Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AdministratieDrept


NOTIUNI INTRODUCTIVE - Caracterizare generala a dreptului roman

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic




NOTIUNI INTRODUCTIVE





I. Caracterizare generala a dreptului roman

Definitia dreptului roman

Dreptul, in sensul general si totodata tehnic al cuvantului, constituie ansamblul normelor de conduita obligatorie, deci instituite ori sanctionate de catre stat, care reglementeaza raporturile dintre membrii unei colectivitati. Aplicand aceasta definitie dreptului roman se poate spune ca el cuprinde totalitatea normelor de conduita instituite si sanctionate de statul roman, ce constituie un sistem extrem de vast si complex, format din numeroase ramuri si institutii juridice aflate intr-un proces continuu de transformare si interconditionare (E. Molcut, D. Oan- cea, Drept roman, 1995, Bucuresti, p. 5).

Obiectul dreptului roman

Cursul de fata are ca obiect prezentarea aparitiei si evolutiei institutiilor dreptului privat roman, si nu a intregii materii a dreptului roman.

Dreptul roman, ca ansamblu de norme de conduita instituite ori sanctionate de statul roman, era impartit in conformitate cu conceptia romana in drept public si drept privat. Astfel, jurisconsultul Ulpian arata criteriul de distinctie intre dreptul public si dreptul privat:

„dreptul public este acela care priveste organizarea statului roman, iar dreptul privat, interesul particularilor”.

Insemnatatea dreptului roman

Dreptul roman prezinta o deosebita insemnatate, deoarece el constituie fundamentul pe care s-a cladit sistemul juridic. Cu toate ca dreptul roman nu mai este in vigoare, notiunile si principiile sale, care s-au perpetuat de peste doua mii de ani pana astazi, sunt perfect aplicabile. Deci, el nu a ramas un simplu document arheologic, asa cum este cazul altor legislatii din Antichitate, ci a trait o viata proprie, a depasit sub aspectul formei sale limitele societatii care l-a generat si a exercitat o influenta hotaratoare asupra dreptului de mai tarziu (E. Molcut, Drept privat roman, Universitatea Crestina D.Cantemir, Bucuresti, 1994).

Diviziunile dreptului roman

Dupa cum rezulta din textul lui Ulpian citat anterior, dreptul roman se divide in dreptul public si dreptul privat.

Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care reglementeaza organizarea statului, pe de o parte, iar pe de alta, reglementeaza relatiile dintre stat si persoanele particulare.

Dreptul privat este acel ansamblu de norme juridice care reglementeaza relatiile dintre persoanele particulare. La randul sau, dreptul privat se subdivide in trei parti: ius civile, ius gentium si ius naturae sau ius naturale.

II. Periodizarea istorica a statului si epocile dreptului roman

Perioada prestatala

Dupa traditie, si conform cercetarilor istorice, Roma ar fi fost fondata la anul 754 ori 753 i.e.n., de catre cei doi frati legendari Romulus si Remus.

Organizarea privata a Romei ca cetate s-a realizat prin fuziunea a trei triburi, fiecare avand un senat de o suta de membri, o armata pedestra de o mie de oameni si o cavalerie de o suta de oameni. Astfel, conducerea sociala era exercitata de catre patricieni, iar hotararile erau adoptate de catre adunarea poporului, impartita in ginti, curii si triburi. Organele prestatale ce realizau aceasta conducere erau: comitia curiata, ca adunare a poporului roman la care plebeii nu aveau acces pentru ca nu erau organizati in ginti; alt organ de conducere era regele – rex, ales de comitia curiata cu atribute militare, religioase si judecatoresti limitate; in sfarsit, senatul era format, in urma fuziunii senatelor celor trei triburi, din 300 de membri si confirma alegerea regelui si hotararile adunarii curiate.

Intemeierea statului roman

Pe la sfarsitul secolului VI i.e.n., in urma reformei complexe a lui Servius Tullius, a fost intemeiat statul roman ca forma de organizare politica. El a impartit teritoriul Romei, cu exceptia Capitolului si Aventinului, in patru tribus sau regiuni numite: Suburama, Esquiliana, Collina si Palatina.



Statul roman a cunoscut mai multe perioade de dezvoltare din punctul de vedere al formelor sale de organizare. Mai intai, acesta a evoluat in perioada regalitatii, cuprinsa de la mijlocul secolului VI i.e.n. pana in anul 509 i.e.n., o data cu alungarea ultimului rege si trecerea la republica.

Perioada republicii a durat de la 509 i.e.n. pana in anul 27 i.e.n., cand imparatul Augustus a fondat monarhia.

Perioada monarhiei sau a imperiului a evoluat in doua etape, respectiv Principatul intre anii 27 i.e.n. si 284 e.n., prima, si domi- natul, a doua, intre anii 284 e.n. si 565 e.n.

In continuare vom aborda periodizarea istorica a statului roman in ordinea prezentata.

Perioada regalitatii

In ceea ce priveste organizarea statului, o data cu intemeierea sa, au fost preluate organele de conducere a societatii romane din perioada prestatala, respectiv rex-regele, senatul si comitia centuriata creata prin reforma lui Servius Tullius.

4. Perioada republicii

Republica romana cunoaste in aceasta perioada o dezvoltare rapida din punct de vedere social si economic. Roma isi extinde cuceririle printr-o politica de permanenta expansiune, devenind dupa razboaiele punice singura stapana a bazinului mediteranean. Astfel de cuceriri au fost posibile datorita unei armate puternice pe care romanii au creat-o special in acest scop. Drept urmare a razboaielor de cucerire, la Roma se concentreaza un numar tot mai mare de sclavi, pe a caror munca incepe sa se bazeze intreaga productie de bunuri a societatii.

In acest context, viata sociala se caracterizeaza prin confruntarea intre patricieni si plebei, conflict intretinut de conditiile discriminatorii impuse celor din urma din punct de vedere atat politic, cat si economic.

Chiar daca plebeii au reusit sa obtina cateva cuceriri in lupta lor, ca, de exemplu, accesul la comitia centuriata, in celelalte domenii, respectiv cele administrativ, religios si jurisdictional continuau sa fie exclusi. De asemenea, ager publicus era exploatat in exclusivitate tot de catre patricieni. Aceste cauze au determinat ca dupa o lupta de secole plebeii sa obtina anumite reforme, ca, de pilda, cea a fratilor Gracchi sau Legea celor XII Table.

Catre sfarsitul republicii, cand dezvoltarea economica marcheaza un avant nemaiintalnit pana atunci, societatea romana trece prin mutatii profunde care determina restructurarea categoriilor sociale, iar distinctia binecunoscuta intre patricieni si plebei incepe sa se estompeze. Astfel, apar noi categorii derivate din patricieni ori plebei, respectiv cavalerii si nobilii.

Cavalerii erau cei imbogatiti in urma comertului cu sclavi, a celui maritim, prin arendarea impozitelor si a lui ager publicus, prin arendarea minelor statului si aprovizionarile militare. Ei aveau anu- mite semne distinctive, respectiv dreptul de a purta un inel de aur si de a avea locuri rezervate la teatru (C.St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucuresti, 1958, p. 19).

Nobilii erau cei care detinusera o magistratura curula ori descendentii lor. Nobilimea era formata si din familii de plebei care au ajuns nobili prin faptul indeplinirii unei magistraturi curule. Alte categorii sociale in aceasta perioada erau formate din proletari si sclavi. Termenul de proletar apare de timpuriu in limba latina. Legea celor XII Table il cunostea, iar conform traditiei, regele Servius Tullius ii exclusese pe proletari de la serviciul public si militar. Proletar era omul sarac care nu avea decat copii – proles. La sfarsitul republicii, drept consecinta a legii granelor, promisa de Caius Gracchus, lege prin care statul era obligat sa procure in conditii ieftine grau pentru saraci, proprietarii devin cetateni saraci care nu aveau nici un mijloc de subzistenta decat ajutorul acordat de catre stat.

Sclavii constituiau categoria de oameni care nu se bucurau de libertate, nefiind persoane. Sclavia, din forma sa patriarhala, spre sfarsitul republicii, devine clasica, constituind de fapt baza economica a sistemului sclavagist.

In perioada republicii, organele de exercitare a puterii politice au fost in parte preluate din perioada anterioara, dar acum dispare regele si apar magistratii, care se adauga adunarilor poporului si senatului. Adunarile poporului adoptau hotarari legislative, electorale sau judiciare. Ele se concretizau in patru categorii de adunari, respectiv: comitia curiata, comitia centuriata, concilium plebis si comitia tributa (E. Molcut, op.cit., p. 30).

Comitia curiata isi pierde din prerogativele avute in perioadele anterioare si rolul sau devine tot mai limitat in conducerea politica a societatii romane. Ea isi exercita atributii in materia dreptului privat legate de anumite institutii juridice, ca testamentul sau adrogatiunea. Comitia centuriata cunoaste in aceasta perioada o transformare structurala determinata de cenzura lui Appius Claudius, pe de o parte, si de o reforma din anul 220 i.e.n., pe de alta.

Cenzorul Appius Claudius, la 312 i.e.n., a admis ca si cei care aveau avere mobiliara, adica metal constand in arama, aur, argint, sa poata face parte dintr-una din cele cinci categorii ale adunarii centu- riate si nu numai cei care detineau avere imobiliara.

Prin reforma din anul 220 i.e.n., numarul centuriilor s-a marit, marindu-se astfel si numarul celor care participau la vot. De aceea se considera aceasta reforma ca o victorie obtinuta de micii proprietari de pamant.

Concilium plebis era vechea adunare a plebei care la inceput adopta hotarari obligatorii numai pentru plebei. In urma legii Horten- sia din sec. III i.e.n., hotararile acestor adunari devin obligatorii pentru toti cetatenii, deci si pentru patricieni, si astfel ele se transforma in comitia tributa.

Comitia tributa a aparut o data cu transformarea vechii adunari a plebei intr-o adunare in care hotararile au devenit obligatorii si pentru patricienii repartizati dupa cartierul in care locuiau si care astfel dobandisera dreptul de vot in adunarea plebei. Aceasta era consecinta impartirii cetatenilor, deci si a plebei, la Roma, in patru triburi sau cartiere urbane si in 17 cartiere rurale cuprinzand pe cei ce locuiau in imprejurimile Romei.



Senatul, in aceasta perioada, a dobandit un rol important in conducerea politica a societatii romane si chiar daca nu avea dreptul sa elaboreze legi, el trebuia sa le confirme pe cele votate de adunarile poporului. In acest fel, el supraveghea respectarea vechilor traditii si moravuri ale poporului roman.

La inceput, consulii erau cei care ii numeau pe senatori dintre patricieni. Mai tarziu, senatorii au incetat de a fi in mod exclusiv patricieni, dobandind aceasta demnitate toti aceia care au detinut anterior o magistratura curula, printre care puteau fi si plebei, de cand dobandisera dreptul la magistratura. In cele din urma, cenzorii erau cei care au primit dreptul sa numeasca senatori.

Magistratii erau inalti functionari de stat care detineau atributii importante din punct de vedere administrativ si jurisdictional. In mainile lor erau concentrata si puterea militara. Erau alesi pe o perioada limitata, de regula, un an. Puterea lor se exercita prin doua importante atribute, denumite potestas si imperium.

Magistratii superiori, consulii detineau puterea civila suprema, dar si conducerea armatei. Urmau conform ierarhiei pretorii, ce aveau ca atributie principala administrarea justitiei, cu preponderenta cea civila. De fapt, acestia nu judecau, ci doar organizau instanta. In anul

242 i.e.n. apare preotul peregrin, care are ca atributie organizarea proceselor dintre cetateni si peregrini.

Alta categorie de magistrati era cenzorul. El avea sarcina de a se ocupa de cens – recensamant, adica sa evalueze periodic din cinci in cinci ani averea cetatenilor si sa inscrie toate perioadele pe listele censului.

Edilii curuli erau magistratii care supravegheau organizarea si functionarea pietelor, se ocupau de aprovizionarea orasului si aveau atributii jurisdictionale in ceea ce priveste vanzarea vitelor si sclavilor, care se faceau in pietele publice.

Questorii erau functionarii care administrau tezaurul public, arhivele statului si se ocupau cu vanzarea prazii de razboi.

Tribunii plebei au jucat un rol de o mare insemnatate in viata statului roman, caci, pentru apararea intereselor plebeilor, aveau dreptul de a se opune actelor magistratilor prin veto. Nu se puteau insa impotrivi astfel actelor cenzorilor si dictatorilor, cat si hotararilor senatului.

In cazuri deosebite, de exceptie, cum erau razboaiele, rascoalele etc., conducerea statului era incredintata unui dictator, caruia nimeni nu i se putea opune, dar care avea o imputernicire exceptionala pe un termen limitat, respectiv pe sase luni.

5. Perioada monarhiei

Perioada monarhiei sau a imperiului se imparte in doua etape succesive, respectiv principatul si dominatul sau monarhia absoluta.

Principatul

Aceasta perioada a debutat cu tentativa lui Caesar de a instaura o monarhie fatisa, tentativa ce nu a avut reusita. In aceasta perioada, structura societatii romane s-a mentinut in mare parte, dar s-a polarizat prin cresterea diferentelor dintre bogati – honestiores si saraci – humiliores.

In perioada principatului, organele politice de conducere in statul roman sunt imparatul, senatul si magistraturile.

Dominatul

Ultima etapa a monarhiei, dominatul sau monarhia absoluta, a reprezentat o forma fatisa de absolutism.

Forma de stat instaurata era o monarhie absoluta de drept divin in care imparatul nu mai era considerat principes, primul intre cetateni, ci mai presus de oameni – dominus et deus, avand puteri supranaturale.

6. Epocile dreptului roman

Periodizarea istorica a statului roman trebuie coroborata cu o periodizare a dreptului roman data fiind stransa legatura dintre organizarea politica a societatii sub forma statului si ansamblul normelor de conduita care se aplicau in relatiile dintre oameni sub forma dreptului. Numai astfel se pot intelege conditiile in care au aparut si s-au dezvoltat institutiile juridice, modul in care acestea au evoluat de-a lungul a 1300 de ani. De aceea in mod conventional, dar tinand seama si de realitatea istorica concreta, marea majoritate a romanistilor au periodizat dreptul roman in trei epoci, care urmeaza o succesiune logica si totodata cronologica, respectiv epoca veche, epoca clasica si epoca postclasica.

Prima perioada a dreptului roman, respectiv epoca veche incepe din momentul intemeierii statului si dureaza de-a lungul perioadei regalitatii pana spre sfarsitul republicii, respectiv jumatatea secolului VI i.e.n. pana in anul 27 i.e.n.

A doua perioada a dreptului roman, respectiv epoca clasica dureaza de-a lungul perioadei principatului de la 27 i.e.n. pana la 284, an in care incepe domnia imparatului Diocletian.

A treia perioada a dreptului roman, respectiv epoca postclasica a durat de-a lungul perioadei dominatului de la anul 284 e.n. pana la 565.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 738
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site