Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Secolul transatlantic - Helsinki 1999, Europa centrala

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic



Secolul transatlantic?

1. Helsinki 1999




Summit-ul de la Helsinki (10, 11 decembrie 1999) marcheaza sfarsitul unei perioade de tranzitie in viata Uniunii Europene, de la o regiune integrata exclusiv din punct de vedere economic, cu o piata unica, la un organism politic care isi propune sa aiba propriile initiative de politica externa si de securitate. Exista comentatori care apreciaza ca Uniunea nu mai reprezinta un club al celor bogati, cum era deseori denumita, ci o forta reala in viata politica internationala, pe langa rolul esential jucat in integrarea regionala.

Deciziile luate la Helsinki care sustin afirmatia ca Helsinki reprezinta un punct de cotitura se refera la trei domenii: largirea Uniunii, cu trei subaspecte, acceptarea Turciei, a unui nou grup de tari din fostul bloc socialist, si a doua republici baltice; crearea fortei de reactie rapida independenta de NATO; restructurarea institutionala in vederea acceptarii noilor membri.     

1. In urma summit-ului de la Helsinki, Uniunea Europeana a hotarat sa invite la negocieri in vederea dobandirii statului de membru cu drepturi depline urmatoarele tari: Malta, Turcia, Bulgaria, Romania, Slovacia, Lituania si Letonia. S-a hotarat de asemenea ca negocierile efective de aderare sa inceapa in februarie 2000 si se asteapta ca primii membri sa fie admisi in mod real in 2002. Invitatiile de incepere a negocierilor in vederea dobandirii calitatii de membru cu drepturi depline reprezinta o provocare la adresa capacitatii Uniunii de a se adapta din mers la noua situatie, testand, in acelasi timp si hotararea sa de a valorifica oportunitatile de dezvoltare economica si de maturizare politica. Prin acceparea reala a acestor tari si a celorlalte care deja negociaza termenii de aderare la UE din martie 1998 (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru), numarul tarilor membre UE va creste de la 15 la 28 pana in 2025. In momentul integrarii acestor tari, populatia Uniunii va numara 500 de milioane, ceea ce reprezinta o crestere cu 30%; o crestere asemanatoare va consemna si extinderea teritoriala a UE.

a) Acceptarea Turciei, tara musulmana, la negocieri marcheaza un moment de cotitura, mai ales daca tinem cont de faptul ca acum doi ani, candidatura acesteia a fost respinsa in mod categoric. Decizia reflecta nu numai intentiile de extindere a frontierelor geografice ale Europei, ci si a celor culturale si religioase. Turcia poate sa reprezinte un punct de stabilitate in SE Europei si o foarte importanta punte de legatura cu Asia si cu Orientul Mijlociu.

b) Prin invitarea la negocieri a Bulgariei, Romaniei si a Slovaciei, pe langa invitarea Poloniei, Ungariei, Cehiei si Sloveniei, Uniunea isi propune sa integreze, din punct de vedere economic si politic, toate tarile din Europa Centrala si de Est care, in timpul Razboiului Rece s-au aflat in zona de influenta a Rusiei. Pe termen scurt, decizia pare sa afecteze procesele de dezvoltare a Uniunii, in sensul ca aceste state au nevoie de sprijin financiar pentru a-si spori performanta economica. Pe termen mediu si lung, integrarea spatiului central si est-european prezinta certe avantaje: se mareste piata interna, forta Uniunii va creste, Europa ca atare se intregeste.

c) La negocieri au fost invitate si celelalte doua republice baltice, Letonia, Lituania (dupa cum am amintit, Estonia negociaza termenii de aderare din martie 1999). Decizia este semnificativa mai ales in ceea ce priveste relatiile Uniunii cu Rusia. Odata cu acceptarea acestor tari, Uniunea Europeana se va invecina direct cu Rusia.     

2. Tot la Helsinki s-a hotarat crearea, cel mai tarziu pana in 2003, a unei forte europene de reactie rapida formate din 50 000-60 000 de oameni, forta care sa fie dislocata in maximum sase luni si care sa fie mentinuta intr-o zona conflictuala maxim un an. Misiunile acestei forte sunt de natura umanitara si de mentinere a pacii. Forta de reactie rapida urmeaza sa fie formata pentru inceput din unitati nationale care se afla sub comanda NATO. Majoritatea comentariilor apreciaza ca masura de infiintare a acestei forte europene reflecta hotararea ca, din punct de vedere militar si al initiativelor de politica externa in general, Europa sa nu se mai afle in situatia din timpul ultimului conflict din Iugoslavia, aceea de dependenta fata de Statele Unite.

Decizia a fost insotita de crearea a trei noi organisme:

-o comisie politica si de securitate, cu misiune permanenta, formata din reprezentati nationali la nivel de ambasador;

-o comisie militara, formata din ministrii apararii;

-un stat major care sa ofere expertiza atunci cand i se solicita acest lucru.

La cateva zile dupa reuniunea de la Helsinki, a avut loc reuniunea de sfarsit de an a ministrilor de externe din tarile membre NATO. In general, decizia EU de a-si crea propria forta de securitate si de a prelua conducerea in probleme de aparare la nivel regional, a fost salutata de catre Alianta si de catre administratia Clinton, dar tarile membre NATO care nu fac parte din UE si-au exprimat ingrijorarea ca vor fi excluse de la procesul de luare a deciziilor in ceea ce priveste politica de securitate a Europei.

Ingrijorarile de aceasta natura sunt mai vechi; in octombrie 1999, in cadrul unei discutii cu fostul ministru britanic al apararii, adjunctul Secretarului de Stat american, Strobe Talbott, a declarat ca “Statele Unite nu sunt de acord cu crearea unei forte militare care, mai intai, ia nastere sub umbrela NATO, apoi se indeparteaza de NATO, se desprinde de NATO, deoarece ar reprezenta o forta care initial este un substitut pentru Alianta si, in final, intra in conflict cu aceasta”. Cel putin la nivelul declaratiilor, ingrijorarile au fost calmate de catre liderii europeni. De exemplu, premierul Marii Britanii a declarat in cadrul summit-ului de la Helsinki ca “forta de reactie rapida nu este impotriva NATO si nici un substitut pentru NATO, deoarece nu cream o armata europeana, ci un organism care reprezinta statele nationale suverane in politica de aparare”.

Importanta crearii fortei europene de reactie rapida poate fi sintetizata citand declaratia presedintelui Chirac din cadrul summit-ului: “pana acum, era posibil ca Uniunea sa joace un rol in viata politica, economica, in domeniul umanitar, dar nu avea la dispozitie si mijloacele adecvate de natura militara pentru a o face; acum are la dispozitie toate instrumentele pentru a duce o politica externa adevarata”.

3. O a treia decizie luata la Helsinki are in vedere restructurarea institutionala a Uniunii, ajustarea in vederea incorporarii noilor membri. De remarcat ca Uniunea si-a impus termene privind incheierea acestei reforme, cel mai tarziu anul 2002, pornind de la ideea ca ea insasi trebuie sa fie pregatita pentru a-i primi pe noii membri si nu numai pentru a le impune anumite conditii de aderare. Evident ca masurile de restructurare interna vor concentra atentia in perioada urmatoare, intrucat functionalitatea depinde intr-o masura considerabila si de identificarea unei structuri optime. Or extinderea implica regandirea, de fiecare data a acestei structuri. Se are in vedere gradul de reprezentativitate in cadrul Comisiei Europene, natura si ponderea votului in diferitele organisme etc.

2. Europa centrala

a) Caracterizare geopolitica

Notiunea geopolitica de Europa Centrala nu corespunde unei realitati geografice care poate fi clar reprezentata, ea are contururi vagi si se defineste contextual, potrivit cu imprejurarile. Nu exista consens intre specialisti cu privire la contururile Europei Centrale, exista insa un consens relativ cu privire la faptul ca notiunea nu se poate defini decat in raport cu estul si cu vestul continentului si in functie de relatia pe care o intretin cele doua extremitati.

Dupa o perioada - inceputul Razboiului Rece - cand notiunea a murit ca urmare a divizarii clare a continentului in est si vest, a avut loc fenomenul de redescoperire a Europei Centrale de catre dizidenta intelectuala ungara, cehoslovaca, poloneza in anii 70, 80, ca alternativa europeana la conditia est-europeana impusa de URSS. In aceeasi perioada, reapar discutiile cu privire la Europa Centrala si de partea cealalta a zidului Berlinului, odata cu renasterea ideilor cu privire la pozitia aparte a Germaniei in mijlocul Europei, la misiunea speciala a acesteia in medierea conflictului dintre Est si Vest, la neincrederea germane in sistemul de securitate si de aparare american, britanic, francez si renasterea sentimentului ca, in medierea conflictului est-vest, Germania ar avea de aparat ceva specific german.

Mai ales dupa caderea zidului Berlinului si a reunificarii Germaniei, Europa Centrala revine in discutie, la fel si temerile referitoare la faptul ca Europa Centrala ar insemna de fapt o Europa germana, la dezechilibrarea continentului care ar aparea de fiecare data cand Germania este unita. In acest sens, Jacques le Rider considera in cartea sa dedicata Europei Centrale ca studiul acesteia constituie o adevarata “crizologie” a tarilor de limba germana si ca discutia in jurul ei se aprinde atunci cand acestea cunosc o criza sau macar o schimbare profunda a identitatii geopolitice (J. Le Rider, „Mitteleuropa”).

Versiunea cea mai articulata cu privire la Europa Centrala le apartine germanilor, dar exista si alte versiuni care intra in concurenta sau o completeaza pe aceasta. Vom insista mai intai asupra versiunii germane si asupra istoriei constituirii acestei notiuni, asupra a ceea ce germanii inteleg prin Mitteleuropa. De remarcat ca acest cuvant a fost marcat de ideologia pangermanismului care a dus la anexarea Austriei in 1938 si care a alimentat teoria expansiunii naturale a Germaniei spre est si spre Rusia. Din aceasta cauza, in dezbaterea actuala, cuvantul este uneori evitat, fiind preferate cuvintele “Ostmitteleuropa” sau “Zentral-Europa”.

b) Versiunea germana asupra Europei Centrale

In versiune germana, Mitteleuropa are doua acceptiuni diferite: una de data recenta care are legatura cu pangermanismul si una care trimite la traditia Sfantului Imperiu romano-german (J. le Rider, “Mitteleuropa”, pag. 21). Ambele acceptiuni impartasesc credinta in “mesianismul” poporului german, singurul capabil de a pune ordine in haosului oriental. Exisa si o orientare mai pragmatica, aceea potrivit careia spatiul central-european reprezinta o mare piata de desfacere pentru exporturile si expansiunea industriala ale Germaniei. In zilele noastre apar tot mai multe referiri cu privire la existenta unui “pangermanism pasnic”, ceea ce ar insemna ca Mitteleuropa contemporana reprezinta o “zona de influenta culturala, inclusiv in sistemele educative, universitare, stiintifice sau mass media, pe langa influenta de natura economica, financiara sau comerciala” (J. le Rider, “Mitteleuropa”, pag. 44).

Inceputul constituirii acestei notiuni este, potrivit autorului citat, marea miscare de crestinare si colonizare a teritoriilor din zona central-estica a Europei din secolele XII-XIV, considerata a nu fi expresia unei tendinte expansioniste, ci mai mult o miscare demografica care a dus la introducerea tehnicilor agricole, a institutiilor si sistemelor juridice ale popoarelor germanice. In aceeasi interpretare, miscarea de crestinare din aceste secole difera de germanizarea teritoriilor orientale declansata incepand cu secolul al XVIII-lea si urmarita de monarhiile prusaca si habsburgica. De data aceasta nu mai este vorba de o miscare demografica naturala, ci de consolidare administrativa si militara si de expansiune teritoriala.



Incepand cu deceniul al doilea al secolului XX, in urma tratatelor care au incheiat primul razboi mondial, deplasarile de populatie germana au loc in sens invers, unul dintre motivele pentru care fraza “intoarcerea la Reich” a devenit un slogan preferat si de succes al propagandei national-socialiste. Pactul germano-sovietic (1939) hotara “repatrierea” populatiilor germane de pe teritoriile atribuite sovieticilor (tarile baltice, Polonia orientala, Basarabia, Bucovina). Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial complica si mai mult situatia prin crearea enclavelor la est de linia Oder-Neisse. Imediat dupa razboi, potrivit datelor prezentate de Jacques le Rider, aproximativ 12 300 000 de germani a trebuit sa elibereze aceste teritorii. Refugiatii au reprezentat un factor important al vietii politice din Germania Federala, indeplinind rolul “de a mentine vie amintirea teritoriilor pierdute la est si de a salva legatura de solidaritate cu etnicii germani din Romania, Ungaria, Polonia” (op.cit., pag. 43).

Dupa cum am amintit, odata cu reaprinderea discutiilor cu privire la continutul si contururile Europei Centrale, au reaparut si temerile ca “superputerea economica (care este Germania unificata, n.n.) isi va regasi fostele campuri de expansiune in Mitteleuropa si la va extinde inca spre estul Europe…Posibilele redecupari de frontiere (Cehoslovacia, Iugoslavia) ii fac pe unii sa viseze…Unii incep sa se teama, altii sa spere in formarea a ceea ce ar putea fi un fel de al IV-lea Reich” (Y. Lacoste).

c) Versiuni concurente

Modul in care alte popoare concep Europa Centrala este, de asemenea, un indicator al preocuparilor in domeniul gasirii si consolidarii unei identitati geopolitice. Si de cele mai multe ori, intelesul pe care fiecare il ataseaza acestui cuvant depinde de conjuncturi istorice si de modul in care acestea s-au sedimentat in memoria colectiva.

Ungurii si cehii considera ca teritoriul fostului imperiu austro-ungar constituie nucleul istoric al Europei Centrale. Polonezii includ toata regiunea dintre Germania si Rusia, inclusiv tarile baltice si Ucraina, dar, din motive lesne de inteles, exclud Germania din Europa Centrala. In viziune catolica (papala), Europa Centrala joaca rolul unui “cordon sanitar” intre Europa liberala (catolica) si estul dominat de ortodoxia rusa.

Petru cel Mare este fondatorul versiunii rusesti cu privire le Europa Centrala. Incercarea lui de a impinge Rusia inspre Europa a initiat orientarile pro-occidentale ale politicii externe rusesti, dar versiunea ruseasca a Europei Centrale este permanent contrabalansata de eurasiatism, de ideile cu privire la unicitatea Rusiei si la existenta unei identitati ruse (de natura orientala), opuse celei occidentale.

Austriecii sunt divizati atunci cand se pune problema definirii Europei Centrale, dar in general cad de acord cu privire la faptul ca aceasta trimite la statutul politic si cultural al lumii din jurul Vienei. Germanofilii considera ca Europa Centrala are sens numai daca Germania joaca rolul de stalp, nostalgicii Imperiului Habsburgic suprapun Europa Centrala peste teritoriul a ceea ce a fost Austro-Ungaria, in timp de pragmaticii eticheteaza notiunea drept “himera intelectuala” si isi exprima ferm reticenta de a face cel mai mic sacrificiu de putere sau de prosperitate pentru “cauza Europei Centrale”.

Dezbaterile in jurul Europei Centrale capata nuante noi si noul context geopolitic al continentului duce la formularea de noi intrebari. Care este rolul NATO in regiune? Care este rolul Uniunii Europene? De ce frontiera NATO s-a oprit la granita cu Ungaria, in timp ce, mai ales in urma summit-ului de la Helsinki, Uniunea Europeana isi exprima dorinta de a se extinde pana la granita cu Rusia? De ce tarile baltice sunt invitate pentru aderarea la UE, in timp ce o invitatie asemanatoare din partea NATO ar intampina o rezistenta dintre cele mai solide? “Ideologia” cu privire la Mitteleuropa este depasita sau, dimpotriva, exista semnale ca exista o continuitate cu momentele de varf ale acesteia, respectiv perioada interbelica? Poate deveni Germania parte integranta din Uniunea Europeana sau, din ce in ce mai mult, aceasta va deveni tentata sa considere ca interesele ii sunt mai bine servite in afara ei?

3. Un nou pol de putere mondiala

Cum aratam la inceputul primului curs despre Europa, intreg secolul al XX-lea a aratat ca este nevoie de o “alta Europa”, o Europa care sa nu se mai sfasie, o Europa care sa fie prezenta in prima linie a competitiei mondiale, o putere cu adevarat globala, subiect real al politicii mondiale si nu obiect al sau. Intreg efortul de unificare economica a Europei occidentale, apoi de extindere a sa spre partea centrala si estica a continentului a urmarit acest obiectiv. Numai ca pendulul economic al Uniunii nu a avut aceeasi frecventa de miscare cu pendulul politic. Uniunea Europeana a cunoscut o puternica integrare economica si, in ultimele luni, financiara. Instituirea monedei unice europene va accelera procesul de integrare si va accentua mai mult decat ne putem imagina caracterul supranational al acestui proces. Moneda unica nu va mai da voie statelor nationale sa fie lejere in contractarea unor datorii interne, sau in depasirea unor praguri precis delimitate ale procesului inflationist.

Intrebarea care se poate formula in momentul de fata este: de ce se cere, in continuare, accelerata integrarea cu deosebire in latura sa politica, de ce Europa nu trebuie sa considere ca se afla la un capat de drum, ci chiar la mijlocul unui proces care ii poate hotari viitorul? Exista, dupa opinia noastra, cateva procese in curs de desfasurare ce nu pot fi trecute, in nici un caz, cu vederea, o serie de fenomene foarte importante pentru ceea ce s-ar putea numi configuratia viitoare a lumii si care reprezinta tot atatea sfidari pentru Uniunea Europeana.

Primul dintre ele il constituie decalajul considerabil care desparte Europa de alte spatii in ceea ce priveste tehnologiile de varf. Ceea ce solicita un raspuns coerent, o “terapie” la nivel european. In acest domeniu, lucrul cel mai important este nivelul cercetarii si suportul financiar de care dispune activitatea de cercetare. Potrivit analizelor comparative, nivelul cheltuielilor pe cap de locuitor facute de Uniunea Europeana in domeniul cercetarii nu este inferior celui din alte puteri economice ale momentului. Numai ca aceste alocari se fac dispersat, ceea ce reprezinta un factor de reproducere si, uneori, de accentuare a decalajului. In plus, marile proiecte tehnologice pe care le implica, firesc, competitia stiintifica de astazi nu ar putea fi sustinute de nici o tara vest europeana, in mod separat, nici macar de catre Germania. Ar putea, de pilda, rezista orice tara vest-europeana concurentei de peste ocean in domeniul industriei aeronautice, daca fiecare stat ar dori sa-si construiasca propriul avion? Dobandirea unei pozitii privilegiate in sectorul-cheie al inaltei tehnologii reprezinta unul dintre cele mai importante argumente in favoarea unei Uniuni supranationale cu proiecte si ambitii de putere globala.

Europa are temeiuri sa intareasca propria unitate si din perspectiva proceselor care se intampla in centrul si estul continentului. Nu poposim asupra tarilor foste satelit ale Uniunii Sovietice. Dupa o perioada in care Europa dezvoltata a dovedit ca nu era pregatita sa faca fata prefacerilor din aceasta parte a lumii, ceea ce s-a intamplat la Helsinki a aratat ca o corectie strategica a intervenit in aceasta privinta, ca Uniunea Europeana incepe sa promoveze o abordare coerenta si pe termen lung fata de zona mai putin dezvoltata a continentului. Totusi un fenomen cu mari rezonante geopolitice este in curs de desfasurare: declinul economic al Rusiei, cu toate fenomenele ce insotesc un asemenea proces. Pentru Europa, Rusia este mai importanta decat pentru orice alta zona a lumii. Pentru simplul motiv ca Uniunea Europeana imparte cu Rusia un continent, iar tot ceea ce se intampla in Rusia poate avea urmari directe asupra Europei datorita vecinatatii sale cu tara-continent. Europa trebuie sa-si defineasca pozitia fata de Rusia si multe procese ce se intampla in aceasta tara - de la anarhia ce ameninta Rusia la nationalismele care o brazdeaza - nu pot bucura nici o tara dezvoltata a lumii, cu atat mai putin Europa.

Din punct de vedere geopolitic, Europa are toate motivele sa instituie o colaborare pe termen lung cu Rusia. Indiferent cum vor evolua lucrurile in Rusia, Europa trebuie sa devina tot mai puternica, fie pentru a stopa o evolutie care se poate dovedi efectiv primejdioasa pentru intregul continent, fie pentru a valorifica in beneficiul propriu procese si tendinte promitatoare.

Exista un tip de complementaritate economica dintre fostul spatiu sovietic si Uniunea Europeana. Uniunea Europeana are o populatie de aproximativ 360 de milioane si un produs intern total de circa 6 trilioane de dolari. Prin inceperea negocierilor de catre statele baltice, Uniunea a ajuns sa se invecineze direct cu Rusia.

Pe de alta parte, Comunitatea Statelor Independente are o populatie de circa 280 de milioane locuitori ce traiesc in 12 state, al caror produs intern total se ridica la numai 2 trilioane de dolari. In schimb, dispun de resurse naturale imense, incomparabil mai mari decat cele ale Uniunii Europene. Argumentului ca impart acelasi continent - Europa Occidentala fiind o prelungire a blocului compact de pamant euroasiatic - i se adauga aceasta complementaritate economica, incat mai multi analisti considera ca, in viitor, relatia de baza dintre fostul spatiu sovietic si UE va fi: materii prime si piata in schimbul capitalului si tehnologiilor occidentale.

In interpretarea lui Jean Francois Poncet, o alta sfidare de care trebuie sa tina seama Europa este ridicarea islamismului ca forta a lumii de astazi („Spatiu economic sau putere mondiala”). O provocare, cum spune autorul francez, mai putin directa, dar nu si mai putin dificila. Exista din partea lumii islamice o presiune politica, demografica si ideologica, presiune ce imbraca un caracter delicat in cazul in care fundamentalismul islamic castiga teren. Sunt cel putin cateva motive, procese si tendinte in lumea islamica de natura sa ingrijoreze Europa. Este vorba, mai intai, de extinderea islamismului si de prezenta sa uneori dominanta in tarile Maghrebului. Statele din aceasta regiune au gravitat in jurul Europei, Marea Mediterana fiind din acest punct de vedere o punte de legatura si nu o intindere de apa despartitoare. Pozitiile puternice pe care le detine fundamentalismul islamic in Algeria, tara traditional francofona, au reprezentat, de pilda, un semnal ingrijorator nu numai pentru Franta, dar pentru Uniunea Europeana in ansamblu. Mai ales ca Algeria este un stat pivot ca importanta geopolitica, foarte aproape de Europa, situat intr-o regiune- Maghreb- pe care nu putini analisti o considera ca facand parte deja din Europa.

Cresterea demografica sustinuta a lumii islamice creeaza o presiune considerabila la granitele Europei din cel putin doua motive: Europa este continentul care se invecineaza pe o intindere considerabila cu lumea musulmana (mai mult, pe teritoriul continentului s-au creat deja state musulmane), la care se adauga populatia numeroasa ce traieste in statele mari ale Europei. De pilda, in Franta traiesc circa 5 milioane de locuitori provenit din acest spatiu care face din Islam a doua religie a tarii (M. Viast, “The Muslims of France”, in “Foreign Affairs”, sept/oct 1996). Apropierea geografica de lumea islamica se cupleaza cu un alt factor defavorizant pentru Europa: ponderea din ce in ce mai scazuta a batranului continent in cadrul populatiei lumii. In asemenea situatii, in mod firesc presiunea demografica ce se exercita la granitele Europei, indeosebi de catre lumea islamica, este din ce in ce mai mare.

In conflictele din Golf petrecute in anii ’90, Europa, practic, nu a contat, desi am subliniat si in cursul consacrat lumii islamice, in aceasta regiune se afla concentrate cea mai mare parte a resurselor energetice ale lumii, de care continentul nostru este dependent. Dar nu a contat, pentru ca nu a fost suficient de unita (nu a avut o politica externa comuna), pentru ca nu a dezvoltat o forta de aparare proprie.



Un alt factor extrem de important care pledeaza pentru accelerarea unificarii europene este forta economica care se contureaza in Asia-Pacific. Cladita pe doi piloni - Japonia si China, dar beneficiind si de prezenta SUA si a Federatiei Ruse, regiunea Asia-Pacific devine foarte puternica din punct de vedere economic. Puternica in primul rand prin forta de care dispun cei doi actori principali din regiune care, fiecare in parte, au un potential comparabil cu cel al Uniunii Europene. La care se adauga celelalte tari din zona: de la Coreea de Sud la tigrii asiatici si India aflata si ea intr-un proces de ascensiune economica.

Pentru a nu mai spune nimic de forta puterii de peste ocean, SUA, sau a regiunii economice (NAFTA) a carei locomotiva este. Prin urmare, exista temeiuri adanci pentru ca Europa sa devina o adevarata putere mondiala, un centru in masura sa elaboreze politici militare, sa faca fata unor tendinte si procese de globalizare, sa influenteze in mod real viata economica internationala. Si ea nu poate face acest lucru decat este unita, daca actioneaza in numele intregului continent (J. F. Poncet, “Spatiu economic sau putere mondiala).

Exista abordari in literatura de specialitate care excepteaza perioada actuala de la reguli si evolutii care s-au verificat de-a lungul istoriei. Orice mare victorie care incheie o etapa de evolutie a indus sentimentul ca situatia intervenita de dupa victorie este neintrerupta, ca ea va dainui, permanentizand valorile invingatorului. In fapt, aceasta perioada de cativa ani reprezinta un interregnum pe parcursul caruia se plamadesc fortele care se vor lansa din nou in competitie.

Ceea ce se intampla astazi nu face decat sa reconfirme iluzia in care traiesc invingatorii dupa victorie. Intr-adevar, cum s-a spus, SUA constituie in momentul de fata singura superputere mondiala, care domina lumea economic, militar si cultural. Momentul de dominare limpede a scenei internationale de catre SUA coincide si cu afirmarea tendintei spre globalizare; ceea ce intareste si consolideaza credinta in preponderenta procesului de sincronizare prin intermediul caruia sistemul economic mondial isi cauta echilibrul, promoveaza armonie.

Tot pe parcursul acestei perioade apare, insa, un tot mai vizibil proces de desincronizare, proces care in diferite feluri face loc deosebirii de interese si abordari, favorizeaza crearea de coalitii, chiar de alternative. SUA sunt foarte puternice in momentul de fata si nu se poate vorbi de aparitia unei contraponderi economice semnificative. Ceea ce se urmareste este formarea unor nuclee de putere care nu intentioneaza sa blocheze puterea invingatoare, ci sa obtina o serie de concesii. Coalitia dintre Rusia si China, de pilda, urmareste un asemenea obiectiv. O coalitie formata cu acest scop precis poate evolua in timp dobandind noi caracteristici: de a rezista in fata superputerii invingatoare si chiar de a crea sisteme alternative importante prin forta lor, dar si prin posibilitatile pe care le acorda natiunilor mici de a functiona mai independent in raport cu SUA.

In orice caz, ceea ce trebuie retinut este tendinta de desincronizare care isi croieste drum dupa un anumit timp de la victorie. Ea contrazice premisa globalismului economic, potrivit careia economia internationala conduce la o sincronizare din ce in ce mai accentuata intre economiile principale ale lumii. Intr-o asemenea perspectiva, economiile japoneza, americana si vest-europeana ar putea fi armonizate, cu conditia de a promova politici economice compatibile, menite sa materializeze un tip de evolutii sincronizate

Numai ca, potrivit articolului “2000-2001, A New Era in a Taditional World”, marea zguduire, marea depresiune intervenita in economia asiatica nu a confirmat aceasta premiza. Ca premisa sa fie confirmata, criza asiatica trebuia sa declanseze o criza globala. Ceea ce a avut loc a fost un proces contrar. Criza a condus la un masiv transfer de capital dinspre Asia spre America. Altoit pe procesul de ascensiune economica americana, tendinta mentionata a generat un adevarat boom. Prin urmare, credinta ca accentuarea integrarii economice conduce la o accentuare a sincronizarii intre economiile mari ale lumii nu s-a verificat. S-a invederat in schimb faptul ca prabusirea unei economii (in cazul nostru cea asiatica) poate favoriza boom-ul unei economii concurente (https: www.stratfor.com).

Procesul de desincronizare va fi mult mai vizibil in deceniul ce vine si el ar conduce la rezultate demne de retinut. In primul rand, el va eroda sistemul economic global si integrat, favorizand aparitia unor grupuri economice regionale. Desincronizarea ar stimula nu numai formarea regiunilor, ci chiar configurarea unor grupuri de interese in interiorul regiunilor economice propriu-zise. Un alt rezultat al desincronizarii ar fi slabirea rolului organismelor economice internationale consacrate intr-o perioada cand sistemul capitalist era angajat intr-o confruntare cu lumea socialista, cand exista un consens major (de obiectiv strategic) in randul statelor ce functionau pe baza legilor economice de piata. Intr-un context schimbat, cand apar regiuni economice cu interese si evaluari particulare, este de asteptat ca si rolul acestor organisme sa scada.

Este interesant cum vad autorii articolului “Europe at a Crossroads” evolutia Uniunii Europene in deceniul care vine marcat, cum spuneam, de extinderea desincronizarii. In aceasta abordare, UE va fi confruntata cu doua probleme mari. Una este de natura geopolitica. Rusia isi va reveni, se va uni din nou cu Ucraina si va fi din nou prezenta la granita de est a Poloniei. Intrebarea cardinala este cine va consimti sa suporte cheltuielile presupuse de apararea acestei granite de est a UE si a NATO in acelasi timp? Antrenarea intr-o mai mare masura a Germaniei la procurarea sumelor necesare ar putea stimula pofta acestei tari de a se desprinde din “stransoarea europeana” si de a-si juca singura cartea strategica in zona (https: www.stratfor.com).

Desi importanta, aceasta problema nu este presanta, intrucat ridicarea Rusiei este prevazuta pentru ultimii ani ai primului deceniu din secolul urmator.

Mult mai presanta si de importanta capitala pentru viitorul Europei este reactia Uniunii Monetare de curand realizate la socul reprezentat de procesul desincronizarii. Toate tarile Uniunii Europene au cicluri economice diferite, au parametri de performanta diferiti. Procesul desincronizarii va accentua asemenea diferente reale? Si daca da, cum va functiona moneda unica, intrucat ea presupune o realitate economica si financiara oarecum omogena? “Evaluam retrageri din Uniunea Europeana pe masura ce inaintam in deceniul care vine. Atat politic cat si economic, institutiile europene vor fi supuse unui stres puternic si vor ceda” (“Europe at a Crossroads”).

Am redat aceasta opinie nu pentru ca am impartasi-o, ci doar pentru a arata cat de important si de presant in acelasi timp este ca arhitectura institutiilor europene sa fie consolidata pentru a face fata unor sfidari ce se pot ivi.

Prin introducerea monedei unice, UE a atins pragul maxim al integrarii economice. Integrarea politica a ramas in urma, ea oprindu-se, practic, in fata prerogativelor statului national. Existenta monedei unice afecteaza, indiscutabil, suveranitatea nationala. Avansul si directia integrarii politice, cel putin deocamdata, ar fi riscante, pentru ca ar afecta legitimitatea statelor nationale si dreptul lor de a hotari in numele natiunilor pe care le guverneaza.

Prin urmare, din punct de vedere politic avem in momentul de fata doua structuri politice in cadrul Uniunii: una supranationala si una interguvernamentala. Ele vor coexista mult timp de acum inainte, perspectiva pentru o adevarata federatie, pentru realizarea a ceea ce s-a numit Statele Unite ale Europei fiind destul de indepartata.

In noul context, Uniunea a decis extinderea catre est. Procesul implica o mai buna functionare interna a Uniunii, restructurarea institutionala menita sa asigure coerenta si capacitatea de actiune. Faza critica in care poate intra Uniunea este constituita dintr-o evidenta: institutii si reguli instituite cand Europa avea 6 membri nu mai sunt potrivite atunci cand UE are 16 sau mai multi membri. Jean Fracois Poncet avea dreptate sa avertizeze ca se poate ajunge la o “constelatie” absurda; intr-o Europa cu 24 de membri, Germania sau Franta nu ar mai putea detine presedentia Consiliului decat o data la 12 ani (n.n. aceasta are o durata de 6 luni si se ocupa prin rotatie).

Intr-un asemenea context marcat de ingrijorari reale a aparut una dintre cele mai interesante teorii privind evolutia UE. Lansata, concomitent, in septembrie 1994, de catre grupul parlamentar UCD la Bon si de fostul prim ministru Eduard Balladur la Paris, teoria privind constituirea unui “nucleu dur european” avea sa starneasca imediat controverse.

De ce este importanta aceasta initiativa? In primul rand pentru ca ea exprima hotararea tarilor celor mai dezvoltate ale Uniunii de a adanci cooperarea, de a oferi un “model de integrare”. Evident, tarile ce urmau sa faca parte din acest grup-nucleu nu au fost nominalizate, precizandu-se ca accesul ramane deschis tuturor statelor care indeplinesc anumite conditii. Deci descoperim doua componente obligatorii pentru a face parte din grupul nucleu: performanta economica si vointa de a oferi un adevarat model al integrarii. Demn de semnalat este faptul ca statele initiatoare ale acestei configurari politice amenintau chiar cu desprinderea in cazul in care Uniunea nu evolua intr-o directie satisfacatoare. Iata cum infatiseaza Jean Francois Poncet obiectivul de fond al acestei initiative: ”Uniunea se va naste cu adevarat abia atunci cand vom pastra in fata ochilor obiectivul ei real: ea trebuie sa dispuna de forta necesara atat pentru a dezvolta diversitatea in Europa, cat si pentru a coopera pe picior de egalitate cu Statele Unite, cu Japonia, cu China si cu Rusia la administrarea planetei. Este raspunderea istorica a Frantei si a Germaniei de a pune reconcilierea lor in slujba acestui mare obiectiv” („Spatiu economic sau putere mondiala”

Am insistat asupra abordarii de mai sus pentru ca ea va reveni cu siguranta in dezbaterile privind viitorul Europei. Apare limpede ca initiativa franco-germana este o replica fara echivoc la viziunea britanica privind Europa a la carte O spune deschis Francois Poncet: “Un nucleu dur european a la carte - de exemplu moneda unica pentru unii si aparare comuna pentru altii - nu ar face decat sa amplifice confuzia existenta”.

4. Secolul Transaltantic?

Cu acest subtitlu incheie C. Fred Bergsten studiul sau consacrat evolutiei relatiei dintre Europa si America. Dupa cum se stie, s-a discutat mult in literatura de specialitate in legatura cu secolul urmator si cui va apartine el. Secolul al XIX-lea a fost unul englez, cel de-al XX-lea american. Dar secolul al XXI-lea? Multi autori l-au anuntat drept un secol al Pacificului, intrucat in aceasta zona, doi actori importanti, Japonia si China, au inregistrat evolutii spectaculoase. La care se adauga succesul Coreii de Sud, a altor tari din regiune, Taiwan, Malayezia, Singapore. Dupa criza financiara din ultimii doi ani, din ce in ce mai putina lume mai vorbeste de secolul Pacificului.

Alti autori vorbesc de “un al doilea secol american”, pornind de la evolutia economica pozitiva consemnata in ultimii zece ani de catre SUA, la care se adauga alte atuuri, intre care mentionam avansul tehnologic si de cercetare american intr-un domeniu de mare importanta cum ar fi sfera informatica.



Nu sunt putini nici analistii care, pornind de la procesul de integrare economica si politica a Europei, anunta un “secol european”, o revenire spectaculoasa a batranului continent ca prima putere a lumii. Altii, mai prudenti, prefera sa vorbeasca despre o structura de succes “trilaterala”, cu varfurile sprijinindu-se in cele trei regiuni economice importante: nord-americana, pacifica, europeana.

C. Fred Bergsten considera ca de cel mai mare succes se poate dovedi in secolul al XXI-lea parteneriatul transatlantic dintre Europa si SUA. Daca acest parteneriat va functiona, chiar numai in domeniul economic, atunci cele doua puteri vor dezvolta relatiile si schimburile reciproce si vor asigura conducerea globala a lumii. “Daca vor esua, vor continua sa evolueze separat precum placile tectonice, cu consecinte severe atat pentru ele insele, cat si pentru economia lumii” (C. F. Bergsten, “America and Europe, Clash of the Titans?”).

In acest context, autorul american vorbeste despre o structura concentrica de conducere a problemelor economice si financiare ale lumii de astazi. In inima acestei structuri s-ar plasa tocmai acest parteneriat -G 2-cum il numeste Bergsten, alcatuit din SUA si Europa. Ar urma un G 3 care ar include si Japonia, actualul G 7 (sau G 8, dupa acceptarea Rusiei), G 10, G 22, dupa cum sunt avute in vedere si alte tari cu un rol cheie in viata internationala.

Alti autori, printre care si Samuel Huntington, apreciaza din cu totul alta perspectiva atuurile Europei, considerand ca “sceptrul de lider mondial” detinut de America este posibil sa treaca nu in mana Japoniei, a Chinei sau a Rusiei, ci a federatiei Europene, datorita unei politic echilibrate, ferite de excese: “Uniunea Europeana, daca va realiza coeziunea politica, va dispune de populatia, resursele, bunastarea economica, tehnologia si forta militara reala si potentiala pentru a deveni principala putere a secolului al XXI-lea. Japonia, SUA si Rusia s-au specializat in investitii, consum, respectiv arme. Europa a realizat un echilibru intre aceste trei domenii. Ea investeste din Produsul National Brut mai putin decat Japonia si mai mult decat SUA si decat Rusia. Ea consuma din Produsul National Brut mai putin decat SUA, dar mai mult decat Japonia si Rusia. In acelasi timp, se inarmeaza mai putin decat SUA si Rusia, insa mai mult decat Japonia. Este, de asemenea, posibil sa se creeze o atractie ideologica europeana, comparabila cu cea americana. O federatie de societati democratice, prospere, diverse din punct de vedere social, cu economii mixte, ar reprezenta o forta puternica pe scena mondiala. Daca secolul urmator nu va fi secolul american, atunci este foarte probabil ca va fi secolul european” (citat in P. Kennedy, “Preparing for the 21st century”).

Ca sa ne reprezentam mai clar ratiunile economice ale integrarii, avantajele limpezi pe care acest proces le prezinta in cursa pentru suprematia mondiala, sa recurgem la un exemplu simplu, dar cu mare valoare instructiva, pe care il ofera Paul Kennedy. Unui camion care ar putea strabate 750 de mile din nordul pana in sudul Regatului Unit in 36 de ore i-ar trebui, dupa traversarea Canalului Manecii, 58 de ore sa parcurga aceeasi distanta de la Calais la Milano din cauza opririlor la frontiera. Un cetatean din Europa care calatoreste dintr-o tara in alta si schimba bani la fiecare escala, in sau din moneda locala, ar constata ca jumatate din suma sa initiala a fost inghitita de tranzactiile de schimb.

Autorul american citeaza raportul CECCHINI, potrivit caruia costurile unei non-Europe, cu alte cuvinte, povara care ar apasa asupra economiilor Europei daca nu s-ar produce unificarea, ar fi “catastrofale”. Economiile pe care le asigura crearea pietii comune europene se ridica la 200-300 miliarde dolari si ele adauga 4 pana la 7 procente la produsul total al Uniunii Europene. Daca Europa valorifica acest avantaj indiscutabil, isi mentine / sporeste sansele de a se mentine in cursa, daca nu, ea nu poate decat sa ramana in urma Japoniei si a Americii (P. Kennedy, “Preparing for the 21st century”).

Bibliografie

Bergsten, C. F., “America and Europe: Clash of the Titans?”, in “Foreign Affairs”, March / April 1999, Vol. 78, No. 2.

Kennedy, P., “Preparing for the 21st Century”.

Poncet F., “Spatiu economic sau putere mondiala”, in “Frankfurt Allemeigne Zeitung”, nr. 2171, 17.09.1994.

Rider, J. le, “Mitteleuropa”, Editura Polirom, Iasi, 1997.

Rourke, J. T., “International Politics on the World Stage”, Dushkin McGraw-Hill, 1999.

Thurrow, L., ”Head to Head: The Coming Economic Battle Among Japan, Europe and America”, William Morrow, New York, 1992.

Viast, M., “The Muslims of France”, in “Foregn Affairs”, sept/oct 1996).

http//:www.stratfor.com.

Intrebari

Interpretati din punct de vedere geopolitic decizia UE de extindere catre est.

Care sunt motivele pentru care Uniunea Europeana accelereaza procesul de creare a unei stucturi de securitate specifice?

Dati exemple de evenimente de politica externa din ultimii 10 ani care confirma reaprinderea dezbaterii in jurul Europei Centrale.

Care sunt argumentele care ar putea pleda in favoarea afirmatiei ca secolul al XXI-lea va fi un secol european?

Care sunt argumentele care ar infirma aceasta afirmatie?

Explicati, din punct de vedere geopolitic, natura relatiei dintre Uniunea Europeana si Rusia.

De ce suprematia tehnologica este un factor de putere in lumea de astazi?

Interpretati tensiunea dintre proiectul de largire a Uniunii si cel de adancire a integrarii din perspectiva teoriei „Europa cu mai multe viteze”.

Ce este desincronizarea si care sunt efectele acestui proces asupra globalizarii, respectiv regionalizarii?

De ce parteneriatul transatlantic poate fi considerat scenariul de succes pentru detinerea suprematiei mondiale in secolul al XXI-lea?     






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 683
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site