Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


IZVOARELE DE DREPT

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



IZVOARELE DE DREPT

1. Notiune

Izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului sau a normelor de drept.




Potrivit unei alte opinii, izvorul (sursa) de drept este forma prin care dreptul, in general, sau normele juridice, in special, isi exprima continutul sau sunt cunoscute.

Intr-o alta opinie, izvorul de drept (considerat si sursa ideologica), constituie modalitatea prin care normele juridice devin reguli de conduita si se impun ca modele in relatii interumane (prof. univ. Nicolae Popa – presedintele I.C.C.J.).

2. Clasificari

dupa forma de exprimare, putem distinge intre:

a) izvoare nescrise (de pilda: obiceiul sau cutuma);

b) izvoare scrise (de exemplu: actul normativ, respectiv legea).

dupa caracterul lor, izvoarele de drept pot fi:

a) oficiale (de exemplu: legea si jurisprudenta);

b) neoficiale (de exemplu: obiceiul si doctrina).

dupa efectele pe care le produc, izvoarele de drept mai pot fi:

a)    izvoare creatoare (sunt cele ce creeaza norme juridice noi, de pilda: legea sau obiceiul);

b)    izvoare interpretative (cele care nu creeaza norme juridice noi, ci doar le interpreteaza pe cele existente; asa sunt: jurisprudenta si doctrina).

3. Principalele izvoare formale ale dreptului

Daca in dreptul feudal, principala forma de exprimare a normelor juridice era obiceiul, odata cu revolutiile burgheze raportul s-a schimbat in favoarea actului normativ.

Izvoarele formale ale dreptului impuse de evolutia de pana acum a dreptului (si analizate in literatura de specialitate) sunt: obiceiul juridic, practica judiciara (jurisprudenta), doctrina, contractul normativ si actul normativ.

A. Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, obiceiul precede dreptului. El apare in treapta primitiva de dezvoltare a societatii din necesitatea conservarii valorilor comunitatii.

Obiceiul este rodul unei experiente de viata a unei anumite comunitati, al repetarii unei practici. Se ajunge astfel ca oamenii sa aplice in activitatea cotidiana, de multe ori inconstient, anumite reguli infatisate sub forma unor uzuri, obisnuinte, datini, obiceiuri.

Pentru a fi recunoscut ca izvor de drept, in prezent, obiceiul trebuie sa intruneasca anumite conditii:

a) fie statul, prin organele sale legislative, recunoaste un obicei si-l incorporeaza intr-o norma juridica, oficiala;

b) fie partile interesate invoca obiceiul – ca norma de conduita careia ele au inteles sa i se supuna – in fata unei instante de judecata, iar aceasta il valideaza (recunoaste) ca regula juridica, in raporturile dintre acele parti.

In prezent, in dreptul pozitiv roman, rolul obiceiului, ca izvor de drept, este unul decorativ. Altfel spus, obiceiul constituie izvor de drept numai in materia dreptului privat (in dreptul civil si comercial), si doar in masura in care legislatia in vigoare face trimitere expresa la el.

De exemplu:

- art. 607 Cod civil, referindu-se la distanta la care trebuie plantati arborii de hotarul dintre proprietati, stipuleaza: „nu e iertat a sadi arbori care cresc inalti decat in departarea hotarata de regulamentele particulare sau obiceiurile constante si recunoscute”



- art. 600 Cod civil, referindu-se la inaltimea gardului despartitor, stipuleaza: „fiecare poate, in orase si suburbii, a indatora pe vecinul sau a contribui la cladirea si repararea ingradirii ce desparte casele, curtile si gradinile lor; inaltimea ingradirii se va hotara dupa regulamentele particulare sau dupa obiceiul obstesc”.

- art. 970 alin. 2 Cod civil, referindu-se la forta obligatorie a contractelor intre parti, stipuleaza: „conventia obliga nu doar la ceea ce prevede expres, ci si la toate urmarile ce obiceiul sau legea da obligatiei dupa natura sa.”

- in Codul comercial: sunt admise uzantele comerciale.

In dreptul penal, obiceiul ca izvor de drept este exclus. Aici doar legea scrisa constituie izvor de drept.

B. Doctrina

Doctrina cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care oamenii de specialitate le dau fenomenelor juridice, in general si normelor juridice, in special. Ea este stiinta dreptului, numita uneori si „literatura de specialitate”.

Desi are un rol semnificativ in pregatirea practicienilor dreptului, doctrina nu constituie, in dreptul romanesc actual, izvor de drept. Cu alte cuvinte, nici o parte nu poate invoca intr-o cauza aflata in fata unei instante de judecata opinia exprimata intr-o lucrare de specialitate in legatura cu o anumita chestiune juridica, incidenta in speta respectiva.

C. Practica judiciara (precedentul judiciar)

Practica judiciara, denumita si jurisprudenta, este alcatuita din totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de catre toate instantele dintr-un anumit stat, indiferent de gradul de jurisdictie. Potrivit scopului lor, instantele de judecata solutioneaza anumite cauze ce sunt aduse (deduse) in fata lor si pronunta hotarari (sentinte, decizii sau incheieri), pe baza legii

Cauzele judecate de instante (judecatorii, tribunale, curti de apel sau Inalta Curte de Casatie si Justitie) sunt de drept privat sau public. Dupa ce a fost sesizat (prin actiune / cerere de chemare in judecata sau rechizitoriu), completul de judecata (ce poate fi format din unul sau mai multi judecatori) trebuie sa judece cauza si sa pronunte o hotarare. El face acest lucru interpretand si aplicand una sau mai multe norme juridice.

Se observa deci ca rolul jurisprudentei este acela de a interpreta si aplica legea la cazurile concrete.

In dreptul romanesc in vigoare, de principiu, jurisprudenta nu poate fi izvor de drept. Cu alte cuvinte, un judecator nu este legat, nu este tinut de hotararea sau hotararile date anterior in cazuri similare, de un alt judecator si nici chiar de propriile sale hotarari anterioare. Altfel spus, judecatorii nu sunt obligati sa tina seama de hotararile date anterior in spete similare si sa pronunte aceeasi solutie. De altfel, in dreptul roman este interzis puterii judecatoresti (respectiv instantelor de judecata) sa se substituie puterii legislative si sa „creeze legea”. In acest sens sunt dispozitiile art.4 Cod civil care interzic judecatorului ca in hotararile ce le da sa reglementeze de principiu o anumita chestiune, depasind atributiile sale.

Aceasta regula este valabila in sistemul dreptului romano-germanic din care face parte si dreptul roman

Cu titlu de exceptie, in dreptul roman exista doua situatii cand precedentul judiciar capata statutul de izvor de drept, fiind obligatoriu pentru instantele de judecata.

a) deciziile date de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie (I.C.C.J.) in materia „recursului in interesul legii” (cale extraordinara de atac prin care se urmareste asigurarea interpretarii si aplicarii unitare a legilor pe intreg teritoriul tarii) sunt obligatorii pentru toate instantele si se publica in Monitorul Oficial.

Recursul in interesul legii este promovat de catre procurorul general al Parchetului de pe langa I.C.C.J. in scopul sus aratat, atunci cand anumite chestiuni de drept au primit solutionari diferite din partea instantelor de judecata (acest lucru fiind posibil, de cele mai multe ori, datorita ambiguitatilor anumitor texte de lege ori modificarilor legislative repetate si necorelate intre ele ori cu alte texte). Recursul in interesul legii se judeca in Sectiunile Unite ale I.C.C.J.

b) deciziile Curtii Constitutionale prin care se constata neconstitutionalitatea: unui text de lege, a unei legi in ansamblul ei, a unei ordonante ori a regulamentelor Parlamentului.

Curtea Constitutionala este o autoritate autonoma, ce nu face parte din puterea judecatoreasca, legislativa sau executiva si nu se subordoneaza unei alte autoritati. Curtea Constitutionala se poate pronunta asupra exceptiei de neconstitutionalitate, invocate intr-o anumita cauza, de catre una din parti cu privire la un anume text de lege. Curtea se pronunta insa doar in drept, nesolutionand in fond litigiul (dupa solutionarea exceptiei, procesul continua in fata instantelor obisnuite, initial investite). Deciziile Curtii Constitutionale au efecte „erga omnes” (fata de toti) si nu doar pentru partile litigante. Atributiile C.C. se limiteaza doar la a verifica conformitatea cu Constitutia Romaniei a unei anumite dispozitii dintr-o lege sau ordonanta ori a intregului act normativ respectiv.

D. Contractul normativ

Contractul este un act juridic individual, in sensul ca el stabileste drepturi si obligatii pentru subiecte determinate (de exemplu: pentru vanzator si cumparator, pentru donator si donatar etc.). In aceasta acceptiune, contractul nu poate fi izvor de drept.



Exista insa un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile unor subiecte determinate, ci au in vedere reglementari cu caracter generic. De aceea, ele poarta si denumirea de contracte normative, si, in aceasta calitate, ele sunt izvoare ale dreptului pozitiv.

Cele mai edificatoare exemple sunt din perioada feudala, cand prin intermediul unor asemenea contracte se reglementau raporturile dintre starile sociale ori dintre acestea si monarh. De pilda: celebra MAGNA CHARTA LIBERTATUM (1215) incheiata sub forma unei conventii (contract) intre baronii, cavalerii si orasenii rasculati, pe de o parte, si regele Ioan fara de Tara, pe de alta parte.

In anumite state, in dreptul constitutional, contractul normativ reglementeaza organizarea si functionarea structurii federative a statelor (contract sau tratat prin care statele stabilesc in ce conditii compun federatia de state)-doar in statele federale(ca SUA, de pilda)

In dreptul muncii, contractul normativ este izvor de drept, sub forma contractelor colective de munca, in care se prevad conditiile generale ale organizarii muncii intr-o ramura determinata.

In dreptul international public, contractul normativ imbraca forma tratatelor, conventiilor, acordurilor si reprezinta izvorul principal de drept.

In dreptul intern roman, contractul normativ nu constituie izvor de drept. Tratatele internationale sunt ratificate prin legi, acestea din urma constituind izvorul de drept. De asemenea, contractele colective de munca sunt aprobate prin acte normative (si publicate in Monitorul Oficial), ultimele constituind izvor de drept.

E. Actul normativ juridic (sau Legea)

Actul normativ sau legea in sens larg este cel mai important si raspandit izvor de drept. In dreptul roman, actul normativ este principalul izvor de drept.

Legea, ca izvor de drept, apare la romani.

In perioada medievala dreptul s-a exprimat, in general, prin obicei si jurisprudenta.

Abia odata cu revolutiile burgheze legea a trecut pe primul plan, in sistemul izvoarelor de drept. In Franta apar, in jurul anului 1800, primele Coduri.

Totalitatea actelor normative alcatuiesc dreptul scris. Legea, ca izvor de drept, are doua sensuri: a) restrans – actul normativ pe care-l adopta, dupa o procedura specifica, parlamentul; b) larg – orice act normativ cu putere obligatorie (in acest sens sunt legi si decretele, ordonantele,ordinele ministrilor etc.).

Sistemul actelor normative este compus din: a) legi; b) decrete; c) hotarari de guvern; d) ordonante ale guvernului; e) regulamente si ordine ale ministerelor; f) decizii si hotarari ale organelor administrative locale. Cel mai important act normativ este insa CONSTITUTIA, care fixeaza regulile esentiale de organizare si functionare a ordinii intr-un stat, ca si drepturile si libertatile fundamentale.

Legile sunt adoptate de Parlament si pot fi: 1) constitutionale (Constitutia si legile de revizuire a acesteia); b) organice (cele adoptate in domeniile cele mai importante); c) ordinare (restul).

Decretele sunt actele normative emise de Presedintele Romaniei (art. 99 al. 1 din Constitutie: de numire a magistratilor, de gratiere individuala, de pilda).

Hotararile de guvern(HG) sunt actele normative emise pentru organizarea executarii legilor, pentru punerea acestora in aplicare.

Ordonantele(OG) sunt acte normative emise de Guvern, in temeiul unei legi speciale de abilitare data de parlament, in limitele si conditiile prevazute de acesta (de regula in timpul vacantelor legislative).Ordonantele nu se pot emite in domeniile care fac obiectul legilor organice, cum ar fi:in materie electorala,in cea a infractiunilor si pedepselor,regimul general al proprietatii si al mostenirii(domenii prevazute expres de art.73 alin.3 din Constitutia revizuita)

Ordonantele de urgenta(OUG) sunt acte normative adoptate de guvern numai in situatii extraordinare a caror reglementare nu poate fi amanata, guvernul avand obligatia de a motiva urgenta in cuprinsul acestora. O.U.G. poate cuprinde unele norme de natura legilor organice. Indiferent de felul lor,ordonantele se aproba sau se resping de parlament ,ulterior,printr-o lege.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 941
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site