Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


POLITICA SI STATUL. CULTURA POLITICA SI SOCIALIZAREA POLITICA

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic




POLITICA SI STATUL. CULTURA POLITICA

SI SOCIALIZAREA POLITICA

1 Autoritarism, autoritate, putere




Pentru inceput, sa incercam sa clarificam cele trei concepte, dat fiind ca in vorbirea curenta, de multe ori, ele se confunda. Mai mult chiar, si in literatura de specialitate intalnim situatii in care notiunea de autoritate este substituita cu cea de putere si invers. Vom incerca sa demonstram ca cele trei concepte, desi sunt indubitabil legate unele de altele, au semnificatii diferite.

Autoritarismul deriva din “autoriate”, numai un sufix, un –ism, despartind sensuri care sunt, sau care pot fi, la distante astronomice. Autoritatea este un termen latin foarte vechi si nu a fost niciodata (cel putin pana nu demult) un cuvant peiorativ. De-a lungul secolelor, autoritatea a fost invariabil un termen pozitiv, in timp ce autoritarismul indica un exces si un abuz de autoritate, de fapt, o autoritate opresiva, avand o conotatie negativa.

In lucrarea “What Was Authority” (1958), H. Arendt arata ca sensul originar al “autoritatii” este legat probabil de verbul latin augere, a augmenta. In primele sale sensuri, indica faptul ca detinatorii autoritatii impun, confirma si sanctioneaza un anumit traiect de actiune sau de gandire. Pentru romani, o auctoritas a contemporanilor depindea si provenea din autoritatea intemeietorilor cetatii. Sa subliniem doar faptul ca auctoritas, desi in relatie cu potestas, puterea, a fost intotdeauna prin faptul ca este ascultata si recunoscuta. In acelasi timp, putem spune ca autoritatea este o putere bazata pe prestigiu, pe respect”.

Autoritatea nu este coercitiva, ea nu anuleaza posibilitatea alternativelor, “fiind in opinia lui Flathman, in consonanta cu autonomia”. Alti sociologi, cum ar fi P.Paul Wolff, considera ca, dimpotriva, a accepta autoritatea inseamna a renunta la autonomie.

Ca semnificatie, termenul de autoritate – deducem din analiza conecptuala a lui Sartori – este mai aproape de cel de legitimitate decat de cel de putere : “autoritatea explica legitimitatea si invers ; cele doua concepte sunt atat de strans legate, incat reprezinta doua fatete ale aceleiasi monede. Autoritatea face ca lucrurile sa mearga inainte (sau nu) nu prin comadna, ci prin solicitari si sugestii “juste” . Iata de ce asociem autoritatea cu abilitatea de a conduce, care primeste sprijin spontan. Din acelasi motiv – si in acelsai moment – criza democratiei noastre este descrisa ca o criza de autoritate”.

Importanta fenomenului legitimitatii in procesul de institutionalizarea puterii a fost sesizata inca din 1762 de J. J. Rousseau, in “Contractul social”. “Cel ce stapaneste nu este niciodata destul de puternic penru a ramane mereu stapan daca nu transforma forta in drept si supunerea in datorie”.

In viziunea lui M. Weber, puterea reprezinta capacitatea de a atinge scopuri in ciuda opozitiei altora. El distinge intre dominatie(Macht) si putere (Herrschaft) .In timp ce puterea este “sansa de a face sa triumfe in interiorul unei relatii sociale propria vointa, chiar in pofida unor rezistente”, dominatia desemneaza “sansa de a gasi persoane ce pot fi convinse, gata sa asculte un ordin cu un continut concret”.

Jean Baudouin constata ca raporturile de dominatie nu sunt specifice puterii politice, ele pot fi intalnite in toate straturile societatii (in familie, firme, institutii educationale, etc.). Acest lucru a dus la abordarea dominatiei politice din doua unghiuri de vedere :

“Primul consta tocmai in considerarea dominatiei politice ca pe un raport social printre altele care, in esenta, nu se deosebeste prea mult de alte raporturi sociale sau care se deosebeste doar prin mijloacele specifice pe care le pune in miscare. Aceasta este calea aleasa de politologul nord-american Robert Dahl, atunci cand afirma ca sistemul politic este o “urzeala persistenta de raporturi umane, ce implica intr-o masura semnificatva putere, dominatie, autoritate”. Cea de-a doua abordare presupune, dimpotriva, delimitarea dominatiei politice fata de alte forme de dominatie si reperarea partii sale ireductibile. Sociologia lui Max Weber prefera cea de-a doua abordare, chiar daca o face fara prea multa convingere”.

M. Weber defineste statul ca fiind “o actiune politica cu caracter institutional, a carei conducere administrativa revendica cu succes, in limitele unui teritoriu dat, monopolul legitim al coercitiei fizice”. Aratand ca statul se bazeaza pe monopolul coercitiei fizice legitime, Weber se afla in situatia de a admite ca acest lucru este posibil doar atunci cand cei dominati se supun autoritatii revendicate de cei care domina. Daca asa stau lucrurile, se naste intrebarea : de ce se supun oamenii, in ce conditii, pe ce se intemeiaza aceasta dominatie? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, marele sociolog german construieste o tipologie ideala a dominatiei bazate pe legitimitatea (increderea in validitatea autoritatilor si a actelor lor).

A) Legitimitatea traditionala. Baza justificarii dominatiei o constituie traditia. Actorii sociali au incredere in caracterul sacru al traditiilor si cutumelor, care stabilesc regulile vietii publice si, de asemenea, in persoanele care sunt exponente directe ale acestora. J. Baudouin sesizeaza ca “autoritatea cu care este investit seful traditional poate varia. Ea poate fi puternica, daca concentreaza in mainile sale esenta puterii (“sultanismul”). Ea slabeste intr-o oarecare masura daca e impartita cu alte autoritati (“patriarhat” sau “gerontocratie”) sau daca se sprijina pe o administratie supusa propriei persoane (“patrimonialism”). Dar in fiecare din aceste cazuri titularul puterii, chiar relativ mediocru, este considerat mostenitorul unei traditii sacre. Hussein al Iordaniei sau Hassan al II-lea al Marocului isi trag cea mai mare parte a credibilitatii din faptul ca sunt considerati in tarile lor descendentii directi ai lui Allah”.

B) Autoritatea rational-legala Schimbarile pe care industrializarea le-a atras dupa sine au subminat autoritatea traditionala. Schimbarile pe care ea le-a produs au aruncat in desuetudine vechile practici traditionale. Autoritatea rational-legala a lui Weber este bazata pe “credinta in legalitatea reglementarilor si in dreptul celor plasati in pozitii ale autoritatii prin asemenea reguli de autoritate de a emite ordine”(M. Weber).

Deci, o alta sursa a autoritatii o constituie sistemul de legi si reguli care investeste cu putere legitima o anumita pozitie,statut social. Aceasta s-a dezvoltat odata cu cresterea industrializarii si este mai compatibila cu birocratizarea.

Autoritatea rational legala este puterea justificata printr-un sistem de reguli si legi acceptate de societate (autoritatea birocratica). Ea este legata mai mult de un statut decat de o persoana. Cat timp persoana ocpa pozitia respectiva are dreptul sa-si exercite autoritatea. Dupa aceea, nu.

C) Autoritatea charismatica este intemeiata pe “sanctitatea, eroismul sau caracterul exemplar al unei persoane si pe modelul normativ relevat sau impus de aceasta persoana”(M. Weber).

Autoritatea charismaica deriva din calitatile personale extraordinare ale conducatorului, care este un sef iesit din comun, dotat cu “charisma”, sau cu un “farmec” fara egal si care inspira angajament si insufla ascultare (Ghandi, Hitler, Martin Luther King). Cele mai multe societati considera conducatorii charismatici periculosi, deoarece, de multe ori (fiind mai nonconformisti) ei pot submina bazele celorlalte forme de autoritate : traditia si pozitia.

Pierderea unui conducator charismatic ameninta existenta grupului daca traditia si pozitia nu-i sustin autoritatea. De-a lungul timpului,charisma a reprezentat o forta revolutionara, care a generat miscari sociale. Weber sustine ca supravietuirea unei miscari charismatice depinde de “rutinizarea” charismei, transformarea autoritatii charismatice fie in forma traditionala sau birocratica, fie intr-o combinatie a celor doua (exemplul charisma lui Isus Christos).

Analizand textul weberian, privind comparatia dintre cele cinci forme de legitimitate, J. Baudouin constata ca spre deosebire de monarh, care are “supusi”, seful carismatic se adreseaza “adeptilor” care, intr-un sfarsit, alcatuiesc o “comunitate emotionala” care se lasa sedusa de “farmecul” celui ales.

In timp ce in forma traditionala, increderea colectiva este investita mai mult intr-un principiu decat intr-o persoana (“Regele a murit, traieasca regele”), adeziunea populara e afectiva si pasionala. In sfarsit, intretinerea carismei il obliga pe sef sa mobilizeze resurse importante daca nu vrea sa se expuna uitarii si dizgratiei. Regimul carismatic induce o solicitare permanenta a adeptilor si o teatralizare nevrotica a scenei politice”.

In conceptia multor sociologic, dictaturile plebiscitare contempoane (Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler) au fost “o ilustrare spectaculoasa “ a conceptului de dominatie charismatica. Analizand legitimitatea, din perspectiva weberiana, atentioneaza sociologul francez, nu terbuie sa scapam din vedere faptul ca tipurile inventariate de Max Weber sunt “tipuri ideale”, neexistand in stare pura in realitate.

In cadrul aceluiasi regim, putem intalni elemente de la oricare din aceste “reconsructii utopice”. Este cazul Imperiului napoleonian, de exemplu. Organizat in jurul persoanei imparatului, celebrind faptele sale de arme devenite legendare, ne ducem cun gandul la dominatia carismatica. Totusi, crearea si intarirea unei administratii din ce in ce mai rationale si centralizate, cat si codificarea spectaculoasa a dreptului cutmiar, il apropie mai mult de modelul rational legal. Si, in sfarsit, tentativa de reconstituire a unei dinastii, a unei nobilimi imperiale si chiar a unei cvasi-societati de curte ne duce cu gandul la elementele unui tip traditional”.

Fata de puterea politica, sociologia si-a manifestat interesul in urmatoarele cateva directii principale :

a considerat statul ca o institutie politica ca oricare alta iar institutiile politice le-a integrat in cadrul institutiilor sociale ;

a acordat o atentie particulara aspectelor formale, functiilor latente si disfunctiilor institutiilor prin care se exercita puterea politica ;

tinde sa confere o acceptiune foarte larga termenului de “politic”.

Din ce in ce mai mult se considera ca universului politic ii apartin, fara deosebire, toate fenomenele care implica relatii de putere, autoritate, conducere. Puterea apare, deci, in institutii foarte diferite cum ar fi statul, organizarea sociala, patidul politic, sindicatul, biserica, familia.

In legatura cu bazele si functionarea puterii, doua orientari fundamentale au marcat sociologia politicii : consensualismul si conflictualismul. Exista, ce-i drept, si o a treia traditie, deloc neglijabila, care a subliniat coexistenta consensualismului si a conflictualismului in manifestarile puterii. Pentru Tocqueville, exercitarea puterii intr-un sistem democratic implica un echilibru intre fortele conflictului si cele ale consensului.

Deciziile in democratie trebuie luate cu “minimum de forta si maximum de consens” (Lipset). Berelson coreleaza posibilitatea democratiei cu crearea unui echilibru intre consens si clivaj in politica. Inexistenta grupurilor politice opuse, a clivajelor deci ar sugera “o comunitate in care politica nu are o importanta reala pentru ea. Pe de alta parte, continua sociologul american, adancirea clivajului poate ameninta insasi existenta democratiei. Altfel spus, “daca nu exista consens in interiorul societatii”, exista un potential limitat pentru o rezolvare pasnica a diferentelor politice, care sunt asociate cu procesul democratic” (G. Almond, S. Verba, 1963). Prea mult consens micsoreaza posibilitatea impunerii de responsabilitati elitelor.

Teoriile consensului au pus accentul pe faptul ca puterea politica este cea care permite coordonarea activitatilor de interes general ; asigurarea ordinii si continuitatii sociale. Exercitarea puterii reprezinta un instrument esential, prin care oricare societate isi gestioneaza supravietuirea. Sociologia marcata de aceasta orientare a fost interesata mai mult de functionaera puterii (conditii, forme, tipologie) si mai putin de mecanismele erodarii si transformarii sale.

Conceptiile conflictualiste au scos in evidenta caracterul eminamente coercitiv al puterii politice, impunerea sa de catre grupurile dominante asupra celor dominate in scopul realizarii propriilor interese. Ceea ce pare sa caracterizeze aceasta orientare este (Parsons) “conceptul de suma nula” sau teza “caracterului limitat al puterii” (R. S. Lynd), intr-o societate data exista o cantitate limitata de putere, astfel incat oricare extindere a puterii unui grup se face in detrimentul altuia. Teoria marxista subliniaza faptul ca principala functie a instiuttiilor politice (statul in primul rand)este cea de dominatie de clasa. Ea aceentueaza asupra caracterului istoric si al fundamentelor economice ale distribuirii puterii in societate.

Reductionismul economic marxist a fost ulterior mai nuantat si mai temperat. A Gramsci a analizat rolul institutiilor culturale in impunerea “hegemoniei” clasei conducatorilor. Acestea, prin mijloacele lor specifice, contribuie la obtinerea consensului maselor ceea ce duce la coborarea pragului de coercitie directa necesara pentru mentinerea dominatiei.

L. Althusser argumenteaza teza functionarii “aparatelor ideologice ale statutlui” in sensul inculcarii “respectului individului fata de diviziunea tehnologica a muncii”, prin intermediul careia este reprodusa structura de dominatie in societate.

C.W. Mills, constatand fenomenul extinderii birocratiei in societatile industrializate, critica efectele nefaste ale acestei tendinte : clivajul crescand intre institutii si public, opacizarea legaturilor dintre conducatori si condusi, deteriorarea democratiei si formarea unei “elite” a puterii. Acest cerc restrans decide destinul unei intregi societati.

Studiile pe care el le-a realizat ca, de altfel, si cele intreprinse de G. Mosca, R. Michels si V. Pareto au evidentiat faptul ca elita politica este formata din oameni care “traiesc din politica”, care au sentimentul apartenentei la acelasi grup, la “confreria oamenilor ajunsi”.

“Dobandind un nou statut social, alesul se autonomizeaza vis a vis de mediul social din care a iesit. Cercul sau de frecventare se transforma. Tinde sa interiorizeze normele conducatorilor. Modurile sale de a fi, limbajul, imbracamintea, obisnuintele, modul de viata, se pot transforma vizibil. Cu greu ar mai putea recunoaste cineva in anumiti alesi pe vechiul lacatus, functionar sau institutor”.

Avem de-a face astazi cu “o profesionalizare a personalului poltic” (J. Schumpeter, 1972),. Consecintele imediate ale acestui fapt sunt aparitia “tendintelor, intentiei si actiunii de a monopoliza posturile de conducere din sistemul politic” (J. N. Rosenau, 1994).

Pe de alta parte, Dahrendorf observa ca apar noi tipuri de autoritate in societatile capitaliste avansate datorita separarii proprietatii legale asupra mijloacelor de productie de controlul direct al acestora.

2. Tipuri de regimuri politice : democratie, autoritarism, totalitarism.

Regimul politic se refera la modul concret in care functioneaza un sistem politic dat, respectiv structurarea in actiunea politica propriu-zisa a relatiilor dintre guvernanti si guvernati. El implica forma de guvernare (monarhie sau republica), statuarea rolurilor actorilor politici si tipul de raspuns al masei de guvernanti.

Prima tipologie a regimurilor politice a fost realizata de Aristotel si a avut o influenta deosebit de mare asupra gandirii politice ulterioare. Dupa numarul celor care exercita puterea, sustine marele filosof, regimurile politice pot fi de      trei feluri : regalitate, aristocratie si democratie. In cadrul regalitatii, unul singur detine puterea, puterea este deci personalizata, fapt ce se finalizeaza in esuarea ei in tiranie. Aristocratia caracterizeaza acel tip de regim politic, in cadrul caruia puterea este posedata de cateva persoane si prin acest fapt constituie o oligarhie, devenind asupritorii celorlalti. In cel de al treilea tip de regim politic, sustine Stagiritul, puterea este posedata si exercitata de o multime de oameni.

Astazi, desi nu putem vorbi despre un consens general privind tipologia regimului politic, cea mai frecvent intalnita este aceea care sustine existenta a trei mari tipuri de regim politic : democratii pluraliste, autoritarim si totalitarism. Desi este o problema conroversata, sa incercam sa dezvaluim principalele coordonate ale acestor trei tipuri de regimuri politice. Primele controverse s-au nascut in jurul intrebarii daca totalitarismul este sau nu un regim politic. Edgar Hallet Carr si J.L. Talmon confunda totalitarismul cu gandirea totalitara. Astfel, cel dintai sustine ca totalitarismul este : “o convingere conform careia un grup organizat sau o institutie, fie ea biserica, guvern sau partid are acces in mod privilegiat la adevar. El este vechi de cand lumea, a existat dintotdeauna si va exista mereu (cu exceptia unor mici perioade din epoca individualismului”).

In contrapartida, Friederich opineaza ca totalitarismul este mai mult decat o ideologie, este un sistem social. In lucrarea intitulata “Totalitarism”, el a enumerat cinci cerinte de care depinde existenta unui sistem totalitar : (a) o ideologoie oficiala ; (b) un singur partid de masa controlat de o oligarhie ; (c) monopolul guvernamental al armamentului ; (d) monopolul guvernamental asupra mass-media si (e) un sistem de politie terorist.

Mai tarziu, la fel ca si Brzezinski, el a adaugat pe aceasta lista o a 6-a cerinta si anume o economie dirijata la nivel central, fapt care le demoleaza argumentatia, deoarece nazismul nu s-a intemeiat pe o economie centralizata. Astfel, ei si-au intins singuri o capcana din care nu au mai putut iesi si care le-a demolat intreaga argumentare, deoarece cea de a 6a caracteristica excludea nazismul din totalitarism, deoarece el nu s-a intemeiat pe o economie centralizata. Definit astfel, conceptul nu putea cuprinde laolalta si stalinismul si nazismul. Aceasta fisura in definirea totalitarismului a dat nastere unor atacuri virulente impotriva uitlizarii lui. Multe voci au sustinut ca notiunea nu trebuie redefinita, ci respinsa. Renuntarea la acest concept, afirma respectivii ganditori, este recomandata cel putin din doua motive : 1. Pentru ca totalitarismul este unul din instrumentele propagandistice ale razboiului rece, marcat de partinire polemica ;2. Si pentru ca regimurile comuniste sunt astazi foarte diferite intre ele si in comparatie cu ceea ce erau in anii ’50.

G. Sartori nu impartaseste acest punct de vedere, sesizand fragila argumentare pe care se intemeiaza : “In mare, primul argument dovedeste mai mult decat oricare altul, natura extrem de politizata si ideologizata a dezbaterii. Al doilea are, in schimb, unele merite. Asa cum a fost formulat de Michael Curtis, esenta lui este ca in vreme ce conceptul de totalitarism fusese util initial, el isi pierde utilitatea acum, cand nazismul si fascismul sunt defuncte, cand in Rusia comunismul nu mai este de factura stalinista iar lumea comunista este extrem de diversificata”.

El ramane la convingerea ca termenul este necesar, eficient si relevant. Semantic vorbind, sustine marele politolog, reflecta “incarcerarea intregii societati inlauntrul statului”, o dominanta politica atotcuprinzatoare asupra vietii extrapolitice a omului”, “invazia totala a vietii private”. Finer reuseste o descriere sugestiva a totalitarismului. “Intreaga societate este politizata ; daca sferele private ale vietii supravietuiesc, ele raman … supuse unui guevrn care, oricand si din orice motiv, le poate controla, invada si cuceri”. Sartori conchide ca tocmai aceasta este distinctia dintre totalitarism si absolutism, autoritarism si celelalte variante ale dictaturii : “Distrugerea liniei de demarcatie dintre stat si societate si politizarea totala a societatii …. Aceasta nu se reduce doar la problema unei puteri politice mai mari sau mai reduse. Diferenta este calitativa, nu cantitativa”. Ca despotismul este temut si guverneaza in mod caracteristic prin frica, continua Sartori, este o realitate greu de combatut. Cu toate acestea, totalitarismul este o amplificare maxima a despotismului, despotismul cel mai puternic dintre toate.

Dictatura a avut conotatii diferite de-a lungul timpului. Pentru romani, dictator era o magistratura extraordinara, de scurta durata (6 luni), menita sa raspunda in mod exclusiv unei urgente militare.

In sens modern, dictatura reprezinta o forma de guvernare a unei singure persoane, care detine intreaga putere in stat si pe care o exercita in mod arbitrar (Papa Doc, Juan Peron – Argentina, Sadam Hussein – Irak, sunt cateva exemple).

Hunta este un tip de dictatura si anume o dictatura militara care rezulta din rasturnarea unui regim cu ajutorul fortelor militare, care dupa cucerirea puterii, isi pun propriul lor conducator la putere (gen. Pinochot in Chile este un exemplu relevant).

In afara dictaturii unei persoane, se mai poate vorbi si de o dictatura exercitata de un grup restrans de persoane (exemplu : dictatura iacobina sau dictatura unei hunte militare).

N. Goodman sustine ca dictatura este o forma de autoritarism, aceasta de pe urma caracterizandu-se prin excluderea poporului de la participarea politica si prin imposibilitatea inlocuirii din functie prin mijloace legale a conducatorului.

Trecand in revista principalele polemici iscate de definirea acestui termen, Sartori se declara satisfacut de urmatoarea definitie : “dictatura este o guvernare neconstitutionala, pentru ca cei care guverneaza fie ca falsifica constitutia preexistenta, fie ca rescriu o constitutie care sa le acorde puterea de a face, practic, orice doresc. Din acest punct de vedere, structura dictaturilor este si poate fi descrisa cu usurinta ca opusul structurilor constitutionale”. Dictatura iese, deci, de sub constrangerile legii. Ea nu este un stat fara partide, ci un stat cu un singur partid.

Politologul american (de origine italiana) subliniaza faptul ca nici unul dintre termenii analizati pana aici nu sunt in mod indiscutabil perfect opusi termenului de democratie. Dupa parerea lui, singurul termen care ar avea aceasta calitate este autocratia. Putem vorbi deci de dihotomia perfect simetrica : “democratie sau autocratie”.



“Asadar, vom sustine teza conform careia democratia este o non-autocratie, contrariul perfect al autocratiei. Aceasta inseamna ca democratia denota un sistem politic caracterizat prin refuzul puterii personalizate, a puterii asupra cetatenilor, putere care sa apartina cuiva. Puterea nu este “proprietatea” nimanui. Mai specific, democratia este un sistem bazat pe principiul conform caruia nimeni nu se poate proclama conducator, nimeni nu poate detine puterea in nume personal si in mod irevocabil. Tocmai pentru ca principiul autocratic este respins, axioma democratica este aceea ca puterea omului asupra altor oameni poate fi acordata doar de ceilalti iar aceasta numai si numai pe baza revocabilitatii (pentru ca altfel cei care acorda puterea vor renunta concomitent la puterea lor). Asadar, conducatorii vor detine aceasta functie ca urmare a desemnarii libere, neingradite de catre cei care urmeaza sa fie condusi. Cu alte cuvinte, oricand puterea celorlati de a desemna pe cineva este contrafacuta sau anihilata – pentru ca dezacordul este zadarnicit ori nu se ofera alternative – democratia este ucisa chiar cand incepe sa functioneze. Daca este sau ar putea fi orice altceva decat reversul exact al autocratiei – democratia nu ar exista.

In viziunea lui N. Goodman, principalele coordonate ale unui stat democratic sunt : 1. Participarea poporului la alegerea si indepartarea conducatorilor ; 2. Democratia poate imbraca doua forme : a) reprezentativa, in care poporul alege, periodic, alte persoane care sa-l reprezinte in procesul de decizie si b) directa, participativa, care presupune implicare directa a maselor in procesul decizional.3. Dezvoltarea economica are drept consecinte formarea unei populatii urbane, cultivate si sofisticate cu pretentii politice si a unei clase de mijloc, din ce in ce mai consistente, care se considera beneficiara sistemului si care nu sustine o schimbare politica drastica ; 4. Limitarea institutionala a puterii datorata autonomiei si controlului reciproc al celor trei puteri : executiva, legislativa, judecatoreasca (principiul separarii puterilor) ; 5. Nu exista divergente majore in societate care sa provoace convulsii sociale grave ; 6. Exista toleranta fata de o disidenta rezonabila. Exista dreptul la opinie iar cei care nu sunt in consens cu majoritatea, nu sunt stigmatizati, nu sunt considerati distructivi ; 7. Accesul larg al populatiei la infromatii (uneori informatii “potrivite”).

Democratia - isi incheie Sartori analiza conceptuala – este un sistem in care “nimeni nu se alege pe sine, nici nu se poate investi cu puterea de a conduce si, prin urmare, nimeni nu isi poate aroga singur putera neconditionata si nelimitata”.

3. Cultura politica si cultura civica

Cu mult inainte ca termenul de “cultura politica” sa fi fost inventat, continutul lui a suscitat un imens interes dar si mai mari controverse si confuzii in filosofia si stiinta politica. Platon, in “Republica”, corela calitatea guvernarii cu “dispozitiile” si atitudinile indivizilor. Rolul educatiei in socializarea politica, respectiv in formarea constiintelor, atitudinilor, sentimentelor politice, a fost subliniat si de Platon si de Aristotel.

Mai tirziu, la inceputul veacului al XVI-lea, Machiavelli constata ca functionalitatea institutiilor democratice, depinde, in mod fundamental, de caracterul indivizilor.

Peste doua veacuri, Montesquieu explica natura institutiilor politice ale unui stat, insistand asupra rolului variabilelor sociologice, antropologice si psihologice.

In 1853, Tocqueville, intr-o scrisoare adresata lui F. de Corcelle, semnala rolul decisiv al sentimentelor, “inclinatiilor inimii”, credintelor, moravurilor, in modelarea institutiilor politice. Lucrarea sa, “Democratia in America” este o demonstratie seducatoare a rolului culturii politice in asigurarea stabilitatii sistemului democratic.

La inceputul acestui veac, Max Weber face o analiza pertinenta a valorilor si atitudinilor ce-si au originea in religia protestanta, ca principali factori catalizatori ai schimbarilor in structura economica si politica a unei societati. Y. Schmeil, Ch. Foster, M. Dogan, Dominique Pellasy, J. Welc, R.D. Putman si Ellis Wildavski, Thomson sunt numai cateva nume care demonstreaza importanta deosebita pe care politologii o acorda astazi acestei teme. Cercetarile lor au contribuit semnificativ la clarificarea conceptului de cultura politica, chiar daca el ramane in continuare un concept controversat plin de capcane.

Astfel, sociologul francez Maurice Duverger manifesta reticenta fata de adoptarea acestui concept in stiintele politice. El sustine ca urmatoarele concepte - de cultura economica, politica, estetica - ar fi indreptatite, daca respectivele domenii ar poseda valori proprii, diferite de ale altora. Se poate vorbi mai degraba – afirma acelasi autor – despre aspectele politice ale culturii decat despre cultura politica. In realitate insa, valorile care se manifesta in aceste domenii nu sunt altceva decat valorile de baza ale societatii globale aplicate la un domeniu particular. “ Cu toate acestea, - conchide politologul mai susamintit -s-ar putea justifica intr-un fel utilizarea termenului, deoarece el trimite la o anumita realitate reprezentata fie de anumite aspecte politice ale culturii, fie de aspectele culturale ale politicii, aspecte care indiferent cum le-am numi formeaza un ansamblu coerent si coordonat”.

Chiar si “parintii” culturii politice – respectiv Gabriel Almond, Sidney Verba si Lucien Pye – sesizeaza anumite dificultati pe care le creeaza utilizarea acestui concept. Pe de-o parte, ei sustin ca au creat acest termen tocmai din nevoia de a evidentia caracterul distinct al sferei politicului, intelegerea ei ca o subcultura distincta, cu reguli de comportament si procese de socializare specifice. Pe de alta parte, ei evidentiaza – dincolo de avantajele utilizarii acestui concept – dificultatile pe care le creeaza. “Stim ca antropologii utilizeaza termenul de cultura in moduri foarte variate si ca, introducandu-l in vocabularul stiintei politice, riscam sa importam atat avantajele cat si ambiguitatile sale”.

In acelasi context, Lucian Pye semnala riscul utilizarii termenului in discutie ca explicatie salvatoare ori de cate ori analiza politica se afla in impas. J. Schemeil prefera utilizarea la plural a termenului, care, oricum, ramane o “inventie a antropologilor”. In conceptia sa, singularul este nerelevant pentru ca sugereaza o cultura politica unica, cu efecte multiple asupra vietii politice dintr-o tara. Termenul de “culturi politice” pe care il propune, exprima pluralismul cultural care are, insa, un factor comun, si anume, atitudinea fata de regimul politic. Mattei Dogan si Dominique Pelassy constatau ca este dificil sa vorbim despre o cultura politica nationala, mai ales pentru tarile in care procesul de omogenizare nu este atat de avansat ca in Franta sau SUA. Ei se intreaba daca nu cumva introducand conceptul de cultura politica “nu riscam explicatii care nu se magineasc la realitatea sociala, sau, cu alte cuvinte, nu riscam un regres stiintific?”

Cu toate controversele pe care le-a provocat, cei mai multi politologi considera ca renuntarea la utilizarea acestui termen ar fi oricum mult mai pagubitoare decat acceptarea lui cu toate dificultatile si ambiguitatile pe care le produce.

Ce se intelege insa, mai exact, prin cultura politica?

In limbajul comun, ea se identifica cu informatia politica. Se apreciaza ca o persoana are cultura politica, daca voteaza in cunostinta de cauza sau este la curent cu regulile jocului politic.

In stiintele politice, termenul a fost utilizat pentru prima oara in 1956 de Gabriel Almond in lucrarea “Comparative Political System”. El reia in 1963, impreuna cu Sideny Verba,problematica culturii politice in renumita lucrare : “Cultura Civica”. Aici, atragand atentia asupra caracterului politic al continutului culturii mondiale pe cale de a se naste, in mod indirect, ei subliniaza inca o data necesitatea utilizarii conceptului de cultura politica. “Cand vorbim de cultura politica a unei societati – sustin G. Almond si S. Verba – ne referim la sistemul politic, asa cum a fost internalizat in cunostinte, sentimente si evaluari ale populatiei sale (…) Cultura politica a natiunii este “distributia particulara “ a patternurilor din “orientarile” catre “obiectele politice”, asa cum se realizeaza acestea intre membri natiunii.

In conceptia autorilor, exista trei tipuri de orientari ;

1.“orientarea cognitiva”, adica cunoasterea si credinta cu privire la sistemul politic ;

2.“orientarea afectiva”, respectiv sentimentele privind sistemul politic ;

3.“orientarea evaluativa”, care se refera la judecatile si opiniile cu privire la “obiectele politice”. Principalele elemente care definesc orientarile cognitiva, afectiva si evaluativa a indivizilor sunt urmatoarele : nivelul informarii politice, a cunostintelor si sentimentelor pe care le au fata de sistemul politic national ; cunostintele si sentiemntele despre natura si limitele deciziilor publice si politice si despre modul in care sunt puse in practica ; gradul de constientizare a drepturilor, libertatilor si obligatiilor politice ; cunoasterea si utilizarea strategiilor si mijloacelor pentru protejarea si pentru controlul eventualelor derapaje ale puterii ; gradul de implicare in mecanismele puterii locale ; criteriile folosite pentru judecarea performantelor sistemului politic si a elitelor politice ; constientizarea impactului si a semnificatiei actului de guvernare politica.

Mergand pe acelasi filon, J. Wiatr defineste cultura politica ca totalite a atitudinilor, valorilor si tipurilor de comportament existente intr-o societate referitoare la relatiile reciproce dintre puterea politica si cetateni.

M. Dogan si D. Pelassy sustin ca respectivul concept “desemneaza un set de credinte politice, de sentimente si de valori care prevaleaza pentru o natiune la un moment dat”.

Cultura politica nu este numai produsul istoriei colective, ci si a istoriei fiecarui individ, sinuoaselor itinerarii pe care le-a parcurs. Ea are legatura atat cu instiutiile politice cat si cu experientele personale ale indivizilor.

Cultura politica joaca un rol esential atat in viata comunitatii, cat si in viata individului. Comunitatii ii ofera un set de valori, atitudini, norme si idealuri care sa asigure functionalitatea si coerenta institutiilor sale. Individului ii pune la dispozitie un ghid care sa-i faciliteze participarea la viata publica si politica.

Cultura politica trebuie inteleasa ca un subsistem al culturii in general iar ansamblul de idei si opinii si atitudini politice ale indivizilor, ca o parte componenta a culturii lor generale. Ideile si credintele politice ale indivizilor nu sunt rupte de cultura lor generala, de conceptia lor despre viata, de viziunea lui asupra naturii umane in ultima instanta. De exemplu, o viziune pesimista intretine o stare de suspiciune sociala, diminueaza gradul de incredere si loialitate manifestatae la nivelul comunitatii, generand mai departe, o atitudine politica pasiva, de resemnare fata de autoritatea politica. Dimpotriva, o viziune optimista asupra esentei umane se directioneaza in incredere sociala, solidaritate civica, atitudine reflexiv-critica fata de putere si participare activa la viata publica.

Pe de alta parte, trebuie remarcat urmatorul fapt : cultura politica nu are o structura uniforma, omogena. Dincolo de diferentele dintre culturile politice ale diferitelor natiuni (care reies din studiile, cercetarile efectuate de Almond si de Verba) sunt semnalate diferente in interiorul aceleiasi natiuni, fie intre diferitele sale regiuni, fie intre diferitele categorii social-poltice (ex., elite-nonelite).

Diferentele cu privire la nivelul culturii politice, intre diferitele regiuni sunt expresia deosebirilor dintre nivelele dezvoltarii economice si dintre gradele de maturizare politica specifice acestora. Asa stand lucrurile, cultura politica apare ca un rezultat al competitiei dintre diverse moduri de raportare la viata politica, dintre diverse “moduri de viata”, cum sugereaza Wildavsky, Ellis, Thompson.

Cercetarile in domeniu scot in evidenta faptul ca opiniile si atitudinile politice pot diferi si in functie de nivelul educational, de categoria de varsta, de mediul de rezidenta, de statutul politic al individului. L. Pye semnaleaza diferentele dintre cultura politica a elitelor si cea a nonelitelor. In anumite circumstante, elitele pot deveni forte motrice de modernizare politica a societatii , pot contribui fundamental la inocularea noilor mentalitati politice in constiinta nonelitelor, la dezvoltarea societatii civile. In noile democratii, maturizarea clasei politice, dezvoltarea unei culturi politice moderne la nivelul acestei clase devine o prioritate absoluta urmarind ca, ulterior, fenomenul sa se generalizeze la nivelul maselor. Se poate spune ca exista societati caracterizate printr-o mai mare fragmentare a culturii politice, sau, dimpotriva, printr-o mai mare omogenizare.

Fragmentarea culturii politice (diferentierea ei pe regiuni, categorii sociale) are serioase repercursiuni asupra stabilitatii si fortei institutiilor democratice, in sensul diminuarii lor.

Daca primele cercetari in domeniul culturii politice au urmarit si accentuat diferentele existente(pe acest plan) intre diferitele natiuni (vezi Almond si Verba – “Cultura civica”) astazi se constata reorientarea lor catre evidentierea diferentelor existente in cadrul aceleiasi natiuni (Robert D. Punam, Wildavsky, Ellis Thompson).

In functie de tipurile de orientari politice existente in diversele tari fata de “obiectele politice” (de la sistemul politic in general, pana la individ ca actor politic), G. Almond si S. Verba vorbesc despre existenta a trei mari tipuri de subculturi politice : parohiala, depedenta si participativa. Ei atentioneaza asupra caracterului mixt al culturii politice.

1.Cultura politica parohiala desemneaza frecventa zero a orientarii politice. Exemplul cel mai relevant este cel al triburilor, care constientizeaza vag sau deloc existenta guvernului central si a caror viata este in mare parte neafectata de deciziile centrale. Deci, cultura politica parohiala este intalnita in comunitatile in care structura politica este inexistenta, relatiile sociale fiind reglementate prin instrumentul valorilor traditionale nonpolitice.

Cultura politica (pasiva) dependenta desemneaza o frecventa inalta a orientarilor fatade sistemul politic general (sentimente cum ar fi patriostismul) si fata de “obiectele de output”(adica punerea in practica a politicilor, fluxul de sus in jos) insa orientari zero in ceea ce priveste fluxul de jos in sus si perceperea sistemului in calitatea de participant activ. Actorii sociali sunt constienti de existenta sistemului politic dar au un rol pasiv in raport cu acesta. Exemplul cel mai relevant este cel al oamenilor ce traiesc in regiunile autoritare, in dictaturi unde ei se percep mai mult ca alienati politic, ca intrusi, decat ca participanti la procesul politic.

Cultura politica participativa se caracterizeaza prin orientari maxime fata de toate “obiectele politice”, in special fata de sine ca participant activ la politica. Indivizii sunt constienti de drepturile si obligatiunile lor politice, implicandu-se in sfera politica activ si rational. Participarea lor este fundamentata cognitiv si atitudinal : dispun nu numai de cunostinte politice, ci si de abilitati de comunicare, cooperare, negociere.

Una din concluziile cele mai semnificative, care se desprinde din analiza comparata pe care au intreprins-o Almond si Verba, o constituie faptul ca cele trei subculturi : parohiala, dependenta si participativa pot coexista in sanul aceleiasi culturi politice. In majoritatea democratiilor moderne cele trei subculturi, in interactiunea lor, constituie componentele culturii politice democratice, cultura participativa ocupand un rol privilegiat in raport cu celelalte doua.

Specifica democratiilor moderne occidentale este combinatia pasiva- participativa, caracterizata prin puternice modele de participare politica pe fondul unor obiceiuri traditionale care impun respect fata de lege si loialitate fata de structura puterii.

Cu cat dimensiunea participativa a unei culturi politice este mai proeminenta, cu atat sentimentul competentei civice este mai prezent atat la nivelul individului, cat si al comunitatii ; si invers, cand intr-o cultura politica componentele parohiale si dependente sunt dominante, sentimentele indivizilor de alienare politica si neincredere sociala sunt tot mai frecvent intalnite.

In legatura cu evolutia politica viitoare a statelor, Almond si Verba propun o viziune optimista : “Noua cultura politica mondiala – anticipeaza ei – va fi o cultura politica a participarii”. Se subintelege ca tot mai multe state vor alege calea democratiei in dezvoltarea lor ulterioara.

Infuzarea modelului democratic participativ in tot mai multe tari va presupune mai mult decat existenta institutiilor formale ale democratiei (partide politice, legislativ ales, sufraj universal). Pe langa toate acestea, existenta unei culturi politice democraticve va fi indispensabila. Astazi, politologii ca si cetatenii obisnuiti, se intreaba deopotriva in ce masura este posibila transplantarea culturii politice democratice in statele post comuniste. S-a constatat ca – sustin autorii mai sus mentionati – transferul culturii politice a statelor democratice occidentale in societatile in tranzitie intampina cel putin doua mari obstacole : primul deriva din obiectivele marilor idei ale democratiei, care se realizeaza cu distorsiuni, cu modificari substantiale ; al doilea, il constituie problemele obiective cu care se confrunta aceste natiuni : tehnologii si sisteme sociale arhaice.

In continuare, vom incerca sa delimitam conceptele de cultura civica si de cultura politica.

Cultura civica imbina modernitatea cu traditia, este “o cultura pluralista, bazata pe comunicare si persuasiune, o cultura a consensului si a diversitatii, o cultura care a permis schimbarea, moderand-o insa”(G. Almond si Verba).

Autorii mai sus amintiti incearca sa construiasca conceptul de cultura civica intr-o relativa si partiala opozitie cu cultura politica parohiala si dependenta. In acelasi timp, aparent paradoxal, ei nu identifica cultura civica nici cu cultura politica participativa. In conceptia lor, cultura civica nu este in mod exclusiv o cultura politica participativa, ci o cultura politica mixta, in care coexista cele trei tipuri de cultura politica, predominanta fiind insa cea participativa.

Cultura civica nu este acelasi lucru cu educatia civica. Educatia civica prescrie modul in care cetatenii trebuie sa se comporte intr-o societate democratica, cuprinde deci normele comportamentului cetatenesc, norme ce subliniaza aspectele participative ale culturii politice. Se asteapta ca cetateanul sa se implice activ si rational in politica, sa fie bine informat si sa participe la procesul decizional. Toate aceste caracteristici nu definesc cultura civica, ci cultura politica participativa. Cultura civica este mai mult decat atat, ea este “o cultura participativa a rationalitatii (…) in care cultura politica si structura politica sunt in armonie (…). Orientarile politice mai traditionale au tendinta de a limita angajamentul individului in raport cu politica si de a-l slabi. Intr-un sens, orientarile dependente si parohiale “stapanesc” sau tin la locul olor rientarile politice participative”(G. Almond si Verba).

In concluzie, cultura civica este o cultura politica echilibrata, in care activitatea politica si rationalitatea sunt echilibrate de pasivitate, traditionalitate si angajament fata de valorile parohiale. Cultura civica este, deci, o combinatie intre cultura modernista si cea traditionalista, o cultura pluralista bazata pe informatie si persuasiune, pe dialog, pe consens si pluralism, pe diversitate si toleranta, care permite si incurajeaza schimbarea, termperandu-i excesele. Ea caracterizeaza acea societate in care exista un numar mare de indivizi care participa activ la viata publica. Ei detin informatii politice relevante, actioneaza rational, constientizeaza drepturile si libertatile lor si coopereaza in vederea realizarii intereselor comune. Cetatenii dezvolta sentimentul unei competente civice subiective, al increderii in abilitatile lor politice si decizionale. In societatile in care increderea cetatenilor in capacitatea lor de a influenta guvernamantul este mare, si gradul lor de implicare in procesul politic este mare. Simplul fapt ca cetatenii cred in mitul democratiei deschide calea participraii. Cetatenii care nu cred in acest mit, de regula, se implica si mai putin in viata social-politica, sunt mai pasivi, inerti, apatici.

In literatura de specialitate, pe langa conceptele de “cultura politica” si “cultura civica”, este vehiculat si conceptul de “cultura politico-administrativa”, intr-un inteles care se diferentiaza fara insa a-l opune celor dintai. In conceptia lui Yves Meny, conceptul de cultura politico-administrativa se refera la un ansamblu de norme si valori produse de o societate data si care pot fi in contradictie cu normele si valorile afisate de respectivul sistem. Contradictiile dintre valorile oficiale si cele efectiv practicate, sustine el, dovedesc capacitatea democratiei de a se autocorecta si importanta culturii politice pentru populatie, care nu admite pe termen lung coruperea principiilor democratiei. Exemple concludente in acest sens le ofera Italia postbelica si perioada Mac Carthista in SUA. Democratia nu este un sistem perfect, lipsit complet de erori. Superioritatea democratiei consta in capacitatea ei de a sesiza si corecta erorile cu ajutorul culturii civice.

4. Rolul socializarii politice in formarea culturii politice

4.1. Ce este socializarea politica?

Cultura politica este transmisa din generatie in generatie, este transformata si inculcata de diversi actori ai procesului de socializare. Easton si Dennis definesc socializarea politica ca “un proces prin care persoanele dobandesc orientari politice si patternuri de comportament”.

Majoritatea politologilor, desi admit ca exista multe variatii ale continutului procesului de socializare politica de la o persoana la alta, de la o cultura sau subcultura la alta, sustin in acelasi timp ca exista si multe similitudini, in special la nivelul natiunilor dezvoltate. In aceste conditii, devine posibila – sustin ei – tratarea in termeni generali a fenomenului socializarii politice.

Intr-o oarecare opozitie cu sustinatorii acestui punct de vedere, M. Dogan si D. Pelllasy se intreaba in ce masura se poate vorbi de caracterul universal al socializarii politice, comparativ cu socializarea in general. Intrebarea este justificata de existenta diferentelor mari de la o tara la alta privind proportia de copii, studenti, adulti, care este atinsa de acest proces. “In timp ce dezvoltarea constiintei politice face parte din maturizarea normala a unui copil francez sau american, lucrurile stau altfel in Congo sau Birmania”.



Unii sociologi sustin ca socializarea politica are un caracter conservator : ea transmite doar acele reguli care sunt deja testate, care reproduc un sistem de clasa dat. A. Gramsci in tezele sale asupra hegemoniei denunta perpetuarea unei stari de dominatie prin controlul mesajului cultural.

Pe de alta parte, se constata ca individzii reactioneaza fata de mediul socializarii politice, ca ei nu sunt pasivi si nu manifesta o disponibilitate absoluta fata de aceasta. Se inregistreaza o modificare in timp, de la o generatie la alta, a valorilor, credintelor si atitudinilor politice. “Cultura politica se transmite prin aculturatie”. Socializarea politica trebuie inteleasa, insa, nu numai ca un proces de invatare a normelor, credintelor, valorilor politice, ci si ca un proces de perpetua schimbare a acestora, a mediului politic. Aceasta schimbare este rezultatul unor relatii complexe intre agenti rivali ai socializarii, care transmit mesaje contradictorii unor receptori relativ autonomi.

4.2. Agentii socializarii politice

Psihologii si analistii socializarii politice au evidentiat existenta a doua principii operatoare, care caracterizeaza invatarea timpurie :

1.Principiu primar : ce se invata mai intai, se invata cel mai bine ;

2.Principiul structurarii: ce se invata mai intai structureaza intreaga invatatura ulterioara.

Aceste doua principii sunt relevante pentru importanta pe care o joaca socializarea timpurie pentru evolutia culturala si politica a indivizilor.

Desi caile prin care indivizii dobandesc valorile, cunostintele politice difera de la un individ la altul, majoritatea oamenilor este expusa la aceleasi principale influente, agenti ai socializarii, din copilarie si pana la maturitate : familie, scoala, comunitate, semeni, etc. Atitudinile politice, remarca G. Almond si S. Verba, provin din surse multiple de la experientele timpurii ale socializarii, la experientele mai tarzii ale adolescentei si ajungand la cele ale postsocializarii ca adult. El include atat experientele politice, cat si nonpolitice. Este unanim recunoscut faptul ca, in familie, copiii invata un set larg de valori morale, religioase, politice, economice care ii ajuta sa-si contureze opiniile. Nu este surprinzator faptul ca majoritatea oamenilor identifica amintirile lor politice cu ale familiilor lor. In cele mai multe cazuri, parintii care sunt interesati de politica isi influenteaza copiii sa devina mai implicati si mai informati in domeniul politicii. Multi copii, imitandu-si parintii, se identifica cu partidul din care acestia fac parte sau cu care simpatizeaza. Influenta parentala asupra identificarii cu un partid este mai mare atunci cand ambii parinti se identifica puternic cu acelasi partid. Aproximativ 1/2 din americani se identifica cu partidul politic al parintilor lor.

G. Almond si S. Verba, in “Cultura civica”, sesizeaza faptul ca “pattern-urile autoritatii din familie reprezinta primele expuneri ale individului fata de autoritate”. Ele implica, indeosebi, o socializare politica latenta. Socializarea in familie, desi nu poate explica singura atitudinile politice efective - intrucat exista si alte forme ale socializarii politice - poate crea anumite predispozitii necesare manifestarii lor. Autorii mai sus mentionati se intreaba daca pattern-ul autoritatii din familie isi pune amptrenta asupra atitudinii si participarii politice de mai tarziu a individului. Astfel, ei se intreaba daca membrul unei familii democratice este mai inclinat decat ceilalti sa fie un cetatean democratic competent. In urme cercetarii efectuate, ei constata ca exista o conexiune intre perceperea abilitatii participarii la deciziile in familie si competenta politica curenta a subiectilor intervievati. De exemplu, in SUA, 70% din cetatenii care au declarat ca au participat la decizii in familii se considerau cetateni competenti, in timp ce numai 47% din cei care nu au participat la decizii in familie isi declina in proportie mult mai mare competentele politice decat ceilalti.

In acelasi context, Robert Lane sustine ca un adolescent din SUA sau Germania, care a fost tinut din scurt acasa tinde sa se angajeze politic mai putin decat tinerii care s-au bucurat de o oarecare libertate. Deci, autonomia cetateanului cat si convingerile sale, conchide el, isi au radacinile in mediul social sau in atmosfera in care el incepe sa se dezvolte.

Un alt agent al socializarii il constituie scoala. In conformitate cu rezultatele unor cercetari sociologice, influenta scolii asupra invatarii politice este egala sau mai mare decat cea a parintilor. Institutiile educationale - afirma M. Dogan si D. Pelassy, in “Cum sa comparam natiunile” - conditioneaza intr-un fel capacitatile morale, politice si economice ale natiunii. Predarea directa, in scoala, a cunostintelor despre politica si guvernamant - sustin Almond si Verba - poate determina cresterea sentimentului competentei politice a individului, insa aceasta depinde de continutul a ceea ce se preda. Este benefica dezbaterea unor probleme sociale si politice controversate - adica participarea formala a copilor la viata scolii. In SUA, 40% dintre subiecti declara ca li s-a oferit o asemenea sansa, in timp ce in Marea Britanie doar 16% si in Italia chiar mai putin, respectiv 11%.

In ceea ce priveste participarea informala in scoli, SUA se detaseaza net de celelalte tari : aici majoritatea subiectilor declara ca au participat la decizii in scoala si s-au simtit liberi sa se planga de un tratament nedrept si chiar s-au plans.

In societatile democratice, in scoala se invata, de regula, normele comportamentului de grup, luarea deciziei in mod democratic, respectarea opiniei celorlati. Daca accentul se pune in mod exclusiv pe predarea sloganelor nationale, a simbolurilo, eroilor si sarabatorilor nationale, neglijandu-se valorile democratiei si dezvoltarea gandirii critice, educatia politica este inlocuita cu indoctrinarea.

Familia si scoala sunt agenti ai socializarii timpurii a copilului. D. Eston distinge patru faze principale ale procesului de socializare politica a copilului asupra domeniului politic :

1.politizarea, respectiv sensibilizarea politica a copilului asupra domeniului politic ;

2. personalizarea, respectiv identificarea sistemului de guvernare cu anumite autoritati, persoane (de exemplu, sistemul de guvernare este sinonim cu presedintele sau cu politisutl) ;

3. idealizarea, adica emiterea de judecati de valoare fata de autoritatea personalizata (buna sau rea) ;

4. “institutionalizarea, adica trecerea de la perceperea autoritatii personalizate la perceperea ansamblului de autoritati ca sistem”.

Analizand socializarea politica, G. Almond si S. Verba apreciaza ca experientele timpurii ale scializarii afecteaza predispozitiile personalitatii individului si, in consecinta, pot afecta si atitudinile politce. Numai ca intre aceste experiente timpurii si comportamentul politic de mai tarziu, intervin numerosi alti factori (educatia, profesia etc.), ce micsoreaza efectul celor dintai. Autorii mai sus citati evidentiaza corelatiile dintre experientele nonpolitice ale individului si experientele lui politice, masura in care rolurile pe care le joaca individul in cadrul familie, scolii, locului de munca il pregatesc pentru asumarea rolurilor politice. Ele sunt vizibile cel putin sub doua aspecte. Primul aspect se refera la perceptia subiectiva, la faptul ca individul are tendinta sa extrapoleze sanmsele sau nesansele participarii sale nonpolitice la sfera politicului. Astfel, daca el are sansa de a participa la multiple decizii sociale in sfera nonpolitica el se va astepta sa fie capabil de a participa si la deciziile politice. Reciproca este si ea valabila. Al doilea aspect, se refera la posibilele consecinte reale ale experientelor nonpolitice asupra celor poltice. Se constata ca experientele nonpolitice ii pot conferi individului deprinderile de auto-exprimare si sistemul tacticilor politice necesare in participarea politica. Se impune a se remarca faptul ca aceste abilitati de participare politica formate in cadrul experientelor nonpolitice vor fi utilizate in sistemul politic numai daca acesta permite si ofera oportunitati de participare. Pe de alta parte, se poate ca experientele pre-politice sa nu fie mobilizatoare dar sa existe alte caracteristici sociale sau politice care sa-l conduca la participare.

O alta coordonata care trebuie luata in discutie in analiza rolului pe care scoala si familia il au in socializarea politica a individului o constituie nivelul lui educational, cu performantele scolare si intelectuale. In urma cercetarii efectuate de G. Almond si S. Verba in SUA, Marea Britanie, Germania, Italia, Mexic s-a putut constata ca frecventa cu care subiectii afirma ca au foat capabili sa participe la decizii in familie sau scoala creste odata cu nivelul educatiei. Se pare ca cei cu o edcatie mai inalta beneficiaza de oportunitati mai mari de participare nonpolitica decat cei cu realizari educationale mai modeste. In acelasi context, trebuie analizat si faptul ca nu intotdeauna absenta tentatiei copilului de a protesta in scoala sau in familie este cauzata de structura autoritara a acestor institutii. Lipsa de participare a copilului se poate datora neincrederii in sine, inexistentei unui ego puternic. S-a constata ca, pretutindeni, scoala pregateste copiii sa accepte ordinea sociala, fie ca este vorba de o ordine democratica, fie ca, dimpotriva, este vorba despre o ordine totalitara. Analizele facute in domeniul sociologiei educatiei au pus in evidenta faptul ca, in mai toate scolile lumii sunt predate sloganele nationale, simbolurile, eroii si sarbatorile nationale. Pe langa acestea, in societatile democratice scolile pun accentul si pe normele comportamentului de grup, respectarea diferentelor de opinii si obiceiuri, participarea dmeocratica la luarea deciziilor, arta negocierii conflictelor etc. In aceste tipuri de societati, copiii invata de mici despre importanta egalitatii politice.

In societatile totalitare, scolile - aflate sub supravegherea intransigenta a statului - au datoria sa infuzeze constiinta copiilor cu sloganurile politice, sa-i educe in spiritul respectarii neconditionate a partidului unic si a conducatorilor sai iubiti, a obedientei fata de interesul general al patriei si al sacrificarii totoale a vietii private.

Chiar si in societatile democratice - atrag atentia unii analisti politice - exista pericolul unei oarecare indoctrinari a copiilor in scolile elementare. Robert D. Hess si Judith V. Torney sustineu in anii ‘60-70 ca “majoritatea copiilor ies din scoala elementara inoculati cu sentimentul nationalismului si cu o notiune idealizata a guvernarii americane”.

Cu cat scolile solitica copiilor mai multa originalitate si creativitate decat reproducere de informatii, mai multa participare la dialog si la luarea deciziilor privind viata scolii decat obedienta fata de norme indiscutabile, cu atat este mai mare influenta lor in socializarea politica democratica a viitorilor cetateni.

Spre deosebire de scoala si de familie, autoritatea locului de munca este decisiva pentru participarea politica, pentru formarea competentelor politice ale individului. Relatia dintre competenta la slujba si competenta politica ramane puternica chiar si in grupurile educationale combinate. Relatia este biunivoca. Pretentia de a participa la deciziile profesionale se justifica de multe ori prin existenta cadrului politic democratic. Pe de alta parte, individul cu competente politice va fi mai putin inclinat sa accepte absenta dialogului cu autoritatea la locul de munca.

Ca o concluzie generala in urma analizei facute se poate spune ca, experientele nonpolitice au un efect cumulativ asupra participarii politice a individului. Probabilitatea ca individul care are sanse constante de participare nonpolitica sa o generalizeze la participarea politica, este mare.

Un alt agent al socializarii il reprezinta comunitatea si semenii.Intelegem prin comunitate persoanele de toate varstele, de toate categoriile sociale cu care individul vine in ontact, cu care convietuieste sau isi exercita profesia. Semenii sunt prieteni, colegi de soala sau de servicu care traiesc in interiorul comunitatii si care de regula sunt de aceeasi varsta.

Comunitatile omogene, cu membrii similari din punct de vedere al etnicitatii, rasei, religiei, status-ului ocupational pot exercita presiuni puternice atat asupra copiilor, cat si a a adultilor in vederea conformarii la atitudinea politica dominanta. De exemplu, daca toti vecinii sustin candidatura unui partid si critica candidatura altuia, este destul de dificil sa sustii o opinie contrara fara ca ceilalti sa nu te marginalizeze.

Grupurile “semenilor” sunt folosite de copii si adulti, pentru a se proteja de presiunile comunitatii. Grupurile de adolescenti, bunaoara isi sustin actele de rezistenta, opozitie ale membrilor sai fata de presiunile parintilor. Daca initial, tinerii isi aparar doar stitlul de viata, vestimentatia, extravagantele comportamentale si nu conceptiile politice, studiile clasice arata ca, mai tarziu, studentii adopta si in viata politica atitudini mai liberale - comparativ cu parintii mai conservatori - si raman in continuare liberali, pentru ca prietenii le impartasesc opiniile.

Mass-media este, la randul ei, un agent foarte important al socializarii politice. Daca in societatile totalitare ea devenise un instrument docil si eficace cu ajutorul caruia guvernanti, “lucratori cu munca de partid”, indoctrinau masele, in ocietatiel democratice ea poarta un cu totul alt rol. Eliberata de cenzura, de dogmele ideologiei totalitare, mass-media poate fi indepenedenta si obiectiva, poate juca u rol esential in procesul de maturizare democratica a societatilor contemporane. In realitate insa, daca ea joaca un rol proeminent in socilizarea democratica a individului este greu de spus. Exista mari controverse pe aceasta tema. Desi la modul general se asteapta ca presa, radioul, TV sa se implice tot mai mult in educarea populatiei in spiritul legii, al statului de drept, ele raspund intr-o mica masura si de o maniera contradictorie acestui deziderat. Pe de alta parte, mass-media promoveaza un sarijin popular pentru guvernanti : popularizeaza achizitiile si performantele politice ale acestora, se implica in celebrarea sarbatorilor, eroilor nationali si aniversarilor poliitce. Pe de alta parte, media erodeaza increderea politica prin publicarea plangerilor cetatenilor, a protestelor, a actelor de coruptie, prin critica acerba a diferitelor masuri politice. Unii critici ai mediei sustin ca aceasta acorda prea mult spatiu oponentilor guvernului, in special acelora care angajeaza o opozitie neconventionala. Altii, dimpotriva, sustin ca presa, prin publicitate, manipuleaza masele, consumatorii.

Incheiem aici analiza factorilor nonpolitici asupra formarii atitudinilor si constiintei politice. In continuare, ne propunem sa evidentiem cateva aspecte ale rolului sistemului politic in sine, al partidlor poliitce, in formarea atitudinilor, normelor si comportamentelor politice.

Se constata ca partidele politice realizeaza socializarea politica, mai intai, prin consolidarea culturii politice existente, asigurand astfel perpetuarea sistemului politic. Intr-o societate de tranzitie, partidele transformarea formelor de participare.

Partidele ofera membrilor si simpatizantilor o ideologie, o doctrina, in ultima instanta deci, o subcultura politica. Mai concret, partidele politice le ofera informatii politice, cai de solutionare a unor revendicari, de relationare activa cu sistemul politic, normele legitimiatii politice.

Influenta directa exercitata de sistemul politic asupra formarii convingerilor si atitudinilor politice este mai puternica decat cea exercitata de factorii nonpolitici ai socializarii si in anumite circumstante o poate submina sau chiar anula. Chiar daca familia si scoala au intiparit in mintea individului o viziune pozitiva asupra sistemuui politic, in cazul in care el este dispretuit de partidul sau, inselat de politic, infometat () este mai mult ca sigur ca opinie pe caere o avea despre sistemul politic se va altera.

Cand mijloacele socializarii se afla sub controlul exclusiv al statului, ca in regimurile totalitare, rolul ei este nu numai de a consolida sistemul politic existent ci si de a preintampina sau anihila aparitia eventualilor factori perturbatori.

In astfel de societati educatia si propaganda isi unesc eforturile in a asigura autoritatea totala a statului asupra individului. In aceste conditii, socializarea timpurie prin scoala - gradinita - pare a fi cea mai eficienta. In copilarie, mesajul propagandistic prinde usor, nu intampina de obicei rezistente semnificative.

Analizand procesul de socializare din tarile totalitare se constata existenta a trei elemente importante : 1. in primul rand, constiinta importantei decisive a socializarii politice ; 2. in al doila rand, suprematia absoluta a unor anumite institutii : scoala, partid, armata - in detrimentul altor posibili competitori ; 3. in al treilea rand, simplificarea extraordinara a discursului poltic. Fenomenul acesta cauzeaza si o regresie intelctuala. In timp ce modernizarea societatii implica multiplicarea surselor de informatie si dezvoltarea mesajelor suprapuse si conflictuale, statul totalitar se intoarce la adevarul unic si indivizibil.

Consideram ca prezentarea urmatoarelor date statistice* este relevanta pentru intelegerea caracteristicilor socializarii politice in Romania.

Influenta asupra deciziilor Frecventa Procentajul

luate in familie raspunsurilor raspunsurilor

a) mare 103 19,2

b)medie      192 36,0

c) mica 101 18,9

d) nici o influenta 116 21,8

e) nu-mi amintesc 16 3,0

f) non raspunsuri 5 1,1

TOTAL      533 100,0

Tabel 1. Pattern-ul autoritatii in familie si competenta civica

Datele furnizate de cercetare arata ca 55,3% din subiectii intervievati au avut, in perioada adolescentei, o influenta mare asupra deciziilor luate in familie. Pe de alta parte, un procent mare de interlocutori, respectiv 40,7 % sustin fie ca nu au avut nici o influenta, fie ca influenta lor a fost mica in ceea ce priveste luarea deciziilor in familie (vezi tabel 1).

Ce puteau face daca decizia luata in Frecventa Procentajul

familie era nedreapta?      raspunsurilor raspunsurilor

a)Aveau dreptul sa se planga, sa 373 70,0

riposteze

b) Nu aveau dreptul sa se planga 147 27,5

c) Nu stiu (nu-mi amintesc) 13 2,5

TOTAL 533 100,0

Tabel 2. Pattern-ul autoritatii in familie si competenta civica

Din relatarile subiectilor deducem ca in 40,7 % din cazuri, familia nu a incurajat participarea libera a copiilor la luarea deciziilor, perpeutind modelul autoritar al relatiilor in familie, invatandu-l pe copil mai mult sa se supuna, sa se subordoneze, decat sa se implice cu responsabilitate in luarea deciziilor, pregatindu-i in mod indirect pentru adoptarea unui comportament politic obediant, dependent.

Ce puteau face subiectii daca nu erau Frecventa Procentajul



supusi unui tratament nedrept in raspunsurilor raspunsurilor

scoala?

a) Puteau sa riposteze 207 38,8

b) Nu aveau dreptul sa se planga 319 59,8

c) Nu stiu (nu-mi amintesc) 7 1,4

TOTAL      533 100,0

Tabel 3. Pattern-ul autoritatii in scoala si competenta civica

Tabelul 3 indica faptul ca 59,8 % din subiecti afirma ca scoala nu le-a oferit posibilitatea sa se planga in situatia unui tratament nedrept. Ei sustin ca era in avantajul copilului sa nu riposteze in situatia in care era victima unui tratament nedrept pentru ca, in timp ce obedienta era “premiata”, riposta era sanctionata. Elevul sanctionat pe nedrept, daca se revolta, risca sa primeasca o noua pedeapsa, poate mai grea decat prima, sau in cel mai bun caz era igonrat.

Subiectii au avut sau nu prilejul sa discute      Frecventa Procentajul

in scoala probleme politice si sociale raspunsurilor raspunsurilor

controversate?

a)Au avut prilejul 106 20

b) Nu au avut prilejul 416 78

c)Nu-si amintesc 11 2

TOTAL      533 100,0

Putem deduce ca, in perceptia majoritatii subiectilor, pattern-ul autoritatii in familie era mai democrat decat cel al autoritatii in scoala.

Daca 70% din subiecti opinau ca in familie aveau dreptul sa se planga daca se simteau nedreptatiti, doar 38% din subiecti au sustinut ca s-au bucurat de aceasta libertate si in scoala. Relatiile profesori-elevi sunt percepute, deci, ca nondemocratice, coercitive in percpetia majoritatii subiectilor.

Neexersarea dialogului pe probleme politice in scoala este apreciata de majoritatea subiectilor ca fiind o deficienta majora a scolii romanesti. De aceea, ei propoun in proportie de 80,1% introducerea in invatamantul romanesc a unei discipline care sa le permita dezbaterea unor probleme privind statul de drept, democratia, drepturile omului.

Tabelul 5 ne indica faptul ca 51,1% din interlocutori sustin ca sunt consultati cu privire la deciziile luate la locul de munca cel putin din cand in cand, iar 25,0% foarte rr sau niciodata. Se observa, deci, ca pattern-ul autoritatii la locul de munca este mai democrat decat cel din scoala : procentul celor care delcara ca sunt consultati este dublu fata de procentul celor care sustin contrariul.

Masura in care subiectii sunt consultati      Frecventa Procentajul

cu privire la deciziile luate la locul de raspunsurilor raspunsurilor

munca

a)des 102 19,1

b) din cand in cand 165 32,0

c) foarte rar 76 14,3

d) niciodata 57 10,7

e) non-raspunsuri 133 24,9

TOTAL 533 100,0

Tabel 5. Pattern-ul autoritatii in scoala si competenta civica

Desigur ca oportunitatea participarii difera de la un status ocupational la altul. Cu cat statusul ocupational este mai inalt, cu atat este mai mare probabilitatea ca individul sa fie consultat in procesul decizional.

Din relatarile subiectilor, deducem ca ei se simt mai indreptatiti si abilitati sa participe la luarea unei decizii la varsta adulta. Avand acest sentiment, probabilitatea ca ei sa incerce sa participe activ la viata profesionala creste. Participand la luarea deciziei la locul de munca, ei se vor simti mai capabili sa se implice in viata politica.

Pe de alta parte, trebuie sa se remarce faptul ca viziunea subiectilor asupra pattern-ului autoritatii in familie, scoala, loc de munca difera in functie de nivelul educational.

Datele furnizate de cercetare evidentiaza faptul ca subiectii cu inalta educatie beneficiaza de oportunitati de participare privind viata familiei, problemele scolii si ale locului de munca intr-o masura mai mare decat ceilalti.

De asemenea, datele cuprinse in urmatoarele tabele reflecta intr-o mare masura, situatia apartenentei organizationale si a competentei civice existenta in Romania.

Frecventa Procentajul

a) Apartin uneia sau mai multor organizatii 91 17,1

b) Nu apartin nici unei organizatii 427 79,4

c) Non-raspunsuri 15 2,8

TOTAL      533 100

Tabel 6. Apartenenta subiectilor la diferite organizatii

Datele furnizate de cercetare sintetizate in tabelul de mai sus releva faptul ca marea majoritatea interlocutorilor, respectiv 79,4% nu fac parte din nici o organizatie. Doar 17,1 % din subiectii intervievati susti ca apartin uneia sau mai multor organizatii. Gradul d eparticipare civica a populatiei intervievate este foarte scazut. Aceasta concluzie poate fi generalizata la nivelul intregii populatii romanesti daca luam in calcul si rezultatele sondajului de opinie realizat de Metromedia Transilvania in martie 1997.

Tipuri de organizatii Frecventa Procentajul

a) sindicate 44 8,4

b) de afaceri 29 5,5

c)cooperative      9 1,7

d)grupuri de veterani 6 1,1

e) atletism      7 1,3

f) politice      19 3,6

g) de cariate 8 1,5

h) civice      13 2,6

i) religioase 13 2,6

j) altele      9 1,7

Tabel 7.      Organizatiile la care sunt afiliati subiectii

Constatam, in primul rand, ca exista un procent mare de non-activi civic. acest lucru este evidentiat pe de o parte de procentul mic al pariticipantilor la viata organizationala, respectiv 17,1% din intervienati, precum si de procentul si mai mic de afiliati la organizatiile politice (3,5% din raspunsuri) si civice (2,6% din raspunsuri).

Tabelul urmator, nr.8, indicia pe de o parte gradul scazut de implicare a organizatiilor in probleme controversate precum o guvernare mai buna, problema scolilor, a locuintelor etc., si, pe de alta, caracterul formal al apartenentei organizationale a majoritatii subiectilor afiliati (81,4%).

In concluzie, cercetarea intreprinsa a evidentiat ca modelul de cultura politica predominant in actuala societate romaneasca se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi principale :

a) insuficienta informare si comunicare politica ;

b) valori scazute ale competentei civice subiective ;

c) valori scazute ale atasamentului fata de sistemul politic ;

d) valori scazute ale cooperarii, solidaritatii, participarii organizationale in general si politico-civica, in special.

Intr-o formula succinta putem spune ca “dependenta” (inexistenta feed-back-ului) constituie acum dominanta pattern-ului culturii politice romanesti.

Note :

Giovanni Sartori, Teoria democratiei reinterpretata, Polirom, 1999, p. 180.

G. Sartori, op. cit., p. 181.

Ibid., p. 182.

Jean Badouin, Introducere in sociologia politica, Ed. Amarcord, Timisoara, 1999, p. 51.

Ibid., p. 53.

Jean Badouin, op. cit., p. 54.

Ibid., p?.

P. Garrand, 1989, apud. I. Ionescu, D. Stan, Elemente de sociologie, Iasi, 1977, p. 282.

C. Zamfir, L. Vlasceanu, Dictionar de sociologie.

Edgar Hallet Carr, apud. G. Sartori, op. cit., p. 186.

G. Sartori, op. cit., p. 188.

Ibid., p. 194.

M. Duverger, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1973., p. 120.

G. Almond, S. Verba, Cultura civica, Du Style, Bucarest, 1996, p. 44.

Y. Schmeil, Les cultures politiques, in M. Gravitz,J. Lecca, Traite de science politique, PUF, 1985, vol. XI, p. 279.

G. Almond, S. Verba, op. cit., p. 45.

M. Dogan, D. Pellassy, Cum sa comparam natiunile, Ed. Alternative, Buc., 1993, p. 34.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 909
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site