Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


IZVOARELE SI PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Proiect de dezvoltare a Institutului National al Magistraturii
DREPTUL PROCESUAL CIVIL SI NORMELE SALE
Vatamarea corporala grava. Art. 182 C.pen.
INVESTIGATIA POLITIENEASCA
CONTRACTUL DE ASIGURARE
DREPTUL PROCEDURAL AL DREPTURILOR OMULUI
RAPORTURILE DE DREPT ADMINISTRATIV
Societatea nelegal constituita
CONTRACTUL DE SOCIETATE
Faptele de comert obiective


IZVOARELE SI PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

OBIECTIVELE CURSULUI:




Cunoasterea elementelor stiintifice care au dus la crearea ramurii de drept

international public;

Studierea principiilor fundamentale ale dreptului international public;

Realizarea corelatiei intre principiile fundamentale ale dreptului

international public.

Studiul normelor imperative ca principale norme ale dreptului

international public si delimitarea acestora de alte categorii de norme.

CUVINTE SI TERMENI CHEIE:

Tratat international si norma internationala;

Izvor de drept practica statelor, echitatea internationala;

Codificarea dreptului international public jus cogens, derogare, imperativ,

acte unilaterale.

Sectiunea 1. NOTIUNEA DE IZVOARE ALE DREPTULUI

INTERNATIONAL

In dreptul intern normele juridice isi au izvorul in constitutiile statelor,

in legile promulgate in baza acestora precum si in alte acte cu caracter juridic

emise de organele executive, prin care se stabilesc reguli de conduita obligatorii

atat pentru organismele statale cat si pentru cetateni.

In dreptul international statele si, in anumite limite si alte entitati

internationale, sunt cele ce creaza norme juridice.

Exprimarea dreptului se face in forme specifice, recunoscute de

societatea internationala ca fiind izvoare de drept.

Prin izvoarele dreptului international public se inteleg acele mijloace

juridice de exprimare a normelor rezultate din acordul de vointa al statelor

Practica relatiilor internationale a creat de-a lungul timpului, iar stiinta

dreptului a consacrat mai multe categorii de instrumente prin care anumite

norme ale societatii umane capata caracter de norme de drept international sau

prin care creaza noi asemenea norme.

O prima enumerare a izvoarelor dreptului international a fost facuta in

statutul Curtii Permanente de Justitie Internationala din 1920, preluata apoi de

Statutul Curtii Internationale de Justitie. Astfel in, art. 38 al Statutului se

prevede ca in solutionarea diferendelor supuse Curtii, conform dreptului

international se vor aplica:

conventiile internationale fie generale, fie speciale care stabilesc regulile

recunoscute expres de statele aflate in litigiu;

cutuma internationala ca dovada a practicii generale acceptate ca drept;

principiile generale de drept recunoscute de state civilizate;

hotarari judecatoresti (sub rezerva art. 59 din statut) si doctrina celor mai

calificati specialisti in dreptul public, ai diferitelor natiuni, ca mijloace

auxiliare de determinare a regulilor de drept.

La acestea se adauga si echitatea.

Enumerarea facuta in statut nu este insa exhaustiva si nu are scopul de a

reglementa izvoarele dreptului international ci prezinta dreptul care este aplicat

de Curte.

Doctrina si practica dreptului international contemporan au stabilit ca,

in anumite limite si conditii pot exista si alte izvoare de drept cum ar fi: actele

adoptate de organizatiile internationale sau actele unilaterale ale unor state,

susceptibile de efecte juridice.

1. 1 TRATATUL INTERNATIONAL

Este cel mai important izvor de drept international public atat datorita

claritatii cu care sunt exprimate normele de drept ,tehnicii precise si sofisticate

de redactare folosite, cat si a frecventei folosirii sale.

Conventia de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor defineste tratatul

ca fiind un acord international incheiat intre state sau alte subiecte de drept

international guvernat de normele de drept international si consemnat intrunul

sau mai multe instrumente conexe, indiferent de denumirea lor

O definitie unanim acceptata in doctrina, defineste tratatul ca fiind

forma expresa de manifestare a acordului de vointa dintre doua sau mai

multe state, incheiat in scopul de a crea, a modifica sau a abroga norme de

drept international.

In functie de numarul subiectilor participanti, tratatele pot fi bilaterale

sau multilaterale (plurilaterale) fara ca aceasta distinctie sa afecteze forta

juridica a acestora.

Numarul tratatelor a crescut enorm in epoca moderna. Astfel, daca in

1914 exista circa 8000 de tratate, iar in perioada Societatii Natiunilor s-au mai

inregistrat 4838, in cadrul ONU sunt astazi inregistrate peste 20.000 tratate,

dupa altii chiar 30.000 – 40.000.

Tratatul constituie principala forma de creare a normelor de drept

international, putand reglementa cu precizie si usor de dovedit domenii

complexe ale colaborarii. Totodata, permite formarea normelor de drept intr-un

interval de timp scurt, impus de rapiditatea schimburilor si a necesitatilor

relatiilor internationale, in timp ce formarea normelor cutumiare implica un

proces mai indelungat.

Se pune problema daca orice tratat constituie izvor de drept.

Distingem in primul rand tratatele licite si ilicite, evident doar primele

constituind izvoare de drept.

Sunt ilicite tratatele care in momentul incheierii lor sunt in conflict cu

o norma imperativa, recunoscuta si acceptata de comunitatea internationala a

statelor ca norma de la care nu este permisa nici o derogare.

De asemenea, nu sunt izvoare de drept tratatele lovite de nulitate,

adica orice tratat incheiat prin amenintarea cu forta sau folosirea fortei, ori prin

incalcarea normelor de drept international privind competeanta de a incheia

tratatele, eroarea, dolul sau coruptia reprezentantilor statelor semnatare.

O alta conditie este ca tratatul sa fie in vigoare, respectiv sa nu-si fi

incetat valabilitatea potrivit clauzelor sale, prin denuntare sau in alte moduri.

Tratatele incheiate de state, ca subiecte principale ale dreptului international,

sunt guvernate, din punct de vedere al procedurilor de incheiere, executare si

incetare, de prevedrile Conventiei de la Viena (1969), in timp ce, tratatele

incheiate de state cu organizatiile internationale sau de organizatiile

internationale intre ele, sunt guvernate de prevederile Conventiei incheite sn

1986, tot la Viena. Acestea sunt izvoare de drept cu caracter derivat, consecinta

directa a caracterului derivat al unuia dintre subiecte sau al amandurora.

CUTUMA INTERNATIONALA

Cutma este cel mai vechi izvor de drept, in general nescris si consta

dintr-o practica generala relativ indelungata, repetata si uniforma in

raporturile dintre state, acceptata de catre acestea drept regula obligatorie in

relatiile lor internationale.

Nu orice practica a statelor poate constutui cutuma internationala, ci

numai aceea care are un element faptic, concreatizat in conduita statelor bazate

pe convingerea ca o anumita regula respectata in mod repetat in practica lor,

are valoarea unei norme juridice obligatorii.

Cutuma consta in acte si atitudini in raporturi internationale, care dau

expresie unei reguli de drept ( opinio juris sive necessitatis).

In marea lor majoritate normele dreptului international clasic s-au

format pe cale cutumiara (dreptul marii, dreptul diplomatic si obiceiurile

razboiului) cunoscand ulterior o incorporare in tratate sau o codificare generala.

Desi in conditiile vietii contemporane marea majoritate a

reglementarilor internationale sunt consacrate prin tratate, cutuma continua sa

fie izvor de drept in special in domenii in care interesele divergente ale statelor

nu au facut posibila codificarea regulilor cutumiare, precum si in domenii ale

practicii relatiilor dintre state in care nu s-a ajuns inca la stadiul care sa impuna

o reglementare pe cale conventionala.

Pentru a ne afla in fata unei cutume sunt necesare sa fie reunite mai

multe elemente, dupa cum urmeaza:

un element de ordin obiectiv (faptic) – respectiv un anumit comportament al

statelor cu caracter de generalitate, relativ indelungat si uniform;

un element subiectiv (psihologic ) – convingerea statelor ca regula pe care o

respecta a capatat caracterul unei obligatii juridice.

In ce priveste elementul material, este vorba de o practica constanta

si nu de acte izolate, uniforma si care sa nu fie contrazisa de alte acte si, in

general, caracterizata printr-o participare foarte larga si reprezentativa.

Desi nu exista cerinta unei practici universale, o norma cutumiara nu

poate sa oblige un stat care si-a manifestat constant si neechivoc refuzul de a

accepta.

Pot exista cutume locale sau regionale (statele din zonele respective)

si cutume bilaterale (intre doua state intre care exista o practica indelungata si

continua). Este evident ca valabilitatea acestor cutume opereaza numai intre

aceste state sau in acele zone.

In formarea normelor dreptului international are loc o stransa

intrepatrundere intre cutuma si tratat, ca izvoare de drept international.

1. 3. PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT

Teoria si practica juridica a statelor au consacrat in timp numeroase principii de

drept care sunt identice sau nu difera substantial in legislatia interna a diferitelor

state, ele fiind comune marilor sisteme de drept (germanic, anglo-saxon etc.)

fapt pentru care s-au si impus ca principii fundamentale ale oricarui sistem de

drept intern.

Unele notiuni de drept intern: penal, civil, sau din alte ramuri, sunt

considerate ca ideii de drept, putand fi considerate si ca postulate ale dreptului

international, si aplicabile dreptului international daca corespund esentei

acestuia..

Ele au un rol deosebit in fundamentarea din punct de vedere tehnic si

conceptual a dreptului international dar pot juca si rolul de izvor de drept

international.

De aceea statutul Curtii Internationale de Justitie mentioneaza printre

regulile de drept pe care Curtea le poate aplica in hotararile sale, si principiile

de drept ale sistemelor juridice cele mai avansate. In practica sa judiciara

Curtea s-a referit adesea la asemenea principii, aplicandu-le cu caracter supletiv

sau complementar ori ca norme juridice independente.

Printre aceste principii se mentioneaza:

- buna credinta in indeplinirea obligatiilor conventionale;

- regulile de interpretare juridica (ex. legea speciala deroga de la legea

generala);

- principiul raspunderii pentru prejudiciul cauzat;

- prescriptia;

- egalitatea partilor;

- dreptul la aparare in solutionarea unui diferend.

In literatura noastra juridica se neaga in general caracterul de izvor de

drept international a principiilor de drept, dar in doctrina occidentala si in

practica organelor jurisdictionale internationale se recunoaste valoarea juridica

a principiilor generale de drept , fiind considerate ca un al treilea izvor de drept.

international.

1. 4. JURISPRUDENTA

Constituie un mijloc auxiliar (subsidiar) de determinare a normelor de

drept. De principiu, instantele de judecata nu sunt creatoare de norme juridice,

rolul lor fiind acela de a aplica in cazuri concrete prevederile actelor normative.

Curtea Internationala de Justitie, tribunalele internationale arbitrale

sau curtile penale internationale prin autoritatea respectivelor instante si prin

caracterul convingator al solutiilor pe care le formuleaza, pot sa confere

hotararilor pe care le dau, o semnificatie mai mare decat aceea pe care acestea

o au in mod formal

Hotararile acestei curti sunt adeseori invocate in cazuri similare

pentru solutionarea altor litigii, avand astfel un rol auxiliar in determinarea

normelor existente in dreptul international si in crearea unor noi norme.

1. 5. DOCTRINA DREPTULUI INTERNATIONAL

Este un alt mijloc subsidiar (4) de determinare a normelor dreptului

international, statutul Curtii Internationale de Justitie referindu-se in acest sens

la “doctrina specialistilor cei mai calificati ai diferitelor state”.

Caracterul complex, adesea lacunar, contradictoriu sau imprecis al unor

norme de drept international determina ca rolul doctrinei, al opiniei juristilor de

drept international de inalta calificare, sa aiba un rol foarte important in

identificarea unor asemenea norme, in stabilirea pe calea interpretarii a

continutului exact al acestora si in sistematizarea lor.

In aceasta categorie se includ nu numai lucrarile specialistilor de drept

international ci si ale organizatiilor stiintifice internationale ca Asociatia de

Drept International si de Institutul de drept international care au intocmit chiar

proiecte de codificare a dreptului internatioanl.

Cea mai importanta opera doctrinara in prezent poate fi considerata cea

rezultata din lucrarile Comisiei de Drept International , respectiv proiectele

elaborate si comentariile la acestea, rapoartele elaborate de membrii Comisiei

din 1948 pana in prezent.

Desi nu este un izvor de drept in sens formal, instantele judecatoresti

internationale nefundamentandu-si deciziile pe opinii juridice ci pe drept

pozitiv, doctrina are un rol creator in dezvoltarea dreptului international, prin

analiza stiintifica a normelor sale, prin prisma principiilor si finalitatii

dreptului.

1. 6. ECHITATEA

Acelasi articol 38 din statutul Curtii Internationale de Justitie prevede

in paragraful 2 ca in anumite cazuri concrete, daca partile in litigiu sunt de

coniventa, Curtea poate sa-si bazeze hotararile pe principiile echitatii. Din

modul cum este formulat, rezulta ca in lipsa unei norme de drept, instanta poate

sa-si intemeieze hotararea pe princii de echitate.

Pornind de la articolul respectiv unii autori au sustinut ca echitatea ar fi un

izvor subsidiar al dreptului international in sensul ca ar avea rolul de a

completa lacunele dreptului. In realitate aceasta prevedere permite partilor sa

convina ca, in elaborarea solutiilor intr-un caz, Curtea sa nu aplice regulile de

drept chiar daca ele exista, ci sa judece potrivit constiintei lor. In acest sens,

echitatea nu este izvor de drept, nici auxiliar. Hotararea care se da in baza ei



este izvor auxiliar.

Aceasta inseamna ca echitatea are un anumit rol in evitarea aplicarii

formale a unor principii sau norme de drept international care ar duce la

rezultate contrare justitiei.

In unele documente de drept international ca si in hotarari ale Curtii,

alaturi de normele de drept aplicabile in solutionarea unor diferende se

mentioneaza si echitatea (ex. Conventia din 1982 asupra Dreptului marii -

echidistanta si echitatea).

Sectiunea 2 . ALTE IZVOARE DE DREPT INTERNATIONAL

PUBLIC

Intrucat problema izvoarelor de drept international public este una

din cele mai controversate in stiinta si practica dreptului international

contemporan, s-a pus in discutie daca nu pot fi calificate ca avand rol de

izvoare si alte acte ale statelor sau ale organizatiilor internationale.

Dintre acestea sunt de mentionat:

a) Actele organizatiilor internationale

Statutele constitutive ale organizatiilor internationale stabilesc

principiile si normele de functionare ale acestora, dar si obligatiile pe care

statele si le asuma pentru indeplinirea scopurilor pentru care au fost create.

Prin actele acestor organizatii (declaratii, rezolutii, recomandari) sunt

stabilite masuri si reguli a caror valoare este greu de apreciat in abstract,

trebuind sa se tina seama de forta pe care le-o confera prevederile actelor lor

constitutive.

Pentru aprecierea valorii juridice ale actelor internationale se face o

distinctie intre efectele pe care acestea le produc: unele produc efecte cu privire

la functionarea organizatiilor ca structuri autonome, constituind dreptul intern

al acestora, iar altele privesc conduita statelor membre.

* Dreptul intern al organizatiilor internationale are de regula un caracter

obligatoriu, referindu-se la mecanismele lor de functionare (calitatea de

membru, structurile functionale, mecanismul de luare a deciziilor, clauze

financiare etc.).

Asemenea reguli sunt asumate de catre statele membre drept conditii

sine qua non pentru buna functionare a organizatiei insasi.

* Actele privind conduita statelor vizeaza fie drepturi sau obligatii pe care

statele si le suma in vederea realizarii obiectivelor convenite la infiintarea

organizatiei sau ulterior, fie reguli generale de comportament intre statele

membre sau intre acestea si organizatie.

Asemenea acte pot avea o forta juridica obligatorie, dar pot avea si

caracterul unor recomandari adresate statelor.

Potrivit Cartei ONU (art. 25) hotararile Consiliului de Securitate sunt

obligatorii pentru state, iar actele constitutive ale altor organizatii internationale

(OACI, OMS, OMM) cuprind prevederile similare privind caracterul

obligatoriu al rezolutiilor adoptate in cadrul acestora.

Practica arata ca statele nu considera rezolutiile ca obligatorii deoarece

prin ele se adopta adesea conventii, care sunt supuse semnarii si ratificarii de

catre state, pentru a deveni obligatorii. Deci numerosi autori nu le considera

izvor de drept (5)

b) Actele unilaterale ale unor state – pot sa aiba incidenta asupra dreptului

international si aplicarii acestuia daca sunt emise in domenii care sunt strans

legate de relatiile dintre state. Intre asemenea acte pot fi mentionate: declaratia

de razboi, declaratia de neutralitate a unui stat in cazul unor conflicte armate

internationale, pozitia adoptata de un stat asupra unei probleme politicojuridice

cu caracter international, declaratia unui stat de renuntare la un drept al

sau (la imunitatea de jurisdictie sau la garantii internationale)

c) Legea interna - desi are aplicabilitate si valoare in limitele sale teritoriale

asupra cetatenilor proprii si in domenii ce tin de dreptul intern al statelor, se

admite ca pe aceasta cale se poate realiza o influientare a procesului de aparitie

a unor norme de drept international.

Astfel, cand intr-o problema care poate interesa relatiile internationale

mai multe state adopta legi interne cu continut asemanator, acestea pot constitui

un indiciu cu privire la formarea unei cutume internationale.

De asemenea, in unele domenii de interes international se aplica de

regula reglementari din legislatia interna a statelor (ex. extradarea, dreptul de

azil), care se completeaza cu prevederele unor reglementari internationale.

In general, legile interne nu constituie izvor de drept international.

Sectiunea 3. CODIFICAREA DREPTULUI INTERNATIONAL

Datorita diversitatii izvoarelor de drept international, a impreciziei unor

norme de origine cutumiara, existenta unor norme incomplete sau depasite in

anumite domenii, a aparut nevoia de a dispune de o prezentare metodica si

ordonata a normelor dreptului international, constituite intr-un sistem logic si

coerent.

Realizarea operei de codificare a ridicat o problema de principiu in ce

priveste continutul si limitele acesteia, conturandu-se doua curente doctrinare.

Intr-o prima conceptie, la care se aliniaza juristii din tarile Europei

continentale, codificarea nu are ca obiect numai prezentarea si sistematizarea

normelor existente, ci si abrogarea sau modificarea unora din ele si crearea

unor norme noi, astfel incat sa se asigure un ansamblu coerent.

Codificarea ar fi deci, nu numai declarativa (de lege lata), ci si

constructiva (de lege ferenda).

In conceptia anglo-saxona codificarea ar avea numai rolul de a constata

normele in vigoare, fara a se preocupa daca ele formeaza un sistem coerent,

aplicabil la raporturile internationale reale

Experienta Societatii Natiunilor si mai ales a ONU a impus conceptia

scolii centraleuropene. Codificarea dreptului internatioanl este o opera

importanta deoarece asigura precizia normelor de drept, intarirea unitatii

dreptului international ca un sistem coerent, adoptarea de norme noi, tinand

seama de noile cerinte ale societatii internationale, inlatura conflictele posibile

intre normele dreptului international permitand totodata, participarea tuturor

statelor la opera de legiferare si largeste baza de aplicare a dreptului.

Exista mai multe tipuri de codificari:

a) codificarea oficiala - realizata in comun de state ca subiecte de drept

international in forme convenite de ele (conferinte, organizatii, reuniuni);

b) codificarea neoficiala - rezulta din activitatea individuala a unor specialisti

sau colectivelor, a unor institutii si organizatii stiintifice internationale;

c) codificarea generala - cuprinde ansamblul normelor de drept international,

sau partiala, cand vizeaza normele unor ramuri ale acestuia;

d) codificarea universala - a normelor de drept cu aplicabilitate pentru toate

statele lumii si codificarea regionala care priveste normele de aplicare

particulara intr-o anumita zona sau regiune a lumii.

Preocuparea pentru codificarea normelor dreptului international a

aparut din antichitate (codul lui Hamurapi) si alte culegeri cu caracter juridicoreligios

din Orientul Antic, dar ele s-au manifestat mai pregnant in epoca

moderna.

Numeroase proiecte elaborate de unii doctrinari in secolele XVIII si

XIX stau marturie acestei preocupari.

Dintre acestea mentionam pe Emerich de Vattel care in 1758

elaboreaza lucrarea “La droit des gens” (Dreptul popoarelor), Jeremy Bentham

care in lucrarile “Principles of International Law ” (Principiile dreptului

international) si “Introduction to an International Code”(Intreoducere in

dreptul international) face o sistematizare a dreptului in vigoare, elaborand

totodata noi reguli pentru asigurarea unei paci perpetue.

Abatele Gregoire din insarcinarea Conventiei Nationale franceze, face

in 1792 o incercare de codificare sub numele “Declaratia drepturilor gintilor”.

Acestor incercari le-au urmat numeroase altele intre care este de

mentionat lucrarea lui John Bluntschli Drept international modern al statelor

civilizate, sub forma de cod (1868), si cele ale lui Pasqaule Fiore (1889),

David Field (1872), Duplessix Internoscia Cosentini

s.a. Toate aceste incercari s-au dovedit utopice deoarece urmareau codificarea

totala a dreptului international.

Dintre organizatiile internatioanle stiintifice care au elaborat proiecte

de codificare in diferite domenii, mentionam Institutul de drept international

infiintat in 1873, la Gand (Belgia), Asociatia de drept international creata la

Londra in acelasi an si Institutul american de drept international infiintat in

Codificarile oficiale incep a se face in sec. XIX in cadrul unor

congrese sau conferinte internationale cu participarea reprezentantilor statelor.

Dintre acestea mentionam Congresul de la Viena (1815), Conferinta de la Paris

(1856), Conferinta de la Geneva (1856), cele de la Haga (1899 si 1907), toate

acestea realizand importante opere de codificare a mijloacelor de solutionare

pasnica a diferendelor si a legilor si obiceiurilor razboiului.

In perioada interbelica realizarile in aceasta directie au fost

nesemnificative si lipsite de consistenta.

Infiintarea si activitatea ONU au fost de natura sa impulsioneze si sa

dea substanta operei de codificare: Art. 13 lit. a din Carta ONU subliniaza

printre functiile Adunarii Generale si pe aceea de a incuraja dezvoltarea

progresiva a dreptului international si codificarea lui.

Prin Rezolutia 174 (II) din 21.11.1947 s-a creat Comisia de Drept

International si s-a adoptat statutului ei. Ca urmare a eforturilor acestei comisii

ca si a altora infiintate ulterior, precum si a unor organizatii stiintifice

neguvernamentale, au fost elaborate si incheiate numeroase conventii de

codificare a dreptului international in variate domenii:

relatii diplomatice (Conventia de la Viena 1961);

relatii consulare (Conventia de la Viena 1963);

Dreptul tratatelor (Conventia de la Viena 1969);

Dreptul marii (4 Conventii de la Geneva 1958 si cea de la Montego Bay

Conventia privind reprezentarea statelor la organismele internationale

Conventia privind succesiunea statelor la tratatele internationale (1977).

In acelasi cadru se inscriu si Declaratia asupra principiilor de drept

international privind relatiile prietenesti si cooperarea dintre state (1970

sesiunea a XXV-a jubiliara a A.G.), Conventia Drepturilor si Indatoririlor

Economice ale Statelor (1974) s.a.

Se afla in curs de elaborare, in cadrul Comisiei de drept international,

si alte proiecte de conventii de codificare a unor reguli de drept international

din domenii cum sunt:

respunderea internationala a statelor;

folosirea cursurilor de apa in alte scopuri decat navigatia;

relatiile dintre state si organizatiile internationale;

raspunderea internationala pentru daune care decurg din acte ce nu sunt

interzise de dreptul international.

Este de asteptat ca procesul de codificare sa continuie, nevoile

societatii internationale aducand in atentie noi domenii.

Sectiunea 4. SISTEMUL DREPTULUI INTERNATIONAL

Totalitatea normelor jridice din compunerea Dreptului International

Public pot fi ordonate si sistematizate dupa criterii stiintifice, in raport de

domeniile care cad sub incidenta reglementarilor internationale, de instititiile

juridice de drept international ca si de ramurile ce se pot constitui in cadrul

dreptului international.

Impartirea pe domenii – prima care s-a conturat in procesul de evolutie a

dreptului international.

Dupa H. Grotius acesta s-ar imparti in :

a) dreptul pacii – cuprinde normele aplicabile relatiilor pasnice dintre

state, in cadrul careia materia este ordonata pe ramuri traditionale ale

dreptului civil intern: persoane, bunuri, contracte etc.

b) dreptul razboiului – care include si dreptul neutralitatii dar

preponderent este un drept al razboiului.

Interzicerea razboiului de agresiune in relatii internationale si extinderea

colaborarii internationale in diverse domenii au determinat ca aceasta impartire

in doua mari domenii sa sdevina caduca, ne mai justificandu-se.

Totusi, in timp ce dreptul razboiului (jus ad bellum) a fost abolit,

dreptul aplicabil in conflictele armate (jus in bello) precum si regulile de drept

umanitar cunoaste astazi o puternica afirmare, in scopul limitarii razboiului si a

consecintelor acestuia.

Impartirea pe ramuri – s-a impus in cadrul codificarii dreptului

international dupa cel de-al 2-lea razboi mondial.

Ea se bazeaza pe sistematizarea dreptului dupa ramurile principale ale

acestuia, conturate in cadrul ansamblului normelor aplicabile.

Pana in prezent nu s-a cristalizat un consens asupra ramurilor dreptului

international public.

Se poate insa enumera cateva:

Dreptul tratatelor;

Dreptul protectiei omului;



Dreptul diplomatic si consular;

Dreptul marii;

Dreptul fluvial;

Dreptul spatial (cosmic);

Dreptul aerian;

Dreptul organizatiilor internationale;

Dreptul umanitar (dreptul conflictelor armate);

Dreptul international penal.

Problema sistematizarii dreptului international este departe de a fi

finalizata. Deja s-au conturat alte ramuri sau criterii de sistematizare:

Dreptul mediului;

Dreptul dezvoltarii;

Dreptul economic;

Dreptul international al afacerilor.

Problema fiind controversata, vom aborda studiul disciplinei

prezentand institutiilor fundamentale ale dreptului international public.

Sectiunea 5. 1. NOTIUNEA SI IMPORTANTA PRINCIPIILOR

FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNATIONAL

Dreptul international ca orice alta disciplina juridica contine anumite

principii fundamentale formate ca rezultat al abstractizarii elementelor

fundamentale ale normelor juridice care intra in componenta acestui drept.

Principiile au aparut si s-au dezvoltat odata cu evolutia sistemelor

nationale de drept (principiile generale) si pe parcursul evolutiei si dezvoltarii

dreptului international de-a lungul diferitelor epoci istorice, reflectand

conditiile si cerintele social-economice corespunzatoare respectivelor epoci

(principiile dreptului international).

Principiile generale de drept recunoscute si aplicabile de statele

civilizate sunt comune marilor sisteme de drept contemporan. Printre acestea

mentionam:

- principiul bunei credinte in indeplinirea obligatiilor conventionale;

- autoritatea de lucru judecat;

- principiul raspunderii pentru prejudiciul cauzat;

- respectarea egalitatii partilor;

- dreptul de aparare in solutionarea unui diferend.

Principiile generale de drept au fost mentionate in sec. XIX intr-o serie

de compromisuri incheiate intre state in vederea solutionarii unor diferende de

catre tribunalele arbitrale.

In 1920 juristii au elaborat Statutul Curtii Permanente de Justitie

Internationala incluzand principiile generale de drept recunoscute de natiunile

civilizate alaturi de tratate si cutuma in categoria dreptului aplicabil de catre

Curte in solutionarea diferendelor.

In art. 2 din Carta ONU si pe baza acestuia, in Declaratia referitoare la

principiile dreptului international, adoptata de Adunarea Generala a ONU in

1970, este inserata si o alta categorie de principii aplicabile “Conduitei statelor

oriunde s-ar exercita” care vor fi dezvoltate in continuare. Ele reprezinta o serie

de reguli general acceptate, specifice raporturilor internationale.

Denumite uneori si standarde de conduita internationala a statelor,

principiile fundamentale constituie criteriul suprem in aprecierea legalitatii

oricarui act juridic , actiune sau abstentiune a statelor in ralatiile internatonale.

Atat numarul principiilor cat si continutul si sfera lor de aplicare sunt

intr-o continua dezvoltare si imbogatire.

Declaratia privind principiile de drept international referitoare la

relatiile prietenesti si cooperarea intre state, adoptata de Adunarea Generala a

ONU in 1970 dezvolta continutul a sapte principii:

- nerecurgerea la forta si amenintarea cu forta ;

- reglementarea diferendelor internationale prin mijloace pasnice;

- neinterventia in treburile interne ale altui stat;

- cooperarea internationala;

- egalitatea in drepturi a popoarelor si dreptul de a dispune de ele insele;

- egalitatea suverana a statelor;

- indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor asumate.

Declaratia privind principiile care guverneaza relatiile dintre statele

participante la Conferinta pentru securitate si Cooperare in Europa, adoptata la

Helsinki in 1975 enunta si dezvolta un numar de zece principii, adaugand la

cele sapte adoptate de ONU: inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritoriala

a statelor si respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale.

Alte documente precum Declaratia de la Bandung din 1955 enunta un

numar mai mic, iar altele (declaratii bilaterale) un numar mai mare

Cele zece principii cuprinse in Actul final al CSCE de la Helsinki au fost

reconfirmate in Carta de la Paris pentru o noua Europa, semnata de 34 sefi de

stat sau de guvern, in 1990.

Sectiunea 5. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI

INTERNATIONAL PUBLIC

In lumina Declaratiei adoptate in 1970 elementele esentiale ale celor

sapte principii enuntate de aceasta, pot fi evocate pe scurt, intr-o ordine de

aparitie relativ cronologica, dupa cum urmeaza.

1. PRINCIPIUL EGALITATII SUVERANE

Este formulat inca din Evul Mediu timpuriu, in conditiile luptei pentru

formarea statelor nationale, pentru triumful puterii monarhului fata de puterea

papala si a marilor feudali.

Egalitatea suverana poate fi definita ca ansamblul drepturilor statului

legate de solutionarea problemelor sale interne si al relatiilor sale externe, cu

respectarea principiilor si normelor dreptului international.

Astfel spus, suveranitatea este atributul esential al statului si consta in

suprematia puterii de stat pe plan intern si independenta acesteia pe plan exten

fata de orice alta putere.

Suveranitatea are urmatoarele trasaturi esentiale:

exclusivitatea – care se manifesta in faptul ca teritoriul unui stat nu poate fi

supus decat unei singure suveranitati;

caracterul originar si plenar – este determinat de faptul ca suveranitatea

aprtine statului si nu ii este atribuita din afara, iar prerogativele puterii de

stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate: politic, economic, social;

indivizibilitatea si inalienabilitatea presupun faptul ca suveranitatea nu

poate fi fragmentata, atributele ei neputand apartine intr-un stat mai multor

titulari, precum si faptul ca suveranitatea nu poate fi abandonata si cedata

altor state sau organisme internationale.

Potrivit formularilor Rezolutiei 2625 (XXV) statele au drepturi si

obligatii egale si sunt membri egali ai comunitatii internationale,indiferent de

deosebirile de ordin economic, social, politic sau de alta natura. Aceasta

egalitate semnifica, din punct de vedere juridic, ca actele si faptele statelor,

indiferent de deosebirile dintre ele, sunt examinate in dreptul international in

lumina acelorasi reguli si ca statele au aceleasi drepturi de a participa la

formarea si aplicarea dreptului international.

Fiecare stat se bucura de drepturile inerente deplinei suveranitati si

dreptul de a alege si dezvolta liber sistemul sau politc, economic si cultural.

Principiul suveranitatii a fost convenit in cursul lucrarilor de la San

Francisco (1945) pentru pregatirea Cartei ONU si consacrat de aceasta in art. 2

para. 1 si art. 78 in formularea egalitatea suverana a statelor

Egalitate suverana are o serie de elemente din care unele privesc

suveranitatea interna (de a alege si dezvolta liber sistemul sau.), iar altele

privesc suveranitatea externa (independenta politica, integritatea teritoriala )

inviolabile in relatiile civilizate dintre state.

PRINCIPIUL INDEPLINIRII CU BUNA CREDINTA A

OBLIGATIILOR INTERNATIONALE ASUMATE

Este unul dintre cele mai vechi si mai importante principii, aparut inca

din antichitate. Principiul “Pacta sunt servanda “ a dus nu numai la respectarea

tratatelor incheiate intre diferitele state ci si la stabilitatea si cresterea rolului

acestora in reglementarea raporturilor dintre state.

Principiul exprima nu numai o obligatie juridica ci si o regula morala:

respectarea cuvantului dat, regula cu valoare si semnificatii deosebite deoarece

“cuvantul “ trebuie onorat de state.

In legatura cu acest principiu, Conventia de la Viena din 1969 asupra

dreptului tratatelor prevede ca orice tratat in vigoare obliga partile si trebuie sa

fie indeplinit de ele cu buna credinta. Desigur ca prevederile Conventiei de la

Viene se refera la tratatele licite, respectiv cele conforme cu principiile si

normele recunoscute ca norme imperative ale dreptului international (jus

congens).

Fiecare stat are obligatia de a indeplini cu buna credinta obligatiile

asumate conform Cartei ONU, acelea care ii incumba in virtutea principiilor

general-recunoscute ale dreptului international sau acelea cuprinse in acordurile

internationale la care esta parte. Documentele ONU, reiau prevederile Cartei

conform carora in caz de conflict intre prevederile diferitelor acorduri si

obligatiile statelor decurgand din Carta, ultimile vor preleva.

In esenta conduita statelor trebuie sa fie conforma nu numai cu litera tratatelor

ci si cu spiritul lor.

5. 3. PRINCIPIUL NERECURGERII LA FORTA SAU LA

AMENINTAREA CU FORTA (NEAGRESIUNII

In relatiile lor internationale statele trebuie sa se abtina de a recurge la

amenintarea cu forta sau folosirea fortei, fie impotriva integritatii teritoriale sau

independentei politice a oricarui stat, fie in orice alt mod incompatibil cu

scopurile Natiunilor Unite.

In conformitate cu acest principiu inscris in carta ONU si in alte

documente internationale, un razboi de agresiune este considerat crima contra

pacii, iar statele au obligatia de a se abtine de la orice propaganda in favoarea

unui razboi de agresiune.

Principiul neagresiunii a fost consacrat prin Pactul Briand - Kellogg

care obliga statele sa renunte la razboi ca instrument al politicii nationale in

relatiile lor reciproce. Consacrarea si dezvoltarea principiului neagresiunii a

transformat dreptul international dintr-un jus ad bellum, asa cum l-a denumit

Hugo Grotius in 1625, intr-un jus ad pacem.

Pactul, la care au participat peste 60 de state (Romania a aderat in

1929) stipula in art. 1, condamnarea si renuntarea la razboi ca mijloc de

solutionare a diferendelor internationale si sublinia adeziunea partilor la

principiul solutionarii pasnice a acestora.

Cu toate acestea, atat atitudinea reflectata de pactul Briand - Kellogg,

cat si eforturile de definire a agresiuni, nu au fost de natura sa contribuie la

evitarea celui de-al doilea razboi mondial.

Experienta trista a acestuia a determinat natiunile sa confere o sfera

mai larga principiului neagresiunii. In acest sens Carta ONU in art. 2 pct. 4

stipuleaza ca toti membrii organizatiei se vor abtine in relatiile lor

internationale, de a recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea fortei fie

impotriva integritatii teritoriale si independentei politice a vreunui stat, fie in

orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite.

Continutul juridic al acestui principiu a fost precizat si dezvoltat in

declaratia ONU din 1970, care califica incalcarea sa ca o violare a dreptului

international si a Cartei ONU subliniind ca “razboiul de agresiune constituie

crima contra pacii care angajeaza responsabilitatea in virtutea dreptului

international”.

Dupa aproape cincizeci de ani de eforturi, surmontand dificultati

enorme determinate de interese politice, economice, militare si ideologice

opuse, in 1974 Adunarea generala a ONU a adoptat Declaratia pentru definirea

agresiunii, desi prin aceasta se reglementeaza juridic doar agresiunea armata.

Principiul neagresiunii continua sa se dezvolte si prin Actul final de la

Helsinki (1975) in care se mentioneaza ca “nici o consideratie nu poate fi

invocata drept justficare pentru a recurge la folosirea fortei sau la

amenintarea cu forta

In sfarsit, documentul Conferintei de la Stockholm pentru masuri de

incredere si securitate si pentru dezarmare in Europa semnat, de statele

participante la C.S.C.E. in 1986, enunta si dezvolta acest principiu pe parcursul

a noua alineate..

Corelativ obligatiilor care revin statelor potrivit principiului

neagresiunii, este dreptul la autoaparare individuala si colectiva consacrat de

art. 51 din Carta ONU. Toate statele au dreptul inerent de a se autoapara fie

singure, fie impreuna cu alte state cu care au incheiate tratate de sprijin

reciproc, in cazul producerii unui atac armat.

Trebuie mentionat ca acest drept este conditionat si deci permis doar in

cazul producerii efective a actului de agresiune. Exercitarea acestui drept in

scop preventiv sau din presupunerea unui “pericol iminent “, este considerata

ilicita.

Alte doua situtii cand folosirea fortei este licita sunt:

* in cazul popoarelor care lupta pentru independenta .Expresie a principiului

autodeterminarii, aceasta situatie creaza popoarelor posibilitatea efectiva de a

se elibera de dominatia straina, ceea ce in practica s-a demonstrat ca in multe

cazuri nu se poate realiza pe cale pasnica;

* folosirea fortei in baza hotararii Consiliului de Securitate ca sanctiune

colectiva impotriva statelor care savarsesc acte de agresiune, amenintari

impotriva pacii sau incalcari ale pacii, in conformitate cu dispozitiile cap. VII

din Carta.

Intrucat dupa al doilea razboi mondial au avut si au loc numeroase

razboaie interne si internationale, care prin amploare si consecinte, se constituie

in grave amenintari ale pacii si securitatii internationale, ONU foloseste forte

armate pentru operatiuni de mentinere a pacii (peace keping operations) forte

care sunt stationate pe teritoriul unor state cu acordul acestora, pentru a

impiedeca declansarea operatiunilor militare si a contribui la solutionarea

pasnica a unor situati conflictuale (Cipru, Liban, Golan, Bosnia, Somalia etc.).



In literatura de specialitate (in special cea americana) se afirma ca art. 2 (4) din

Carta ONU, nu ar mai avea forta juridica deoarece a fost frecvent incalcat, fapt

pentru care, in virtutea respectarii reciprocitatii multiple, un stat nu poate fi

legat de o regula juridica pe care alte state o ignora sau o violeaza.

Alt arguemnt aplica regula rebus sic stantibus (lucrurile raman in

starea lor), in sensul ca incalcarile art. 2 (4) au schimbat atat de radical

pozitiile statelor incat fiecare poate invoca violarile ca un motiv legal de a

nesocoti sau suspenda obligatia de a nu recurge la forta.

Aceste opinii trebuie respinse pentru ca nici un stat, oricat de puternic

si influient este, nu a sustinut ca art. 2 (4) Carta ONU nu mai este in vigoare, si

nici un stat nu este dispus sa propuna exceptii cuprinzatoare de la interdictia

prevazuta in articolul in cauza (4).

5. 4. SOLUTIONAREA PASNICA A DIFERENDELOR

INTRENATIONALE

Intre principiul repudierei fortei si amenintarii cu forta si principiul

solutionarii pasnice a diferendelor internationale s-a creat o interdependenta

irevocabila.

Potrivit acestui principiu, satele trebuie sa rezolve diferendele lor

internationale prin mijloace pasnice, astfel incat pacea si securitatea

internationala precum si justitia sa nu fie puse in pericol (art. 2 alin. 3 Carta

ONU).

Pactul Briand -Kellog interzicand razboiul ca mijloc al politicii

nationale, a instituit in acelasi timp, pentru prima oara in relatiile internationale,

obligatia partilor de a-si rezolva diferendele numai prin mijloace pasnice.

Acestea au existat si au fot folosite inca din antichitate (negocierile,

mediatiune, arbitrajul) dar, pana in 1928 neexistand obligatia de nerecurgere la

forta, predomina utilizarea acesteaia in detrimentul cailor pasnice.

Carta ONU consacra acest principiu in art. 2 pct. 3 iar in art. 33

mentioneaza mijloacele pe care le au la indemana statele pentru a-si solutiona

diferendele, respectiv: tratativele, mediatiunea, ancheta, concilierea, arbitrajul

si justitia internationala.

Principiul a fost consacrat si dezvoltat si in alte documente

internationale capitale precum Carta O.S.A., Carta O.U.A., Pactul Ligii Arabe,

Actul final de la Helsinki, in documentele Conferintelor la nivel inalt al tarilor

nealiniate, in Declaratia ONU din 1970 si in cea adoptata de Adunarea generala

in 1982 (Declaratia asupra reglementarii pasnice a diferendelor internationale ).

In aceasta din urma declaratie, in randul mijloacelor pasnice de

solutionare sunt incluse si bunele oficii (art. 33 Carta ONU). Acest articol,

dupa ce enumera modalitatile de solutionare, mentioneaza ca ele pot fi folosite

la libera alegere a partilor in conflict.

Art. 34 din Carta foloseste atat notiunea de diferend cat si cea de

situatie, care necesita explicarea lor.

Prin diferend se intelege, in general, o neintelegere intre doua sau mai

multe state, care si-a formulat pretentiile si contrapretentiile, deci pozitiile lor

sunt delimitate in mod evident.

Situatia este o imprejurare de fapt intervenita intre doua sau mai multe

state, ce produce frictiuni intre ele si care poate evolua sau nu intr-un diferend.

Ambele prezinta pericolul pentru pacea si securitatea internationala.

evident gradul de periculozitate al diferendului fiind sporit, in raport cu situatia.

Potrivit Cartei ONU (art. 34) anchetarea si stabilirea in ce masura un

diferend pune in pericol pacea si securitatea internationala, este de competenta

Consiliului de Securitate.

Corelativ acestei obligatii a statelor se pot deduce si o serie de drepturi

pentru statele care inteleg sa-si solutioneze pasnic diferendele:

- dreptul partilor la respectarea suveranitatii;

- dreptul statelor de a alege liber si in acord intre ele, mijloacele de solutionare;

- dreptul statelor de a trai in pace si buna vecinatate.

In ultimul timp se constata adeziunea tot mai accentuata a statelor la

folosirea cu precadere a tratativelor diplomatice, datorita lipsei lor de

formalism, supletei contactului direct intre parti, incetatenindu-se treptat

principiul autoritatii tratatelor in raport cu celelalte mijloace inserate in art. 33

din Carta ONU.

5. 5. PRINCIPIUL NEAMESTECULUI IN TREBURILE INTERNE

ALE ALTOR STATE (NEIMIXTIUNII)

Recunoasterea si observarea permanenta a raporturilor internationale

din cadrul societatii internationale contemporane, fundamentata pe existenta

unor entitati suverane ce hotarasc liber asupra politicii lor interne, a atitudinii si

pozitiei lor in viata internationala presupune, implicit, respectarea neabatuta a

principiului neamestecului in treburile lor interne.

Secole de-a randul interventia (imixtiunea) a fost considerata un mijloc

licit de comportament in relatiile internationale. Abia in secolul XVII, ca

expresie a intereselor burgheziei in ascensiune, neinterventia incepe sa se

afirme ca principiu de drept international.

Actele Revolutiei franceze (1789 - 1794) au afirmat necesitatea

neinterventiei poporului francez in afacerile interne ale altor popoare si

inadmisibilitatea amestecului unor puteri straine in afacerile interne ale Frantei

(art. 119 din Constitutia Frantei din 1793). Ca reactie la extinderea miscarilor

revolutionare democratice, monarhiile feudale europene proclama la Congresul

de la Viena (1815), legitimismul ca principiu in relatiile intereuropene si

infiinteaza Sfanta Alianta ca mecanism de interventie pentru restaurarea si

apararea intereselor monarhice acolo unde erau in pericol de inlaturare.

Sesizand tendinta Sfintei Aliante de a extinde aplicarea principiului

legitimismului si la continentul american prin interventii in aceasta zona,

presedintele SUA J. Monroe formuleaza teza neadmiterii interventiile statelor

europene pe continentul sud-american, intr-un mesaj adresat Congresului SUA

in 1823, intrat in istorie drept “Doctrina Monroe” si care va constitui ulterior,

suportul extinderii hegemoniei SUA in aceasta regiune a lumii.

Desi obligatia de neamestec in treburile interne ale altor tari a fost

consacrata in art. 15 din Pactul Ligii Natiunilor, ea a constituit doar regula

procedurala, limitata la aplicarea ei in activitatea Ligii, respectiv a Consiliului

in legatura cu competenta sa de solutionare a diferendelor dintre state.

Asa se explica numeroasele interventii (amestecuri) ale unor state

puternice in afacerile interne ale unor state tinere si putin consolidate, care au

avut loc in epoca (Italia in Abisinia si Albania; Franta si Anglia in Siria, Egipt,

Irak s.a.)

Carta ONU, consacrand pentru prima data principiul neamestecului ca

regula de drept, prevede in art. 2 pct. 7 ca: “ Nici o dispozitie din prezenta

Carta nu va autoriza Natiunile Unite sa intervina in chestiuni care apartin

esential competentei interne a unui stat si nici nu va obliga pe membrii sai sa

supuna asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei

Cartei”.

Temeiul acestui principiu decurge din caracterul exclusiv al suveranitatii

teritoriale iar amestecul si interventia, fie direct (a) fie indirect (a) sunt

interzise.

Interventia directa consta in interventia armata, constrangerea armata

sau amenintarea cu interventia precum si masuri economice, politice si de alta

natura, sau a incuraja asemenea masuri pentru a constrange un alt stat sa-si

exercite drepturile sale suverane pentru a crea avantaje statului interventionist.

In ce priveste formele indirecte de imixtiune, toate statele trebuie sa se

abtina de la organizarea, sprijinirea, pregatirea, finantarea, incurajarea si

tolerarea unor activitati armate subversive, insurgente ori teroriste, destinate sa

modifice prin violenta regimul dintr-un stat, sau sa intervina in luptele interne

dintr-un alt stat.

Pe parcursul art. 2 din Carta ONU se arata ca principiul neamestecului

nu va aduce intru nimic atingere aplicarii masurilor de constrangere prevazute

in cap. VII al Cartei, adica este vorba de actiuni in caz de amenintari impotriva

pacii, de incalcari ale pacii si de acte de agresiune.

Dezvoltand acest principiu, Rezolutia 2131 (1925) a Adunarii Generale

a ONU intitulata “Declaratia asupra inadmisibilitatii interventiei in afacerile

interne ale altor state si protectia independentei si suveranitatii” si, ulterior

“Declaratia din 1970”, se pronunta asupra interzicerii oricarei forme de

amestec in treburile interne dar si externe ale altui stat. Se interzice astfel, nu

numai interventia armata ci si orice alta forma de amestec direct ori indirect,

sau orice amenintare a elementelor lui politice, economice si culturale.

Desi principiul neamestecului a fost consacrat si in alte documente

precum: Carta de la Bogota (Actul de constituire al O.S.A.), Pactul Ligii Arabe;

Carta O.U.A., Constitutia UNESCO, Conventiile de la Viena precum si in

Actul final de la Helsinki, el a fost nesocotit si incalcat in numeroase randuri.

Au existat situatii de interventii ”consimtite” ori pentru “respectarea

dreptului international ” sau pentru protectia cetatenilor si bunurilor unui stat,

aflati in strainatate, ori interventii in scop “umanitar”, toate avand drept

consecinta sacrificarea multor vieti omenesti si pagube materiale.

Dupa anul 1991 (sfarsitul razboiului din Golf ) problemele ridicate de

protejarea refugiatilor au adus in discutie daca considerentele de ordin umanitar

pot justifica incalcarea unui principiu fundamental al dreptului international

respectiv, al neamestecului in treburile interne ale altui stat.

Fara a se da un raspuns imediat si neechivoc, in decembrie 1992

problemele de ordin umanitar au stat la baza autorizarii de catre Consiliul de

Securitate al ONU, a interventiei in Somalia, cu o forta militara multinationala

(S.U.A. si 20 de alte state).

Cu toate aceste situatii care constituie exceptii de la regula, nu se poate

invoca faptul ca principiul neinterventie (neamestecului) ar fi erodat (perimat)

ci dimpotriva, el are caracterul de norma imperativa a dreptului international.

5. 6. DREPTUL POPOARELOR LA AUTODETERMINARE

Acest principiu a fost consacrat in Carta ONU (art. 1 alin. 2) el

constituind dreptul fiecarui popor de a-si stabili statutul politic, in deplina

libertate si fara nici un amestec din afara.

Ca urmare a amplorii luate de lupta popoarelor coloniale pentru

libertate si independenta, Adunarea Generala ONU adopta in 1960 o Rezolutie

referitoare la acordarea independentei tarilor si popoarelor din colonii, in care

principiul autodeterminarii constituie suportul acesteia.

Principiul este formulat si dezvoltat si in Declaratia 2625 (XXV) din

1970 ca “principiu egalitatii in drepturi al popoarelor si al drepturilor lor de a

decide de ele insele “, precum si in Actul final de la Helsinki (1975) si in alte

documente de drept international.

In virtutea principiului egalitatii, se arata in Declaratia din 1970, toate

popoarele au dreptul de a-si hotari statutul lor politic in deplina libertate si fara

amestec din afara, si de a urma dezvoltarea lor economica si culturala si orice

stat are obligatia de a respecta acest drept, conform dispozitiilor Cartei ONU.

Printre mijloacele de exercitare a acestui drept, Declaratia

mentioneaza:

crearea unui stat suveran si independent;

libera asociere sau integrare cu un stat independent;

dobandirea oricarui statut politic decis in mod liber catre popor;

Realizarea dreptului popoarelor la autodeterminare a insemnat abolirea

colonialismului si a oricarei forme de dependenta desi, mai exista inca puteri cu

dominatie asupra altor teritorii si popoare (Franta, Marea Britanie,S.U.A.).

In corelatie cu obligatia statelor de a respecta dreptul de

autodeterminare, exista si cea de a favoriza realizarea principiului prin

interzicerea recurgerii la masuri de constrangere care ar lipsi popoarele din

colonii de dreptul de a dispune de ele insele, recunoscandu-li-se acestora

dreptul de a reactiona si rezista la aceste masuri, precum si dreptul de a cere si

a primi sprijin conform scopurilor si principiilor Cartei ONU.

Rezulta deci, din dreptul la independenta, ca latura esentiala a dreptului

popoarelor de a-si decide singure soarta, este caracterul legitim al luptei

(inclusiv recurgerea la lupta armata) a popoarelor aflate sub dominatie

coloniala sau oricare alta forma de dominatie straina.

5. 7. PRINCIPIUL COOPERARII INTERNATIONALE

Este un principiu formulat si dezvoltat dupa adoptarea Cartei ONU,

integrat si in alte documente, care prevede indatorirea statelor de a coopera

intre ele, oricare ar fi diferentele lor politice, economice sau sociale, in

diversele domenii ale relatiilor internationale.

Cooperare nu mai este deci, un act facultativ ci o indatorire a statelor si

are ca scop mentinerea pacii si securitatii internationale, favorizarea

progresului si stabilitatii economice, precum si bunastarea generala a

natiunilor.

Respectarea acestui principiu nu are un caracter absolut, in sensul de a

participa la toate actiunile si formele de cooperare; fiecare stat ramane liber sa

participe la acele actiuni si forme pe care le considera adecvate intereselor lui.

De asemenea, fiecare stat este liber sa-si aleaga partenerii de cooperare.

Principiul cooperarii nu admite insa excluderea unor state de a participa

la cooperarea internationala, ori discriminari pe baza unor considerente

arbitrare.

In acelasi timp, nici un stat nu se poate sustrage de la cooperarea

internationala pentru rezolvarea problemelor majore cu care se confrunta

omenirea.

In fine, cooperarea internationala nu poate sa se realizeze si sa raspunda

cerintelor care au determinat consacrarea ei ca principiu fundamental in Carta

ONU., decat cu respectarea celorlalte principii fundamentale, in primul rand a

egalitatii suverane in drepturi a partenerilor la cooperare.

Principiile fundamentale s-au format de-a lungul unor perioade istorice

pe baza acordului de vointa tacit sau expres al statelor, fiind exprimate prin

cutuma sau mai recent, prin tratate, ceea ce inseamna ca au un continut juridic

bine definit.

Intre principiile fundamentale nu se pot face ierarhizari, conceptie

ilustrata de Declaratia din 1970: “ in indeplinirea si aplicarea lor principiile

sunt legate intre ele si fiecare principiu trebuie interpretat in contextul

celorlalte principii”.

In Actul final de la Helsinki se adauga ca ele au importanta primordiala

si ca vor fi aplicate in mod egal si fara rezerve.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1272
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site