Etapele ascultarii invinuitului/inculpatului

Etapele ascultarii invinuitului/inculpatului.

a) Verificarea identitatii si ascultarea cu privire la datele personale. Verificarea identitatii invinuitului/inculpatului este obligatorie pentru a nu fi invinuita/inculpata o alta persoana decat aceea care a savarsit infractiunea. invinuitul/inculpatul este intrebat cu privire la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele parintilor, cetatenie, studii, situatia militara, loc de munca, ocupatie, adresa la care locuieste efectiv, antecedente penale si alte date necesare stabilirii situatiei sale personale.

Daca din documentele doveditoare ale identitatii ori din declaratiile invinuitului / inculpatului nu rezulta clar identitatea sau exista suspiciuni cu privire la aceasta, se poate apela la bazele de date existente la Ministerul Internelor si Reformei Administrative.

Dupa verificarea identitatii, celui ascultat i se aduce la cunostinta fapta care formeaza obiectul cauzei si i se pune in vedere sa declare tot ce stie cu privire la fapta si invinuirea ce i se aduce in legatura cu aceasta[1].

Dupa aceasta organul de urmarire penala are obligatia de a aduce la cunostinta invinuitului/inculpatului[2] dreptul sau de a fi asistat de un aparator ales sau numit din oficiu, aspect ce va fi mentionat in continutul declaratiei. In cazurile in care asistenta juridica este obligatorie va fi desemnat un aparator din oficiu, care are obligatia de a se prezenta si asista pe invinuit/inculpat, iar daca acesta refuza asistenta juridica se va face mentiune despre aceasta in declaratie.

Invinuitului/inculpatului i se aduce la cunostinta si obligatia sa anunte in scris, in termen de 3 zile, orice schimbare a locuintei pe parcursul procesului penal[3].

Aceasta prima etapa nu are ca obiectiv doar verificarea identitatii invinuitului/inculpatului ci si crearea unui contact psihologic favorabil ascultarii. Foarte importanta pentru crearea atmosferei de calm este obtinerea increderii si respectului invinuitului/inculpatului, printr-o atitudine demna, care sa imrime ascultarii o nota de seriozitate, lipsita de aroganta, in general de orice ar putea conduce la instalarea tensiunii psihice.

b) Ascultarea relatarii libere.

Aceasta etapa debuteaza prin adresarea unei intrebari tema cu caracter general, in legatura cu invinuirea ce i se aduce, care-i ofera invinuitului/inculpatului posibilitatea sa declare tot ce are de spus in legatura cu invinuirea, sau sa faca propuneri pentru administrarea de probe in apararea sa. (De ex. "Sunteti invinuit de savarsirea infractiunii de loviri si alte violente, fapta prevazuta si pedepsita de art. 180 alin. 1 din legea penala, constand in aceea ca in data de . l-ati lovit cu pumnii pe numitul D.V, provocandu-i leziuni traumatice Ce aveti de declarat cu privire la aceasta invinuire?)

Inainte de expunerea libera, organul judiciar aduce la cunostinta invinuitului/inculpatului dreptul de a nu face nicio declaratie, atragandu-i totodata atentia ca ceea ce declara poate fi folosit si impotriva sa. Daca invinuitul/inculpatul da o declaratie, i se pune in vedere sa declare tot ce stie cu privire la fapta si invinuirea ce i se aduce in legatura cu aceasta.

Cand invinuitul/inculpatul consimte sa dea o declaratie, organul de urmarire penala, inainte de a-l asculta ii cere sa dea o declaratie scrisa personal, cu privire la invinuirea ce i se aduce[4].

Relatarea libera este guvernata de o serie reguli tactice[5] consacrate in dispozitiile legii procesuale penale astfel:

- relatarile invinuitului/inculpatului nu pot incepe cu citirea sau reamintirea declaratiilor date anterior²;

- invinuitul/inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaratie scrisa mai inainte, insa se poate servi de unele insemnari pentru amanuntele greu de retinut;

- fiecare invinuit/inculpat este ascultat separat;

- invinuitul/inculpatul este mai intai lasat sa declare tot ce stie in cauza in care este interogat.

Invinuitul/inculpatul are posibilitatea sa prezinte faptele in succesiunea lor fireasca, fara a i se limita in vreun fel expunerea prin adresarea altor intrebari. In acelasi timp, organul de urmarire penala are posibilitatea sa studieze pe invinuit, sa observe si sa noteze omisiunile, ezitarile, aspectele cu privire la care apar contraziceri pentru ca, ulterior, pe marginea lor, sa stabileasca tactica pe care o va adopta in continuare.

In timpul ascultarii libere, organul de urmarire penala trebuie sa evite intreruperea relatarii invinuitului, ori aprobarea sau dezaprobarea afirmatiilor acestuia. Totodata ii este interzis sa-si manifeste satisfactia ori nemultumirea fata de cele declarate. Intreruperea relatarii constituie o exceptie ce devine operabila numai cand invinuitul/inculpatul se indeparteaza de la subiectul expunerii, situatie in care i se solicita sa revina la fondul problemei.

Indiferent de pozitia celui ascultat, anchetatorul trebuie sa dovedeasca stapanire de sine, rabdare, calm si, in general, o atitudine prin care sa nu-si exteriorizeze sentimentele fata de invinuit/inculpat.

De asemenea organului de urmarire penala ii este interzis sa foloseasca violente, amenintari sau alte mijloace de constrangere, promisiuni sau indemnuri in scopul de a obtine declaratii.

Specialistii in psihologie judiciara apreciaza ca relatarea libera este mai sincera decat interogatoriul propriuzis, deoarece acesta din urma provoca reactii mixte ale persoanei ascultate, determinate de reprezentarile si tendintele afective evocate prin intrebare.

Totodata, inca din aceasta faza invinuitul/inculpatul poate fi conditionat sa faca declaratii sincere. Astfel, desi organul judiciar va trebui sa-si controleze cea mai mica reactie care l-ar putea face permisiv pentru cel ascultat, el trebuie totusi sa stabileasca un contact uman strans cu interlocutorul, marcat psihic de starea de frustrare in care se afla, mai ales daca este arestat.

S-a remarcat ca invinuitul/inculpatul poate transmite informatii pe cale nonverbala, intarind sau contrazicand afirmatiile verbale din timpul relatarii libere. Avantajul acestei cai de comunicare extraverbale este dat de imposibilitatea controlarii constiente a reactiilor de natura sa transmita involuntar informatiile. De aceea anchetatorul trebuie sa aiba un contact vizual permanent cu invinuitul/inculpatul, ceea ce ii va conferi un avantaj de pozitie foarte important.

a)      Adresarea de intrebari.

Cea de-a treia etapa si cel mai incordat moment al ascultarii il constituie adresarea de intrebari. Se apreciaza ca la reusita ascultarii prin adresarea intrebarilor concura mai multi factori, printre care se numara: modul cum sunt formulate intrebarile, materialul probator, momentul folosirii acestuia, precum si conduita persoanei ascultate.

Intrebarile puse invinuitului/inculpatului se fac pe cale verbala iar daca invinuitul/inculpatul declara ca nu a inteles i se repeta intrebarea. Dupa ascultarea raspunsului se pot pune intrebari de detaliu si apoi atat intrebarile cat si raspunsurile se consemneaza in procesul-verbal de ascultare (sau in declaratia tip).

Intrebarile se pun numai dupa terminarea relatarii libere, in scopul obtinerii de informatii cu privire la fapta si invinuire, precum si pentru descoperirea unor date noi, ori pentru lamurirea anumitor amanunte in legatura cu diferite aspecte care intereseaza cauza.

De asemenea, se urmareste obtinerea unor explicatii complete cu privire la:

- toate faptele care se pun in sarcina invinuitului/inculpatului;

- cunoasterea si verificarea tuturor argumentelor pe care invinuitul/inculpatul le invoca in apararea sa;

- cunoasterea atitudinii acestuia cu privire la invinuirea/inculparea ce i se aduce;

- obtinerea de la invinuit/inculpat a unor date, in special a unor detalii cu privire la anumite aspecte necesare verificarii veracitatii declaratiilor acestuia;

- demascarea declaratiilor mincinoase, nesincere, precum si orice alte aspecte necesare justei solutionari a cauzei.

Intrebarile trebuie sa fie concrete, cu referire precisa la o anumita imprejurare sau problema ce necesita a fi lamurita. De asemenea, intrebarile se formuleaza clar si concis fara a avea doua intelesuri si fara a fi sugestive.

Pentru verificarea veridicitatii celor declarate, dupa fiecare raspuns se pot pune intrebari de control. In cazul unor contradictii intre declaratiile invinuitului/ inculpatului si materialul cauzei se poate recurge la prezentarea unor probe din dosar. Ordinea si momentul prezentarii acestor probe se alege in functie de materialul de la dosar si de personalitatea invinuitului/inculpatului.

Invinuitul/inculpatul nu poate raspunde la intrebari daca se afla sub influenta narcoticelor, in stare de ebrietate sau in stare de hipnoza (aceste raspunsuri nu pot fi luate in considerare).

In literatura de specialitate intrebarile adresate de anchetator se clasifica dupa mai multe criterii:

Dupa caracterul lor general exista:

intrebari de control;

intrebari de precizie;

intrebari de completare sau ajutatoare.

Dupa felul problemelor urmarite de anchetator, intrebarile pot fi:

intrebari cu caracter general (tema);

intrebari problema;

intrebari de detaliu.

Intrebarile tema au un caracter general si se refera la faptele sau imprejurarile cauzei, privite in totalitatea lor. Aceste intrebari ofera invinuitului/inculpatului posibilitatea sa declare tot ceea ce are de aratat in legatura cu faptele pentru care este invinuit.

Intrebarile problema au un caracter mai putin general si sunt folosite la lamurirea concreta a unor aspecte ale faptei.

Aceste intrebari sunt folosite pentru lamurirea unor probleme ce se ridica in cadrul cercetarii si care sunt formulate astfel incat sa restranga sfera raspunsurilor posibile date de invinuit/inculpat.

Intrebarile de detaliu sau de control - sunt folosite in scopul obtinerii unor amanunte referitoare la imprejurarile in care s-a savarsit fapta sau pentru verificarea explicatiilor invinuitului/inculpatului.

Intrebarile de detaliu sunt de mai multe feluri: de control, ajutatoare sau de precizie.

O varianta a intrebarilor sugestive o reprezinta intrebarile alternative, adica cele care se pun atunci cand se urmareste verificarea sinceritatii invinuitului/inculpatului.

Intrebarile de detaliu pe langa rolul de a preciza si lamuri faptele, servesc la angajarea procesului asociativ al memoriei, pentru ca, prin sublinierea unor aspecte invinuitul/inculpatul sa-si aminteasca cat mai bine faptele care servesc la acuzarea sau la apararea sa.

Selectarea intrebarilor care vor fi adresate depinde de pozitia invinuitului/inculpatului fata de invinuirea care i se aduce.

Cand invinuitul/inculpatul nu recunoaste invinuirea sau o recunoaste dupa care retracteaza cele declarate, pe langa intrebarile problema se vor folosi intrebarile detaliu si unele procedee tactice de ascultare care si-au demonstrat eficacitatea de-a lungul timpului.