Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


Tehnici de redactare a discursului media - Evenimentul si faptul de presa

Cominicare

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Contactarea si invitarea
Comunicarea organizationala - Tipurile comunicarii organizationale
COMUNICAREA CA PROCES DE INFLUENTA - Conceptul de influenta sociala
CALCULATORUL - MEDIU SI CANAL DE COMUNICARE
TIPOLOGIA ARGUMENTELOR
FACTORI VERBALI SI NON-VERBALI AI SUCCESULUI IN COMUNICARE
Analizati un fapt social, politic sau cultural din perspectiva teoriilor comunicarii
Aspecte psihologice care influenteaza comunicarea
Televizorul - tentatia vremurilor noastre
FIGURILE RETORICE

Tehnici de redactare a discursului media

a) Evenimentul si faptul de presa




Pana acum, am avansat ideea ca limbajul de presa apartine literaturii, dar fara a-si pierde cu adevarat identitatea, aducand ca argumente cateva trasaturi specifice, asupra carora nu mai insistam : pragmatismul, absenta unui continuum spatial si a intentiei estetice, grad redus de complexitate etc. Trebuie sa mergem mai departe si sa luam in discutie de o trasatura fundamentala a discursului jurnalistic – anume, actualitatea, termen altcumva instabil, greu definibil si greu de masurat.

Avem, deci, destule motive sa refuzam o definitie de tipul : „Actualitatea inseamna difuzarea prompta a informatiilor si reprezinta una din calitatile informarii. Publicarea cu intarziere, in masura in care nu raspunde la intrebarea : De ce acum ? este unul din semnele manipularii” (C.F. Popescu, 2002, p. 19). Cine si ce anume confera unui fapt valoare de actualitate ? De ce decalajul temporal constituie neaparat un semn al manipularii ? Actualitatea este un atribut al prezentului ? Descoperirea unei gropi comune dupa consumarea conflictului sangeros din Kosovo (sa zicem) tine de prezent sau de trecut ?

Pentru a simplifica lucrurile, trebuie sa luam in discutie elementele constitutive ale actualitatii si nu conceptul in sine. E vorba de eveniment si de pandantul sau, faptul de presa. Nici un ziarist nu poate ignora aceasta problema. Adeseori, in cadrul sedintelor de redactie, jurnalistul propune subiectul unui viitor articol, motivand ca a dat peste un „fapt de presa” – adica, are un subiect tare, un subiect extrem de interesant, inedit si demn de atentia cititorului. Termenul „fapt de presa” a intrat de mult in jargonul meseriei, dar, invocarea lui nu este tocmai corecta. Daca eveniment inseamna orice fenomen major care se produce in lume, „faptul de presa” ar fi configurarea concret particulara a evenimentului. Prin urmare, este redundant sa spui ca : „Evenimentul este faptul socialmente semnificativ” (C.F. Popescu, 2002, p. 128).

Ĩn presa, evenimentul se confunda cu faptul, care, la randul sau, se asimileaza cu stirea, in masura in care anunta o intamplare punctuala, cum ar fi un accident aviatic, un atentat terorist etc. Altcumva, evenimentele complexe (conflicte militare, catastrofe, epidemii) se materializeaza intr-un ansamblu de stiri, relatari, reportaje.

Patrick Charaudeau (1997) distinge trei tipuri de eveniment : raportat, provocat si comentat, pe baza carora concepe o schema canonica (discutabila, ce-i drept) a genurilor jurnalistice. Interesant si riguros exact ni se pare efortul teoreticianului francez de a demonstra ca evenimentul nu este transmis niciodata in starea sa bruta, ca el este ca atare (un eveniment) in masura in care este integrat intr-un sistem de gandire, capabil sa-l faca inteligibil. Prin urmare, nu evenimentul conteaza, cat semnificatia lui.

Raportandu-se la limbaj, evenimentul manifesta autonomie si externalitate. „Ĩn lume, exista sau apar diverse lucruri, care se configureaza in stari de fapt, dar care nu capata o existenta semnificativa, decat in continuitatea : perceptie-observatie-sistematizare-structura a unui subiect langajier” (P. Charaudeau, 2002, p. 102).

Eveniment este ceea ce vrea ziaristul sa fie. El transforma evenimentul brut intr-un fapt de presa. Cititorul doar il valideaza , in masura propriei sale competente, prejudecati sau dorinte (de pilda, un eveniment politic).

Exista o mare diferenta intre informatie si eveniment. O disputa internetnica poate sa ramana subiectul unei stiri obisnuite. Evenimentul apare in momentul in care ziaristul observa (sau impune chiar el) un grad sporit de generalizare, o grila anume de lectura : „genocid”, „purificare etnica”, „crime impotriva umanitatii” etc. Totul depinde hotarator de interese, de sistemul propriu de gandire sau de credinta religioasa. Din ce perspectiva privesti moartea unor palestinieni din Fasia Gaza ? Palestinienii vor vorbi despre „epurare etnica”, in timp ce evreii vor sustine ca a avut loc doar un simplu „raid de pedepsire” indreptat impotriva teroristilor. Uciderea unor civili poate fi deopotriva : „crima abominabila” sau „pierderi colaterale”, „incident regretabil”.

S-ar zice ca orice eveniment major (cataclisme, conflicte militare, o grava criza politica) se impune cititorilor de la sine. Ĩn realitate, lucrurile nu stau tocmai asa. Trecerea de la intamplarea reala la stire si, de aici, la eveniment este filtrata de o multitudine de constrangeri, toate formulate in numele interesului cititorilor : legea proximitatii, curiozitatea, beneficiul uman sau material, amuzamentul sau uimirea. Prin urmare, ce anume da valoare de eveniment unei intamplari : numarul persoanelor implicate ?, dimensiunea pierderilor materiale ?, gravitatea consecintelor ?, activarea unor spaime latente : moarte, saracie, nesiguranta ? Greu de dat un raspuns. Sa comparam doua exemple. Unul ar fi telefonul dat de primul ministru Tariceanu procurorului general Ilie Botos, care, peste noapte, a devenit un eveniment mediatic, subiect de stire si felurite comentarii, dezbateri, mese rotunde, privind independenta justitiei sau ipocrizia guvernantilor. Ĩn fata acestei dezvaluiri, putem sa ne revoltam sincer ori sa banuim ca cineva (un grup de interese) doreste sa-l compromita pe seful guvernului, ca la mijloc sunt niste interese, altcumva imposibil de individualizat si de atribuit cu precizie. Ce facem insa cu un alt eveniment, intens mediatizat la vremea sa : crima de la manastirea Tanacu, unde un preot a incercat sa exorcizeze o tanara presupus posedata de diavol ?

Se stie ca cititorul adora conflictul si moartea, ii place sa fie uimit si putin speriat. Chiar si asa, trebuie sa ne intrebam de ce cazul Tanacu a inflamat saptamani la rand presa romana, in timp ce un alt caz, cu mult mai ingrozitor (un barbat gasit eviscerat in apartamentul sau din cartierul bucurestean Drumul Taberei) a trecut aproape neobservat ? De ce presa straina s-a grabit sa preia stirea, ba chiar prestigiosul ziar Le Monde a luat decizia sa trimita in Romania pe cel mai mare ziarist al sau, pentru a realiza un reportaj despre exorcizarile din manastirile noastre ortodoxe ? Ce lege a proximitatii (legea mort-kilometri) mai functioneaza in acest caz ? Ce interes uman poate starni moartea unui om in decor monastic ? Cu doar cateva zile inaintea crimei de la Tanacu, un preot batran a fost asasinat la manastirea Petru Voda de catre un bolnav psihic. De ce aceeasi moarte, produsa in acelasi decor, a fost reflectata de presa in mod diferit : eveniment intr-un caz, simpla stire in alt caz.

Pentru a deveni eveniment, un fapt de viata nu trebuie sa fie neaparat important, cu certe implicatii practice sau emotionale in viata oamenilor. Statutul de eveniment al unei intamplari este dat in multe cazuri de o vointa redactionala, care, numai prin simpla punere in pagina, marcheaza importanta deosebita a informatiei. Pe drept cuvant, sociologul francez Pierre Sorlin (2002, p. 111) remarca : „Importanta evenimentelor rezida in transformarea lor in ritualuri si in valoarea istorica pe care le-o atribuie media. Mass media se remarca prin capacitatea sa de a emite definitii, identificand evenimentele si trasaturile lor specifice (…) Rareori, revistele sau programele de televiziune se concentreaza asupra unui singur subiect. Ele combina evenimentele de interes minor cu adevarate drame. Diversitatea reduce dezinteresul oamenilor”. Un fapt de presa si cu atat mai putin un eveniment nu sta neaparat in actualitatea informatiei sau in gradul de implicare emotionala a cititorului, ci in abilitatea ziaristului de a-l prezenta ca atare, ca pe o bomba de presa.

Procedeele jurnalistice prin care se creeaza un eveniment sunt numeroase : punere in pagina, elemente de titrare, stil si unghi de abordare. La toate acestea, ar trebui sa mai adaugam un procedeu, din pacate prea putin studiat : transmisia directa. Cum spune si U. Eco (2005, p. 188) : „Transmisia directa nu este niciodata o reflectare aidoma a evenimentului care se desfasoara, ci intotdeauna este o interpretare a lui”. Argumentele semioticianului italian tin de regia transmisiei, de prezenta mai multor camere de luat vederi si, mai ales, de alegerea imaginilor, de selectia cadrelor, de dinamismul contrapunctic intre comentariu si cadru. „Alegerea devine in felul acesta o compozitie, o naratiune, o unificare discursiva a unor imagini izolate analitic, in contextul unei serii mai vaste de evenimente simultane care se intersecteaza”.

Nu este locul sa dezvoltam aici diversele teorii pragmatice, retorice sau discursive create pe seama evenimentului. Ne rezumam doar la o singura si de esenta observatie – anume ca, printre multe altele, diferenta intre stire si eveniment este data de potentialitatea narativa a informatiei. Povestea continuta de un fapt de viata sa fie deschisa, sa creeze tensiunea unei continuari ulterioare si nu sa se inchida in sine insasi, asa cum se intampla cu faptul divers. „Transmisia directa este determinata, in dezvoltarea ei, de asteptarile si cererile specifice ale publicului sau. Chiar in momentul in care ii cere o stire in legatura cu ceea ce se intampla, publicul gandeste ceea ce se intampla in termenii romanului bine construit si recunoaste ca viata este reala numai daca ii apare sustrasa cauzalitatii, reunificata si selectata ca intriga”. (U. Eco, 2005, p. 202)

b) Tratarea informatiei si gradul de implicare a cititorului

Teoria presei cere ca, in stire, ziaristul sa nu fie implicat in nici un fel. Sa evite, deci, opinia, comentariul, sanctiunea ironica. Ĩn realitate, lucrurile nu stau asa. Mai mult chiar, ziaristul va incerca in spatele acestei dorite obiectivitati sa implice cat mai mult cititorul : politic, cultural si, mai ales, emotional.

Desigur, gradul de implicare difera de la caz la caz. De pilda, intr-un fapt divers implicarea practica este nula (s-a nascut un copil cu doua capete), in schimb cea psihologica, emotionala, este mare. A. Moles (1967) propune o scara a impactului emotional creat de informatie :

Implica o reactie imediata si concreta (ex.: mobilizarea).

Cititorul este direct implicat (scumpirea produselor, inflatia galopanta).

Individul isi permite sa ignore informatia (nu il vizeaza direct).

Implicatii pe termen lung (schimbari climatice).

Implicatii legate de un eveniment care vizeaza individul.

Implicatii vagi pe care individul nu le poate defini precis.

Nici o implicare. Evenimentul se petrece pe o alta planeta. (apud A. Kientz, 1971. p. 91)

Fiecare ziar selecteaza informatiile in functie de gradul lor de actualitate. A fi prezent in mijlocul evenimentului, a relata de la fata locului, reprezinta idealul si exigenta oricarui jurnal. Ĩn atari conditii, cum se justifica pe prima pagina multimea stirilor legate de accidente rutiere, crime, sinucideri ? Ce se obtine prin emotivitatea starnita cititorului de aceste informatii ? Explicatia este simpla - iesita cumva din timp, fara o marca anume a prezentului, implicarea psihologica reuseste sa potenteze tocmai actualitatea, sa o umanizeze. Simpla consemnare neutra a unor evenimente politice, economice, sociale etc. nu este suficienta. Pentru a starni interesul si curiozitatea (ce noutati ai ?), stirile alese trebuie sa creeze o cat mai mica distanta psihologica a individului fata de eveniment, sa-l implice emotional.

c) Legea proximitatii

Intrat intr-o redactie, orice tanar priveste curios in jur si asteapta nerabdator sa i se dea subiecte, sa plece in documentare. E putin buimacit si speriat. Ar vrea sa aiba initiative, dar simte ca nu stie o multime de lucruri.Cum isi alege un subiect ? Cum face diferenta intre o stire buna si una proasta ? Ce anume da valoare de stire unei informatii ? Raspunsul e simplu, daca ne gandim la exigentele si asteptarile cititorului.

Orice om vrea sa fie informat, sa traiasca iluzia actualitatii, sa fie prezent, sa evite inconfortabilul sentiment al excluderii sociale. Nimeni nu poate trai in afara timpului sau. A fi informat, a fi la curent nu mai este de mult manifestarea unei simple curiozitati. Cititorul are nevoie informatie pentru a se regasi pe sine insusi, definidu-se in raport cu altii, cu faptele altora. Paradoxal cumva, in informatie nu cauta neaparat noutatea, ci gradul de implicare umana, sociala, politica, emotionala. Fiecare om se intereseaza in primul rand de ceea ce ii este mai apropiat, mai familiar. Este ceea ce in jurnalism se numeste „legea proximitatii”, sintetizata astfel de M. Voirol (1992, p. 24) :

a) Proximitatea temporala. Orice eveniment prezent castiga in interes si intensitate daca este legat de viitorul imediat (o primejdie posibila) sau de trecutul apropiat (nu este prima data cand se intampla). Chiar daca un articol despre inundatiile din tara va face un istoric al acestei catastrofe naturale, cititorul va fi interesat sa compare dimensiunile si nivelul pagubelor actuale cu ceea ce a fost in trecutul apropiat (1970, de pilda) si mai putin cu trecutul indepartat : 1942, 1889, 1630 etc. Acest istoric mai detaliat poate figura intr-o caseta separata, dar in nici un caz nu va deveni principalul mesaj al articolului.

b) Proximitatea spatiala. O masina se izbeste intr-un stalp, fara pierderi omenesti. Cu siguranta acest accident va deveni subiectul de discutie al celor care locuiesc pe strada cu pricina. Ĩn alt cartier sau in alt oras, accidentul nu va starni nici un interes. Un accident cu cinci morti, petrecut la Ploiesti, va fi subiect de prima pagina in presa locala, subiect de stire dezvoltata in ziarele brasovene, o simpla nota la Sibiu, in timp ce presa din Ucraina va aborda cu siguranta alte subiecte. Cu putin cinism, ziaristii numesc acest fenomen de indepartare a interesului direct proportional cu distanta fata de locul producerii accidentului : principiul mort / kilometri. Aceasta proximitate, numita si geografica este criteriu fundamental de apreciere a importantei unei stiri.

c) Proximitatea sociala. Cinci morti inregistrati intr-un accident petrecut in Ungaria nu intereseaza presa din Romania decat daca, printre victime, se afla si romani. Ĩntr-un ziar romanesc, tot ce are legatura cu Romania starneste interesul. Este suficient ca printre victimele atentatului terorist de la Londra sa se numere o romanca, si brusc posturile de televiziune isi trimit corespondenti in Anglia pentru a investiga acest caz si a transmite de la fata locului. Proximitatea sociala este provocata de ceea ce oamenii pot avea in comun : nationalitatea, profesia, mandria locala etc.

d) Proximitatea afectiva sau interesul uman. Analizand comportamentul cititorului si efectele mass-media, sociologii au ajuns la concluzia ca interesul de lectura este determinat, mai ales, de o axa a instinctelor vitale : viata si moarte – sanatate, sexualitate, droguri, accidente, catastrofe, violenta, fericire, bogatie, evaziune, vis etc. Toate aceste teme le regasim cu prisosinta in presa de tip magazin, dar nici cotidienele nu raman mai prejos, cultivand – cateodata in exces – conflictul si faptul divers.

Manualele de jurnalism ofera drept pilda urmatorul dialog fictiv. Cineva citeste ziarul si spune : „Stii, mama, un vas a naufragiat” …”Unde ?” intreba mama speriata… „Ĩn Japonia”. Ascunzandu-si dezamagirea, mama insista : „Si au fost morti ?”…”Nu, mama. Din fericire, toti membrii echipajului au fost salvati”. Reactia mamei este lesne de imaginat. Cititorul vrea implicare emotionala si acest lucru explica de ce presa se ocupa de vesti rele, ocolind sistematic si cu mici exceptii pe cele bune. Un fapt geografic indepartat si lipsit de consecinte umane reprezinta contrariul unui fapt de presa.

Dincolo de aceste doua axe (spatiu / timp, viata / moarte), interesul de lectura mai poate fi decis de doua aspecte extrem de importante :

e) Notorietatea. Latinii spuneau ca tot ce este permis lui Zeus nu este permis unui bou. Ĩn presa, dictonul acesta suporta mici si catifelate retusuri. Se intampla cateodata ca subiectul unei stiri sa nu depinda neaparat de eveniment, ci de notorietatea persoanei implicate. Daca o persoana obisnuita isi rupe piciorul, avem de-a face cu un fapt ultra-banal. Daca presedintele Clinton pateste acest lucru, totul devine o afacere de stat, actiunile la bursa scad spectaculos, presa internationala se grabeste sa consemneze evenimentul. Ĩmi amintesc ca presedintele Iliescu a fost vazut iesind din cladirea spitalului Elias. A doua zi, mai toate ziarele se grabeau sa scrie ca presedintele are probleme de sanatate, ca e grav bolnav.

f) Insolitul (raritatea). Este binecunoscut exemplul oferit de profesorii de jurnalism : un caine care musca o femeie nu este un fapt de presa. Abia cand o femeie musca un caine putem vorbi despre un bun subiect de stire. Omul este fascinat de insolit. El vrea sa fie mereu luat prin surprindere si, daca se poate, sa zambeasca, auzind cate trasnai se petrec in lume. Desi functioneaza impecabil, legea proximitatii nu acopera toate situatiile generatoare de subiecte jurnalistice. „Ziarul poate sa faca o gramada de lucruri, cum ar fi sa spuna cititorilor ce crede despre ultimele filme, cum se cultiva cartofii, care sunt predictiile pentru zodia Taurului sau de ce este cazul sa-si dea demisia guvernul. Fara informatie proaspata nu am avea decat un comentariu asupra unor lucruri deja stiute. Interesat si chiar stimulativ, comentariul nu este o stire”. (Randall,1998, p. 37)

Din pacate legea proximitatii nu face distinctia intre stirea adevarata si cea inventata (construita pe logica lui s-ar putea, exista temerea ca etc.). Cum observa cu mult umor Bernard Shaw :”Ziarele sunt incapabile sa discerna intre un accident de bicicleta si colapsul civilizatiei”.

d) Ambalajul informatiei - stil si subiectivitate

Sa revenim la limbaj si la obstinatia presei de a reduce distanta psihologica prin intermediul adjectivelor ( extraordinar, inimaginabil, oribil etc), a metaforelor preluate din sport (a dat-o in bara, lovitura de pedeapsa, fluier final etc.), din terminologia militara (batalie, mobilizare generala, canonada etc). Cum remarca si A. Kientz, conflictul este pivotul oricarei informatii.

Plecand de la o premisa corecta, dar oricand amendabila (nu exista limbaj neutru), putem ajunge la o concluzie indoielnica si defel originala (jurnalismul este literatura derivata sau specializata). Doar abordarea pragmatica pune in evidenta cateva din trasaturile distinctive ale textului jurnalistic :

  • Criteriul de alegere a cuvintelor nu este nici lingvistic, nici semantic, ci comunicational : atragerea atentiei, intrebari la care altii trebuie sa raspunda etc.
  • Normele individuale ale textului se suprapun pe cele sociale – de unde si importanta publicului tinta, adaptarea la cerintele acestui public.
  • Folosirea verbelor cu valoare ilocutionara : verbe explozive, stabilizatoare, indicatoare de perspectiva.

*



Ĩntr-un eseu celebru, Roland Barthes (1972) vorbeste despre „gradul zero al scriiturii”. Miza si implicatiile teoretice ale acestui concept sunt uriase. Este limpede ca nimic nu poate fi definit in sine : poezia, nuvela, articolul de ziar. Avem nevoie de un element de raportare si de contrast. Ĩn cazul jurnalismului, acest element ar fi poezia. Din pacate, rezultatele unui asemenea demers analitic sunt cu totul descurajante. Dincolo de cateva diferente formale (prezenta sau absenta versificatiei, a ritmului metric, a blancurilor etc.) jurnalismul pare a se apropia pana la identificare de literatura, folosind - in maniera proprie – aceeasi comuna recuzita stilistica : metafore, metonimii, personificari, epitete ornante etc.

Daca acceptam teoria formalista conform careia expresivitatea literara este abatere de la norma limbii, vom observa ca aceasta norma este un construct imaginat, o deductie logica. Stabilind existenta unui „grad zero” al scriiturii, putem analiza orice tip de emisie textuala. Avem la ce ne raporta. Imaginand un punct de pornire si de referinta (gradul zero), distinctiile intre poezie si proza, intre scriitura si oralitate, intre jurnalistic si literar etc. capata sens si devin functionale.

Din pacate, asa cum o demonstreaza si Roland Barthes, gradul zero este o utopie. Ĩl presupunem fara a-l putea identifica clar si cu precizie. Din acest impas nu ne scoate nici varianta scriiturii albe – o scriitura eliberata de orice servitute fata de ordinea marcata de limbaj. „Scriitura zero (spune R. Barthes) este de fapt o scriitura la indicativ. Ar fi just sa se spuna ca este o forma jurnalistica, daca jurnalismul nu ar fi dezvoltat tocmai forme optative sau imperative – patetice, adica”.

Ne aflam pe un teren extrem de alunecos si generator de confuzii. Daca jurnalismul se opune poeziei, ar trebui sa stabilim macar ce este poezia. Ar fi prea simplu sa acceptam ideea ca poezia este un limbaj creat cu scopul de a obtine un efect estetic.

Nici abaterea de la normele de gramaticalitate a limbii (de la punctuatie la sintaxa, de la morfologie la coerenta semantica a enuntului) nu reprezinta un criteriu absolut de departajare a limbajului poetic de cel prozastic, asa cum demonstreaza urmatorul exemplu inventat – o stire dispusa intr-o ordine poetica a versurilor :

Ieri, pe soseaua nationala sapte,

Un automobil

Mergand cu o suta la ora s-a napustit

Ĩntr-un platan

Cei patru ocupanti ai sai au fost

Ucisi (G. Genette, 1978, p. 238)

Ĩntrebarea care se ridica in acest punct este daca aceeasi opozitie functioneaza doar in raport cu poezia. Altcumva, riscam sa ajungem la naiva concluzie ca jurnalismul este o alta ipostaza a prozei. Structuralistii au rezolvat aceasta dilema, tratand limbajul poetic in sens de literatura, nedespartita in genuri. „Ipoteza noastra este ca facem o comparatie intre doua texte scrise in aceeasi limba si formate din aceleasi lexeme si din aceleasi constructii sintactice. Singura deosebire dintre ele consta in aceea ca unul este parte a unei structuri artistice, iar celalalt nu” (I.M. Lotman, 1970, p. 83).

Diferenta intre jurnalism si literatura sta in intentionalitate si in scop (a informa, a comunica vs a emotiona, a crea efect estetic), dar si in structura, asa cum arata exemplul lui Lotman : „Tatal citeste ziarul”. Ĩn acest caz (neutru, constatativ), semnificatia semnelor apare treptat, intr-o succesiune temporala anume. Dimpotriva, ”constructia artistica se edifica sub forma unui continuum spatial si impune o permanenta revenire la un text care, aparent, si-a indeplinit rolul informational (…) Principiul recurentei constituie un principiu structural universal al operei poetice” (I.M. Lotman, 1970, p. 87). Cu alte cuvinte, neavand continuum spatial, discursul stirii se rezuma la el insusi. Sau cum spune R. Barthes (1972, p. 225) :”Poezie nu e decat ecuatia decorativa, aluziva si incarcata a unei proze virtuale, care zace potential in orice modalitate de exprimare (…) Cu timpul, poezia devine natura inchisa. Nu mai este atribut, ci substanta”.

Obiectivitatea jurnalistica este un mit, asa cum este si impartialitatea unui ziar. Adeseori, se confunda cu sobrietatea sau saracia stilistica. Este o mare naivitate. Obiectivitatea jurnalistica rezida in respectul fata de fapte si, mai ales, in ton. Nu intamplator, unii autori propun un termen mult mai potrivit realitatii jurnalistice : onestitatea. „Reporterii sunt martori directi ai unor situatii dramatice. Obiectivitatea lor este afectata de imposibilitatea de a-si pastra sangele rece. Aloyius MacGahan, trimis sa realizeze un reportaj in legatura cu atrocitatile comise de turci impotriva crestinilor din Bulgaria, scria in London Daily Neuws, in 26 iulie 1876 : <Am venit aici fara nici un fel de prejudecati. Mi-e teama ca nu mai sunt nici impartial si nici rezervat. Se petrec lucruri atat de ingrozitoare, incat calmul nu-si are loc aici >. Cinstea poate fi un mod hotarat de a evita o minciuna spusa constient” (P. Sorlin, 2002, p. 188)

Putem numi obiectivitatea in fel si chip : impartialitate, respect al adevarului, detasare etc. Ĩmportant este sa acceptam ca ea nu exista in mod absolut si sa intelegem ca prezenta subiectivitatii in textul jurnalistic nu reprezinta un defect (exceptie facand stirea). Dimpotriva, asumata corect, gradul de subiectivitate (prezenta eu-lui) face diferenta intre diferite genuri si, peste toate, marcheaza un stil personal.

*

Insistam asupra acestui aspect dintr-un motiv foarte simplu : aflat la inceput de drum, ziaristul manifesta o adanca suspiciune fata de tot ceea ce i se pare a fi literar : fraze ample, figuri de stil, expresivitate sporita etc. Din diferite motive – inclusiv o slaba instructie teoretica – el identifica excesiv jurnalismul cu simplitatea cvasi-scolareasca si obiectivitatea cu factualul cel mai banal. Este o gandire gresita care duce invariabil la autolimitare si stupide locuri comune, chiar si atunci ( sau, mai ales) cand apeleaza la figuri de stil : alegerile au intrat in linie dreapta, sarbatorile de iarna bat la usa, esec rasunator, masina a pornit in tromba, frigul da mari dureri de cap guvernului.

Ĩn functie de genul abordat, ziaristul are un grad mai mare sau mai mic de libertate si nu de putine ori, trudind la un articol (reportaj, tableta etc.), se trezeste facand literatura fara sa stie : evoca personaje imaginate, sarjeaza, minimalizeaza, descrie si portretizeaza navalnic, ironizeaza si provoaca jocuri de cuvinte, apeleaza la naratiuni scurte si nervoase etc. Teama jurnalistului de a nu face literatura este, desigur, naiva si, in cele mai multe cazuri, contraproductiva.

Lipsite de un principiu ferm de ordonare si supuse mereu unor revizuiri critice, figurile (indiferent de natura lor) au generat destule dispute si confuzii. Ĩnca din Antichitate, retorica a avut de ales intre doua conceptii : 1) Figura este orice forma data unui gand – si atunci absolut orice discurs contine o figura. 2) Figura este o schimbare de sens sau de limbaj in raport cu modelul obisnuit si simplu de a se exprima (O. Ducrot, 1996, p. 373)

e) Pe scurt, despre tropi si alte figuri de stil

O alta viziune este cea aristotelica : la baza figurii sta transferul – de la gen la specie, de la specie la gen, de la specie la specie. Ĩntr-adevar, daca acceptam ca nici un cuvant nu semnifica in sine (lucru discutabil si lesne de contrazis prin interjectii si verbe onomatopeice), inseamna ca secretul semantismului si, implicit, al expresivitatii sta in alaturarea cuvintelor: luna-regina-noapte. Asta inseamna ca avem doua mari procedee de creare a expresivitatii si doua figuri tutelare :

  1. Prin invecinare. Este cazul metaforei, o comparatie prescurtata, din care lipseste termenul de comparat. „Regina noptii” reprezinta o asemenea comparatie implicita, din care lipseste comparativul ca, precum.
  2. Prin inlocuire. Ne referim la metonimie, la schimbarea cauzei cu efectul, a partii cu intregul etc. De pilda : „A baut o sticla” in loc de vin. „Unde nu e cap, vai de picioare” etc. Putem accepta aceasta simplificare, daca ea nu ar fi grevata de numeroase imprecizii terminologice. De pilda, transferul nu explica diferenta dintre metafora si personificare (orice personificare este o metafora, dar nu orice metafora este o personificare. Ex : „Luna, tu, regina noptii” sau „Si-a luat picioarele la spinare”). De asemenea, nu este foarte clara diferenta dintre metonimie si sinecdoca, unii autori (Plett) considerand in cazul metonimiei ca substitutia intregului cu partea nu se afla intr-un raport de stricta dependenta. Dimpotriva, in sinecdoca, termenii substitutiei sunt strans legati logic functional : capete pentru oameni, panza pentru corabie.

Putem observa si alte inconsecvente terminologice, unii autori confundand cu buna stiinta tropul cu figura, iar altii (H. Plett, 1983) separandu-le meticulos : tropul se realizeaza prin substitutie, figura prin alaturare. Important este sa nu insistam asupra preciziei termenilor, ci sa fim consecventi in utilizarea lor si sa nu ne lasam intimidati de multimea clasificarilor. Numeroase si amendabile in cazul concret al figurilor, aceste clasificari pot fi reduse la urmatorul tablou taxonomic :

  • Figuri de cuvant (preponderent fonologice) : afereza, apocopa etc.
  • Figuri de constructie (figuri sintactice legate de structura frazei) : inversiune, elipsa, chiasm, anafora etc.
  • Tropi (figura cu schimbare de sens ; atribuirea unei semnificatii care nu este semnificatia proprie a unui cuvant) : metafora, litota, alegorie, personificare etc.
  • Figuri de gandire (afecteaza nu un cuvant, ci intreg discursul) : portretul, tabloul, deliberatia, imprecatia, apostrofa etc.

Trecerea de la criteriul constatativ al substitutiei (Aristotel), la criteriul functional al devierii (poetica moderna) explica multe din morfologia expresivitatii, dar ridica si o intrebare majora, despre care am mai pomenit : la ce anume se raporteaza abaterea ? Gramaticalitatea limbii reprezinta intr-adevar un etalon ? Daca nu, cum explicam figurile sonore sau pe cele retorice ? Genette, ca si alti functionalisti, simplifica lucrurile, afirmand ca notiunea de deviere nu trebuie inteleasa in raport cu o norma anume (limba vorbita, spre exemplu). Cu alte cuvinte, figura nu mai este o greseala in raport cu codul sau resursele functionale ale limbii, ci o deviere de la modurile dominante de utilizare a limbii. Anuland norma si gramaticalitatea limbii, raportarea se face pana la urma la context. La un inexistent, dar si la un presupus „grad zero” al scriiturii.

f) Imagine si iconicitate

Ne putem intreba in mod firesc ce legatura au toate aceste nuantari teoretice cu jurnalismul. Aparent, ne indreptam spre confirmarea premisei deja enuntate : prin folosirea figurilor stilistice, limbajul jurnalistic apartine literaturii. E foarte greu sa demonstram contrariul, daca nu acceptam ca, in jurnalism, figura (in sens general) inceteaza a mai fi element poetic definitoriu si subtil vehicul semantic. Figura se impune printr-o alta functie, esentiala in limbajul jurnalistic : aceea de mijloc de accentuare a mesajului. (O. Ducrot, 1996, p. 377). Altfel spus, o personificare („Conjunctivita bate la portile Bucurestiului”), o metafora si o metonimie („Lupta pentru Cotroceni”) inceteaza a mai implini o functie semantica propriu zisa. Tropii si figurile de stil par a implini intr-un articol de ziar o functie iconica de intarire, de subliniere a recuzitei discursiv jurnalistice. O pagina de jurnal este o imagine, spune R. Escarpit. Ĩn viziunea socio-lingvistului francez, analiza separata a figurilor expresive este o greseala. Limbajul jurnalistic are o puternica functie documentara. De aceea, trebuie sa distingem intre semnal (grafism cu anumita semnificatie prestabilita), simbol (element coloristic sau figurativ, puternic metaforic), icon (imagine, insemn mai mult sau mai putin schematic, ce permite recunoasterea obiectului)

Incluzand jurnalismul in cadrul limbajelor documentare, vom rezolva multe confuzii. La o extrema avem textul literar, format dintr-un flux de discursuri greu de exploatat informational (poemul liric, spre exemplu). La cealalta extrema, vom intalni textul jurnalistic, marcat de un numar semnificativ de constrangeri. Iconicitatea ar fi una din ele. „Iconizarea verbalului vizeaza favorizarea unei pregnante mai mari a mesajului si o empatie mai mare la cititor, stimulat de asemanare. Regarim aici legea generala care dirijeaza functionarea mass-media : proximitatea”. (J-M. Adam, M. Bonhomme, 2005)

Desigur, nu trebuie sa restrangem iconul doar la imagine sau simbol. Ĩn discutie intra si gestionarea figurilor stilistice, forma suportului tipografic, decupajul , titrarea, chenarele etc. Media se comunica pe ea insasi. Puterea presei sta in ea insasi si nu in continutul textelor, spune McLuhan. Si are multa dreptate. Ĩn acest caz, apasat iconic si lipsit de finalitate estetica, discursul jurnalistic iese de sub tirania poeticului, castigandu-si un statut si o anume identitate.

II. VIRTUTILE STILISTICE ALE TEXTULUI JURNALISTIC

Este foarte important sa stabilim dintru inceput care sunt exigentele stilistice de baza ale unei scriituri jurnalistice corecte : claritatea, concizia, credibilitatea, lizibilitatea, coerenta, fluenta, adecvarea etc. Vom exemplifica fiecare trasatura in parte, nu fara a atrage atentia tinerilor dornici sa practice meseria de ziarist ca respectarea vigilenta a unor reguli si interdictii nu asigura in mod obligatoriu unui text nici calitatea si nici puterea de convingere ; ca totul depinde de stilul si profilul ziarului, de tema abordata, de stilul personal al autorului, tentat sa incalce mereu niste reguli, daca doreste sa fie o voce distincta, sa se bucure cu adevarat de recunoasterea si respectul confratilor. Redactia unui ziar nu este o reunire intamplatoare de oameni, ci o alaturare coerenta si bine structurata de ziaristi cu personalitatea, cu sensibilitatea, creativitatea si subiectivitatea lor proprie. Ziarul nu este un implacabil „pat al lui Procust”, dar nici un spatiu tipografic aflat la bunul plac al oricui, un loc al experimentului si al inspiratiei de moment. Dimpotriva, in ciuda oricarui efort de originalitate, jurnalistul tanar trebuie sa deprinda si sa respecte cerintele de baza, alfabetul scriiturii de presa.

a)      Lizibilitatea

Cand spui articol de presa, te gandesti la simplitatea lecturii, la un text pe intelesul tuturor – pe scurt, te gandesti sa fie lizibil. Din pacate, lizibilitatea reprezinta un concept mult prea vag. Ĩl folosim si il aducem in discutie cata vreme el sintetizeaza o multitudine de cerinte stilistice si, in plus, reprezinta o trasatura fundamentala a limbajului jurnalistic. Nu vom insista prea mult, desi s-au scris multe carti si studii pe aceasta tema, atat de draga lingvistilor si sociologilor, specializati in analiza de continut.

Relativ usor de masurat, lizibilitatea reprezinta usurinta cu care intelegem un text. Altfel spus, cheia lizibilitatii sta in proportia dintre cuvintele facile si cele dificile dintr-un text. Sociologia consacra mai multe liste si formule de calcul : Thorndike, Lorge, Dale, Chall etc. De pilda, Flesch masoara lungimea medie a frazelor in cuvinte, lungimea medie a cuvintelor in litere, dupa care propune o anumita formula matematica nu tocmai complicata. Un alt procedeu il reprezinta „indicele de inchidere” propus de Taylor, prin care se fixeaza gradul de redundanta a mesajului – adica, excesul relativ de semne raportat la ceea ce este strict necesar pentru a ajunge la aceeasi cantitate de informatie si pe care nu o mai putem suprima : stilul telegrafic, de pilda. Premisa, preluata din teoria informatiei, ar fi urmatoarea : cu cat mesajul este mai redundant, cu atat este mai inteligibil. (A. Kientz, 1971, p. 52)

Cu titlu de exemplu, vom aminti cateva rezultate ale unor studii de masurare a lizibilitatii. Daca la un numar de 12 cuvinte intr-o fraza, mesajul retinut de catre cititor este 100 %, indicele de memorare scade dramatic (30 %) cand numarul cuvintelor se apropie de 40. O fraza de 17 cuvinte pare a fi maximum teoretic admis pentru o memorare acceptabila (70 %) a mesajului. De aici, rezulta cateva cerinte jurnalistice :

  • Plasati mesajul principal in prima parte a frazei
  • Evitati incidentele prea mari (9,5 cuvinte pe fraza)
  • Suprimati la maximum redundantele inutile
  • Recurgeti la imagine si la concret
  • Cu cat subiectul abordat de text este mai complicat, mai dificil, cu atat trebuie sa respectati structura simpla : subiect/verb/complement. (De Broucker, 1992, p.102)

Vom regasi in jurnalism cateva din criteriile socio-lingvistilor de masurare a lizibilitatii : numarul restrans de cuvinte, scurtimea frazelor, gradul de redundanta – direct proportional cu audienta. Din pacate sau din fericire, in presa scrisa, lizibilitatea nu functioneaza dupa modelul sociologic si nici nu reprezinta o cerinta ultimativa. Ĩn presa, lizibilitatea este un deziderat. Pana la urma, reusita unui text publicistic sta, pe de o parte in noutatea si interesul provocat la lectura de un subiect, pe de alta parte in personalitatea ziaristului, in felul in care spune ce are de spus. Riscand o butada, putem zice ca lizibilitatea nu este neaparat o virtute, dar ilizibilul (textul neclar si incalcit) este cu siguranta un mare defect.



b)     Claritatea

Claritatea seamana, dar nu se confunda cu lizibilitatea – un concept mult mai larg, obtinut printr-un cumul de procedee. La derept vorbind, nici claritatea nu e o notiune suficient de clara, cata vreme in spatele unei propozitii de o limpezime impecabila se pot ascunde inconsecvente sau greseli de logica, inertii de perceptie. Sa luam de pilda propozitia :”Afara ploua”. Corecta in aparenta, afirmatia este pleonastica – nu poate ploua decat afara.

Fara claritate, nici o alta virtute stilistica nu mai este posibila. Iata de ce, dupa terminarea oricarui articol, trebuie sa-l recitim atent si de mai multe ori. Tot timpul, neatentia sau inertiile de limbaj iti pot juca feste. Nici macar experienta sau stiinta de carte nu ne apara de greseli impardonabile, de pleonasm sau anacolut : Bucurescii de altadata, ochi cu o privire trista, o crima oribila etc. Nu mai vorbim despre proasta utilizare a cuvintelor in absenta unei atribuiri clare : „Cele doua seri de Stufstock 3 au adus la Vama veche aproape 100.000 de „salvatori” ai calutilor de mare si ai arhitecturii pe orizontala, tinte clamate de organizatori. Dar si 42 de artisti si trupe, circ pentru popor, transmis in direct la televizor” (Jurnalul national, nr. 3637, p. 32)

Citind textul de mai sus, te intrebi de ce cuvantul salvatori este redat in ghilimele, ce inseamna caluti de mare, arhitectura pe orizontala etc. Este clar ca autorul mizeaza pe faptul ca cititorul cunoaste deja ca organizatorii festivalului au protestat de mai multa vreme impotriva constructiilor inalte din zona, constructii care afecteaza imaginea rustica a statiunii. Chiar si asa, nu e limpede ce cauta in aceasta ecuatie argumentativa calutii de mare sau de ce se contabilizeaza la gramada cantaretii si trupele : 42.

Ĩn principal, neclaritatea este generata de echivoc. Imprecizia decodarii poate sa provine din trei neglijente de ordin : gramatical, semantic si logic.

Gramatical. Proasta gestionare a sintaxei duce la multe si nedorite derapaje semantice. Atragem atentia, mai ales, asupra folosirii neglijente a elementelor de legatura (conjunctii, prepozitii, adverbe). Greseala cea mai flagranta este anacolutul : „Pe tata il chema Tudor, dar el rareori dadea pe acasa”…”Printre acestia ma aflam si eu, scuzandu-mi comoditatea, cu pregatirea fizica minima”.

Semantic. Cuvintele nu au aceeasi forta semantica. Unele au nevoie de un determinant lamuritor (ex: a intra). Altele, isi rezolva insuficienta semantica prin context. Sa comparam : „Mergeam pe strada, cand, deodata, am intrat” si „M-am oprit in dreptul magazinului. Am intrat”. Ĩn absenta unor repere contextuale puternice, echivocul se poate instala cu usurinta : „Sunt noua in clasa” sau „Am un prieten de trei ani si vreau sa ma casatoresc cu el”. „De trei ani” poate sa insemne : durata prieteniei, dar si varsta prietenului.

Abateri de la logica. Dupa opinia noastra, aceste greseli sunt cele mai periculoase. Ele vin dintr-o inertie a formulelor fixe sau dintr-o preluare neatenta a unor neglijente proprii limbajului oral. De pilda, este gresit sa scriem : „Fara sa vreau, am vazut pe o banca doi tineri certandu-se pe o banca”. Pe de o parte, este echivoc sa precizam :”pe o banca”. Pe de alta parte, trebuie sa reformulam fraza, ba chiar sa o separam in propozitii distincte : „Doi tineri stateau pe o banca. Se certau de mama focului”. Nu in ultimul rand, trebuie sa eliminam formula „Fara sa vreau”, cata vreme nimeni nu-si propune sa vada doi tineri pe o banca. In cel mai bun caz, formula „fara sa vreau” se justifica in alt context semantic : „M-am oprit in fata vitrinei, admirand o rochie superba. Fara sa vreau, m-am trezit in magazin”. Ĩn acest caz, precizarea inlocuieste un intreg paragraf explicativ : atat de mult mi-a placut rochia, incat nici nu mi-am dat seama cand am ajuns in fata vanzatoarei etc.

Extrem de inselatoare, abaterile de la logica observatiei sunt posibile oricand, ele provenind fie dintr-un exces de precizie („Pentru prima oara ma simteam singur pe strada”), fie din contradictia logica a amanuntelor : „Un om cu burta mare, imbracat intr-un palton gros, trecea strada”. (Burta mare nu se observa pe sub palton. Observatia este posibila doar vara). „42 de trupe si artisti, pe cele doua scene, langa care s-au adunat aproape 100.000 de spectatori. Vanzari record de bauturi, tigari si mancare. Sute de minori beti, adormiti pe plaja. 60 de jandarmi care si-au asumat riscul de a fi injurati pentru ca aveau misiunea de a mentine ordinea publica. Nici un caz grav pentru medicii voluntari prezenti in Vama. <Bautura fara limite, sex fara limite. Chiar si la 4 metri in fata scenei. Ce sa le facem ? > ne-a rezumat situatia un jandarm, pe la 2 dimineata” (Jurnalul national, nr. 3637, p. 32)

Trecem peste greselile flagrante, in care se observa o proasta manipulare a cuvintelor („Bataia s-a rarefiat”) si, mai ales, folosirea neinspirata a prepozitiilor, a elementelor de legatura. Atragem atentia in mod special asupra neglijentelor de exprimare, preluate din stilul oral, adeseori lipsit de rigoare :”Am strans toate lucrurile despre Spania”.

Chiar daca, in goana condeiului, putem gresi, nimeni nu ne impiedeca sa recitim atent textul si sa operam corectiile sau adaugirile clarificatoare. Cand acest lucru nu este posibil, trebuie sa reformulam fraza, sa operam schimbari in topica, atenti fiind nu numai la echivoc, dar si la pleonasmul care se poate instaura fara alte semne avertizatoare (dezacord, cupuri etc.) :”Stateam in fata televizorului ca sa privesc…”, „Am deschis ziarul ca sa citesc” etc.

Ĩn afara de echivoc, o alta sursa principala a neclaritatii o reprezinta dezacordul creat intre sensul figurat al cuvantului si contextul pragmatic - real al propozitiei. Desi lingvistii vorbesc despre arbitraritatea semnului lingvistic, despre faptul ca nici un cuvant nu semnifica prin el insusi, sensul fiind dat de vecinatatea celorlalte cuvinte, propozitii, fraze, paragrafe etc., in realitate lucrurile nu stau tocmai asa. Prin uz, prin forta de sugestie creata de o succesiune onomatopeica, cuvintele au cateodata propria lor individualitate semantica – adica, pot sugera un sens, chiar daca el ne este necunoscut: handralau, hociorobos, a se panchioni, a se canoni etc. Bine ar fi sa alegem cuvintele cele mai puternice, dar sa tinem cont si de contextul in care le folosim, de eventualele conotatii – ironice, negative etc. – care se potrivesc sau nu intentiilor noastre discursive.

Atunci cand elaboram un text, ne lasam dusi de valul placut al inspiratiei. Se intampla, uneori, sa ezitam in dreptul unui cuvant – fie pentru a evita o asonanta neplacuta, fie negasind cuvantul cel mai apropiat de ceea ce vrem noi sa spunem. Ezitam, deci, intre : colt, ungher si cotlon, alegandu-l pe cel din urma, pentru sonoritatea sa puternica. Evitam sa scriem : „ A urcat sus, la ultimul etaj”, rusinati fiind de pleonasmul comis. Sa fim, insa, rezonabili si sa acceptam ca nu toate abaterile de la norma (pleonasmele, spre exemplu) constituie un viciu; ca, uneori, o succesiune de cuvinte mai mult sau mai putin apropiate semantic poate avea efect expresiv, de intarire :”Era o noapte opaca, o bezna sa-ti bagi degetele in ochi”.

c)      Credibilitatea

Luata in sine, orice afirmatie este credibila. Totul depinde pana la urma de context. Nu putem, deci, aprecia afirmatia :”Avea patru maini” ca fiind lipsita de credibilitate, cata vreme o plasam intr-o vecinatate semantica lamuritoare si o transformam intr-o metafora. ”Era harnica. Avea patru maini, nu doua”.

Pe de alta parte, este foarte usor sa iesi din real, din logica fireasca a lucrurilor. Un singur detaliu nepotrivit, o insistenta sau o precizie exagerata creeaza acelasi efect nedorit de incredibil. De pilda, e suficient ca intr-o padure sa intalnim o fata imbracata in alb si cu coronita pe cap sau sa observam pe strada un tanar imbracat elegant, cu cravata de matase, camasa impecabila si…/ slapi in picioare. Brusc, intreaga intamplare devine bizara, ciudata, nefireasca.

Depinde ce anume vrem sa comunicam prin scrisul nostru. Nu orice abatere de la credibilitate este blamabila. Sa ne gandim la faptul divers care traieste tocmai prin ciudatenia unei intamplari sau la un reportaj despre credinte si eresuri rurale, despre valva lupilor sau blestemul cazut pe capul unei familii. Ĩn jurnalism, devine defect doar incredibilul scapat de sub control, rezultat dintr-o proasta sau inconsecventa gestionare a detaliilor. Daca intr-un reportaj de atmosfera (descrierea unei cofetarii, de pilda) introducem, pe langa elementele de decor specifice, aparitia unui personaj ciudat (un batranel care sta in fata prajiturii de mai mult timp, fara sa se atinga de ea), deturnam atentia cititorului spre bizareria intamplarii. Starnind curiozitatea lectorului prin insistenta cu care descriem batranelul, ne indepartam de scopul initial (descrierea cofetariei) si deja am declansat resorturile unei naratiuni pe care se cuvine sa o ducem pana la capat, satisfacand curiozitatea deja pomenita : cine este batranul ? de ce nu se atinge de prajitura ? la ce anume se gandeste, stand singur la masa? etc.

A fi credibil inseamna sa fii coerent si sa respecti premisa de la care pleci. Ĩnseamna ca multimea detaliilor surprinse sa se potriveasca intr-un ansamblu supratextual sau, oricum, sa nu ridice inutile semne de intrebare (Cine? Ce? Cum?), sa nu genereze inutil ezitari de lectura, confuzii sau neclaritati.

Alteori, credibilitatea se decide la nivelul observatiei in sine, ea respectand sau nu logica propriu zisa a realitatii obiectuale. Este nefiresc, prin urmare, sa trecem pe langa un om si noi sa stim ce anume gandeste. Este la fel de nefiresc sa-i facem un portret amplu si sa nu ne rezumam la o impresie dominanta, la o singura trasatura fizic-vestimentara. Nu este normal sa fim intr-un autobuz si sa descriem in amanunt ceea ce vedem pe fereastra. La fel de nepotrivit (incredibil) este sa zabovim descriptiv pe detalii ambientale in timp ce ne grabim spre un loc anume.

Lipsa de experienta ii fac pe debutanti sa supraliciteze dramatismul unei scene (o cabina de teleferic defecta, suspendata deasupra unei prapastii) : „ Sunt in telecabina de ore intregi. Nimeni nu vorbeste. Toti ne speriem si tipam iarasi si iarasi. Fara rost ne calmam. Frigul serii devine insuportabil, chiar daca suntem inchisi. Ĩncercam sa deschidem usa. Barbatul cere ajutor, noi ne impingem cu totii. Usa nu se deschide. Ĩncercam cu totii sa ne gandim la o solutie” etc. Dincolo de unele greseli grave de exprimare (anacolut, spre exemplu), vom observa efectele devastatoare ale neasumarii discursului (cine vorbeste, care este pozitia naratorului in povestire etc.). Generalizarea discursului (noi, turistii din cabina) pare sa sporeasca dinamismul scenei, dar, in realitate, ii submineaza credibilitatea, nefiind logic ca naratorul sa stie ce gandesc si ce simt cei din jur. Mai corect si mai convingator este sa scrii ceea ce vezi, simti, auzi etc.

Greu observabile la o prima lectura, aceste defecte fac diferenta intre un profesionist al scrisului si un amator. A fi veridic, nu inseamna sa respecti intocmai si la timp realitatea observata. Mai ales, in genurile jurnalistice libere (reportaj, tableta, cronica), expresivitatea textului este direct proportionala cu abaterea de la real, prin aglomerarea de personificari, metafore etc.

Cand Cornel Nistorescu surprindea o zi geroasa de iarna (SLAST, 1986, 18 ianuarie), nu imaginea in sine a strazii il interesa, ci starea, senzatia crancena de frig, de inconfort : „Vantul maraie. Ĩsi baga coada stufoasa pe sub usi (…) Ĩn statie, stalpii tropaie de frig. Un autobuz s-a asezat de-a curmezisul drumului si refuza sa plece acasa (…) Simti o ura cumplita, incat iti vine sa pocnesti pe primul om care trece pe langa tine”. Teoretic vorbind, C. Nistorescu greseste apeland succesiv la acelasi tip de expresivitate (personificarea). Procedand astfel, autorul obtine ceva mult mai pretios : forta a vizualizarii, implicare emotional senzoriala a cititorului, un grad sporit de dramatism. Vizualizarea nu sta neaparat in detalii. Dimpotriva, excesul de amanunte in descrierea unei strazi iarna (numarul masinilor care trec pe strada, multimea calatorilor din statie, gesturile pe care le fac etc.) nu numai ca plictiseste, dar poate sa creeze o nedorita impresie de stranietate, de incredibil.

Cum spuneam, a fi veridic inseamna sa fii coerent pe toate planurile : semantic, gramatical, logic argumentativ. Credibilitatea este un efect si nu un scop in sine. Dusmanul credibilitatii este, adeseori, inconsecventa, alaturarea intamplatoare a unor detalii descriptive, trecerea necontrolata de la figurativ la concret si invers (ex: „Cu aripile sufletului larg deschise, intra in magazin”, „Atmosfera din camera imi apasa umerii” etc.).

Observam acest defect mai ales in gestionarea gresita a enumerarii, cand intr-o succesiune de trasaturi fizice, strecuram neatenti si o calitate morala sau un detaliu de comportament :”Avea pantofii lustruiti, cravata asortata la culoarea costumului si se purta ca un las”. Atentie, insa - putem amesteca registrele enumerarii, cu conditia ca acest melanj sa fie consecvent, sa se repete (semn indubitabil al intentionalitatii) : „Era un tanar inalt si molatic, filiform si plin de candoare” etc.

Prin urmare, nicio abatere de la norma nu este gresita in sine. Conteaza tipul de subiect (liric, dramatic, informativ), stilul autorului (ironic, spre exemplu), premisa de la care pleaca (dorinta de a caricaturiza), efectul scontat. Altfel spus, orice efect expresiv reprezinta o abatere de la norma, dar nu orice balbaiala, abatere sau incalcare a unei reguli atrage dupa sine expresivitatea.

Ĩn presa, hotarator este ceea ce vrei sa spui, sa comunici. De unde pleci si unde vrei sa ajungi. Nepotrivirile generatoare de incredibil se pot, insa, insinua in text oricand. Ne gandim la situatia in care ziaristul uita (nu respecta) premisa de la care a plecat – descrierea unei cofetarii, a unui parc etc. Ĩn goana condeiului, este posibil ca ziaristul sa insiste cu precadere pe propriile amintiri sau (in alta situatie) pe detaliile urate, mizere, neplacute din incapere. Autorul va inventaria harnic petele de mucegai din tavan, hartiile si resturile alimentare de pe mese etc. dar, finalmente, cititorul va fi dezamagit, negasind aproape nici un detaliu care sa evoce o cofetarie : vitrina cu prajituri, mirosurile de zahar vanilat si ciocolata, aglomeratia de tineri si copii etc.

Ar fi o mare eroare sa se creada ca antidotul neverosimilului il reprezinta stilul obiectiv si rece, consemnarea nuda a detaliilor. Obiectivitatea nu exista ca atare in mod absolut, nici macar in imaginile foto sau televizate, cum demonstreaza (daca mai era cazul) intamplarea provocata de un post francez de televiziune, care a difuzat un reporaj despre Marsilia – viata de zi cu zi a celebrului port mediteranean, pe fundalul unui cer innorat, prevestitor de ploaie. Imaginile au starnit ironia si chiar revolta localnicilor, acestia fiind convinsi ca li se prezentau niste cadre trucate. Explicatia e simpla : La Marsilia ploua extrem de rar – cateva zile pe an.

Daca veridicitatea inseamna putere de convingere ( lucrurile sunt asa cum spun eu), este de la sine inteles ca verosimilul nu se realizeaza de la sine, ci printr-un cumul de procedee : narative, descriptive, stilistice. Credibilitatea nu este un dat imanent al faptului de presa. Ea se obtine cu atentie si efort, prin adaosul unor detalii suplimentare, prin alaturarea unei secvente narative capabile sa explice cat de cat ciudatenia.

Spuneam ca este incredibil ca, in padure fiind, sa intalnim o fata imbracata in rochie alba, cu coronita pe cap. Lucrurile se lamuresc daca, discutand cu fata, aflam ca a fugit de la nunta ei, ca parintii voiau sa o casatoreasca silit cu un batranel senil si bogat. Chiar daca este ireal sa intalnesti la marginea unui sat o casa de schimb valutar, lucrurile se schimba in clipa in care ne dam seama ca avem de-a face cu o povestire umoristica, cu o patanie vadit inventata. Experienta si talentul te pot ajuta sa credibilizezi aproape orice text. Efortul este, insa, mult prea mare si bine ar fi ca ziaristul sa evite din capul locului asemenea situatii inconfortabile.

d)     Concizia

Ziaristii cu experienta au grija sa-i avertizeze pe colegii mai tineri ca nu exista text din care sa nu poti taia cel putin jumatate. Concizia (a vorbi mult in cat mai putine cuvinte) imbraca felurite aspecte : rezumat, scris telegrafic etc. Sa nu confundam, insa, concizia cu scolarismul. Ĩn functie de subiect, de genul abordat, de stilul si formatul publicatiei, orice text va fi supus unor constrangeri de dimensiune. Prin urmare, concizia functioneaza in mod diferit : intr-un fel in stire si alt fel in reportaj.

Ĩn lumea presei circula urmatorul indemn : scrie, gandindu-te ca vei transmite textul din Australia pe banii tai. Ar fi o mare naivitate sa ignoram aceasta cerinta sau, dimpotriva, sa ne gandim tot timpul la ea, suspectandu-ne scrisul de lungimi nepermise. Cum ar arata un text redus doar la informatia primara ? Cat de clar si de convingator ar fi el ? Nu cumva castigand pe o parte, pierdem grav pe alta parte ?

Un bun text jurnalistic este caracterizat de echilibru si de eficienta. Iata de ce, cateva elemente de atmosfera si de decor pot completa in mod fericit si convingator o informatie oarecare. Chiar si un element de comentariu (in principiu, nepermis intr-o stire) se dovedeste a fi extrem de important : „ Informatia nu a fost confirmata de oficialitati” sau „Reprezentantul guvernului a refuzat sa comenteze” etc.

Concizia tine de o buna si atenta utilizare a limbii. Expresiile tautologice, repetarea aceleiasi idei, insistenta, ticurile verbale, poncifele, elementele de legatura folosite excesiv – toate au menirea de a incarca textul, obturand semnificatia si mesajul. Tanarul jurnalist nu trebuie sa se lase tiranizat de aceasta exigenta. Este adevarat ca placerea si avantul scrisului ne pot pacali (paranteze descriptive sau portretistice, tentatia unor comentarii suplimentare etc.), dar intelept ar fi sa lasam mai intai ca textul sa curga pana la sfarsit. Apoi, la relectura, dupa un timp minim de detasare, sa operam corectarile si, mai ales, taieturile care se impun. Ĩn cazul in care nu reusim acest lucru, sa nu dramatizam. Seful de sectie sau chiar un coleg poate sa ne ajute, avand de partea sa un plus de luciditate si de spirit critic.

„Tot ce se taie nu se fluiera” zice un aforism nu tocmai academic. Important este ca fragmentele eliminate sa nu afecteze nici expresivitatea, si nici fluenta stilistica sau ideatica a textului. Este o adevarata arta sa tai fara sa se simta. De regula, sefii au o placere diabolica sa intervina in textul subordonatilor. Asa se explica multimea conflictelor si a resentimentelor care apar in cadrul unei sectii – autorul se simte tradat (nu se mai intelege nimic, mi s-a taiat partea cea mai frumoasa din text), in timp ce seful ofteaza ostenit (iar trebuie sa muncesc in locul vostru).

Sora buna cu claritatea, concizia are aceeasi dusmani. Unul din ei ar fi, de pilda, excesul de precizie. Teama de a nu fi crezut ca stirea lui este reala il face pe tanarul ziarist sa includa in text un intreg pomelnic de nume si denumiri de institutii. Sfaturile noastre sunt simple si lesne de urmat :

  • Evitati, pe cat posibil, denumirile institutiilor. Folositi cu masura prescurtarile numelor de institutii.
  • Nu dati adresa completa a personajului sau a locului in care s-a intamplat evenimentul. Nu e moral si nici eficient (pe de o parte, atentam la intimitatea personajului; pe de alta incarcam inutil textul). Este suficient a aminti un reper mai general : colt cu…langa…aproape de.
  • Ganditi-va la ceea ce vreti sa spuneti, nu la felul in care o veti face. Evitati perifrazele si vorbirea stufoasa, cu multe subordonate.
  • Evitati psihologizarea : ganduri, sentimente, amintiri, constatari prelungi si tihnite.


e)      Fluenta

Strans legata de credibilitate, fluenta pare a fi ruda saraca a virtutilor stilistice. Cei mai expusi lipsei de fluenta sunt debutantii, tinerii care nu au inca exercitiul scrisului. Iata de ce nu vom insista asupra acestei probleme, convinsi fiind ca experienta le va fi tinerilor cel mai bun profesor. Ne vom opri, totusi, la o cauza importanta a lipsei de fluenta – anume secventializarea discursului, trecerea brutala, inabila si inconsecventa de la o afirmatie (constatare) la alta. Sa amintim doua situatii care ameninta grav curgerea fireasca a unui text :

Proasta gestionare a inceputului – justificarea si explicatiile. Ĩntrebarile de baza ale textului - fie el jurnalistic sau narativ (cine, ce, unde, de ce) sunt tratate separat, ca un inventar, ca o bifare.

Apropierea inabila, ilogica chiar, a doua momente mult despartite in timp si spatiu :”Am intrat in baie/ Profesoara de romana m-a scos la tabla” etc. Ĩntre cele doua momente lipseste, in mod evident, o secventa extrem de importanta, in logica a ceea ce am de povestit : „Am intrat in baie. Nu dupa mult timp, m-am imbracat si m-am grabit spre scoala

*

Daca ne gandim ca textul jurnalistic se adreseaza unui cititor tinta de un tip aparte (obosit, grabit, cu ochii la ceas, oarecum superficial, cu inteligenta si cultura medie), devine limpede ca scriitura de presa trebuie sa fie simpla, clara si incitanta. Cele doua defecte ale expresivitatii jurnalistice sunt : retorismul si emfaza (abuz de elemente si figuri stilistice). Le vom evita, avand incredere in frumusetea lucrurilor simple si clare.

* Evitati neologismele. Motivul este foarte simplu : neologismele, cuvintele recent intrate in limba sau cuvintele specializate excesiv generalizeaza si dau impresia de artificial. Nu este firesc ca intr-un portret sa vorbim despre epiderma sau membrele inferioare inalte ale colegului de banca. Nu este normal sa ne relationam cu prietenii la discoteca. Chiar daca ne putem intersecta cu cineva pe drum, bine este sa evitam neologismul, cata vreme avem la dispozitie verbul mult mai concret : a intalni.

Expresivitatea sporeste si prin alegerea acelor cuvinte care pot reda fibra lucrurilor, avand o priza cat mai mare la concret. Sa luam aminte la inepuizabila forta a expresiilor populare : umbla cu capul in traista, prost de da in gropi, umbla in dorul lelii, e zgarie branza, sta ca banii in punga saracului etc. Des folosite si, prin urmare, avand o redundanta sporita, aceste expresii raman pe mai departe puternice, surprinzatoare si capabile sa genereze efect expresiv. Lectia vorbirii populare este si o lectie jurnalistica : nu exista traire sau notiune abstracta care sa nu aiba un echivalent concret, o oglindire intr-o situatie familiara.

Nu aceeasi regula se aplica intr-un text de opinie sau intr-un text despre bucuriile navigarii pe internet, a accesarii chat-ului, sit-ului etc. Oricum, dragostea nu are imput si nici nu oferim feead-beack unei scrisori. Doar ironic pot spune ca : „ma implementez cu o fata pe banca si imi aranjez bogata podoaba capilara”.

Evitati structurile verbale impersonale. Aceste structuri verbale sufera de marele pacat al generalizarii, fara a mai vorbi de un alt defect impardonabil : lipsa atribuirii. A nu se sterge nasul la masa este o exprimare artificiala, pedanta si, finalmente, neclara, in ciuda tonului poruncitor. Pe buna dreptate, Caragiale a ironizat aceasta neimplicare si fuga de raspundere narativa.

Ceva mai concesivi decat marele dramaturg, noi ne multumim a spune ca in avantul unei descrieri putem folosi unele expresii impersonale, dar cu mare atentie si cuvenita masura. Putem scrie o data : „Pe strada, se aud strigate”. Gresim, insa, atunci cand, intr-un text descriptiv, repetam acest gen de expresii : „De la ferestre ni se fac semne cu mana. Ĩn intersectii, se vad organele de ordine care fac greu situatiei” etc.

Lipsa asumarii sau a atribuirii duce invariabil la exprimare artificiala, greoaie, neconvingatoare. Mai ales, in textele de opinie intalnim asemenea formulari, pe care, in mod eronat, le consideram a fi jurnalistice si le trecem ingaduitor cu vederea : „Se zice ca a fi roman inseamna a fi poporul ultimei clipe. Avem pretentii la altii, dar cand vine vorba despre noi devenim ingaduitori” etc. Din pacate, presa actuala adauga vorbirii impersonale defectul asertiunii generalizante cu atata ravna, incat noi, cititorii, nu mai percepem incorectitudinea unor formulari senzationaliste de tipul : „Romanii mor de foame” (chiar toti ?), „ Dispar femeile !” (chiar toate ?) etc.

Evitati structurile verbale pasive. Fara a insista prea mult asupra acestui aspect, trebuie sa atragem atentia ziaristilor aflati la inceput de drum ca, in ciuda unei aparente corectitudini, sunt gresite formulari de genul : „Gropile sunt sapate” , „Sunt palmuit”, „Au fost comise unele greseli” etc.

* Evitati nehotaratele (pronume, adjectiv). Motivul acestei cerinte il constituie lipsa de atribuire. Aia, acela etc. dau exprimarii un aspect neingrijit, ca sa nu mai vorbim despre neclaritatea adresarii. Permise in stilul oral, nehotaratele devin in scris indice al neindemanarii, al amatorismului jurnalistic : „Avea un par frumos. Aialalta o invidia”.

* Atentie la elementele de legatura. Abundenta acestor elemente (care, ceea ce, si etc) complica adeseori fraza, afectand claritatea comunicarii. Presa l-a ironizat indelung pe primarul Vanghelie : Domnul care este. Folosirea excesiva sau nepotrivita a conjunctiei care devine semn indubitabil al lipsei de instructie intelectuala.

O grija aparte trebuie sa acordam conjunctiei dar. De multe ori, nu este folosita cu valoare adversativa: „Dar cine te crezi tu ?”. Sfatul nostru este sa evitam aceasta conjunctie (mai ales, in textele descriptive si narative) si astfel vom fi la adapost de greseli de exprimare extrem de grave – anacolut, de pilda : „Fusese la mare, dar nu se vedea”.

* Evitati substantivarea verbelor. Mancatul, dansatul, cusutul etc. dau impresia de neglijenta, de limbaj vetust si lipsit de eleganta. Sa nu fim comozi in exprimare. Cu putin straduinta, vom gasi sintagma potrivita ideii pe care vrem sa o exprimam. Rareori se intampla ca substantivarea sa aiba o valoare subtil ironica. Sa ne amintim de celebra sintagma atribuita lui C. Noica : „Aflatul in treaba la romani”.

* Nu incepeti fraza cu elemente de legatura : si totusi, chiar, daca, ceea ce, dar etc. Oricat va veti stradui nu veti scrie o fraza corecta care sa inceapa cu dar. Abaterea de la aceasta regula este posibila numai in cazul unei licente, a unei sublinieri dorite de catre autor.

* Nu explicati. Ĩn descriere sau naratiune sunt total neindicate sintagmele explicative : pentru ca, dat fiind faptul, caci, fiindca etc. Vom ajunge invariabil la pleonasm. „Am cascat pentru ca mi-era somn”. „A murit pentru ca l-a calcat un camion”. Trebuie sa avem incredere in puterea propozitiilor de a se explica reciproc. Iata de ce, pentru a evita pleonasmul, trebuie sa despartim fraza in propozitii distincte : ”A murit. Un camion a dat peste el” etc. Simpla alaturare a celor doua afirmatii este suficienta. Nuantele explicative raman neatinse, chiar si in absenta unor formule de intarire. Sub aceeasi interdictie stau justificarile si parantezele explicative. Folositi-le numai atunci cand este absoluta nevoie, cand absenta lor poate provoca neclaritati grave. Oricum, mizati pe inteligenta cititorului. Cu mici exceptii, va intelege tot ce este de inteles.

* Evitati dialogul. Gestionarea corecta a dialogului nu sta la indemana oricui, el riscand sa confere textului o nedorita teatralitate.. Mai bine folositi citatul, care ofera textului jurnalistic (reportaj, ancheta, portret etc.) un plus de autenticitate. Dialogul in sine nu este interzis, mai ales daca urmarim ca cream un efect umoristic : „Va rog, cum pot sa ajung mai repede la spital ?”… „Nimic mai simplu, domnule. Va aruncati in fata unei masini”.

* Nu folositi corelativele decat in textele de opinie. Ĩn descriere, naratiune sau portret, corelativele (nu e mai putin adevarat, pe de alta parte, ar mai fi de adaugat etc.) dau discursului un aer artificial, scolaresc, nepotrivit : „Pe de o parte, se poate spune ca era o zi superba. Pe de alta parte…”.

* Evitati succesiunea figurilor de stil – mai ales, comparatii sau metafore. Aglomerate, figurile de stil isi pierd din expresivitate. Devin artificiale si previzibile. Ĩn functie de stilul autorului, aceasta regula suporta multiple corectii. Pana la urma, important este efectul si nu calea de a ajunge la el. Si in acest caz, intervine legea alternantei.

* Atentie la semnele de punctuatie. Trecem peste cazurile flagrante (virgula intre subiect si predicat). Foarte deranjant este excesul semnelor de punctuatie. Un bun exemplu il constituie punctele de suspensie – obositoare si, de cele mai multe ori, inutile. Si mai grave ni se par inventiile in domeniu - multimea semnelor de exclamatie, de pilda : sau sau

* Evitati ghilimelele. Atunci cand nu reproduci spusele cuiva, ghilimele sunt inutile. Ele vor sa sublinieze sensul figurat al unui cuvant, dar, adeseori, acest sens este deductibil de context. Ghilimelele artificializeaza textul, ii da un aspect obositor si neelegant. Ĩn alte situatii, ghilimelele devin indici textuali ai opiniei : „Democratul” Basescu.

* Mare atentie la pleonasme, la diferite capcane semantice. De pilda, a aduce aportul este pleonastic. Vindicativ inseamna razbunator si salutar inseamna salvator etc.

* Evitati poncifele. Limbajul jurnalistic uzeaza extrem de repede sensul anumitor cuvinte. Voit sau nu, se ajunge la un nedorit „limbaj de lemn”. Goana ziaristilor dupa adjective eclatante, dar si mimetismul lor verbal pot duce la o cumplita monotonie de limbaj : megastar, superstar, galactici, atmosfera incendiara, stare conflictuala, descoperire macabra, alesii poporului, a demarat in tromba (oare ce inseamna tromba ?), a dat cu subsemnatul, culmea disperarii etc. Cliseele, locurile comune, sabloanele sau ticurile verbale dau un aspect prafos si neglijent textului.

* Folositi cu masura structurile dubitative. Un text de presa afirma raspicat ceea ce are de spus. „S-ar parea” nu este un bun inceput pentru o informatie certa. Din fuga condeiului putem nuanta (adeseori, inutil) : oarecum, cumva, in buna masura, cred, se poate spune etc. Mai bine evitam, chiar daca dubitatia poate fi cateodata un procedeu retoric, menit sa preintampine unele obiectii la adresa ziaristului.

Scriind sub presiunea timpului, in conditii nu tocmai ideale (zgomot, agitatie, stres), ziaristul este pandit de greseli la tot pasul - unele din ele, greu de acceptat. Sa luam un scurt exemplu oferit de Jurnalul national (nr. 3673, p. 3) :

Lecturand strategia salvarii ziaristilor romani, constatam ca celula de criza este preocupata de rezolvarea urgenta a situatiei. Ĩn procesul de investigare si documentare a cauzelor si a modului in care s-a actionat pentru rapirea ziaristilor romani – Marie-Jeanne Ion, Sorin Miscoci si Ovidu Ohanezian – si a lui M. Munaf, cu cetatenie irakiana si americana, s-au identificat canalele de comunicare directa intre Irak si Romania, gestionate de furnizori de servicii de comunicatii si IT, altii decat operatorii nationali, care ofera servicii de telefonie pentru legaturi internationale prin intermediul unor echipamente ce realizeaza trecerea de la voice over IP catre retelele fixe sau mobile de telefonie”.

Neglijent si plin de erori jurnalistice, fara o idee clara si fara sa impuna macar un cuvant cheie, textul de mai sus indeamna la cateva constatari :

Proces este, in acest caz, un cuvant pretentios si inutil. Eliminarea lui nu

modifica cu nimic mesajul textului (altcumva, stupid, greoi si fara tinta).

Folosirea impersonalelor este greseala, care duce la imprecizie si

neclaritate : s-au identificat (cine face actiunea ? cand ? cu ce ocazie ?).

Gerunziul (lecturand) nu poate fi folosit in atacul unui text. Gerunziul exprima o actiune in curs de desfasurare, simultana cu alta actiune. Or, aici gerunziul (ca prim cuvant al atacului) exprima o simultaneitate cu o actiune exprimata inainte ca textul sa inceapa.

Este preocupata. Folosirea verbului la diateza pasiva nu este deloc dinamica si nu personalizeaza corect.

Numele ziaristilor si precizarea cetateniei lui Munaf incarca inutil textul.

S-a actionat pentru rapire este o gafa impardonabila, care modifica sensul afirmatiei.

Voice over IP, canal de comunicare, furnizori de servicii IT etc. nu inseamna nimic pentru cititorul neavizat.

Tinerii ziaristi se amuza descoperind in textele altora stangacii si gafe de exprimare. Lectura critica a confratilor este utila si necesara. Cu o conditie insa : acelasi simt critic sa-l manifesti si fata de propriile texte.

Bibliografie

Coman, Mihai (coord), 2001, Manualul de jurnalism, Polirom, Iasi

Popescu, C., F., 2002, Manual de jurnalism, Tritonic, Bucuresti

Preda, Sorin, 2006, Tehnici de redactare in presa scrisa, Polirom, Iasi

Randall, David, 1998,2006, Jurnalistul universal, Polirom, Iasi

Voirol, Michel, 1992, Guide de la redaction, CFPJ, Paris









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1390
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site