Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


INTERPRETAREA LEGII CIVILE

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



INTERPRETAREA LEGII CIVILE

1. Preliminarii. Prin interpretarea normelor de drept civil se intelege operatiunea de stabilire a continutului si sensului normelor civile. S-a aratat ca o problematica complexa dominata de nevoia exactitiatii, de nevoia folosirii unor legi si procedee ale logicii generale formale si de ideea aplicarii corecte a legii civile, operatia logico-rationala a interpretarii acesteia este, in realitate un mecanism caracterizat prin suplete si rafinament a carui punere corecta in miscare conduce la deslusirea vointei legiuitorului, dar si la cunoasterea realitatii juridice a momentului, a evolutiei relatiilor sociale reglementate pana la momentul aplicarii, spre a gasi cele mai adecvate solutii unei cazuistici intotdeauna bogate.




Trebuie sa retinem de la inceput ca: a) interpretarea este o etapa a procesului aplicarii legii civile; b) continutul acestei operatii consta in lamurirea si explicarea sensului normei civile; c) incadrarea corecta a diferitelor situatii din practica in ipoteza normei de drept civil constituie scopul interpretarii legii civile.

Pentru a intelege necesitatea interpretarii trebuie sa avem in vedere:

a) generalitatea normei juridice - oricat de perfecta ar fi legea civila, ea nu poate sa prevada toate cazurile la care urmeaza sa se aplice, pentru ca legea nu inventariaza starile de fapt concrete ci contine regulile de conduita generale si abstracte; din acest motiv, cei ce aplica legea trebuie sa determine, in fiecare caz in parte, masura in care norma de drept civil se aplica in cazul concret suspus solutionarii;

b) specificitatea limbajului juridic – crearea si aplicarea normei este si un fapt de comunicare, insa limbajul folosit intr-un text legal nu este intotdeauna cel uzual;

c) dinamica finalitatilor dreptului – uneori dreptul urmeaza cu greu dinamica ordinii sociale si economice, iar normele existente trebuie utilizate pentru situatii diferite de cele avute initial in vedere;

d) contradictiile interne ale sistemului juridic – se pot intalni contradictii intre dispozitiile aceluiasi act normativ, intre dispozitii cuprinse in diferite acte normative ori intre dispozitiile unui act normativ si principiile fundamentale ale dreptului; interpretul elimina aceste contradictii folosind, spre exemplu, principiul ierarhizarii normelor juridice;

e) lacunele legii civile – un principiu al dreptului este ca orice situatie de fapt are intotdeauna o norma care ii corespunde; nu inseamna ca legea este perfecta, ci ca nu se poate refuza solutionarea unei cauze sub pretextul lipsei normei, pentru ca prin folosirea unor metode specifice interpretul trebuie sa gaseasca solutia.

Se poate spune ca operatiunea de interpretare a legii (civile) se caracterizeaza prin finalitatea sa practica ( asigurarea aplicarii corecte a legii de catre organele care o aplica) si prin folosirea unor metode specifice.

In stabilirea felurilor interpretarii legii civile se folosesc, in general, trei criterii de clasificare. Astfel, in functie de forta (puterea) sa – obligatorie sau neobligatorie – se distinge interpretarea oficiala si interpretarea neoficiala (care nu este obligatorie, din punct de vedere juridic). Pe de alta parte, in functie rezultatul la care se ajunge prin interpretarea se deosebesc: interpretarea poate fi literara (declarativa), interpretare extensiva si interpretare restrictiva. In fine, in functie de metoda de interpretarea folosita exista: interpretare gramaticala, interpretare logica, interpretare sistematica, interpretare istorico-teleologica

2. Interpretarea oficiala si interpretarea neoficiala. Este oficiala acea interpretare care este realizata, in exercitarea atributilor legale, de catre un organ de stat apartinand puterii legislative, executive ori judecatoresti. Daca interpretarea provine chiar de la organul de stat care a edictat norma si se concretizeaza in norme interpretative se numeste interpretare oficiala autentica si are caracter general obligatoriu, ca insusi actul normativ interpretat. Spre exemplu, exista practica „definirii termenilor”, cand notiunile folosite intr-un act normativ sunt explicate, lamurite, in cuprinsul acelui act (de regula, intr-un capitol anume).

Pe de alta parte, interpretarea oficiala jurisdictionala este aceea care provine de la un organ de jurisdictie (o instanta de judecata sau alt organ cu atributii jurisdictionale). Interpretarea realizata de instantele judecatoresti este denumita interpretare judiciara. Obligativitatea acestei interpretari este numai la speta, adica in cazul solutionat prin hotararea judecatoreasca definitiva, intrata in puterea lucrului judecat: res judicata pro veritate habetur

In fine, interpretarea neoficiala este interpretarea care se da legii civile de catre doctrina, de catre avocat in pledoariile sale in fata instantei si, in general, de persoane care nu reprezinta puterea de stat. O asemenea interpretare nu are forta juridica obligatorie, dar ea poate fi insusita de o autoritate daca convinge prin forta argumentelor si rigoarea demonstratiei Opiniile particulare ale judecatorului ori parlamentarului cu privire la maniera in care o anumita dispozitie legala trebuie interpretata ori aplicata sunt, de asemenea, lipsite de forta juridica.



3. Interpretarea literala, extensiva si restrictiva. Este literala (declarativa, stricta) se intalneste atunci cand intre formularea textului legal si cazurile practice ce se incadreaza in ipoteza sa exista deplina concordanta, astfel incat, ea nici nu extinde, nici nu restrange aplicatia textului de lege. Domeniul sau de aplicare il constituie dispozitiile legale care au o redactare clara ori cele care contin enumerari limitative.

Interpretarea literala, care are in vedere rezultatul interpretarii, nu se confunda cu interpretarea gramaticala, care este o forma a interpretarii in functie de metoda de interpretare.

Interpretarea este extensiva daca intre formularea textului legal si cazurile din practica la care acesta se aplica nu exista concordanta, in sensul ca formularea textului este mai restransa decat intentia reala a legiuitorului. Se atribuie textului normei un continut sporit in raport cu cel ce rezulta din simpla sa lectura, pentru a fi extins si asupra unor cazuri care nu s-ar incadra in litera lui Se considera, spre exemplu, ca art. 21 din Decretul nr.31/1954, care reglementeaza situatia „comorientilor” (In cazul in care mai multe persoane au murit in aceeasi imprejurare, fara sa se poata stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata) trebuie interpretat si aplicat extensiv, pentru situatia in care moartea a survenit in imprejurari diferite, dar in acelasi moment, fara a se putea stabili ca un a supravietuit alteia. De asemena, art. 1198 C.civ. ce are in vedere situatia in care exista o „imposibilitate materiala” de preconstituire a unui inscris, este interpretat extensiv si se aplica si situatiei in care exista o „imposibilitate morala” de a preconstitui un inscris, in cazurile existentei unor raporturi de incredere intre parti.

La o interpretare extensiva se poate ajunge prin folosirea metodei analogiei ori argumentului a fortiori. Normele juridice civile care contin enumerari limitative, exceptii sau prezumtii nu pot fi interpretate extensiv.

In fine, interpretarea este restrictiva cand intre formularea textului legal si cazurile de aplicare practica nu exista concordanta, in sensul ca formularea este prea larga fata de situatiile ce se pot incadra in text. Aceasta forma de interpretare asigura textului un continut mai mic (mai restrans) decat cel ce rezulta din simpla lui lectura.

4. Interpretarea gramaticala, sistematica si istorico-teleologica. In general, interpretarea legii civile presupune si implica folosirea unor mijloace si procedee, adica folosirea unor metode de interpretare, iar in procesul interpretarii unui text legal asemenea metode se imbina.

Interpretarea gramaticala se realizeaza prin folosirea metodei gramaticale pentru stabilirea sensului normei civile cu ajutorul analizei morfologice si sintactice a textului, cu luarea in considerare a cazului, numarului, genului, pozitiei partilor unei propozitii ori semnificatiei semnelor de punctuatie. Este acea forma de interpretare care pentru lamurirea intelesului unei dispozitii legale civile foloseste regulile gramaticii. Spre exemplu, daca intr-o norma civila se folosesie conjunctia si, atunci este vorba de situatii cumulative, daca se foloseste conjunctia sau (ori) suntem in prezenta unor situatii alternative.

Interpretarea sistematica consta in raportarea normei interpretate la alte norme juridice, din acelasi act normativ ori din alte acte normative, asa incat stabilirea intelesului normei civile se realizeaza prin fixarea locului ei in sistemul de drept, in sistemul dreptului civil, in sistemul principiilor fundamentale ale dreptului civil ori in cadrul normelor care reglementeaza o anumita institutie juridica.

Interpretarea sistematica are in vedere: a) locul normei civile in sistemul actelor normative ce formeaza izvoarele dreptului civil, respectand ierarhizarea lor; b) felul actului normativ din care face parte norma interpretata, in sensul de a determina daca este o lege generala ori o lege speciala; c) felul normei respective in cadrul actului normativ din care face parte, adica daca este o norma generala ori o norma speciala; d) sistematizarea actului normativ din care face parte norma supusa interpretari, pentru a observa locul normei in cadrul aceluiasi articol din lege, in cadrul sectiunilor, capitolelor etc.

Interpretarea sistematica a legii civile este frecvent intalnita in practica atunci cand se determina domeniul de aplicare a unei dispozitii legale, pornind de la calificarea ei ca norma generala ori norma speciala, prin respectarea relatiei dintre general si special: norma generala nu deroga de la norma speciala (generalia specialibus non derogant), iar norma speciala deroga de la norma generala (specialia generalibus derogant).

Interpretarea istorico-teleologica consta in stabilirea sensului unei dispozitii legale prin luarea in considerare a finalitatii urmarite de legiuitor atunci cand a edictat actul normativ in care este inserata dispozitia supusa interpretarii, intr-un context istoric anume. Prezinta interes aici lucrarile premergatoare ale actului normativ, expunerea de motive ori preambului actului normativ, din care rezulta ratiunile pentru care legiuitorul a adoptat acea reglementare. Pot fi analizate si dezbaterile parlamentare, forma initiala a proiectului de lege, dispozitiile legale abrogate prin norma respectiva, evolutia institutiei din care face parte norma si evolutia relatiilor sociale reglementate de norma supusa interpretarii pana la momentul aplicarii ei.



5. Interpretarea logica presupune lamurirea intelesului normelor juridice prin folosirea legilor logicii formale generale si a sistemului de argumentare pe care se sprijina. Ea se bazeaza pe rationamentele inductive si rationamentele deductive (silogismele). Folosirea in timp a acestei metode a dus la cristalizarea unor reguli de interpretare logica, exprimate in adagii, si la consacrarea unor argumente de interpretare logica.

In jurisprudenta si doctrina mai des folosite sunt urmatoarele trei reguli: exceptia este de stricta interpretare; unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distinga; legea civila trebuie interpretata in sensul aplicarii ei, iar nu in sensul inlaturarii aplicarii ei.

Excetia este de stricta interpretare si aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis) este regula potrivit careia textele legale de exceptie trebuie sa-si gaseasca aplicare numai in ipotezele la care se refera expres, neputand fi extinse si la alte cazuri. Ori de cate ori legea instituie o exceptie de la regula, aceasta exceptie nu trebuie extinsa la alte situatii.

In general, sunt supuse acestei interpretari: textele legale ce contin enumerari limitative; reguli textele legale care instituie prezumtii legale (nulla praesumtio sine lege); textele legale care contin o exceptie. Aceasta regula constituie punctul de plecare in realizarea unei interpretari restrictive si sta la baza raportului dintre legea generala si legea speciala, exprimat in adagiile generalia specialibus non derogant si specialia generalibus derogant, de unde rezulta ca legea speciala constituie exceptia in raport cu legea generala care constituie regula.

Regula unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distinga (ubi lex non distinquit, nec nos distinguere debemus) tine seama de faptul ca, unei formularii generale in care este redactat textul trebuie sa ii corespunda o aplicare generala, iar interpretul nu poate introduce distinctii pe care legea nu le incorporeaza. Spre exemplu, regula este folosita pentru interpretarea art.14 alin.1 din Decretul nr.31/1954 - „Domiciliul minorului este la parintii sai sau la acela din parinti la care el locuieste statorinic”- in sensul ca nu trebuie sa sa distinga intre minorul sub 14 ani si cel intre 14-18 ani. Lege distinge in alte domenii, insa aici nu distinge, asa incat persoana care nu a implinit 18 ani are domiciliul la parinti.

In fine, regula potrivit careia legea civila trebuie interpretata in sensul aplicarii ei, iar nu in sensul neaplicarii (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat) este impusa de faptul ca normele juridice civile sunt edictate pentru a fi aplicate, caci altfel ele nu si-ar gasi rostul. Aceasta regula de interpretare este prevazuta in art. 978 C.civ., pentru interpretarea conventiilor, dar, pentru identitatea de ratiune, ea este extinsa si la interpretarea legii civile.

Pe de alta parte, dintre argumentele de interpretare logica (reguli ale logicii formale adaptate la nevoile lamuririi intelesului normelor juridice civile) mai des folosite sunt: argumentul per a contrario; argumentul a fortiori; argumentul reducerii la absurd; argumentul de analogiei:

Argumentul per a contrario se intemeiaza pe principiul de logica numit legea tertului exclus (tertium non datur) potrivit caruia in cazul notiunilor contradictorii (cele care se neaga una pe alta) numai una dintre acestea poate fi adevarata, fiind exclusa o a treia posibilitate. Este exprimat si in adagiul qui dicit de uno, de altero negat (cine sustine o teza neaga teza contrara). Trebuie sa retinem ca folosirea acestui argument nu este generala, el nefiind concludent daca, de pilda, pornind de la o dispozitie exceptionala, se afirma un principiu general (nu in toate cazurile ceea ce nu este interzis expres de lege, este permis).

Argumentul a fortiori (cu atat mai mult) contine ideea ca o norma civila poate fi aplicata la o situatie concreta, neprevazuta expres in ipoteza normei, daca ratiunea normei se regaseste cu si mai multa putere in acea situatie. Pe acest argument se bazeaza si maxima qui potest plus, potest minus (cine poate mai mult poate si mai putin). Aplicarea acestui argument are un efect extensiv pentru ca determina largirea sferei de aplicare a normei interpretate.

Argumentul reducerii la absurd ( reductio ad absurdum, ad absurdo sensu) este procedeul in temeiul caruia se arata ca o anumita solutie propusa prin interpretare este singura posibila, deoarece sustinerea oricarui alt punct de vedere ar duce la consecinte absurde, inadmisibile. Practic, demostrandu-se falsitatea unei teze, se fundamenteaza temeinicia celeilalte teze.

In fine, argumentul de analogie (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet) are in vedere faptul ca, unde exista aceleasi ratiuni, trebuie aplicata aceeasi solutie, aceeasi norma juridica civila. Este folosit pentru completarea „lacunelor legii”, fie prin recurgerea la normele dreptului civil, cand suntem in prezenta analogiei legii (analogia legis), fie prin apelarea la principiile dreptului, cand suntem in prezenta analogiei dreptului (analogia iuris). Trebuie sa retinem ca: a) daca legea insasi face trimitere la o alta dispozitie legala, nu suntem in prezenta analogei, ci a unor norme de trimitere; b) atat in cazul interpretarii extensive, cat si in cazul analogiei legii se realizeaza extinderea aplicarii unui text la o situatie nereglementata de lege; c) in cazul analogiei dreptului, completarea lacunei legii nu se infaptuieste prin aplicarea unor norme juridice, ci prin aplicarea principiilor generale ale dreptului civil; d) analogia (legii sau dreptului) isi gaseste suportul in dispozitiile art. 3 C. civ.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1157
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site