. In cazul in care procurorul constata pronuntarea de catre instanta de judecata a unei hotarari nelegale, nu poate interveni direct pentru anularea actului jurisdictional, dar prin intermediul cailor de atac, va sesiza fie instanta care a dat hotararea, fie o instanta superioara si va solicita pronuntarea unei hotarari legale si temeinice – art. 45 alin. 5, teza 1 C. proc. civ. prevede expres „procurorul poate, in conditiile legii, sa exercite cailor de atac impotriva oricaror hotarari”. Unele cai de atac pot fi folosite doar de catre Procurorul general, din oficiu sau la propunerea Ministerului Justitiei; acestea sunt recursul in interesul legii si recursul in anulare.

Posibilitatea de a recurge la caile de atac constituie o garantie impotriva arbitrarului judecatoresc, deoarece constrange pe judecatori sa puna toata grija in opera de judecata, in strangerea materialului probator, in motivarea convingatoare si completa a solutiei la care s-a oprit, preocupari care ar putea fi mai slabe atunci cand ar sti ca hotararea pe care o pronunta nu va putea fi contestata.

Ca o concluzie, se poate spune ca existenta cailor de atac influenteaza pozitiv si chiar garanteaza calitatea actului de justitie.

SECTIUNEA A III-A

CONTROLUL JUDICIAR SI CONTROLUL JUDECATORESC

IN PROCESUL CIVIL

Controlul judiciar reprezinta o institutie a dreptului procesual, fiind intr-o stransa legatura cu dreptul la exercitarea cailor de atac.

Controlul judiciar poate fi definit ca fiind „dreptul si obligatia pe care le au, in cadrul unui sistem judiciar, instantele judecatoresti superioare de a verifica, in conditiile si cu procedura stabilita de lege, legalitatea si temeinicia hotararilor pronuntate de instantele judecatoresti inferioare lor, si de a casa sau modifica acele hotarari ce sunt gresite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale si temeinice[17].

Controlul judiciar este legat de unul din principiile fundamentale de organizare judecatoreasca, cel al ierarhizarii instantelor si are ca scop sa asigure calitate hotararilor judecatoresti si sa indrepte erorile savarsite[18].

Sintagma „control judiciar” a fost folosita si intr-o acceptie mai larga, incluzand si situatiile in care controlul se exercita asupra unor hotarari ale organelor din afara sistemului judiciar sau asupra unor acte administrative obisnuite[19].

Astfel, pentru a se evita unele confuzii, a fost creata o noua institutie procesuala, distincta de cea a controlului judiciar, si anume aceea de „control judecatoresc” care si-a gasit deja consacrare in literatura de specialitate[20]. Exista cateva argumente care justifica aceasta distinctie .

O prima diferentiere este aceea ca prin controlul judiciar se controleaza hotarari judecatoresti, in timp ce, pe calea controlului judecatoresc, se exercita controlul asupra unor acte ce emana de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar.

O a doua distinctie consta in faptul ca, spre deosebire de controlul judiciar, considerat omogen, controlul judecatoresc are un obiect eterogen, vizand atat acte cu caracter jurisdictional –hotarari, cat si acte administrative fara caracter jurisdictional.

O alta nota distinctiva se refera la instantele care efectueaza controlul si la mijloacele procedurale diferite prin care se declanseaza controlul judiciar si respectiv, controlul judecatoresc. Controlul judiciar se realizeaza de catre



tribunale, curti de apel si Curtea Suprema de Justitie, pe calea apelului, recursului si recursului in anulare. In schimb, controlul judecatoresc intra, de obicei, in competenta judecatoriilor si se declanseaza prin mijloace procedurale

specifice cum sunt: contestatia si plangerea, iar in unele cazuri, actiunea. Totusi, in unele situatii, controlul judecatoresc se poate declansa pe calea recursului; este cazul controlului exercitat de Curtea Suprema de Justitie, cand se ataca in fata Sectiei de contencios administrativ actele administrative jurisdictionale, dupa epuizarea cailor administrativ-jurisdictionale (art. 4 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ). Mijlocul procedural al actiunii poate fi folosit atat in materia contenciosului administrativ, cat si in alte cazuri determinate de lege, cum ar fi: actiunea in anularea actelor materiale (art. 100 din Legea nr. 36/1995) si actiunea in anularea hotararilor arbitrale (art. 364 C.proc. civ.).

In unele situatii, controlul judecatoresc este dublat de controlul judiciar[22].

Avand in vedere toate aceste precizari, controlul judecatoresc poate fi definit ca fiind „dreptul si obligatia pe care le au instantele judecatoresti de a verifica, in cazurile, in conditiile si cu procedura stabilita de lege, legalitatea si temeinicia, ori numai legalitatea unor acte – cu sau fara caracter jurisdictional – care emana de la organele ce nu fac parte din sistemul judiciar, fie ca sunt sau nu organe cu activitate jurisdictionala”[23].

Existenta notelor distinctive dintre cele doua forme de control nu inseamna ca intre acestea nu este si o stransa legatura; ea rezida in realizarea controlului de catre instantele judecatoresti, dupa o procedura restabilita de lege, intemeiata pe reguli asemanatoare . De asemenea, in toate cazurile se exercita un control asupra legalitatii hotararilor sau actelor emise de organele respective, iar uneori si asupra temeiniciei acestora.

SECTIUNEA A IV-A

CONTROVERSA CU PRIVIRE LA NUMARUL

GRADELOR DE JURISDICTIE

Problema controversata a existentei dublului sau triplului grad de jurisdictie in sistemul nostru procesual civil mai staruie inca si astazi.

Pentru o perioada anterioara anului 1993, in acest sens, o prezentare succinta este realizata de prof. I.Stoenescu si S.Zilberstein; se poate urmari, totodata, si opinia acestora vizavi de problema enuntata[24].

In tratatele de procedura vechi, anterioare anului 1948, se vorbeste de principiul dublului grad de jurisdictie, in sensul ca procesul civil se judeca de doua instante ordinare – prima instanta de fond si instanta de apel. Controlul judiciar se exercita, in primul rand, pe calea apelului, al carui specific era devolutiv, deci nu era vorba de un control judiciar simplu, adica de o instanta a carei sarcina sa fie verificarea legalitatii si temeiniciei hotararii atacate, ci acest control judiciar era alterat de imprejurarea ca partile aveau dreptul sa vina cu noi mijloace de aparare, cu probe si sustineri noi, ceea ce provoca rejudecarea procesului, de obicei, intr-un cadru largit. Hotararea data in apel era supusa controlului judiciar al unei a doua instante superioare, pe calea recursului, deci in fapt existau trei grade de jurisdictie. Totusi, se vorbea in acest sistem de principiul dublului grad de jurisdictie, in sensul ca recursul era considerat ca o cale extraordinara de atac. Prin modificarea Codului de procedura civila din februarie 1948, apelul a fost pastrat ca prima cale ordinara de atac, recursul a fost declarat si el cale ordinara de atac, introducandu-se astfel, principiul triplului grad de jurisdictie. De la 1 august 1952, prin suprimarea apelului, s-a introdus principiul dublului grad de jurisdictie.

Se poate desprinde ideea ca acesti autori – ca in conditiile posibilitatii realizarii controlului judiciar, prin intermediul unei cai ordinare de atac (cea a apelului) si a unei cai extraordinare de atac (recursul) – in fapt, existau trei grade de jurisdictie.

Aceasta situatie clara, conturata in 1952, a existat pana la reintroducerea apelului in legislatia noastra procesuala, prin Legea nr. 59/1993, cand a reinceput vechea controversa. Aceasta a pornit de la expunerea de motive la proiectul Legii pentru organizarea judecatoreasca, cand se arata: „Un progres vadit pe calea democratizarii justitiei il constituie instituirea triplului grad de jurisdictie in marea majoritate a proceselor, prin crearea curtilor de apel”. Prin infiintarea acestora din urma, s-a revenit la sistemul creat de Codul din 1948 si existent pana in 1952, cand era consacrat principiul triplului grad de jurisdictie, apelul si recursul fiind ambele cai ordinare de atac. In expunerea de motive la proiectul Legii de modificare a Codului de procedura civila din 1993, in mod surprinzator, se spune ca Legea pentru organizarea judecatoreasca nr. 92/1992 ar fi consacrat principiul dublului grad de jurisdictie; cu toate acestea, Legea nr.59/1993 inscrie recursul in Codul modificat sub titlul „Cai ordinare de atac”, calificare ce este gresita din mai multe considerente[25].

Problema a fost, in parte, clarificata odata cu modificarile ulterioare aduse Codului de procedura civila prin O.U.G. nr. 138/2000, recursul fiind inclus in categoria cailor extraordinare de atac. Caracterul extraordinar al recursului, recunoscut acum si printr-o corecta incadrare legala, a reprezentat argumentul forte folosit de autori[26] in justificarea existentei dublului grad de jurisdictie. Astfel, se arata ca existenta unei cai de atac nu inseamna adaugarea automata a inca unui grad de jurisdictie, ci trebuie examinate motivele pentru care se poate exercita calea de atac respectiva, eventualele conditii de admisibilitate, daca opereaza o devolutiune integrala, daca se suspenda de drept executarea silita.

Din aceasta perspectiva, se poate spune ca, in sistemul nostru procesual civil, exista numai doua grade de jurisdictie, o judecata in prima instanta si o judecata in apel, prin care se realizeaza si un control in privinta legalitatii si temeiniciei hotararii primei instante, la care se adauga si un control suplimentar de legalitate realizat pe calea recursului, dar care nu constituie un al treilea grad de jurisdictie. Asadar, nici una dintre caile extraordinare de atac nu reprezinta un alt grad de jurisdictie.

Sunt, insa, unii autori[27] care adera la opinia prof. I.Stoenescu si S.Zilberstein, considerand ca, chiar daca se vorbeste de principiul dublului grad de jurisdictie (motivat de faptul ca recursul este o cale extraordinara de atac), in fapt exista trei grade de jurisdictie.



Dictionar latin-roman, Ed. St. Si Enc., Bucuresti, 1983, pag. 974.

Dictionar explicativ al limbii romane, Ed. Univers enciclopedic, Bucuresti, 1996, pag. 853.

V.Daghie, I.Apostu, E.Gurita, Elemente de procedura civila si administrativa, Ed. National, Bucuresti, 1999, pag.54.

Dictionar de procedura civila, Ed. St. si Enc., Bucuresti, 1983, pag. 401.

V.M.Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. I, Ed. National, Bucuresti, 1996, pag. 148-149, citat in continuare Tratat…; F.Magureanu, Drept procesual civil, Editia a III-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001, pag.6; G.Boroi, Drept procesual civil – note de curs–, vol. I, Ed. Romfel S.R.L., Bucuresti, 1993, pag.21.



D.Radu, Ghe.Durac, Drept procesual civil, Ed. Junimea, Iasi, 2001, pag.22.

I.Les, Tratat de drept procesual civil Ed. All Beck, Bucuresti, 2001, pag.12, citat in continuare Tratat….

A se vedea V.M.Cobanu, Tratat…, op.cit., vol. I, pag. 149; G.Boroi, op.cit., vol. I, pag. 21-23.

V.Daghie, I.Apostu, E.Gurita, op.cit., pag.56.

I.Stoenescu, S.Zilberstein, Executarea silita in procesul civil, Ed. St. si Enc.., Bucuresti, 1983, pag.8.

I.Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generala, E.D.P., Bucuresti, 1983, pag.35.

G.Boroi, op.cit., vol. II, pag.3.

V.Daghie, Caile de atac de reformare in procesul civil, Ed. National, Bucuresti, 1997, pag.10.

Ibidem, pag.10.

D.Radu, Ghe.Durac, op.cit., pag.319. In continuare, autorii exemplifica acest aspect prin prevederile art. 315, alin.1 C.proc.civ.: „In caz de casare, hotararile instantei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesitatii administrarii unor probe sunt obligatorii pentru judecatorii fondului”; de asemenea, este amintita si obligativitatea deciziilor date de Curtea Suprema de Justitie, in urma judecarii recursurilor in interesul legii, pentru toate instantele.

A se vedea I.Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil. Tratat. Caile de atac si procedurile speciale, E.D.P., Bucuresti, 1981,pag. 11-12, citat in continuare Tratat; V.Daghie, op.cit., pag. 16-17; V.M.Ciobanu, op.cit., pag. 321-322.

I.Stoenescu, S.Zilberstein, Tratat, op.cit., pag. 9.

Ibidem, pag. 10.

A se vedea V.Negru, D.Radu, Drept procesual civil, E.D.P., Bucuresti, 1972, pag. 82 (autorii includ la competenta materiala a judecatorilor, ca instante de control judiciar, efectuarea controlului „asupra unui act de jurisdictie a unui organ administrativ sau obstesc” cu conditia ca aceasta competenta sa fie expres prevazuta de lege).

V.M.Ciobanu, Tratat…, op.cit., vol.II, pag. 323.

A se vedea I.Stoenescu, S.Zilberstein, Tratat, op.cit., pag.13; V.M.Ciobanu, Tratat…, op.cit., vol. II, pag.324; I.Les, Tratat…, op.cit., pag.530-531.

A se vedea V.M.Ciobanu, Tratat…, op.cit., vol. II, pag.325.

Ibidem, pag.325.

A se vedea I.Stoenescu, S.Zilberstein, Tratat, op.cit., pag.17-18.

A se vedea V.M.Ciobanu, Tratat…, op.cit., vol. I, pag.46-47.

G.Boroi, op.cit., vol. II, pag.4; V.M.Ciobanu, Tratat…, op.cit., vol. I, pag.46-47; V.Daghie, I.Apostu, E.Gurita, op.cit., pag.38.

I.Les ,Tratat…, op.cit., pag.540.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1952
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site