Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


Metodele de cercetare ale stiintei juridice

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



Metodele de cercetare ale stiintei juridice

Dreptul ca stiinta, este prin natura lui social. Romanii spuneau ca ubi societas ibi ius[1]. Prin urmare, determinarea identitatii dreptului si a modului sau de actiune se vor raporta totdeauna la celelalte sfere sociale si la sistemul social in ansamblu. Totodata, dreptul trebuie inteles de catre destinatarii sai. Intelegerea dreptului va duce la o eficienta a statului din punct de vedere al impunerii normelor juridice in societate.




Iata cum se manifesta o norma juridica in stat din punct de vedere cognitiv, afectiv si volitional:

Analiza normei juridice din punct de vedere:

Efectul

Cognitiv

Afectiv

Volitional

Intelegere

Atractie (placere)

Conformare

Eficienta mare

Indoiala

Neutralitate

Acceptare

Eficienta redusa

Neintelegere

Respingere

Neconformare

Ineficienta

Orice norma juridica ce nu va fi inteleasa de catre cetateni va fi repudiata de catre acestia. Pentru intelegere corecta a unei norme este nevoie si de o interpretare corecta a ei, atat de catre cei ce elaboreaza norma, cat si de catre destinatarii ei.

Fenomenele sociale aparute spontan sau generate de alti factori necesita studierea lor de catre diferite stiinte aparute sau existente la un moment in societatea noastra. Adoptand principiul din domeniul stiintelor fizice ca nimic nu se pierde, totul se transforma, dreptului, la randul sau, ii revine sar­cina elucidarii evolutiei relatiilor si a realitatii sociale. Pentru aceasta, dreptul utilizeaza un sir de metode specifice lui ca stiinta juridica. Dar pentru definirea completa este nevoie nu numai de metodele traditionale adoptate, ci si de cele intrebuintate de alte discipline de granita ce au, intr-o oarecare masura, trasaturi comune (istoria, politologia, psihologia, medicina, cibernetica etc.).

Daca stiintele naturii au ca obiect de reglementare natura cu legile ei de existenta si de manifestare, stiinta dreptului are ca obiect de reglementare normele juridice care orienteaza si definesc relatii sociale.

Metodologia juridica poate sa apara ca o stiinta despre stiinta dreptului care dezvaluie aspecte din cele mai importante si pasionante cum ar fi: modul cum lucreaza omul de stiinta, dar si artizanul dreptului, regulile stiintei dreptului, caracterul sau.

Intr-o exprimare plastica, Mircea Manolescu conside­ra ca metodologia juridica ar fi „sistemul care organizeaza legaturile dintre apele adanci – uneori linistite, alteori tumultuoase – din diferite regnuri juridice”. Spre deosebire de alte conceptii care considera ca metodologia juridica este, de fapt, filozofia dreptului in domeniul metodei, Mircea Manolescu sustine existenta unei metodologii juridice auto­nome, in sensul independentei de orice conceptie filozofica („fara a se subordona unei anumite icoane de lume si viata”)[2].



Ca si in orice domeniu, cercetarea stiintifica juridica se bazeaza pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode si procedee cu ajutorul carora are loc studierea dreptului in toata complexitatea sa. Metodele de cercetare in domeniul stiintelor sociale s-au dezvoltat si perfectionat si ele in contextul general al impulsului dat cunoasterii stiin­tifice de noua revolutie stiintifica contemporana, evidentiat mai ales prin folosirea noilor cuceriri ale informaticii si tehnicii de calcul.

Daca natura opereaza spontan, gandirea, in mod special, cea stiintifica, actioneaza pe baza metodica. Metoda apare asadar ca un mijloc eficace al gandirii. Modul in care cugetarea omeneasca se desfasoara, reproduce pe cel al realitatii. Din momentul in care s-a stabilit ca drumul catre adevar este mai pretios decat insasi stapanirea lui, problema cailor pe care cugetarea le urmeaza si a mijloacelor pe care le foloseste a devenit aproape chinuitoare.

Problema metodelor de cercetare in domeniul stiinte­lor sociale este deosebit de complexa in conditiile dezvoltarii contemporane, a intrepatrunderii diferitelor stiinte, inclusiv a aparitiei asa-numitor discipline de granita sau de intersec­tie. De aceea, pe langa metodele specifice fiecarei ramuri de stiinte sociale sau ale naturii, astazi se recurge la generali­zarea si extinderea unor metode, altadata proprii altor stiinte. In aceasta ordine de idei, mentionam extinderea cercetarilor interdisciplinare cu folosirea evident si a unor metode complexe. Stiintele juridice nu au fost nici ele scutite de aceasta orientare, desi, din pacate, in acest domeniu s-a facut destul de putin pentru cercetarea teoretica a noilor metodologii si, ca o consecinta fireasca a acestei stari de lucruri, nici utilizarea practica a noilor metode nu a inre­gistrat progresele necesare.

In conditiile revolutiei stiintifice actuale si tehnolo­gice au loc profunde transformari – de structura, de viziune – ce determina ca cercetarea stiintifica sa treaca printr-o mutatie fecunda. Aceasta mutatie aduce in prim plan un spatiu privilegiat – acela al intalnirii stiintelor, al dezvoltarii unor cercetari la confluenta si la limita stiintelor.

In plan metodologic, asistam la importante „impru­mu­turi”, la o adevarata contaminare metodologica. Fenome­nul este resimtit si in domeniul cercetarii dreptului, in care se imbina metodele traditionale cu cele moderne. Vorbind de metodele de cercetare ale dreptului avem in vedere de fapt metodele de cercetare ale stiintei juridice, in general, si abordarea lor teoretica, sarcina ce revine teoriei dreptului. Stiinta dreptului isi afirma statutul epistemologic printr-o preocupare constanta si veche pentru perfectionarea mijloa­ce­lor gandirii obiectului sau. In ultimul timp, aceasta preocu­pare este concentrata in cadrul teoriei si sociologiei juridice.

Metodele si tehnicile de interpretare a dreptului nu pot fi insa decat cele compatibile cu textul de lege deoarece aceste metode si tehnici nu sunt decat rezultatul activitatii de jurisdictie depuse de-a lungul timpului[3]. Prin intermediul metodelor si tehnicilor de interpretare se concretizeaza nu doar calea de realizare a dreptului, ci chiar substanta sa.

In contextul unei mobilitati sociale sporite, utilizarea metodelor si a tehnicilor de interpretare juridica asigura corelatia dreptului cu noul stadiu al evolutiei societatii si cu evolutia sistemului juridic in ansamblu.

A. Metoda logica

Cunoasterea pe cale deductiva pleaca si in drept de la premisa ca nu se poate dovedi deductiv nimic decat pornind de la principii anterioare. Conceptele matematice – scrie Wundt – rezulta din raportul abstract al formelor intuitiei si se reduc intotdeauna la elementele de cea mai simpla forma intuitiva. Jurisprudenta scoate conceptele ei din relatiile cele mai complicate ale comertului uman si ale comporta­men­tului arbitrar. Astfel, matematica este dupa natura proble­mei cea mai simpla din toate stiintele, iar jurisprudenta, cea mai complicata[4].

In literatura de specialitate din tara noastra, s-a discutat indelung in legatura cu existenta logicii juridice ca o logica rationala. Punctele de vedere asupra pozitiei logicii in sistemul stiintelor juridice difera de la autor la autor. In timp ce profesorul Gheorghe Enescu considera ca exista o logica judiciara in cadrul logicilor normative, profesorul Petru Botezatu recunoaste aportul dreptului la construirea teoriei argumentarii. In general, se are in vedere utilizarea regulilor in activitatea practica de realizare a dreptului (logica juridica) si mai putin ca un domeniu distinct de aplicare a logicii in procesul specific de cunoastere juridica, ca o dialectica a gandirii juridice, a logicii actului de creatie in drept.

Deductia in drept este in intregime dominata de silogismele de subsumare. Nu intamplator, Athanase Joja considera ca „tehnica juridica si retorica sunt o alta obarsie a logicii”.

Indiferent insa de pozitiile exprimate, principiile logi­cii formale nu se transpun mutatis mutandis in domeniul juridic. Ele capata o expresie specifica in drept[5]. Exprimand o asemenea calitate, G. Kalimowski, defineste astfel logica juridica: „Studiul gandirii juridice discursive in toata intinderea acestuia adica in toate operatiile ei intelectuale pe care le efectueaza in elaborarea, interpretarea si aplicarea dreptului .

Inca la inceputul secolului se considera ca pentru a interpreta dreptul sau pentru a construi un sistem de cunostinte bazat pe categorii si conceptii functionale, trebuie sa se aplice metoda clasica a jurisconsultilor. Aceasta metoda se compune din inductie si deductie si se constituie in mod esential din cercetari ce trebuie efectuate asupra constitu­tiilor, a acordurilor, a legilor, precum si a deciziilor juridice si a practicii. Ulterior, utilizarea instrumentelor logice a privit nu numai analiza constructiei tehnice a dreptului – cea care pune in lumina virtutile teoretice ale unui sistem de drept – dar si finalitatile pe care le urmareste dreptul si valorile pe care le ocroteste sistemul juridic in ansamblu. Aceasta extindere a intrebuin­tarii metodei a legat-o mai strans de celelalte metode, a implicat-o in „defrisarea” unor zone de cunoastere, ignorate pana atunci. Referindu-ne la principalele metode ale cercetarii juridice, mentionam in primul rand metoda logica.

Termenul de ,,logica’’ are multiple sensuri conturate de-a lungul istoriei, sensuri care sugereaza la fel de multe piste metodologice. Intr-o acceptiune generala, logica semnifica stiinta gandirii corecte. In stiinta dreptului insa, logica, analizata ca logica juridica, vizeaza analiza procesului complex al gandirii juridice

In cercetarea dreptului, a fenomenului juridic atat de complex, teoria dreptului, se foloseste de categoriile si ratio­na­mentele logice. Facand abstractie de ceea ce nu este esen­tial, intamplator in existenta dreptului, teoria cauta sa dezvaluie, folosindu-se de metoda logica, ceea ce este esen­tial, caracteristic dreptului. De importanta apli­ca­rii logicii in cercetarea fenomenului juridic vorbeste insusi faptul ca s-a conturat ca o disciplina aparte logica juridica.

Dreptul nu este o stiinta exclusiv deductiva. Atat in constructiile sale teoretice, cat si in practica juridica, nece­sitatea argumentarii se prezinta ca o cerinta sine qua non. Cunoasterea pe cale deductiva pleaca si in drept de la premisa ca nu se poate dovedi deductiv nimic decat pornind de la principii anterioare.

Metoda logica este de larga utilitate in orice act de gandire stiintifica. In drept, ea este o totalitate de procedee si operatiuni metodologice specifice, prin care se creeaza posi­bilitatea surprinderii structurii si dinamicii raporturilor necesare intre diferite componente ale sistemului juridic al unei societati.

Ca stiinta eminamente sistematica, dreptul se apropie considerabil de matematica, astfel ca putem defini dreptul ca o „matematica a stiintelor sociale”. O asemenea apropiere este posibila datorita caracterului pregnant logic al dreptului.

Obiectul lor fiind deosebit, matematica si dreptul au puncte comune sub aspectul formei, rezultand din necesi­tatea stringenta a formei si formarii ipotezelor. O norma procedurala de drept obliga pe acela care face o afirmatie in fata instantei s-o dovedeasca, stabilind si reguli ce alcatuiesc tehnica dovedirii. Daca stiinta inseamna folosirea sistema­tica a puterii intelectuale umane pentru producerea cunoas­terii, stiinta dreptului isi propune sa expuna tematic si sa analizeze logic dreptul.

Juristului ii este necesar si util intregul aparat al logicii. Aceasta se explica prin simplitatea rezolvarii proble­melor de gandire sau a celor de practica. Adesea, se crede ca este suficient sa stapanesti formele si perceptele gandirii logice pentru ca succesul sa fie asigurat.

B. Metoda istorica

Potrivit metodei istorice, stiintele juridice cerceteaza dreptul in perspectiva si evolutia sa istorica, de-a lungul diferitelor oranduiri sociale. Ele analizeaza esenta, forma si functiile dreptului raportate la etapa istorica pe care o strabate o societate, stiut fiind ca institutiile juridice poarta pecetea transformarilor istorice ale poporului si ale tarii respective.

Istoria semnifica cunoasterea trecutului umanitatii si mersul actual al vietii omenesti. Fiindca dreptul este social si el se dezvolta si capata noi valente odata cu societate, este absolut necesar ca intregul sistem juridic sa fie analizat si aplicat si din perspectiva istorica. Metoda istorica se impleteste asadar strans cu istoria dezvol­tarii sociale. Pentru juristi, este extrem de importanta deslusirea sensului evenimentelor trecute. In fiecare lege sunt sintetizate necesitati reale ale vietii, se exprima o anu­mita stare a moravurilor. Pentru acest motiv, cunoasterea reglementarilor si formelor de drept, constituie un important document si pentru istorie.

Legea celor 12 Table care a rezistat, cu mici modi­ficari, timp de peste zece secole, opera legislativa a lui Iustinian (Codul, Digestele, Institutele, Novelele), Codul lui Hamurabi si Legile lui Manu stau dovada evolutiei istorice.

In istoria poporului roman, formele dreptului vechi dovedesc spiritul umanist al ideii de dreptate si adevar care a caracterizat poporul roman – urmas al celor mai drepti si mai viteji dintre traci, cum ii caracterizeaza Herodot pe geto-daci. Legea tarii sau obiceiului pamantului erau socotite ca un drept vechi, o datina din batrani, prove­nind din timpuri stravechi, de la formarea tarii sau mai incolo. Evolutia istorica a poporului roman a facut ca dreptul feudal scris (Cartea romaneasca de invatatura sau Pravila lui Vasile Lupu cum mai este ea denumita, Indreptarea legii sau Pravila lui Matei Basarab, etc.), sa cuprinda noi reglementari, care arata schim­barile petrecute in viata economica, politica, culturala a poporului.

In general, dreptul urmeaza firul evolutiei sociale, in el reflectandu-se nivelul dezvoltarii culturale a unei socie­ta­ti. Valoarea creatiei juridice a diferitor popoare, din diferite epoci istorice, se integreaza in mod nemijlocit in cultura poporului si a epocii respective.

In vederea cunoasterii sistemelor de drept, extrem de utile ii sunt juristului concluziile istoricului, asa cum si istoricii trebuie sa se aplece asupra documentului juridic. Orice istorie trebuie sa-si propuna ca scop aflarea si dove­direa adevarului in faptele omenesti. Ideea dreptului stra­bate de la un capat la altul istoria.



Sistemul juridic al unui stat nu poate fi bine inteles fara intelegerea si explicarea etapelor istorice prin care a trecut. Apeland la istorie, dreptul isi afla conditiile ce-i pot descifra reglementarile. Astfel, plecand de la datele pe care le ofera istoria, in cercetarea marilor institutii juridice, stiinta dreptului constatand vechimea lor, le urmareste evolutia, configuratia si functiile. Teoria dreptului opereaza cu categoria de tip al dreptului, cu cea de bazin de civilizatie juridica, plecand de la datele de cunoastere oferite de stiinta istoriei.

Originea si aparitia statului nu pot fi studiate fara sa se porneasca de la punctele de vedere afirmate in istorie. Uneori, pe baza unor date istorice se realizeaza reconsti­tuirea fizionomiei unor institutii ale dreptului, actiune ce permite o analiza retrospectiva cu largi implicatii in intele­gerea pozitiei respectivelor institutii in dreptul actual.

Chiar si astazi, analizand normele de drept, ne raportam totdeauna la etapa istorica in care acestea au fost elaborate, la conjunctura in care au fost adoptate sau la sensul general al normelor acceptat de catre societate. Spre exemplu, atunci cand normele juridice vorbesc de ,,bune moravuri’’ sau ,,ordine publica’’, legiuitorul nu defineste aceste concepte, ele putand fi aplicate si interpretate in raport de diversitatea conditiilor pe care le infatiseaza evolutia vietii sau complexitatea valorilor consacrate in norma de drept. De asemenea, adagiul roman optima est legum interpres consuetudo[7] confirma in mod incontestabil rolul experientei istorice a fiecarui popor in aplicarea dreptului.

C. Metoda comparativa

Comparatia reprezinta acea operatiune ce urmareste constatarea unor elemente identice sau diferite la doua fenomene sau institutii juridice. Metoda comparativa ,,procedeaza la comparatii intre diverse institutii juridice, ramuri de drept, tipuri de drept, apartinand unor tari diferite, permitand sa se evalueze ceea ce este esential sau specific in drept, ceea ce poate fi transferat cu titlu de experienta pozitiva, dar evidentiind si rolul conditiilor si particularitatilor nationale in materie juridica’’[8]. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trasaturilor ramurilor, institu­tiilor si normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasa in procesul metodologic de studiere a fenomenului juridic.

Aceasta actiune a determinat chiar in unele sisteme de invatamant juridic recunoasterea existentei unei ramuri stiintifice distincte – stiinta dreptului comparat. Extinderea metodei dreptului comparat este impusa astazi in mod esential de sporirea fara precedent a legaturilor statelor, de cresterea volumului contractelor economice si sociale, urma­re a ampli­ficarii interdependentelor in planul dez­voltarii eco­nomice si culturale a tarilor lumii. Aceasta realitate incon­testabila a zilelor noastre aduce in prim plan nece­sitatea cunoasterii diverselor sisteme nationale de drept.

In forma sa embrionara, conceptia asupra necesitatii dreptului comparat apare la inceputul secolului al XX-lea, cand se avanseaza si primele teze ale unei forme metodo­logice universale de studiere a dreptului.

In continuare, literatura juridica s-a imbogatit sensibil cu lucrari[9] ce au pus bazele nu doar unei metode a dreptului comparat, ci chiar a stiintei autonome a dreptului comparat. Stiinta dreptului comparat a fixat deja anumite reguli, care prezinta utilizarea metodei comparative in drept. Observarea riguroasa a acestor reguli asigura succesul metodei, conferindu-i caracterul stiintific indispensabil.

Prima regula a metodei impune a compara numai ceea ce este comparabil. In cadrul acestei reguli va trebui sa se constate, mai intai, daca sistemele comparate apartin aceluiasi timp istoric de evolutie a dreptului sau apartin unor perioade istorice diferite. Apoi, daca sistemele de drept din care fac parte institutiile comparate sunt – ideo­lo­­gic vorbind – antagoniste, este evident ca procedeul compa­ra­tiei nu poate fi relevat decat sub aspectul stabilirii dife­ren­telor. Spre exemplu, daca am dori sa comparam regle­men­tare­a institutiei proprietatii in familia dreptului romano-germanic (din care face parte sistemul nostru de drept) si familia dreptului musulman, vom utiliza analiza de contrast (comparatie contrastanta). Institutiile fiind evident deose­bite, nu va fi realizata o juxtapunere a acestora, iar rezul­tatele vor fi prea putin accentuate.

Spre exemplu, in dreptul musulman exista teoria teocra­tica, potrivit careia intregul pamant apartine lui Alah si trimisului sau Mahomed. Proprietarul suprem al paman­tului islamic este Califul – reprezentant si continuator al profetului.

Proprietatea este permanenta, neexistand institutia prescriptiei. Modurile de dobandire a proprietatii sunt, de asemenea, deosebite de cele din dreptul romano-germanic[10].

Diferentele sensibile exista si in legatura cu regle­men­tarea juridica a altor institutii. Astfel, in dreptul musulman este interzisa camataria (imprumutul cu dobanda). De asemenea, dreptul musulman reglementeaza intr-un mod aparte institutia casatoriei. Daca doctrina considera casatoria de origine divina, dreptul musulman o trece in randul tranzactiilor civile (un contract facut in vede­rea „dreptului de a te bucura de o femeie”, drept recunoscut, evident, numai barbatului).

Conditiile de validitate ale contractului sunt: a) con­simtamantul parintilor; b) prezenta a doi martori; c) consti­tuirea unei dote (zestre); d) absenta oricarui impediment (dificultati).

Datele pe care le furnizeaza un studiu de drept com­parat sunt de natura a aduce informatii pretioase in legatura cu reglementarile din sisteme de drept diferite, chiar daca nu vor putea fi sesizate similitudini sau juxtapuneri de regle­mentari intre institutia din sistemul nostru legal si cele din alt sistem juridic.

A doua regula a metodei se refera la compa­ra­rea unor situatii sau institutii intr-un anumit context. De aceea, este necesar ca intreaga comparatie a institutiilor supuse acestui proces sa se faca in contextul social, politic, cultural din care au rezul­tat respectivele institutii. Astfel, este necesar ca in procesul de comparare sa se plece de la cunoasterea principiilor de drept si a regulilor aplicabile sistemelor de drept comparate.

A treia regula a metodei priveste analiza izvoa­relor dreptului, care ofera imaginea pozitiei diferite a formelor de exprimare a dreptului (legi, cutume, precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul. Cel care doreste sa determine comparatia, cu privire la norma aplicabila in mod real, va trebui sa tina seama de ierarhia izvoarelor drep­tului, de raporturile reale de forta juridica dintre ele si de modul in care se completeaza reciproc.

Ultima regula a metodei se refera la faptul ca, in aprecierea termenului de comparat, trebuie sa se tina seama nu numai de sensul initial al normei, ci si de evolutia acesteia in timp, in procesul aplicarii ei. In acest proces, si mai ales cand textul supravietuieste unor perioade social-istorice diferite, forma initiala a regulii de conduita poate evolua intr-atat, incat sensul normei apare complet diferit. Cel care compara va trebui in acest caz sa apeleze la literatura de specialitate, sa cerceteze starea moravurilor si influenta traditiilor.

Functiile dreptului comparat nu pot fi disociate de functiile generale ale teoriei dreptului (cognitiva, critica, practic-aplicativa). Comparatia ajuta esential la construirea tipologiilor juridice si clasificarilor. In procesul de legiferare, metoda comparativa furnizeaza informatii pretioase legiuito­rului in legatura cu reglementarile cuprinse in alte sisteme de drept sau in documente juridice internationale. Din studiul comparat al diferitelor institutii juridice nationale se desprind factorii ce determina atat trasaturile lor comune, cat si cele specifice.

Combatand, in principiu, preluarea mecanica a unor institutii si reglementari juridice dintr-o tara in alta, ca si considerarea unora drept modele de urmat in alte tari, meto­da comparata arata calea realista de folosire a experientei legislative si juridice, imbogatirea reciproca a sistemelor juridice din diferite tari, stiut fiind ca orice reglementare juridica trebuie sa izvorasca si sa raspunda in primul rand nevoilor nationale, specificului si particularitatilor tarii respective, iar pentru gasirea solutiilor optime va studia, evident, si experienta altor sisteme de drept.

Importanta deosebita a metodei comparate este data si de crearea unei ramuri distincte in sistemul stiintelor juri­dice (stiinta dreptului comparat), de crearea in numeroase tari a unor catedre si institutii de drept comparat, inclusiv a unor institutii internationale cum este Academia Interna­tionala de Drept Comparat cu sediul la Paris.

D. Metoda sociologica

Instituirea metodei sociologice a dreptului este legata de nevoia cunoasterii stiintifice a vietii. Juristii au privit totdeauna instrumentul lor de lucru – legea – ca pe o realitate cu o incontestabila incarca­tura social-umana („ubi societas ibi jus” – spuneau romanii). Preocupari in directia stabilirii legaturii dreptului cu mediul inconjurator intalnim din cele mai vechi timpuri. Platon, Aristotel, Cicero, Hobbes sau Grotius au fost preocupati de a stabili o posibila corespondenta a legilor in lumea inconju­ratoare. Montesquieu concepea chiar „spiritul legilor” in rela­tiile dintre oameni si dintre acestia si mediul inconju­rator, definind legile ca raporturi necesare decurgand din natura lucrurilor.

Metoda sociologica reprezinta o directie de cercetare cu reale foloase pentru cunoasterea realitatii juridice[11]. Exis­tenta dreptului este intim legata de viata sociala. S-ar putea spune ca aceasta legatura se cristalizeaza in raporturi mai directe decat cele ale moralei. Spre exemplu, toate fenome­nele juridice sunt fenomene sociale, dar nu si toate feno­menele sociale sunt fenomene juridice. Daca moralitatea nu poate fi detasata de cadrul social, fiind insa exercitata la fel de bine atat individual, cat si colectiv, dreptul, dimpotriva, oricare ar fi formele si genurile sale, este totdeauna fondat pe recunoasterea colectiva fara de care nu s-ar putea stabili acea corespondenta intre obligatiile unora si pretentiile altora. Cu alte cuvinte, dreptul este social prin vocatie si prin continut.

Sociologia, ca atare, isi leaga inceputurile de mijlocul secolului al XIX-lea. Ca stiinta a formelor de coexistenta sociala, sociologia a debutat prin a afisa serioase rezerve fata de stiinta dreptului. Intalnirea dintre sociologie si drept s-a petrecut in conditiile in care, la o suta de ani de la aparitia, la 1804, a Codului civil francez, s-a constatat o anumita ramanere in urma a legilor fata de evolutia societatii, o anumita „intarziere culturala” a dreptului. Aceasta nu mai putea da intotdeauna solutii operative aspectelor noi pe care viata le ridica. Dreptul se afla „in intarziere fata de fapte”, el incepea sa-si dezvaluie limitele. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre o metoda sociologica in studiul dreptului de la inceputul secolului al XX-lea.



Cel care a pus bazele cercetarii sociologice a dreptului este juristul german Eugen Erlich prin lucrarea sa „Bazele sociologiei dreptului”, aparuta in 1913. Erlich, adept al „libe­rului drept” fundamenteaza necesitatea unei cercetari mai cuprinzatoare a realitatii juridice, care nu se poate reduce la stadiul normelor si institutiilor juridice, fiind necesare cer­cetari in plan vertical, in adancime pentru a se pune in evidenta „dreptul viu”.

Ulterior, cercetarea sociologica juridica a luat amplo­are, aceasta dand o perspectiva noua studiului realitatii juridice, ca realitate sociala, verificand modul in care societatea influenteaza dreptul si aceasta suporta, la randu-i, influenta din partea dreptului[12]. Sociologia juridica a dreptului pune in lumina faptul ca intre fenomenele sociale exista unele care au un caracter juridic deosebit – legile, activitatea jurisdic­tionala, activitatea administrativa –, denumite uneori si fenomene juridice primare, intrucat trasatura lor evident juridica le face sa se identifice cu dreptul. In acelasi timp insa, exista si fenomene juridice secundare, in care elemen­tul juridic este mai putin evident, ca in cazul responsa­bilitatii sociale sau a statutului si rolului individului in societate.

Profesorul francez Maurice Hauriou remarca faptul ca „putina sociologie te indeparteaza de drept, iar multa socio­logie te readuce la el”. In replica, sociologul francez – jurist la origine – George Gurvitch completa (peste timp) „putin drept te indeparteaza de sociologie, iar mai mult drept te readuce la ea”.

Metoda sociologica poate fi utilizata de legiuitor pentru a-si procura informatii in legatura cu masura in care legea este respectata si in ce proportie legea isi gaseste suport din partea cetatenilor. Spre exemplu, este bine cunoscut faptul ca in legislatia penala romana a fost abro­gata dispozitia referitoare la incriminarea adulterului[13]. In astfel de cazuri, metoda sociologica te ajuta sa observi fie ca fapta respectiva incriminata nu mai este savarsita, si atunci nu mai este necesara reglementarea ei, fie este des intalnita, ca un mod de viata obisnuit, si atunci iarasi se pune proble­ma mentinerii incriminarii penale a ei sau nu.

Extinderea cercetarii sociologice cu metodele proprii, inclusiv sondajul de opinie sau ancheta sociologica, nu au lasat pe dinafara nici aspectele juridice ale vietii sociale. Dimpotriva, ca urmare a extinderii lor, s-a conturat sociolo­gia juridica ca disciplina de sine statatoare, nascuta din nevoie si ca rezultat al analizei factorilor sociali de condi­tionare si interconditionare ai dreptului. In efortul de creare si conturare cat mai precisa a acestei discipline a fost creata o asociatie internationala de sociologie juridica, iar la unele facultati de drept se predau chiar cursuri la aceasta materie.

Sociologia aduce o viziune noua asupra dreptului – definindu-l ca un fapt social si incearca sa resistematizeze sursele evolutiei si influentei dreptului asupra societatii, oferind stiintelor juridice o metoda rationala de studiere a fenomenului social. Sociologii au recunoscut in preocuparile stravechi ale dreptului elemente importante de sociologie juridica. Ei au constatat, astfel, ca dintre toate fenomenele sociale (spirituale, morale, religioase etc.) fenomenul juridic se impune cu precadere ca fiind cel mai caracteristic din punct de vedere social. Facand eforturi pentru a iesi din tipa­rele pozitivismului, stiinta dreptului acorda la randu-i, o tot mai mare atentie cercetarii legaturii dreptului cu mediul exterior.

Prin metode care-i raman specifice (observatia, son­dajul de opinie, ancheta sociologica, chestionarul, interviul), sociologia juridica imbratiseaza urmatoarele domenii: a) dome­niul crearii dreptului; b) domeniul cunoasterii legilor de catre cetateni si organele de stat; c) domeniul pozitiei subiectilor raporturilor sociale fata de reglementarile juridice in vigoare; d) domeniul cercetarii cauzelor concrete ale incal­carii dreptului; e) domeniul limitelor reglementarii juridice, al raportului dintre sfera reglementarilor juridice si extraju­ridice, a formelor juridice si metajuridice de influentare a conduitei cetatenesti.



Acolo unde exista societate, exista si drept.

N. Popa, op. cit., p. 22-23.

A se vedea M. C. Eremia, Interpretarea juridica, Ed. All, Bucuresti, 1998, p. 33.

W. Wundt, Logik, vol. III, p. 616, citat de A. Joja, Studii de logica, Ed. Academiei, Bucuresti, 1960, p. 154.

N. Popa, op. cit., p. 25.

G. Kalimowski, De la specificité de la logique, citat de
Gh. Mihai, Elemente constructive de argumentare juridica,
Ed. Acade­mia, Bucuresti, 1982, p. 24.

Practica este cel mai bun interpret al legilor.

I. Craiovan, Tratat elementar de teoria generala a dreptului, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001, p. 165.

A se vedea, in acest sens, G.M. Losano, Marile sisteme juridice. Introducere in dreptul european si extraeuropean, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005; R. David, Major Legal Systems in the World Today, Ed. Sweet & Maxwell, London, 1986; V.D. Zlatescu, Mari sisteme de drept in lumea contemporana, Ed. De-Car-Complex, Bucu­resti, 1992.

N. Popa, op. cit., p. 29 si urm.

N. Popa, op. cit., p. 34 si urm.

A se vedea pentru detalii E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1974.

Articolul 304 din Codul penal roman prevedea ca „Fapta persoanei casatorite de a avea relatii sexuale afara de casatorie se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 6 luni sau cu amenda …”.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1904
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site