Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AdministratieDrept


Raspunderea pentru crimele internationale

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
APLICABILITATEA DIRECTA A DREPTULUI COMUNITAR
DREPTUL AFACERILOR
Grile examen - audit
FAPTELE DE COMERT
Urmarirea penala
IZVOARELE SI PROBA RAPORTURILOR JURIDICE CIVILE CONCRETE
CONSTATAREA SI EXPERTIZA MEDICO LEGALA; INTERPRETARE; FORTA PROBANTA
REZERVA SOTULUI SUPRAVIETUITOR
CONTRACTUL DE DONATIE
Jus Personarum

Raspunderea pentru crimele internationale stricto sensu

Sectiunea 1. Forme de raspundere pentru crimele internationale stricto sensu

Crima internationala stricto sensu, ca orice incalcare a unei reguli de drept (intern sau international), atrage raspunderea faptuitorilor, asigurand astfel restabilirea sistemului normativ ce face sa functioneze ucietatea umana organizata.



Specificul ordinii normative internationale, incalcate prin savar­sea crimelor internationale stricto sensu, implica angajarea raspun-ilrrii internationale1 pe mai multe planuri, iar in functie de natura ras­punderii sunt subiecte pasive2 ale acestei raspunderi entitati de natura ililerita: state, organizatii internationale, persoane fizice, persoane juridice de drept intern.

Caracterul initial consensual al normei de drept international penal (ca norma de drept international public) a determinat ca anga­jarea raspunderii pentru savarsirea unor fapte, ce in timp au fosl incriminate crime internationale stricto sensu, sa se manifeste pe doua planuri: pe plan international sub forma raspunderii morale2, politice si materiale a statelor (in genere, ca urmare a pierderii razboaielor, sub forma de despagubiri de razboi) si arareori, la nivel national, sub forma raspunderii penale clasice a persoanelor fizice pentru incalcarea unor norme de drept intern (ce condamnau un anumit comportament in cadrul conflictelor armate).

De aceea, pana la Nurenberg si Tokyo, raspunderea internationala pentru crime internationale, implementata de comunitatea internatio­nala, a apartinut statului, in principal, ca subiect originar si clasic de drept international. Ca aceasta raspundere a fost esential materiala si politica nu incape niciun dubiu, statele vinovate de incalcarea normelor de drept international recunoscute drept crime internationale (cum este initierea si purtarea unui razboi de agresiune) fiind dezavuate de comunitatea internationala, uneori excluse chiar din organizatii internationale si obligate sa plateasca despagubiri de razboi si sa cedeze teritorii. Prin Tratatul de Pace de la Versailles semnat pe 28 iunie 1919, Germania pierdea toate coloniile, inapoia o serie de teritorii Frantei (Alsacia si Lorena), Belgiei (Eupen si Malmedy), Poloniei (Poznania si Prusia Orientala) etc., recunostea Polonia ca stat independent, era obligata sa desfiinteze serviciul militar obligatoriu, sa limiteze fortele armate la 100.000 de oameni, sa demilitarizeze zona Rinului si Prusia Occidentala si sa plateasca reparatii de razboi a caror valoare urma sa fie stabilita3. De asemenea, in 1939, Rusia a fost exclusa din Societatea Natiunilor pentru atacarea Finlandei.

Natura acestor forme de raspundere politica si materiala era pre-liiinclerent1 compensatorie si preventiva.

Articolul 227 din Partea a IV-a a Tratatului de la Versailles l prevede pentru prima data o forma noua de raspundere, si anume, pl'ftspunderea internationala a unei persoane fizice, imparatul Wilhem al lea de Hohenzollern, ce se facea vinovat de incalcarea „moralitatii Nnicrnationale si sacralitatii tratatelor'. Caracterul preponderent inter-Mlii|ional al raspunderii ce urma sa fie angajata pentru imparatul [german, deosebind-o de raspunderea penala nationala clasica, rezulta (lin textul art. 227 care vorbeste de o ofensa internationala si de trage-len la raspundere pentru aceasta ofensa de catre un tribunal internatio­nal format din reprezentantii Puterilor Aliate. Atat din textul art. 227, f rftl si din titlul Partii a IV-a - Pedepse - transpare caracterul punitiv al | rtspunderii imparatului german.

in ceea ce priveste tragerea la raspundere a persoanelor care s-au jfficut vinovate de comiterea unor acte de violare a regulilor si obiceiu-Ifilor razboiului, savarsite impotriva cetatenilor Puterilor Aliate sau l Asociate, prevazuta in art. 228 si 229 din aceeasi Parte a IV-a din (Tratatul de la Versailles, caracterul international al acestei raspunderi Ieste mai putin evident, persoanele respective urmand sa fie judecate de (tribunale militare sau tribunale penale nationale.

Totusi, abia cu infiintarea Tribunalelor Militare Internationale de la Nurenberg si Tokyo se implementeaza raspunderea internationala penala a unei persoane fizice pentru savarsirea unor crime internationale (crime impotriva pacii, crime de razboi, crime impotriva umanitatii).

Momentul Nurenberg si Tokyo este marcant si in ceea ce priveste tragerea la raspundere internationala a unor persoane juridice, prin criminalizarea unor organizatii germane precum GESTAPO sau SS2 de catre Tribunalul Militar International de la Nurenberg.

Vom reveni asupra acestui aspect in cuprinsul prezentului Capitol.

Implementarea raspunderii internationale penale a unei persoane l'i/.ice pentru savarsirea unei crime internationale nu a inlaturat insa angajarea concomitenta a raspunderii internationale a statelor, in toate formele sale materiala, politica juridica, morala, atunci cand conduita ilicita le era imputabila, precum si uneori a unor persoane juridice de drept intern.

Angajarea concomitenta a raspunderii internationale pentru savar sirea crimelor internationale pe mai multe planuri, porneste de la unul din elementele esentiale ale raspunderii statelor, si anume imputabi litatea conduitei ilicite care, printr-o fictiune juridica, asimileaza actele savarsite de agentii statului chiar statului insusi, intr-o asemene;i situatie, odata savarsita o crima internationala (reglementata printr-o norma dejus cogens), imputabila statului, apar mai multi actori impli­cati: statul pe de o parte, organele sau organizatiile de stat implicate in savarsirea crimei internationale si persoanele fizice participante la savarsirea crimei ca agenti ai statutului.

Restabilirea ordinii normative internationale incalcate prin savar­sirea crimelor internationale impune, atunci cand este necesar, angaja­rea raspunderii tuturor actorilor implicati in conduita ilicita incrimi­nata international sub toate formele materiala, morala, politica, penala astfel ca efectul compensatoriu, preventiv, punitiv sa fie complet.

De altfel, exista dispozitii conventionale care sustin acest punct de vedere, cum este art. 25 parag. 4 din Statutul de la Roma sau art. 57 din ultimul Proiect de Articole asupra Raspunderii Statelor pentru Faptele International Ilicite elaborat de CDI ONU, asupra carora vom reveni.

Sectiunea a 2-a. Raspunderea statelor

Asa cum am aratat, crimele internationale imputabile statelor atrag, alaturi de raspunderea internationala penala, si raspunderea internationala a statelor. Forma de raspundere internationala a statelor a fost extrem de dezbatuta in doctrina. Au existat sustinatori ai ideii de raspundere penala internationala a statului, ca principal subiect de drept international.

Doctrina a dezvoltat cateva teorii ce privesc raspunderea statelor pentru crime internationale.

Prima dintre ele, neaga raspunderea statului considerand statul o entitate, o fictiune care nu poate activa pe plan juridic si, in conse­cinta, nu poate comite o crima. Aceasta este teoria „actului de stat'. Conform acestei teorii, un cetatean al unui stat nu poate fi raspunzator pentru actele comise in indeplinirea ordinelor sau ca urmare a aprobarii de catre stat sau in numele si pe seama statului. Chiar daca aceste acte reprezinta o violare a dreptului international, persoanele juridice care au comis o crima internationala cu aprobarea sau din J111 u l guvernului unui stat nu pot fi trase la raspundere de catre un l stat, intrucat s-ar incalca regula imunitatii de jurisdictie1.

l'otrivit altor autori, entitatea juridica, ca si persoana fizica, ras-Kinilc pentru actele comise in numele ei, intrucat ar avea o vointa juri-i'ft proprie, diferita de a membrilor sai. Aceasta conceptie reprezinta iv Hectare a teoriei lui Gierke, care atribuie entitatii legale calitatea Ir liinta vie cu vointa proprie. Aceasta doctrina a fost sustinuta si ptvvoltata in dreptul international de Jacques Dumas2: Donnadieu de /iihrcs3 si Vespasian V. Pella4 au impartasit aceeasi opinie.

l'ella a incercat efectuarea unei analize captivante a raspunderii Halelor pe care a numit-o „raspunderea colectiva'. Raportat la crimele

razboi, la maniera in care acestea sunt savarsite, Pella aprecia ca lft/,hoiul este un caz de criminalitate colectiva.

l'otrivit lui Vespasian Pella, exista doua categorii de indivizi care lonlribuie la formarea instinctului criminal al unei natiuni, si anume teu a grupului minoritar care ia initiativa comiterii actelor criminale si ica a elementelor pasive, reprezentate de indivizi usor impresionabili, care exagereaza sugestiile primite. Prin fanatismul si forta lor de con­vingere, acestia au devenit cei mai activi protagonisti ai activitatilor iTiminale.Restul populatiei, aprecia Pella, se afla sub imperiul legii k'untbrmismului social, al sentimentului de protejare a speciei, care nu icprezinta decat o denaturare a sentimentului patriotic.in consecinta, stalul poate fi raspunzator pentru o crima internationala atata vreme tut individul este aprobat de vointa colectiva, intr-un fel intreaga iwtiune contribuind la comiterea crimei internationale.

Abordand raspunderea statului5, Pieter Drost distinge intre raspun­derea directa si indirecta a statului. Potrivit lui Pieter Drost, actele private ale autoritatilor publice, spre deosebire de cele publice, pot da nastere unei raspunderi internationale indirecte pentru stat. Este nerelevant, in cazul raspunderii directe sau indirecte, daca actele respective sunt sau nu licite potrivit dreptului national.in conceptia lui Drost, care mai tarziu a fost preluata in materia generala a raspunderii statului pentru faptele internationale licite comise de acesta, raspunderea statului directa sau indirecta are un caracter colectiv. Totusi, raspunderea indirecta a statului nu va fi angajata, potrivit lui Drost, decat daca statul nu a luat masurile rezonabil necesare cu privire la prevenirea si represiunea actelor care sunt in detrimentul unui alt stat.

Potrivit unei a treia opinii, este imposibil sa se discute despre raspunderea penala a statului, intrucat raspunderea penala este un atribut exclusiv al persoanei fizice2.

Natura raspunderii statului este inca o chestiune dezbatuta. Unul dintre proiectele CDI ONU prevedea actele care atrag raspunderea statului crimele internationale. Articolul 19 din Proiectul CDI ONU a fost insa eliminat si orice referinta la crimele internationale a disparut in cel mai nou Proiect asupra Raspunderii Statelor pentru acte interna­tional ilicite. Cu toate acestea, noul proiect mentine diferenta dintre violarile grave si flagrante3 ale dreptului international pe de o parte si cele mai putin grave, pe de alta parte, sub raportul obligatiilor comunitatii internationale fata de violarile grave si sistematice ale normelor imperative de drept international.

Or, in aceasta categorie a violarilor grave si flagrante, incriminate prin norme imperative de drept international, intra in mod evident crimele internationale stricto sensu. Asadar, pentru orice crima inter­nationala stricto sensu imputabila unui stat se va angaja raspunderea internationala a acestuia.

O posibila abordare a raspunderii internationale pentru crime inter­nationale, imputabile unui stat intr-o situatie ce implica si un stat victima, presupune angajarea concomitenta a raspunderii interstatale a statului agresor, in sens general, fata de statul victima; a raspunderii civile a statului agresor fata de persoanele fizice sau juridice Jucliciate si a raspunderii penale a oficialilor statului agresor, dar, putem vorbi despre delicventa internationala a statelor care da _.„siere unor remedii colective, interstatale, in forma restaurarii, 'rrsiituirii si compensatiilor potrivit dreptului clasic interstatal de paratie, completate, in mod obligatoriu, de raspunderea penala a l» i soanelor fizice autori ai faptului ilicit international.

liste dificila abordarea raspunderii internationale penale prin raport l.i state, in conditiile in care aceasta raspundere apartine intotdeauna

I m i soanei fizice autoare a crimei internationale, dupa cum au dispus

II ikmalele penale internationale care au functionat pana in prezent, iar uictiunile aplicate unui stat au fie natura materiala, fie diplomatica, l ic- politica, fie morala, fie toate impreuna.

Potrivit lui Pieter Drost, un stat poate fi raspunzator pentru crimele Miirrnationale, dar raspunderea lui este civila si nu penala. Cu

••curanta, continua acelasi Pieter Drost, un stat criminal (daca se poate lulosi aceasta expresie) este mult mai periculos decat o persoana i nminala, intrucat se bazeaza pe o putere colectiva, impotriva unui pi'ricol colectiv trebuiesc luate masuri colective, sustine Pieter Drost.

Criminalitatea statului se bazeaza, potrivit aceluiasi autor, pe Imidamentul teoretic potrivit caruia personalitatea colectiva juridica a

••lutului formeaza personalitatea responsabila pentru crima statului. Avand insa in vedere ca pedepsirea penala a statului este practic imposibila, rezulta ca raspunderea penala a statului, daca ea exista, se iiansfera asupra persoanelor care actioneaza in numele statului. Orice pi opunere pentru aplicarea unor sanctiuni statului va rezulta fie in pedepsirea adevaratilor vinovati, fie in pedepsirea unor persoane nevi­novate, dar cel mai adesea in masuri colective.

Un alt argument pentru existenta unui caracter civil al raspunderii

••lutului este diferenta critica, dar nu intotdeauna clara, intre sanctiunile
c ace se pot da impotriva statelor si cele care se pot da impotriva per­
soanelor. Sanctiunile care se iau impotriva persoanelor au intotdeauna
la baza un proces judiciar, cu un caracter retributiv, represiv si implica
o restrangere a drepturilor in scopul apararii societatii, dar si al
aplicarii unei corectii individuale. Sanctiunile politice, morale si
materiale aplicabile statului sunt dispuse, in principiu, in baza unui
proces administrativ si executiv, prin mijloace diplomatice sau prin
proceduri interguvernamentale speciale, in scopul prevenirii amenin­
tarilor la adresa pacii, a incalcarilor pacii si a actelor de agresiune si in
vederea restabilirii pacii si securitatii internationale.

Aceste masuri politice sau economice, cu caracter colectiv dublu in ceea ce priveste adoptarea lor, respectiv modalitatea de aplicare u acestora1, poate imbraca diverse forme si mijloace, precum: transfe­rurile teritoriale, ocupatii militare, desfiintarea de industrii, reparatii banesti ori in produse sau servicii, confiscarea unor bunuri, controlul armelor, demilitarizarea, supervizarea guvernamentala ce poate ii impusa asupra statului „criminal'. Scopul aplicarii sanctiunilor politice sau economice este, evident, diferit de cel al sanctiunilor penale aplicabile persoanelor fizice. Statul „criminal' va fi sanctionat, politic in special, in vederea restaurarii si protejarii situatiei existente anterior.

Daca insa sanctiunile penale se pot aplica numai persoanelor fizice si niciodata asupra statului, aceasta nu inseamna ca guvernul responsabil nu va putea fi pedepsit penal. Daca statul criminal este un nonsens din punct de vedere juridic, guvernul criminal este dimpotriva o realitate juridica.

Concluzia care se desprinde din cele mentionate este aceea ca raspunderea penala apartine numai persoanelor fizice. Numai indivizii pot fi sanctionati penal pentru o crima internationala. Practica judi­ciara internationala, initiata de Tribunalele Nurenberg si Tokyo, ca si conventiile internationale care stabilesc raspunderea penala pentru diversele fapte incriminate international, este suficient de clara in pri­vinta caracterului „individual al raspunderii penale internationale', asa cum a afirmat si Robert Jackson in procesul de la Nurenberg in decla­ratia sa de deschidere a acuzariii „crimele internationale sunt comise de indivizi, persoane fizice si nu de entitati abstracte precum statele'2.

Un stat raspunde juridic pentru savarsirea unui fapt international ilicit imputabil acestuia3, dar raspunderea sa este morala, politica si/sau civila, iar sanctiunile aplicate statului sunt cele specifice acestui tip de raspundere4. Profesorul Lapradelle, citat de Grigore Geamanu5, In consultatia acordata pentru elaborarea Tratatului de la Versailles, rrIerindu-se la raspunderea statului afirma ca „aceasta raspundere este juridica. Statul este din ce in ce mai mult un subiect de drept chiar in relntia cu cetatenii sai si mai ales in relatia cu celelalte state, tratate ca egalii sai. Cand statul actioneaza contrar dreptului, raspunderea sa juridica este angajata. Totusi, raspunderea statului poate fi civila sau bflneasca datorita caracterului de entitate morala pe care il are statul, lnr raspunderea penala poate fi aplicata unor persoane'.

Vom detalia, in cele ce urmeaza, formele de raspundere a statelor cntru crimele internationale, in ordinea inversa a aparitiei lor.

§1. Raspunderea materiala a statelor

Raspunderea internationala materiala sau civila a statelor pentru comiterea unei crime internationale imputabile acestora este o forma de raspundere juridica a statelor, prin care acestea repara material daunele produse prin conduita lor ilicita. Aceasta raspundere se funda­menteaza pe conceptia civilista potrivit careia producerea unui preju­diciu impune repararea lui de catre autorul prejudiciului. Este forma r c l mai des intalnita de raspundere aplicabila statelor, prevazuta in i'(inventii internationale si promovata de practica internationala.

Proiectul de Articole asupra Raspunderii Statelor pentru Fapte International Ilicite din 2001, mentioneaza la art. 31 obligatia statului responsabil de a repara integral pagubele produse, in timp ce la art. 34 indica printre formele in care reparatia poate avea loc repunerea in situatia anterioara si compensarea atunci cand repunerea in situatia anterioara nu mai este posibila.

Aplicabilitatea dispozitiilor proiectului de articole mentionat si (rimelor internationale imputabile statului a fost abordata anterior.

Raspunderea internationala materiala a statelor este recunoscuta ca un principiu general de drept international umanitar. Spre exemplu, ('onventia a IV a de la Haga din 1907, care in art. 3 prevede ca „partea beligeranta care violeaza prevederile prezentei reglementari, va fi, daca este cazul, obligata sa foloseasca compensatii. Aceasta va fi responsabila pentru toate actele comise de persoanele care fac parte din fortele sale armate'.

De asemenea, in practica internationala, statele au fost deseori obligate sa acopere material daunele produse prin savarsirea de crime internationale imputabile lor. Unul dintre cele mai recente exemple este Acordul final' pentru indemnizarea celor peste 1,5 milioane de persoane silite sa munceasca in lagarele naziste, semnat in iulie 2000 intre Germania, SUA, Belarus, Cehia, Israel, Polonia si Ucraina, prin care guvernul german se obliga sa puna la dispozitie 50% din fon­durile de aproximativ 10.000.000.000 marci germane supravietui­torilor si descendentilor acestor persoane. Si Dieta Japoniei a introdus o propunere legislativa privind victimele constrangerilor sexuale din de-al doilea razboi mondial, in special femeilor chineze obligate sa insoteasca fortele armate japoneze, care presupune si acordarea de despagubiri2. Un alt exemplu de angajare a raspunderii materiale a unui stat pentru comiterea de crime internationale este angajarea raspunderii Irak-ului pentru ocuparea Kuveitului in 1990, stabilita in cadrul Comisiei ONU pentru compensare, infiintata special de catre Consiliul de Securitate al ONU in acest scop.

§2. Raspunderea politica a statelor

De regula, pana la angajarea raspunderii materiale a statelor pentru savarsirea unei crime internationale imputabile acestuia, se angajeaza raspunderea politica a acestuia, care presupune suportarea de catre statul autor a unor sanctiuni, avand ca scop, in cele mai multe cazuri, incetarea conduitei ilicite si restabilirea situatiei anterioare.

Este recunoscut sistemul de angajare a raspunderii politice existent in cadrul ONU, care cuprinde o intreaga gama de sanctiuni, de la suspendarea drepturilor si privilegiilor de care se bucura un membru ONU , pana la excludere, trecandu-se prin mecanismul prevazut de Capitolul VII din Carta. De exemplu, in cazul ocuparii Kuveitului de catre Irak, pana la angajarea raspunderii materiale a Irakului pentru fapta sa, calificata de catre Consiliul de Securitate, in temeiul art. 39 illn Carta, ca act de incalcare a pacii (desi ne aflam intr-un caz clasic ilr agresiune), Irakul a fost supus unor masuri politice prevazute de ('npitolul VII din Carta, ajungandu-se pana la autorizarea folosirii ltir|ei armate impotriva acestuia, operatiune militara cunoscuta sub numele „furtuna in desert' si care a avut ca scop restabilirea situatiei itiiterioare prin eliberarea Kuveitului.

Pe langa masurile politice ce se dispun in cadrul ONU, ca si in i'iidrul altor organizatii internationale, prin angajarea raspunderii inter-lui|ionale politice a unui stat pentru crime internationale ce ii sunt Imputabile, se pot aplica si alte masuri individuale sau colective ale Mutelor fata de statul autor, cunoscute sub numele de contramasuri.

Proiectul de Articole asupra Raspunderii Statelor pentru Fapte International Ilicite din 2001 dedica un capitol contramasurilor care pot fi luate de un stat impotriva statului autor al unui fapt international Ilicit. Scopul contramasurilor este prevazut de art. 49 din Proiect si consta in determinarea, prin aceasta modalitate, a statului autor sa indeplineasca propriile obligatii internationale. Contramasurile ce pot li luate impotriva unui stat, prin angajarea raspunderii sale politice, nu sunt detaliate de proiectul de articole, care stabileste mai degraba obiectul si limitele acestor contramasuri. Dupa obiectul si limitele contramasurilor stabilite de art. 49 din Proiect, in aceasta categorie intra actele cunoscute in doctrina internationala sub numele de acte de retorsiune, si care nu implica folosirea fortei armate impotriva statului uutor, cum ar fi: ruperea relatiilor diplomatice, protestul oficial, intre­ruperea comunicatiilor aeriene sau maritime etc.

§3. Raspunderea morala a statelor

Raspunderea morala este cea mai veche forma de raspundere a statelor, care a aparut o data cu cristalizarea comunitatii internationale in epoca in care statele isi datorau unele altora mai degraba curtoazie decat angajamente juridice, iar regulile de drept international se reduceau la reguli de convietuire relativ izolata a natiunilor, in acea perioada, specifica epocii imediat urmatoare pacii de la Westphalia, repararea prejudiciului consta intr-o satisfactie prin care statul vinovat cerea scuze, in mod oficial, pentru faptele comise.

Cu timpul, raspunderea morala a statului sub forma satisfactiei a capatat conotatie juridica. De exemplu, Curtea Europeana a Dreptu­rilor Omului in cadrul procedurilor pentru controlul judiciar interna tional al drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, inscrise in Conventia Europeana a Drepturilor si Libertatilor Fundamentale ale Omului, in cadrul condamnarilor juridice ale statelor care se fac vinovate de incalcarea drepturilor omului, a stabilit ca au avut loc incalcari ale conventiei, fara sa dispuna obligarea la daune, acordand satisfactie victimelor acestor incalcari.

Si Proiectul de Articole asupra Raspunderii Statelor pentru Fapte International Ilicite, abordeaza problema satisfactiei in art. 37, ca o posibilitate alternativa de reparare a unui prejudiciu rezultat din comiterea unui fapt international ilicit imputabil statului, atunci cand compensarea sau repunerea in situatia anterioara nu mai este posibila, in acest caz, satisfactia consta in exprimarea unui regret, a unor scuze oficiale sau in orice alta modalitate potrivita care nu presupune o componenta materiala.

in practica internationala, raspunderea morala sub forma satisfac­
tiei a insotit alte forme de raspundere a statelor. Mentionam, in acest
sens scuzele oficiale ale statului german pentru atrocitatile comise in
cel de-al doilea razboi mondial.

Sectiunea a3-a. Raspunderea organizatiilor internationale

Alaturi de state, organizatiile internationale interguvernamentale se manifesta activ in majoritatea domeniilor relatiilor internationale, asu-mandu-si drepturi si obligatii ce tin de ordine juridica internationala.

Specificitatea celor mai multe organizatii internationale intergu­
vernamentale, rezultand din limitele stabilite de statele fondatoare prin
actul constitutiv, nu exclude raspunderea internationala a acestor orga­
nizatii pentru savarsirea de crime internationale ce le sunt imputabile,
comise sau nu in cadrul juridic al activitatilor proprii fiecareia. Faptul
ca organizatiile internationale sunt raspunzatoare pentru incalcarile
normelor de drept international ce le sunt aplicabile reprezinta o
certitudine. Proiectul de Articole asupra Raspunderii Statelor pentru
Fapte International Ilicite din 2001 prevede, in mod expres, in art. 57,
ca dispozitiile privind raspunderea statelor nu vor prejudicia in niciun
fel aspectele care tin de raspunderea potrivit dreptului international a
organizatiilor internationale sau a statelor pentru conduita unei
organizatii internationale.

Din prevederile art. 57 se pot desprinde cele doua perspective din i re raspunderea organizatiile internationale poate fi abordata, si mine raspunderea internationala a organizatiei insasi pentru crimele iiernationale imputabile acesteia si raspunderea internationala a ulcior, membre ale organizatiei internationale, pentru conduita ilicita acesteia.

in ceea ce priveste prima perspectiva, doctrina1 si practica interna-lionala accepta existenta raspunderii organizatiilor internationale pniiru faptele international ilicite, in aceeasi termeni ca cei aplicabili i .hpunderii statelor pentru fapte international ilicite.

in acest sens, Secretarul General ONU, citat de Philippe Sands si l'icrre Klein in deja clasicul drept al organizatiilor internationale llowett's Law of International Institutions, ed. a V-a, aprecia in lega-iiirfi cu raspunderea ONU, ca „o reflectare a principiului raspunderii

•.latului - larg acceptat ca fiind aplicabil si organizatiilor internationale



ca prejudiciul cauzat prin incalcarea unei obligatii internationale,

i urc este imputabil unui stat sau unei organizatii, implica raspunderea

•.lutului sau organizatiei si repararea prejudiciul produs'.

Problema care ar putea sa apara, in contextul angajarii raspunderii internationale a unei organizatii internationale, chiar aplicand regulile tftspunderii internationale a statelor, este in legatura cu obligatiile internationale ale unei organizatii. Aceasta mai ales, raportat la actul ronstitutiv al unei organizatii, prin care statele fondatoare stabilesc limitativ drepturile si obligatiile organizatiei, in functie de scopul .icesteia.

Apreciem ca, in ceea ce priveste crimele internationale stricto cnsu, reglementarea acestora prin norme dejus cogens, aplicabile in egala masura tuturor subiectelor de drept international, conduce la i oncluzia ca organizatiile internationale raspund pentru crimele internationale, daca acestea le sunt imputabile, indiferent daca actele constitutive prevad asemenea obligatii sau nu. in acest caz, asistam la un transfer automat al obligatiei internationale de jus cogens de la statele fondatoare la organizatiile internationale, in momentul consti-luirii lor. Organizatiile internationale interguvernamentale, ca pose­soare ale unei personalitati juridice derivate a statelor fondatoare, preiau automat aspectele ce tin de jus cogens ale personalitatii juridice internationale ale fondatorilor. Asadar, obligatiile de jus cogens vor subzista in cadrul personalitatii juridice de drept international a unei organizatii internationale alaturi de obligatiile de drept dispozitiv, pe care statele fondatoare vor considera necesare a fi asumate de catre organizatia internationala corelativ drepturilor acesteia afectate indeplinirii scopului pentru care a fost infiintata.

S-ar putea argumenta ca obligatiile de jus cogens nu sunt aplica­bile decat corelativ unor drepturi de jus cogens, care cuprinde, in cazul normelor care reglementeaza crimele internationale, dreptul de se respecta drepturile fundamentale ale omului, ocrotite prin incriminarea genocidului, a crimelor impotriva umanitatii sau a crimelor de razboi, ori pacea si securitatea internationala ocrotita prin incriminarea agresiunii. Credem ca in cazul organizatiilor internationale asemenea drepturi de jus cogens sunt valabile indiferent de scopul organizatiei si de atributiile stabilite prin actul ei constitutiv.

Prin urmare, raspunderea unei organizatii internationale pentru crime internationale ce ii sunt imputabile, fiind comise de agentii sai, va fi angajata indiferent daca, prin atributiile sale, exista sau nu dreptul de a initia activitatea care a condus la savarsirea crimei internationale.

Savarsirea de crime internationale stricto sensu imputabila unei organizatii internationale va fi, in mod evident, mai probabila pentru organizatiile internationale care prin actul constitutiv se pot angaja in activitati susceptibile de a conduce la crime internationale, in acest sens mentionam ONU, care in cadrul operatiunilor militare angajate in temeiul Capitolul VII din Carta sau al operatiunilor de mentinere a pacii, apare ca organizatia internationala cea mai expusa unei posibile incalcari a unei norme incriminatoare a unei conduite ilicite ce reprezinta crime internationale stricto sensu. Operatiunea ONU in Congo (ONUC) din anii '60, in timpul careia fortele ONU au produs pagube extinse civililor de cetatenii diverse aflati in Congo, reprezinta unul din exemplele in care ONU si-a asumat raspunderea materiala pentru faptele comise acoperind prejudiciul cauzat.

Pe langa ONU, o alta organizatie internationala care a fost expusa savarsirii de crime internationale prin agentii sai este NATO. Bombar­darea Iugoslaviei in 1999 a pus in discutie raspunderea acestei organi­zatii pentru aceasta actiune.

Cea de-a doua perspectiva din care poate fi abordata problema raspunderii internationale a organizatiilor internationale pentru crime internationale stricto sensu este, conform art. 57 din Proiectul de >nicole asupra raspunderii statelor, angajarea raspunderii statelor h-inbre pentru faptele international ilicite ale organizatiei.

Practica judiciara citata de doctrina1 a fost insa reticenta sa accepte • • asemenea perspectiva, desi au fost avansate.numeroase argumentatii, IHCcum cea a reprezentarii sau a agentiei de catre organizatie a statelor membre sau a controlului statelor membre asupra organizatiei, in IW5, Institutul de Drept International, a considerat printr-o rezolutie i n singurele raspunzatoare pentru consecintele faptelor lor interna-|unial ilicite sunt organizatiile internationale.

Desigur, concluzia ramane discutabila in contextul noilor regle­mentari propuse de CDI ONU prin art. 57 din Proiectul de articole mentionat mai sus. Aceasta concluzia s-ar putea sustine poate, exclu-mv in cazul unor organizatii internationale cu tendinte de supranatio-n.ilitate in care exista organe independente de guvernele statelor membre si care s-au implicat in savarsirea unei crime internationale.

Abordarea acestei perspective ar putea presupune insa si parti-11 parea directa sau sub forma acordarii de asistenta a tuturor sau unora dintre statelor membre la savarsirea crimelor internationale de catre niganizatia ai carei membrii sunt statele respective, in aceasta situatie, vom avea raspunderea concurenta a statelor alaturi de cea a organi-/atiilor internationale.

in ceea ce priveste natura raspunderii organizatiilor internationale, aeeasta poate fi, ca si in cazul statelor, materiala sau politica si, de ce nu, morala.

Nu vom insista pe aceste aspecte, consideratiile facute la raspun­derea internationala a statelor fiind aplicabile si organizatiilor inter­nationale.

in 2003, CDI ONU a adoptat un Proiect de articole privind raspun­derea organizatiilor internationale2 care prevede raspunderea organi­zatiilor internationale pentru fapte international ilicite. Textul propus este limitat, cel putin pana la cest moment, la doua aspecte, si anume confirmarea raspunderii internationale a organizatiilor internationale pentru fapte ilicite in baza dreptului international si conditiile stabilirii nnputabilitatii conduitei ilicite pentru angajarea acestei raspunderi

Sectiunea a 4-a. Raspunderea internationala penala §1. Subiectele raspunderii internationale penale

Este recunoscut de catre practica si de catre doctrina internatio­nala, precum si conventional ori cutumiar, principiul raspunderii penale internationale individuale.

Cu toate acestea, desi acest principiu al raspunderii penale inter­nationale individuale este adanc ancorat ca principiu de baza al juris­dictiei internationale penale, in ultimii ani, cu ocazia discutarii Statului de la Roma, au reaparut vechi preocupari in ceea ce priveste o posibila jurisdictie internationala penala asupra persoanelor juridice.

Cresterea crimei organizate, rolul mercenar al marilor corporatii in conflictele armate, complexitatea juridica a abordarii companiilor multinationale, precum si oportunitatile pentru imbogatire fara justa cauza prin acte care reprezinta crime internationale ale acestora, au determinat Franta sa prezinte in cadrul Conferintei de la Roma din 1998 un proiect, prin care Curtea Penala Internationala ar fi avut juris­dictie asupra persoanelor juridice. Acest proiect prevedea la art. 23, parag. 5 si parag. 6:

„Curtea va avea jurisdictie asupra persoanelor juridice, cu exceptia statelor, atunci cand crimele savarsite au fost comise pe seama acestor persoane sau de catre agentii sau reprezentantii lor.

Raspunderea penala a persoanelor juridice nu va exclude raspun­derea penala a persoanelor fizice care sunt autorii sau complicii acestor crime'.

De asemenea, referitor la sanctiunile aplicate persoanelor juridice criminale, art. 76 din acelasi proiect prevedea ca „unei persoane juri­dice i se pot aplica urmatoarele sanctiuni : amenzi; dizolvari, interzi­cerea pentru o perioada determinata de catre Curte a exercitarii orica­ror tipuri de activitati, inchiderea pentru o perioada determinata de Curte a sediului unde s-au comis crimele; confiscarea mijloacelor de comitere a crimelor precum si a proprietatilor si bunurilor obtinute prin conduita criminala, orice alta forma de reparatie'.

Propunerea Frantei a pornit de la experienta Nurenberg care a afir­mat pentru prima si singura data, in cadrul unei jurisdictii penale cu caracter international, criminalitatea unei organizatii.

Statutul Tribunalului de la Nurenberg prevedea in art. 9 ca Tribu­nalul poate declara „o organizatie criminala'. La sfarsitul procesului, 11 ibunalul a declarat criminale Corpurile de Conducere ale Partidului N.i/.ist: Gestapo, SD (Der Sicherheitsdeinst des Reichfuhrer SS) si SS (Xclitzstafferi). Trebuie precizat insa ca declararea unei organizatii ilicpt criminala s-a bazat pe principiile juridice fundamentale ale '~ punderii internationale pentru crime, dintre care cel mai important principiul raspunderii penale internationale individuale. Scopul llararii drept criminale a unor organizatii nu a fost acela al tragerii 'raspundere penala a acestora, ci acela al tragerii la raspundere hala a membrilor sai persoane fizice, in virtutea afilierii la aceste • umanizatii. Afilierea la o organizatie criminala ar fi reprezentat asadar i1 iieriul urmarii penale si condamnarii membrilor sai. Totusi, pentru a c-v i ta aplicarea automata a acestui criteriu ce ar fi putut sa conduca la pedepsirea unor persoane implicate mai putin sau deloc in activitatea criminala a organizatiei, Tribunalul de la Nurenberg, in sentinta de condamnare a liderilor nazisti1, a incercat sa stabileasca limitele unor viitoare urmariri penale bazate pe declararea criminalitatii unei orga-ni/atii: „corpurile de Conducere au fost folosite pentru scopuri crimi­nale, potrivit Cartei, si a implicat germanizarea teritoriilor incorporate, persecutarea evreilor, administrarea programelor de munca fortata si tratamentul inuman al prizonierilor de razboi. Inculpatii Bormann si Sauckel, care erau membri ai organizatiei, au fost intre aceia care au folosit organizatia pentru scopurile mentionate. Gauleiters, Kreisleiters yi Orts - gruppenleiters au participat in diverse grade la programele criminale. Reichsleitung, ca organizatie de personal a partidului, este de asemenea raspunzatoare pentru programele criminale, asa cum este raspunzator personalul din Gauleiters si Kreisleiters. Decizia Tribuna-lului asupra personalului mentionat se refera numai la Amtsleiters, ca persoane de conducere a organizatiilor mentionate, in ceea ce priveste uiti functionari decat Amtsleiters sau alte organizatii ale Partidului afiliate Corpurilor de Conducere, Tribunalul va da curs sugestiei ncuzarii si ii va exclude din declaratie. Tribunalul declara criminale, in sensul Cartei, grupurile compuse din acei membri ai Corpurilor de Control ce au detinut pozitiile mentionate in paragraful precedent si care au devenit sau au ramas membri ai organizatiei cu deplina cunostinta ca organizatia a fost folosita pentru acte declarate criminale potrivit art. 6 din Carta sau care, personal, au fost implicati ca membri ai organizatiei in comiterea crimelor impotriva pacii, crimelor de razboi si crime impotriva umanitatii in legatura cu razboiul; grupul declarat criminal nu va include persoanele care au incetat sa detina pozitiile de conducere mentionate inainte de l septembrie 1939'.

Asadar, Tribunalul de la Nurenberg a simtit nevoia sa clarifice cri­teriul apartenentei la o organizatie declarata criminala, ce urma sa fie folosit in viitoarele procese penale, ingustand sfera celor care urmau sa fie trasi la raspundere pe baza acestui criteriu, la persoanele aflate in pozitii de conducere sau care s-au implicat direct ca membri ai organi­zatiei in comiterea faptelor incriminate de Carta de la Nurenberg.

Desi niciuna din persoanele fizice condamnate de catre Tribunalul Militar International de la Nurenberg nu a fost condamnata pe criteriul afilierii la o organizatie declarata criminala, sentinta de condamnare a Tribunalului a adus doua importante realizari in domeniu. Prima este aceea ca in fata unui tribunal international au fost trimise spre judecata penala organizatii persoane juridice, ca au fost tinute pledoarii asupra criminalitatii acestor organizatii si ca Tribunalul a declarat criminale cateva din aceste organizatii. Cea de a doua este ca a dezvoltat un plus de atentie si preocupare in ceea ce priveste criminalizarea anumitor organizatii internationale, avand in vedere ca simpla calitate de membru a acestor organizatii ar fi determinat aplicarea unor pedepse penale extrem de grave.

Ulterior, Tribunalul Militar al Statelor Unite la Nurenberg a condus o serie de procese care s-au finalizat cu condamnarea unor persoane fizice pe criteriul apartenentei la o organizatie declarata criminala, in acest sens, mentionam cazul lui Karl Brandt (cunoscut sub numele de Cazul Medical1), in care Karl Brandt si alti 9 inculpati au fost acuzati de comiterea de experimente medicale pe baza calitatii de membru intr-o organizatie declarata criminala. Pentru condamnarea pe baza calitatii de membru, tribunalul a tinut cont si de vinovatia individuala n acuzatilor, raportat la actele organizatiei din care au facut parte.

Revenind la propunerea Frantei de a asigura Curtii Penale Inter-iui|ionale jurisdictie asupra persoanelor juridice, trebuie sa precizam i'ft aceasta a dat nastere unei dezbateri aprinse intre statele prezente la ('onferinta de la Roma. in cadrul dezbaterilor publice s-a afirmat idea cfi este ilegal ca o societate comerciala sa profite de pe urma crimelor internationale, precum genocidul, in acest sens, a fost mentionat exemplul companiilor care au produs si distribuit gaz folosit in taberele de concentrare in timpul Holocaustului. Desi asemenea activitati par sa apartina altui timp, o asemenea problematica prezinta, dupa cum afirma Andrew Clapham1, actualitate prin procesele intentate impotriva compa­niilor germane si bancilor elvetiene in SUA, pentru asistenta indirecta acordata de acestea in cazurile de genocid savarsite de catre guvernul nazist, pentru profitul obtinut din munca fortata din lagarele naziste, precum si pentru spalarea fondurilor in favoarea regimului nazist.

Discutiile au avut ca subiect si rolul companiilor de radiofonie2 care au promovat uciderea membrilor Tutsi in genocidul din Ruanda sau a companiilor de cafea din Ruanda care au sprijinit indirect actele de genocid prin depozitarea de arme si echipamente.

Propunerea Frantei, desi a suscitat dezbateri interesante care dove­desc ca exista o preocupare la nivel international pentru criminalizarea raspunderii companiilor in cazul implicarii lor la comiterea crimelor internationale, nu a fost insa adoptata prin Statutul de Roma, care reglementeaza exclusiv in art. 25 jurisdictia Curtii Penale Interna­tionale asupra persoanelor fizice prevazand ca aceasta „va avea jurisdictia asupra persoanelor fizice in baza prezentului statut'.

Desi practica judiciara anterioara, precum si textele internationale relevante3, au demonstrat ca dreptul penal poate aborda raspunderea penala a companiilor multinationale, teama de a nu se ajunge la sanctionare colectiva care sa includa jurisdictia asupra statelor a deter­minat ca statutul de la Roma sa se concentreze numai asupra raspun­derii penale individuale, ca singura raspundere care atrage jurisdictia CPI. Este adevarat ca Statutul de la Roma se poate modifica conform dispozitiilor art. 123, insa modificarea acestuia, in sensul includerii in jurisdictia CPI si a persoanelor juridice, va depinde foarte mult de cazuistica CPI in acesti primi ani de activitate jurisdictionala.

O abordare inedita a criminalizarii unei asocieri de persoane a avui loc in cazul gruparii teroriste Al Qaida, cand SUA a procedat la detinerea in lagarul de la Guantanamo, fara judecata, pe o perioada de aproape doi ani, a unor persoane capturate in Afganistan in cadrul atacului anglo-american din 2001, motivat de apartenenta lor la organizatia terorista criminala Al Qaida.

Conchidem afirmand ca, pana la introducerea persoanelor juridice sub incidenta jurisdictiei CPI (modificare a Statului de la Roma ce poate avea loc mult mai curand de cat ne asteptam), singurele subiecte ale raspunderii penale internationale implementata de tribunalele inter­nationale sunt persoanele fizice.

§2. Principiile raspunderii internationale penale

Practica jurisdictiilor internationale penale ne ofera formularea catorva principii fundamentale ce caracterizeaza la acest moment raspunderea penala internationala si pe care le regasim si in cea mai recenta abordare conventionala a acestei materii, si anume Statutul de la Roma.

intre principiile raspunderii internationale penale aplicabile de jurisdictiile internationale penale mentionam: principiul caracterului individual al raspunderii internationale penale, principiul legalitatii raspunderii internationale penale; principiul unicitatii raspunderii internationale penale, principiul imprescriptibilitatii raspunderii internationale penale, principiul personalitatii raspunderii internatio­nale penale.

Vom face prezentarea acestor principii abordand specificul lor in lunctie de planul pe care raportul de raspundere juridica se formeaza, •ji anume cel international.

  1. Caracterul individual al raspunderii internationale penale

Principiul raspunderii internationale penale individuale s-a concre-li/at inca de la procesul lui Peter von Hagenbach din 1474, cand i avalerul Peter von Hagenbach, in calitate de guvernator al orasului llreisach, urmand ordinele Ducelui de Burgundia, cunoscut sub numele de Charles Teribilul, a introdus pe teritoriul aflat sub ocupatia i rupelor sale un regim arbitrar de brutalitate si teroare.

Dupa ce larga coalitie formata din Austria, Franta, Berna si alte < >rase, precum si de cavaleri de pe Rinul Superior au pus capat asediu-lui orasului Breisach, Peter von Hagenbach a fost capturat si incre­dintat spre judecare unui tribunal ad-hoc format din 28 de judecatori ai puterilor si oraselor aliate, care 1-au judecat si condamnat pentru .incalcarea legii lui Dumnezeu si ale omului, crime, violuri, precum si .iile fapte rele''.

Pedepsirea persoanelor fizice pentru crime de razboi apare mai larziu in Lieber Code2, adoptat de Presedintele Abraham Lincoln in i impui razboiului american civil.

Secolul XX proclama raspunderea penala individuala prin tratatul i le la Versailles, care prin art. 228-229 stabilea dreptul Puterilor Aliate de a judeca si pedepsi persoanele fizice responsabile pentru violarea legilor si obiceiurilor de razboi, in timp ce art. 227 prevedea ca impa­ratul Wilhelm al II-lea de Hohenzollern este responsabil pentru ofensa suprema impotriva moralitatii internationale si sacralitatii tratatelor.

Tribunalele internationale de la Nurenberg si Tokyo au stabilit pentru prima data, clar, principiul raspunderii penale internationale individuale, exercitandu-si jurisdictia asupra „liderilor, organizatorilor instigatorilor si complicilor' care au luat parte la formularea sau executarea unui plan comun sau a unui complot de a comite crime impotriva pacii, crime de razboi sau crime impotriva umanitatii.

Experientele Nurenberg si Tokyo in formularea principiilor de drept international aplicabile jurisdictiei internationale penale au determinat Adunarea Generala ONU sa adopte, prin vot unanim, Rezolutia 95(1) intitulata „Afirmarea principiilor Dreptului Interna­tional recunoscute de Carta si Tribunalul de la Nurenberg'. Printre acestea, principiul raspunderii penale internationale individuale ocupa un loc principal.

Titlul rezolutiei dovedeste ca Adunarea Generala ONU a luat in considerare principii de drept international care existau deja, ele fiind doar recunoscute de Carta si judecata de la Nurenberg.

in 1950, CDI ONU a adoptat un raport asupra „Principiilor de Drept International recunoscute de Carta Tribunalului de la Nurenberg si de judecata acestui tribunal'. Principiul I prevedea ca „orice per­soana care comite o crima potrivit dreptului international este respon­sabila si pasibila de pedeapsa'.

Pe 9 decembrie 1948, a fost adoptata Conventia asupra Genocidului, care a intrat in vigoare in 1951 si care, in art. 4. prevede obligatia sta­telor parti de a pedepsi nu numai conducatorii sau functionarii publici, dar si persoanele fizice, fara calitate oficiala pentru crima de genocid.

Prin cele 4 Conventii de la Geneva din 1949 se stabileste raspun­derea directa a autorilor „gravelor incalcari ale dispozitiilor conven­tiilor savarsite in contextul unui conflict armat, precum si a superio­rilor acestora1'.

Conventia de la Haga din 1954 pentru protejarea proprietatii culturale in cazul conflictelor armate prevede ca statele parti sunt datoare sa ia toate masurile necesare, in cazul jurisdictiilor nationale, pentru urmarirea penala si pedepsirea persoanelor care comit sau care au ordonat comiterea unei fapte care reprezinta incalcari ale dispozi­tiilor conventiei.

Principiul raspunderii internationale penale individuale a fost afir­
mat si prin stabilirea de catre Consiliul de Securitate al ONU a celor
doua tribunale ad-hoc, pentru fosta Iugoslavie si pentru Ruanda.
Statutele celor doua tribunale, in art. 6 si art. 7, respectiv art. 5 si
art. 6, prevad acest principiu. Nici Statutul CPI nu reprezinta o exceptie de la principiul general al raspunderii internationale penale individuale si afirma, asa cum am aratat anterior, in art. 25, persoanele fizice asupra carora Curtea are jurisdictie vor raspunde individual si vor fi pedepsite in conformitate cu Statutul.

Acelasi art. 25 alin. (4) nu limiteaza raspunderea pentru faptele incriminate de statut la persoanele fizice responsabile pentru savarsi­rea acestora, aratand ca nicio prevedere din Statut cu privire la raspun­derea penala individuala nu va afecta raspunderea statelor potrivit dreptului international.

Si Statutul CSSL prevede dispozitii (art. 6) in ceea ce priveste raspunderea penala individuala pentru faptele incriminate de Statut.

Asadar, prin actele de infiintare si organizare a jurisdictiilor inter­nationale penale a fost confirmat principiul raspunderii penale inter­nationale individuale.

2. Principiul legalitatii raspunderii internationale penale -nulliim crimen sine lege si al neretroactivitatii raspunderii    ' internationale penale

Acest principiu este alcatuit practic din doua principii care privesc un singur aspect, si anume: norma incriminatoare la momentul savar­sirii crimei internationale sa fie in vigoare la momentul savarsirii faptei. Avand in vedere unicitatea aspectului vizat, le vom trata impreuna, mai ales din perspectiva jurisdictiilor internationale ad-hoc.

Critica cea mai puternica adusa jurisdictiilor care au functionat la Nurenberg si Tokyo a fost aceea ca faptele incriminate de statutele celor doua tribunale nu erau prevazute de dreptul international la data comiterii lor, incriminarea avand loc dupa comiterea lor.Apararea a sustinut in fata celor doua tribunale ca incriminarea prin Statut a crimelor impotriva pacii, a crimelor de razboi si a crimelor impotriva umanitatii reprezinta prevederi legale noi, iar faptele incriminate sub aceasta titulatura nu reprezentau crime internationale la data la care fusesera comise 1939-1945. Ulterior, Adunarea Generala ONU si conventiile care au codificat faptele incriminate de statutele celor doua tribunale au confirmat ca normele care reglementau aceste fapte repre­zentau drept cutumiar.

Pentru a preintampina critica adusa celor doua jurisdictii anterioare, TIPFI si TIPR au fost infiintate pentru a judeca persoane care se fac vinovate de incalcari ale dreptului international umanitar cutumiar.

Consiliul de Securitate, infiintand aceste tribunale, a considerat ca dreptul international umanitar ce va fi aplicat de cele doua tribunale reprezinta „acel drept devenit, dincolo de orice dubiu, drept interna­tional cutumiar'. Acest drept international, a fost valorificat de catre Consiliul de Securitate in cazul TIPFI, ca fiind reprezentat de Conven­tiile de la Geneva din 12 august 1949, Conventia IV-a de la Haga referitoare la respectarea drepturilor si obligatiilor in razboiul terestru si Regulamentele anexate din 18 octombrie 1907, Conventia privind prevenirea si pedepsirea crimei de genocid din 1948 si Carta Tribu­nalului International Militar de la Nurenberg.

Dispozitiile dreptului cutumiar aplicabil de TIPFI au fost reluate de catre Consiliul de Securitate in art. 2-5 din Statutul tribunalului.

Si Statutul TIPR, infiintat de catre Consiliul de Securitate prin Rezolutia 955/1994, a stabilit ca Tribunalul va judeca persoanele care se vor face vinovate de incalcari ale dreptului international umanitar -prin violarea art. 3 din Conventia de la Geneva din 1949 si ale prevederilor cuprinse in Protocolul II din 1977 referitor la conflictele armate fara caracter international -- enumerand chiar faptele ce intra in competenta tribunalului (art. 4 din Statut), precum crima de genocid reglementata de Conventia din 1948 (art. 2 din Statut) si crimele impotriva umanitatii.

Niciunul dintre cele doua statute nu abordeaza expres problema legalitatii sau neretroactivitatii raspunderii internationale penale.




Spre deosebire de cele doua statute mentionate mai sus, creatorii Statutului de la Roma au acordat o atentie deosebita aspectului vizat de cele doua principii.

Aceasta atentie rezulta in consacrarea expresa a celor doua prin­cipii la art. 22 (nullum crimen sine lege), art. 23 (nulla poena sine lege) si art. 24 (principiul neretroactivitatii raspunderii penale cu includerea aplicarii legii mai favorabile).

Mai mult, prin Statutul CPI se prevede, in cadrul principiului legalitatii, regula de stricta interpretare a normei juridice care regle­menteaza fapta incriminata, precum si obligatia ca ambiguitatile din norma sa fie interpretate in favoarea persoanei investigate, aflata in urmarire penala sau sub acuzare (art. 22 parag. 2).

Totodata, creatorii Statutului au prevazut expres la art. 5-8 faptele care stau la baza raspunderii internationale penale. De asemenea, in baza art. 9, statele parti la Statut au adoptat in cadrul Adunarii Statelor Parti, Elementele Crimelor care vor ajuta Curtea in interpretarea

faptelor ce intra sub incidenta Curtii.

De altfel, art. 21 prevede strict, tot in sustinerea principiului

legalitatii si al neretroactivitatii raspunderii internationale penale,

dreptul aplicabil de catre judecatorii Curtii, astfel: , „Curtea va aplica:

a) in primul rand, prezentul Statut, Elementele Crimelor si ™' Regulile de Procedura si Proba;

b) in al doilea rand, atunci cand sunt pertinente, tratatele aplicabile si principiile si regulile dreptului international, inclusiv principiile stabilite de dreptul international aplicabil conflictelor armate;

c) in lipsa acestora, principiile generale de drept derivate de Curte din sistemele de drept ale lumii, incluzand, atunci cand sunt perti­nente, legile nationale ale Statelor care, in mod normal, ar fi exercitat jurisdictia asupra faptelor, cu conditia ca aceste principii sa nu fie incompatibile cu prezentul Statut, cu normele si standardele interna­tionale recunoscute.

2. Curtea va aplica principiile si regulile de drept asa cum au fost interpretate in deciziile anterioare'.

Aceasta abordare detaliata si stricta a principiului legalitatii si neretroactivitatii, prin Statutul de la Roma, se justifica prin reglemen­tarea pentru prima data in forma conventionala a jurisdictiei interna­tionale penale.

Pentru a evita orice eventuale discutii asupra legalitatii raspunderii internationale penale, creatorii Statutului de la Roma au simtit nevoia, sa reitereze, detaliat si strict, dreptul international penal aplicabil de catre jurisdictia internationala penala la momentul adoptarii Statutului, desi in majoritatea sa, acest drept exista in forma cutumiara.

Aceasta abordare stricta a legalitatii si neretroactivitatii raspunderii internationale penale prezinta si avantaje dar si dezavantaje.

Pe de o parte, includerea in Statut, in mod expres, a dispozitiilor de drept material in vigoare la data adoptarii Statutului, face incident dreptul international penal in materie, indiferent daca este cutumiar sau nu. Pe de alta parte, orice dezvoltari ulterioare ale dreptului international penal vor fi aplicate de catre Curte numai daca statele parti la Statut isi vor exprima acordul in acest sens in cadrul Adunarii Statelor Parti.

3. Principiul unicitatii raspunderii internationale penale -

non bis in idem

Principiul unicitatii raspunderii penale impune ca o persoana sa nu

poata fi judecata de doua ori pentru aceeasi fapta.

in cadrul jurisdictiei internationale penale, in functie de forma in care aceasta functioneaza, ad-hoc sau permanenta, acest principiu surprinde nuante diferite.

Acest principiu este construit, indiferent de forma in care functio­neaza jurisdictia internationala penala, pe doua raporturi: raportul dintre jurisdictia internationala si jurisdictiile nationale, si raportul dintre raspunderea internationala penala si cea nationala penala. Pe aceasta structura, care tine de specificul implementarii jurisdictionale a dreptului international penal, implementare posibila atat la nivel national, cat si la nivel international, s-a construit principiul unicitatii raspunderii penale, cu mai multe semnificatii, si anume:

a) nu se poate angaja inca odata raspunderea internationala penala pentru o fapta pentru care a mai fost angajata raspunderea internatio­nala penala;

b) nu se poate angaja inca odata raspunderea nationala penala pentru o fapta pentru care a fost deja angajata raspunderea internatio­nala penala, cu urmatoarele precizari:

- angajarea pentru aceeasi fapta a raspunderii internationale penala in jurisdictiile internationale ad-hoc primeaza asupra angajarii raspunderii nationale penale;

- angajarea pentru aceeasi fapta a raspunderii nationale penale pri­meaza asupra angajarii raspunderii internationale penale in jurisdictia internationala penala permanenta fundamentata pe principiul comple­mentaritatii;

- raspunderea internationala penala, atat in cadrul jurisdictiilor internationale ad-hoc, cat si in cadrul jurisdictiei internationale perma­nente, se poate angaja subsecvent angajarii raspunderii nationale penale, in anumite situatii.

Limitele de aplicare a protectiei oferite de principiul unicitatii raspunderii internationale penale sunt prevazute de statutele de func­tionare ale jurisdictiilor internationale penale.

in cadrul jurisdictiilor internationale ad-hoc, care au preeminenta asupra jurisdictiilor nationale, principiul unicitatii are o formulare simpla (art. 10 din Statutul TIPF, art. 9 din Statutul TIPR, art. 9 din Statutul CSSL). Aceasta formulare interzice in ambele sensuri jude­carea de doua ori a aceleiasi persoane, astfel:

a) nicio persoana nu va fi judecata de un tribunal national pentru ucte reprezentand violari grave ale dreptului international umanitar, potrivit statutului, daca a fost deja judecata de Tribunalul International;

b) o persoana care a fost judecata de un tribunal national, pentru ucte reprezentand violari grave ale dreptului international umanitar, va putea fi judecata din nou de Tribunalul International numai daca:

- actele pentru care a fost judecata au fost considerate crime obis­nuite;

- procedura in fata curtii nationale care a judecat nu a fost impar­tiala sau independenta, a fost destinata protejarii acuzatului de raspun­derea internationala penala sau urmarirea penala nu a fost efectuata cu diligenta.

in cazul jurisdictiilor internationale penale ad-hoc, ne referim la cele recente, pentru Iugoslavia si Ruanda, preeminenta jurisdictiei internationale asupra celei nationale asigura aplicabilitatea acestui principiu din aceasta perspectiva, potrivit careia oricand, in cadrul unei proceduri incepute de o curte nationala, Tribunalul International poate solicita declinarea competentei curtii nationale in favoarea sa. De aceea, in redactarea principiului unicitatii raspunderii internatio­nale penale nu s-a insistat asupra terminologiei aplicate in sensul clarificarii termenului .judecata'.

in ceea ce priveste Statutul CSSL1 (art. 8), acesta prevede princi­piul unicitatii, limitat la raportul dintre jurisdictia nationala din Sierra Leone si CSSL, CSSL avand preeminenta numai in ceea ce priveste aceasta jurisdictie.

O atentie sporita a fost acordata de autorii Statutului de la Roma, terminologiei de redactare a principiului unicitatii (art. 20), pornind insa de la o structura diferita a raporturilor dintre jurisdictia internatio­nala penala permanenta si jurisdictia internationala. Aceasta structura se bazeaza pe complementaritate2, care declanseaza jurisdictia Curtii numai in cazul in care jurisdictiile nationale nu functioneaza. in acest sens, principiul unicitatii se refera, in formula de redactare a Statutului de la Roma, la abordarea unicitatii pe doua planuri: Curte - Curte si Curte - instante de judecata nationale.

Abordarea principiului unicitatii, din perspectiva unei sentinte de condamnare sau achitare din partea Curtii, pe planul Curte - Curte (in sensul ca nu se poate rejudeca de catre Curte aceeasi fapta pentru care chiar Curtea a pronuntat deja o sentinta de condamnare sau achitare), prezinta o formulare detaliata. Potrivit parag. l din art. 20 din Statut, cu exceptia dispozitiilor contrare din acesta, nimeni nu poate fi judecat de Curte pentru actele constitutive de crime pentru care a fost deja condamnat sau anchetat de aceasta.

Conditiile pentru aplicarea principiului unicitatii, din aceasta perspectiva, sunt:

- sa nu existe o dispozitie contrara in Statut, in sensul ca rejude-carea aceleiasi persoane de catre Curte in cadrul apelului sau revizuirii reglementate de Statut, nu incalca principiul unicitatii;

- limitarea acordarii protectiei principiului unicitatii numai in ceea ce priveste persoanele condamnate sau achitate de catre Curte, in sensul ca unicitatea nu acopera si alte decizii ale Curtii, precum cele referitoare la neconfirmarea acuzatiilor (art. 63 parag. 7) sau de reluare a investigatiilor de catre Procuror, pe baza unor noi informatii (art. 53 parag. 4);

- rejudecarea nu se poate face pentru fapte care au fost considerate crime internationale potrivit Statutului intr-o judecata anterioara, chiar daca aceste fapte primesc o calificare diferita.

Asadar, principiul unicitatii raspunderii internationale penale, pe planul Curte - Curte, cuprinde o abordare stricta, limitand protectia la persoanele condamnate sau achitate de catre Curte, care au fost subiectul unei proceduri judiciare finalizate in fata Curtii.

Cel de-al doilea plan pe care este abordat principiul unicitatii raspunderii internationale penale in Statutul CPI are in vedere raportul dintre raspunderea internationala penala angajata in cadrul jurisdictiei CPI si raspunderea penala angajata, fie la nivel international, eventual in cadrul unei jurisdictii internationale ad-hoc, fie la nivel national in cadrul unei jurisdictii nationale, in ambele sensuri.

In primul sens, dinspre Curte spre alte instante nationale sau inter­nationale, protectia oferita de principiul unicitatii asigura ca nimeni sa nu poata fi judecat de catre o alta instanta nationala sau internationala pentru o crima prevazuta la art. 5 din Statut pentru care a fost deja t ondamnat sau achitat de catre Curte.

in sens invers, dinspre alte instante nationale sau internationale spre ('urte, protectia oferita de principiul unicitatii asigura ca oricine a fost liidecat de catre o alta instanta, pentru un comportament aflat de asemenea sub incidenta prevederilor art. 6, art. 7 sau art. 8 din Statut, sa nu poata fi ludecat de catre Curte decat daca procedura in fata altor instante:

a) a avut ca scop sa sustraga persoanele in cauza responsabilitatii penale pentru crime ce tin de competenta Curtii;

b) nu a fost condusa in mod independent sau impartial, cu respec­tarea garantiilor prevazute de dreptul international, ci intr-un mod care in circumstantele date era incompatibil cu intentia de a actiona persoana in justitie.

Asadar, protectia in acest caz este supusa unor exceptii care sa asigure scopul angajarii raspunderii internationale - sanctionarea crimelor internationale.

  1. Principiul imprescriptibilitatii raspunderii internationale penale

Principiul imprescriptibilitatii raspunderii internationale penale pentru crimele internationale stricto sensu presupune sa nu existe niciun fel de limita in timp in ceea ce priveste urmarirea penala si con­damnarea faptuitorilor.

Formularea acestui principiu apare in cateva conventii internatio­nale special adoptate pe aceasta tema, cum sunt Conventia ONU din 1968 asupra imprescriptibilitati crimelor de razboi si crimelor impo­triva umanitatii si Conventia Europeana asupra imprescriptibilitatii crimelor de razboi si a crimelor impotriva umanitatii din 1974, care au intrunit un numar relativ de mic de ratificari.

La aceste conventii, se adauga rezolutiile Adunarii Generale a ONU 3(1), 170 (II)', 2583(XXIV), 2712 (XXV), 2840(XXVI), 3020(XXVII), 3074(XXVIII) care cuprind prevederi in acest sens.

Cu toate aceste incercari, niciunul dintre statutele tribunalelor internationale ad-hoc care au fost infiintate nu cuprinde acest prin­cipiu. Aceasta abordare a fost justificata de unii autorii prin aceea ca tacerea statutelor pe chestiunea imprescriptibilitatii echivaleaza cu aplicarea principiului imprescriptibilitatii. Aceasta abordare apare ca riscanta, avand in vedere si discutiile care exista in practica cu privire la caracterul cutumiar al acestui principiu1. Aceasta cu atat mai mult cu cat, multe sisteme de drept prevad ca prescriptibile crimele internationale. Totusi, in practica tribunalelor ad-hoc nu s-a pus in discutie problema imprescriptibilitati crimelor internationale ce intrau sub incidenta lor, poate si pentru ca tribunalele, prin infiintarea lor ca ad-hoc, au declansat urmarirea penala si judecata intr-o perioada de timp relativ scurta de la savarsirea faptelor.

in acest context legal este semnificativa contributia pe care a adus-o la codificarea dreptului international penal prevederea, in cadrul Statu­tului de la Roma, a principiului imprescriptibilitatii crimelor internatio­nale ce intra sub incidenta jurisdictiei Curtii.

in acest sens, art. 29 din Statut prevede ca „crimele ce intra sub incidenta jurisdictiei Curtii nu sunt supuse prescriptiei'.

Lipsa unei asemenea dispozitii in Statut, avand in vedere si complementaritatea fata de jurisdictiile nationale in baza careia Curtea isi va desfasura activitatea, ar fi putut duce la situatii discutabile de aplicare a principiului imprescriptibilitatii crimelor ce intra in competenta Curtii.

De asemenea, prevederea expresa a principiului imprescriptibi­litatii asigura, mai ales in contextul complementaritatii Curtii, realiza­rea scopul raspunderii internationale penale, pedepsirea celor care se fac vinovati de savarsirea de crime internationale. Astfel, in cazul in care curtile nationale nu vor actiona pentru pedepsirea autorilor crimelor internationale pe motiv de prescriptie a raspunderii nationale penale, atunci se va putea declansa jurisdictia internationala penala.

  1. Principiul personalitatii raspunderii internationale penale

• Potrivit acestui principiu, raspunderea internationala penala ca si cea nationala penala are caracter personal2, in sensul ca incumba exclusiv persoanei care a savarsit fapta incriminata in formele si modalitatile prevazute de legea penala internationala, in general, acest principiu exclude raspunderea pentru fapta altuia, adica raspunderea iniei persoane care nu a participat intr-o forma sau alta la savarsirea i urnei internationale.

Desi principiul personalitatii raspunderii internationale penale nu este prevazut in mod expres de statutele jurisdictiilor internationale penale ad-hoc, au fost prevazute dispozitii de functionare a acestui principiu. Acestea cuprind elemente ale acestui principiu, cum ar fi formele si modalitatile de participatie la savarsirea crimelor interna­tionale, irelevanta calitatii oficiale, ordinul comandantului sau al superiorului, elemente ce le vom aborda in ce le ce urmeaza.

§3. Forme si modalitati de participare la comiterea crimelor internationale stricto sensu

Principiul personalitatii raspunderii internationale penale presu­pune, in formularea art. 7 parag. l din Statutul TIPFI si art. 6 parag. l din Statutul TIPR, ca persoanele care au planuit, ordonat, comis sau in ultfel ajutat ori si-au dat concursul la planuirea, prepararea si execu­tarea unei crime ce intra sub incidenta Curtii vor raspunde individual pntru fapta comisa, in general, cele doua tribunale au considerat1 ca eolo unde acuzarea s-a fundamentat pe dispozitiile art. 7 parag. l, spectiv art. 6 parag. l, Camera de Judecata a fost imputernicita cu Btnpetenta necesara pentru a atribui raspunderea internationala penala r-o anumita forma sau modalitate de participare. Spre deosebire de statutele celor doua tribunale, problematica personalitatii raspunderii internationale penale este mult mai amplu si complex detaliata de Statutul de la Roma, care include, conventional, si experienta celor doua tribunale ad-hoc.

in acest sens, art. 25 din Statutul de al Roma cuprinde la parag. l si
parag. 2 un enunt general asupra personalitatii raspunderii interna­
tionale penale care fixeaza cadrul general in care evolueaza acest
principiu astfel:

„Curtea este competenta in privinta persoanelor fizice in baza prezentului statut.

Oricine comite o crima ce tine de competenta Curtii este individual responsabil si poate fi pedepsit conform prezentului statut'.

La art. 25 parag. 3, autorii Statutului enumera toate modalitatile de participatie la comiterea unei fapte ce intra sub incidenta Curtii, ingloband, asa cum am mai sustinut, practica celor doua tribunale ad-hoc in materie. Din punctul de vedere al formelor faptelor care atrag angajarea raspunderii internationale penale, indiferent de modu­rile de participatie la savarsirea lor, art. 25 parag. 3 din Statutul de la Roma indica ca sunt incriminate atat crima internationala propriu zisa, cat si tentativa de comitere a acesteia.

intalnim, pe tot parcursul parag. 3, referiri la cele doua forme de crime internationale stricto sensu care atrag raspunderea internationala penala, iar la lit. f) a parag. 3 Statutul incrimineaza expres tentativa in forma ei proprie, aratand ca o persoana raspunde penal si poate fi pedepsita pentru o crima ce tine de competenta Curtii daca incearca sa comita o asemenea crima prin acte care, prin caracterul lor substantial, constituie inceputul executarii crimei, fara ca aceasta sa fie indeplinita datorita unor circumstante independente de vointa sa.

Cu toate acestea, Statutul prevede la aceeasi lit. f) ca persoana care abandoneaza efortul de a comite crima sau impiedica prin orice alt mod savarsirea ei nu poate fi pedepsita pentru tentativa, daca a renu­ntat complet si in mod voluntar la proiectul criminal.

Tot parag. 3 al art. 25 din Statutul de la Roma cuprinde modurile de participare la savarsirea crimelor ce intra sub incidenta Curtii, reglementand autoratul [art. 25 lit. a) si b) parag. 3], coautoratul [art. 25 lit. d) parag. 3], complicitatea prin inlesnire, ajutare [art. 25 lit. c) parag. 3], actiune, omisiune (la fel) sau instigarea in mod special pentru genocid [lit. e) a parag. 3 din art. 25].

Ne vom opri in cele ce urmeaza asupra instigarii la genocid ca par­ticipatie la savarsirea acestei crime internationale deosebit de grave.

Litera e) a parag. 3 din art. 25 incrimineaza instigarea directa si publica la genocid. Aceasta prevedere copiaza prevederile din art. III (c) a Conventiei asupra Genocidului din 1948. Prevederea expresa a acestei forme de participatie la abordarea generala a participatiilor penale pe care o face art. 25 din Statut, a suscitat discutii in cadrul Conferintei de la Roma. Multe1 delegatii au fost de parere ca aceasta forma de participatie ar fi trebuit prevazuta la art. 6 din Statut care reglementeaza genocidul. Aceasta cu atat mai mult cu cat prevederea acestei forme de participatie penala pentru genocid ar parea sa echi­valeze cu lipsa incriminarii ei pentru alte crime internationale ce intra sub incidenta jurisdictiei Curtii. Instigarea insa este acoperita pentru toate crimele internationale reglementate de Statut, de alte forme de complicitate, cum sunt solicitarea sau inducerea comiterii unei crime |art. 25 lit. b) parag. 3].

Ceea ce s-a dorit prin incriminarea instigarii in mod separat la Iii. e) a fost reglementarea unei forme speciale de instigare, si anume instigarea directa si publica, care are consecinte atat de grave in cazul Uenocidului. Aceasta prevedere a fost inclusa in Statut tocmai avand fn vedere folosirea mass-mediei la instigarea la genocid in Ruanda, confirmata de TIPR in sentintele de condamnare din cazurile Akayesu, Kambanda si Georges Ruggiu2.

In viziunea TIPR, in cele trei cazuri mentionate, instigarea directa
poate fi definita ca aceea situatie in care o persoana este determinata
in mod concret sau provocata in mod specific sa actioneze. O sugestie
vaga, in acest sens, nu este suficienta. Determinarea concreta sau
provocarea specifica trebuie sa tina cont si de contextul cultural si
lingvistic. De exemplu3, ceea ce pentru un cetatean ruandez inseamna
o chemare directa la comiterea genocidului, nu va insemna acelasi
lucru pentru un cetatean german, si invers, in orice caz, instigarea
trebuie sa urmareasca comiterea unei crime specifice. Caracterizarea
ca directa a unei instigari la genocid se va face, totusi, in fiecare caz in
parte, neexistand un test obiectiv aplicabil in orice situatie. Alaturi de
contextul lingvistic trebuie avute in vedere, asa cum a decis Tribu­
nalul, si circumstantele comiterii instigarii, in mod particular daca
persoanele carora le este adresat mesajul au inteles imediat implicatia
mesajului de instigare.

in ceea ce priveste caracterizarea ca publica a instigarii, cea de-a doua conditie ca fapta sa intre sub incidenta jurisdictiei Curtii, a fost interpretata de TIPR, raportat la locul si modalitatile prin care instigarea s-a produs, precum si la numarul persoanelor carora le-a fost adresata, in acest sens, s-a considerat ca prin instigare publica se intelege provocarea la comiterea crimei de genocid comunicata unui numar de persoane intr-un loc public sau membrilor publicului in general, in special prin utilizarea mijloacelor tehnice de comunicare in masa, precum radio sau televiziune.

Ceea ce se retine, atat in practica tribunalelor internationale, cat si in doctrina internationala1 de specialitate, este ca instigatorul trebuie sa posede intentia de a determina sau provoca direct pe altii sa comita genocidul, impreuna cu intentia de a comite el insusi genocidul. Adre­sarea intr-o adunare publica a unei chemari catre cei prezenti in vederea eliminarii unui grup etnic, cu deplina cunostinta a impactului pe care il are aceasta adresare, a fost considerata ca reprezentand instigare directa si publica la comiterea genocidului.

Savarsirea ca atare a genocidului, ca efect al instigarii, nu are relevanta din perspectiva incriminarii instigarii, chiar daca lit. e) a parag. 3 din art. 25 nu cuprinde aceasta distinctie, in acest sens, s-a pronuntat TIPR in cazul The Prosecutor v. Jean Paul Akayesu, consi­derand ca instigarea la genocid „trebuie pedepsita ca atare, chiar daca nu a produs rezultatul asteptat de faptuitor'.

§4. Irelevanta calitatii oficiale a faptuitorului din punct

de vedere al angajarii raspunderii internationale penale.

Limitele impuse de imunitatile recunoscute

la nivel international

'

Problematica calitatii oficiale a faptuitorului este strans legata de principiul personalitatii raspunderii internationale penale, calitatea oficiala in care a actionat faptuitorul fiind de multe ori invocata ca aparare in procesele internationale.

Calitatea oficiala a faptuitorului unei crime internationale implica aspecte de imunitate de jurisdictie, ca institutie specifica dreptului international public, in acest context, discutam de imunitatea de stat de care se bucura sefii de state si guverne sau imunitatea diplomatica de care se bucura agentii diplomatici ori imunitatea functionarilor i irganizatiilor internationale.

in ceea ce priveste insa raspunderea internationala, odata cu consa-i rarea principiului irelevantei calitatii oficiale pentru crime interna-|ionale grave, aparent, problema imunitatii de jurisdictie de care se bucura anumite persoane in virtutea calitatii lor oficiale nu ar prezenta niciun interes. Vom vedea insa ca exista situatii in care imunitatea de jurisdictie a anumitor persoane care se fac vinovate de comiterea i rimelor internationale stricto sensu, imunitatea asigurata in temeiul unei obligatii internationale a unui stat, va putea sa impiedice exerci-i area j urisdictiei Curtii.

Revenind la problematica irelevantei calitatii oficiale in angajarea raspunderii internationale penale acesta apare prezenta inca de la inceputul secolului XX cand, prin Tratatul de la Versaiiles, s-a stabilit li'ispunderea internationala a imparatului Wilhem al II-lea pentru implicarea sa in primul razboi mondial. Ulterior, aceasta idee a ras­punderii internationale a sefilor de state si guvern a fost promovata i hiar printr-un proiect al Asociatiei de Drept International din anii '20 tare prevedea ca pozitia oficiala a unui sef de stat nu exclude laspunderea internationala penala potrivit dreptului international. Abordarea1 Asociatiei de Drept International se baza pe faptul ca sefii de stat si de guverne sunt persoane care au autoritatea de a ordona planuri si politici ce implica crime de o exceptionala gravitate si mag­nitudine, precum si puterea de a folosi sau de a autoriza mijloace esentiale de distrugere si de a mobiliza personalul necesar pentru savarsirea acestor crime.

Ulterior, in cadrul proceselor de la Nurenberg si Tokyo, irelevanta calitatii oficiale s-a afirmat si mai puternic, in acest sens, atat statutele celor doua tribunale, cat si hotararile acestora, au promovat aceasta idee. De exemplu, confirmand opinia Procurorului Sef al Marii Britanii, potrivit caruia actiunile statelor sunt actiuni ale persoanei fizice care nu ar trebui sa caute imunitatea bazandu-se pe persona­litatea intangibila a statelor, Tribunalul International de la Nurenberg a stabilit ca: „principiul de drept international, care in anumite circumstante protejeaza reprezentantii statelor, nu poate fi aplicat pentru acte considerate criminale de dreptul international. Autorii acestor acte nu se pot proteja prin invocarea calitatii lor oficiale in scopul de a evita pedeapsa'.



Invocarea imunitatii diplomatice ca aparare s-a facut si in fata Tribunalului International de la Tokyo, de catre Hiroshi Oshima, primul atasat militar al Japoniei si apoi ambasador in Germania, in legatura cu activitatile sale in Germania in aceasta calitate. Tribunalul a respins aceasta aparare considerand ca „privilegiile diplomatice nu implica imunitate in ceea ce priveste raspunderea juridica, ci numai scutirea de jurisdictia Curtii statului in care a fost acreditata persoana respectiva, in orice caz, imunitatea nu are nicio legatura cu crimele impotriva dreptului international ce intra in jurisdictia unui tribunal international'.

Cele doua tribunale ad-hoc infiintate pentru fosta Iugoslavie si Ruanda si-au fundamentat activitatea pe irelevanta calitatii oficiale a faptuitorului in angajarea raspunderii internationale penale prevazuta in statutele acestora la art. 7 parag. 2 (Statutul Tribunalului pentru fosta Iugoslavie) si art. 6 parag. 2 (Statutul Tribunalului pentru Ruanda).

Irelevanta calitatii oficiale in ceea ce priveste angajarea raspunderii internationale penale nu putea sa lipseasca din Statutul de la Roma care dedica un articol distinct acestei problematici, art. 27.

in acest sens, art. 27 prevede ca Statutul de la Roma se aplica tuturor persoanelor in mod egal, fara nicio distinctie bazata pe cali­tatea oficiala, in special, se precizeaza in art. 27, calitatea oficiala de sef de stat sau de guvern, de membru al guvernului sau al parlamen­tului, de reprezentant ales ori de agent al unui stat nu exonereaza in niciun caz de raspundere penala, potrivit statutului, si nici nu constituie ca atare un motiv de reducere a pedepsei.

Trebuie sa precizam ca aceste dispozitii se aplica exclusiv in ceea ce priveste jurisdictia Curtii si nu echivaleaza cu o aplicabilitate directa a renuntarii la conceptul de imunitate in sistemele nationale de drept. De altfel, dispozitiile art. 27, atat de aparent absolute, prezinta la randul lor o limitare puternica in dispozitiile art. 98.

Paragraful l al art. 27, exprima idea generala a jurisdictiei CPI pre­vazuta in parag. 5 din Preambul, de a pune capat impunitatii autorilor acestor crime, in scopul prevenirii unor noi crime.

Expresia „calitate oficiala', folosita in text, descrie un concept general valabil, ilustrat tocmai de exemplele neexhaustive care urmeaza aceasta expresie. Intentia folosirii acestei expresii a fost ca art. 27 sa acopere toate calitatile in care o persoana functioneaza si care ar putea-o tenta, in conformitate cu doctrina Actului de Stat, sa invoce imunitate fata de raspunderea penala si sa se ascunda in spatele unei pozitii oficiale, care este suficient de puternica astfel incat sa sprijine o asemenea aparare.

Pentru a intari ipoteza reglementata la art. 27 parag. l, revine la parag. 2 cu declararea faptului ca „imunitatile sau regulile de pro­cedura speciale care pot fi legate de calitatea oficiala a unei persoane, in baza dreptului intern si a dreptului international, nu impiedica Curtea sa isi exercite competenta fata de aceasta persoana'.

Prin aceasta formula se asigura ca orice calitate oficiala nu va scuti o persoana de raspundere penala, nici nu va acorda vreunei persoane imunitatea fondata pe motive procedurale. Curtea va avea jurisdictie in toate cazurile si fara sa astepte, de exemplu, ca imunitatea respectiva sa fie ridicata, asa cum trebuie actionat in anumite sisteme de drept.

Ceea ce statueaza art. 27 este ipoteza exclusiva in care faptuitorul este disponibil pentru exercitarea jurisdictiei Curtii. Limita acestei ipoteze exclusive transpare din dispozitiile art. 98 din Statut, care per­mite ca statul caruia i s-a solicitat predarea faptuitorului sa aleaga, in defavoarea Curtii, respectarea unei obligatii internationale anterioare sau ulterioare1 ratificarii Statutului de la Roma, de respectare a imunitatii de care se bucura faptuitorul pe teritoriul statului solicitat.

intrucat sub aspectul cooperarii in cadrul jurisdictiei internationale penale ne vom ocupa de problema imunitatii in Partea a IlI-a a acestei lucrari, apreciem ca se impune in prezentul capitol o analizare a posibilelor forme de imunitate ce ar putea impiedica jurisdictia Curtii, din perspectiva irelevantei calitatii oficiale a faptuitorului.

Dreptul international ca si cele mai multe sisteme de drept national recunosc ca ar exista anumite imunitati in ceea ce priveste raspunderea penala, care, cel putin din perspectiva unui stat parte la Statut de la Roma caruia Curtea ii solicita predarea unui faptuitor, ar putea fi avute

in vedere.

in acest sens, exista imunitatea care se bazeaza pe statutul unei persoane. Acest tip de imunitate este cunoscuta sub numele de imuni­tate ratione personae si este valabila pentru un numar limitat de per­soane, precum sefii de stat in functiune, sefii de misiuni diplomatice si familiile lor. Aceasta imunitate nu este valabila in cazul sefilor de guvern care nu sunt si sefi de stat, dupa cum nu este valabila nici comandantilor militari si subordonatilor sai.

Pe langa imunitatea ratione personae, exista si imunitatea ratione materiae, care asigura ca actele guvernamentale ale unui stat sa nu fie judecate in alt stat. Aceasta imunitate a inceput in timp sa sufere anumite limitari. De exemplu, majoritatea parlamentarilor din Camera Lorzilor a acceptat, in cazul lui Pinochet1, ca in timp ce imunitatea unui fost sef de stat persista cu privire la actele sale oficiale, deter­minarea a ceea ce inseamna acte oficiale trebuie facuta in conformitate cu dreptul cutumiar, care prevede, cel putin in acest caz, ca anumite crime internationale, precum tortura, nu pot fi considerate acte oficiale

ale unui sef de stat.

Un alt tip de imunitate se fundamenteaza pe doctrina Actului de Stat, dezvoltata in principal de curtile de drept anglo-saxon care au refuzat sa judece validitatea actelor guvernelor straine comise pe propriul lor teritoriu.

Si fortele armate straine si multinationale se bucura de imunitate atunci cand se afla pe teritoriul unui alt stat. inca din timpuri imemoriale, statele au acceptat trecerea sau stationarea fortelor armate ale altor state, asigurandu-le in acelasi timp si o scutire de propria jurisdictie, care sa asigure eficienta si integritatea actului de justitie. De cele mai multe ori, statele reglementeaza aceste aspecte prin incheierea de acorduri detaliate, in acest sens, este cunoscut in prac­tica internationala Acordul NATO asupra statutului fortelor, care pre­vede jurisdictia concurenta a statului trimitator cu cea statului primitor asupra personalului civil si militar al fortelor NATO aflate pe teritoriul statutului primitor. Astfel, statul trimitator va avea competenta juris-dictionala primara asupra crimelor si persoanelor ce intra sub incidenta dreptului sau militar, in timp ce statul primitor va avea competenta jurisdictionala asupra persoanelor ce intra sub incidenta

dreptului sau municipal.

Un regim asemanator se aplica si fortelor ONU desfasurate pe teritoriul unui stat primitor cu acordul acestuia, al caror personal ramane supus jurisdictiei statului de nationalitate.

Ultimul tip de imunitate recunoscut de dreptul international se refera la imunitatea de care se bucura personalul diplomatic si consular, in virtutea Conventiilor de la Viena asupra acestora aspecte din 1961 si 1963. in aceasta categorie intra si imunitatea de care se bucura personalul organizatiilor internationale.

Cum vor functiona aceste imunitati, ulterior inceperii activitatii

Curtii, ramane de vazut.

Totodata, trebuie sa mentionam si imunitatea de care s-ar putea bucura sefii de stat, pornind de la puterea acordata Consiliului de Securitate al ONU de a bloca jurisdictia Curtii pe perioade de 12 luni. Exista o practica internationala de a asigura o imunitate secreta acelor lideri de stat sau de guverne care au puterea de a asigura rezolvarea pasnica a unui conflict. O asemenea imunitate secreta se presupune ca a fost acordata pentru imparatul japonez Hirohito, dupa capitularea tarii sale din 1945, precum si la diferite stadii presedintelui republicii Srpska, Karadic, lui Slobodan Milosevici sau lui Saddam Hussein. Puterile Consiliului de Securitate la ONU, prevazute de art. 16 din Statut, par sa asigure tocmai posibilitatea acordarii acestui tip de imu­nitate ce exclude jurisdictia Curtii.

§5. Raspunderea comandantilor si a altor superiori

Raspunderea comandantilor si a altor superiori pentru faptele comise de subordonatii lor reprezinta o doctrina de drept cutumiar international cu radacini care merg pana in perioada antica. Sun Tzu1 scria in anul 500 i.H. ca „atunci cand trupele sunt insubordonate, distrate si esueaza in dezordine, este vina generalului'.

Exemple de legi care au angajat raspunderea penala a comandan­tilor militari pentru esecul de a preveni sau pedepsi crimele savarsite de subordonati intalnim si in Evul Mediu1. Totusi, abia in cadrul Conferintelor de Pace de la Haga din 1907, s-a discutat si s-a introdus in cadrul unui instrument international2, conceptul comenzii militare responsabile, fara insa sa se faca vreo referire la angajarea raspunderii internationale pentru acest aspect.

Ulterior, art. 227 si art. 228 din Tratatul de la Versailles au repre­zentat prima baza juridica internationala pentru angajarea raspunderii internationale penale, atat a comandantilor de rang superior care s-au aflat in afara campului de batalie, cat si a celor implicati direct pe campul de razboi, pentru esecul lor de a fi prevenit si pedepsit pe cei care s-au facut vinovati de incalcarea legilor razboiului.

La incheierea celui de-al doilea razboi mondial, numai Tribunalul International de la Tokyo a aplicat aceasta doctrina a raspunderii comandatului pentru faptele subordonatilor sai.

Regasim reflectarea acestei doctrine in Protocolul Aditional I din 1977 la Conventiile de la Geneva (art. 86 si art. 87), dar aplicarea sa efectiva a cunoscut dezvoltare in practica judiciara a Tribunalelor pentru fosta Iugoslavie si pentru Ruanda.

Potrivit doctrinei comenzii militare responsabile, un acuzat poate fi gasit vinovat suplimentar sau alternativ, la alte forme de participare la comiterea crimei. Astfel, in cazul in care, ca urmare a instigarii, ordo­narii sau planuirii actelor criminale de catre comandantul lor, subordo­natii acestuia vor comite actul criminal, comandantul va avea o raspundere directa pentru faptele respective alaturi de subordonatii sai. Daca insa comandantul va esua in luarea masurilor necesare pentru prevenirea sau represiunea actelor criminale ale subordonatilor sai, omisiunea sa culpabila va da nastere la raspunderea sa indirecta sau, asa cum a fost numita de TIPFI in cazul Celebici', raspundere a comandantului stricto sensu.

Raspunderea comandantilor militari si a altor superior ierarhici ;ipare reglementata intr-o forma simpla in art. 7 parag. 3 al Statutului T1PFI si art. 6 parag. 3 al Statutului TIPR.

Statutul de la Roma reda in art. 27, intr-o formula mai elaborata, ingloband experienta judiciara a tribunalelor ad-hoc, doctrina raspun­derii sefilor militari si a altor superiori ierarhici.

Paragraful l al art. 27 clarifica natura suplimentara fata de alte lipuri de raspundere pe care o are raspunderea sefilor militari sau a ;iltor superiori ierarhici, in sensul ca se aplica in afara de alte motive de responsabilitate penala, potrivit Statutului de la Roma, pentru crimele ce tin de competenta Curtii.

in continuare, art. 27 lit. a) stabileste elementele de aplicabilitate a doctrinei.

in acest sens, un sef militar sau o persoana care detine efectiv functia de sef militar, raspunde penal pentru crimele ce tin de compe­tenta Curtii, comise de fortele plasate sub comanda si controlul sau efectiv sau sub autoritatea si controlul sau efectiv, dupa caz, daca nu a exercitat controlul care se cuvenea asupra fortelor, in cazurile in care:

- acest sef militar sau aceasta persoana stia ori, datorita circumstan-Ltelor, ar fi trebuit sa stie ca aceste forte au comis sau urmau sa comita f aceste crime;

- acest sef militar sau aceasta persoana nu a luat toate masurile necesare si rezonabile care erau in puterea sa pentru a impiedica sau a reprima executarea ori pentru a raporta autoritatilor competente, in scopurile anchetei si urmaririi.

Aceste elemente sunt: existenta unei relatii superior - subordonat, cunoasterea de catre superior a faptului ca subordonatul sau era pe punctul de a savarsi o crima si, ultimul element, neluarea niciunei masuri pentru a impiedica sau reprima comiterea crimei sau raportarea autoritatilor competente in scopurile anchetei si urmaririi.

Relatia superior - subordonat reprezinta elementul esential al apli­carii doctrinei raspunderii comandantului militar si a altor superiori ierarhici pentru faptele subordonatilor sai.

in acest sens, se impun clarificate cateva aspecte ce caracterizeaza aceasta relatie si care decurg din textul art. 27, interpretat prin prisma practicii judiciare a jurisdictiilor internationale ad-hoc care au aplicat doctrina raspunderii comandantului militar si a altor superiori ierarhici pentru faptele subordonatilor sai.

Aceste aspecte privesc intelesul notiunii de forte plasate sub comanda sau controlul efectiv al comandantului sau superiorului ierar­hic si cea de forte plasate sub autoritatea si controlul efectiv al coman­dantului sau superiorului ierarhic.

Termenul de forte include fortele armate ale unei parti la conflict. Potrivit art. 43 din Protocolul Aditional I la Conventiile de la Geneva, fortele armate ale unei parti la conflict cuprind toate fortele armate organizate, grupurile si unitatile aflate sub o comanda responsabila pentru conduita subordonatilor, chiar daca partea este reprezentata de un guvern sau o autoritate nerecunoscuta de catre cealalta parte. De asemenea, termenul se refera si la fortele de politie precum si la unita­tile paramilitare.

Prin comanda si control efectiv exercitat asupra unor forte se inte­lege ca aceste forte sunt subordonate comandantului sau se afla sub comanda de jure sau defacto a acestuia.

Prin autoritate si control efectiv exercitat asupra unor forte se intelege ca aceste forte, desi nu se afla sub comanda directa a coman­dantului, se afla sub autoritatea acestuia, cum ar fi de exemplu, autori­tatea pe care o exercita un comandant de zona asupra fortelor aflate intr-o zona sub ocupatie.

Asadar, art. 27 lit. a) se refera la relatiile militare sau quasi-militare in care comandantii exercita controlul asupra fortelor militare. Litera b) a art. 27 se refera la relatiile care nu au natura militara, cum ar fi cele specifice pentru componentele nemilitare ale guver­nului, ale partidelor politice sau a ale afacerilor. Textul lit. b) a art. 27 reproduce lit. a) aplicabila relatiilor militare sau quasi militare, in acest sens, art. 27 lit. b) prevede: „in ceea ce priveste relatiile dintre superiorul ierarhic si subordonati, neprevazute la lit. a), superiorul ierarhic raspunde pentru crimele ce tin de competenta Curtii, comise de subordonatii plasati sub autoritatea si sub controlul sau efectiv, daca nu a exercitat controlul care se cuvenea asupra acestor subor­donati in cazurile in care:

(i) superiorul stia ca acesti subordonati comiteau sau urmau sa comita aceste crime ori a neglijat, in mod deliberat, sa tina seama de informatiile care indicau aceasta in mod clar; (ii) aceste crime erau legate de activitati ce tineau de responsa­bilitatea sa si de controlul sau efectiv;

(iii) superiorul ierarhic nu a luat toate masurile necesare si rezo­nabile, care erau in puterea sa, pentru a impiedica sau a reprima executarea ori pentru a raporta autoritatilor competente in scopurile unchetei si urmaririi'.

in situatia reglementata de art. 27 lit. b), ca si in situatia regle­mentata de art. 27 lit. a) esentiala este relatia superior - subordonat. Numai ca, spre deosebire de lit. a) aplicabila, asa cum am mai aratat, relatiilor militare si quasi-militare, situatia descrisa de lit. b) are in vedere autoritatea si controlul pe care liderii politici, liderii de afaceri tii functionarii de stat o exercita asupra unor persoane, prin natura activitatii acestora.

§6. Cauzele de inlaturare a raspunderii internationale penale

in general, cauzele de inlaturare a raspunderii internationale penale sunt asemanatoare celor existente pentru raspunderea nationala din principalele sisteme de drept.

Tribunalele internationale penale ad-hoc, care au functionat si functioneaza, nu au acordat importanta prea mare acestor cauze. De exemplu, Tribunalele de la Nurenberg si Tokyo nu au admis nicio aparare sub forma invocarii uneia dintre cauzele care inlatura raspunderea internationala penala.

Nici statutele celor doua tribunale internationale pentru fosta Iugoslavie sau pentru Ruanda, sau cel al CSSL nu cuprind prevederi in acest sens. Sigura referinta la posibile cauze de inlaturare a raspunderii internationale penale, in ceea ce priveste cele doua tribunale pentru fosta Iugoslavia si Ruanda, o gasim in regulile lor de procedura si probe, Regula 67(A)(ii) care prevede ca apararea va notifica procu­ratura asupra intentiei sale de a invoca un alibi, precum si alta aparare speciala, incluzand iresponsabilitatea mintala sau deficienta mintala. Din acest motiv, apararea1 a invocat in procesele desfasurate in fata celor doua tribunale toate cauzele de inlaturare a raspunderii penale recunoscute de catre jurisdictiile nationale.

Spre deosebire de statutele de functionare a jurisdictiilor ad-hoc, Statutul de la Roma dedica mai multe articole cauzelor de inlaturare a raspunderii penale. Sediul general al materiei este, in acest sens, art. 31 din Statut.

Printre cauzele de inlaturare a raspunderii internationale penale, art. 31 enumera urmatoarele cauze:

a) existenta unei boli sau deficiente mintale la momentul comiterii actului de conduita incriminat, in sensul ca faptuitorul suferea la acel moment de o boala sau o deficienta mintala care il priva de capacitatea de a intelege caracterul delictual sau infractional ori natura comporta­mentului sau, ori de a se stapani pentru a fi conform exigentelor legii;

b) starea de intoxicatie, in sensul ca faptuitorul, la momentul comi­terii conduitei incriminate, era intr-o stare de intoxicatie care il priva de facultatea de a intelege caracterul delictual sau infractional ori natura comportamentului sau, ori de a se stapani pentru a se alinia la exigentele legii. Conditia esentiala este ca faptuitorul sa nu se fi intoxicat in mod voluntar, in circumstantele in care stia ca, datorita intoxicarii, risca sa adopte un comportament care sa constituie o crima ce tine de competenta Curtii (sau sa nu fi tinut deloc seama de acest risc);

c) legitima aparare si necesitatea militara, in sensul ca faptuitorul, la momentul comiterii conduitei incriminate, a actionat rezonabil pentru a se apara pe sine sau pentru apararea altuia, in cazul crimelor de razboi, actiunea incriminata are ca scop apararea bunurilor esen­tiale supravietuirii sale ori ale altuia sau bunurile esentiale pentru indeplinirea unei misiuni militare ori se desfasoara impotriva recurgerii iminente si ilicite la forta de catre un tert, dar intr-un mod proportional cu amploarea pericolului pentru propria persoana, alta persoana ori bunurile protejate legal. Faptul ca o persoana a participat la o operatiune defensiva condusa de forte armate nu constituie in sine un motiv de exonerare a raspunderii penale potrivit prezentei litere;

d) constrangerea morala sau fizica, in sensul ca comportamentul despre care se sustine ca ar constitui o crima ce tine de competenta Curtii a fost adoptat sub constrangere, rezultand dintr-o amenintare cu moartea iminenta sau dintr-o atingere grava, continua ori iminenta a propriei integritati fizice sau a altuia, si numai daca s-a actionat din necesitate si intr-un mod rezonabil pentru a inlatura aceasta ame­nintare, cu conditia inexistentei intentiei de a produce un prejudiciu mai mare decat cel care s-a incercat a se evita. Aceasta amenintare poate fi:

- exercitata de alte persoane;

- generata de alte circumstante, independente de vointa sa.

La cauzele de inlaturare a raspunderii internationale penale, enu­merate de art. 31, se adauga eroarea de fapt si eroarea de drept daca fac sa dispara elementul mental al crimei (art. 32), minoritatea (art. 18) si ordinul superiorului in anumite conditii (art. 33).

Remarcam ca, in ceea ce priveste ordinul superiorului, acesta poate sfi constituie o cauza de inlaturare a raspunderii internationale penale tlaca:

a) persoana a avut obligatia legala de a se supune ordinelor guver­nului sau superiorului in cauza;

b) persoana nu a stiut ca ordinul este ilegal;

c) ordinul nu a fost vadit ilegal.

Paragraful 2 al art. 33 restrictioneaza sfera de aplicare a acestei uliime cauze de inlaturare a raspunderii internationale penale, preci­zand ca ordinul de a comite genocid sau o crima impotriva umanitatii este vadit ilegal.

Dintre cauzele de inlaturare a raspunderii penale ne-a retinut nlentia legitima aparare si posibilitatea invocarii ei, raportat la crimele ce intra sub incidenta jurisdictiei Curtii. Nu trebuie uitat ca legitima uparare, prevazuta de art. 31 lit. c) din Statut, se va aplica raportat la crimele de agresiune, genocid, crime de razboi si crime impotriva umanitatii. Toate acestea sunt crime de o extraordinara gravitate pentru constatarea existentei carora sunt necesare intrunirea unor clemente speciale. Invocarea unei cauze de inlaturare a raspunderii internationale penale, de orice natura, va insemna ca elementele speciale pentru existenta unei asemenea crime au fost intrunite si ca a intervenit un element exterior elementelor speciale care face ca raspunderea internationala penala sa nu poata sa fie angajata desi fapta a fost savarsita.

in acest context, dupa parerea noastra, daca raportat la agresiune, la crimele de razboi sau la crimele impotriva umanitatii, s-ar putea discuta aplicarea legitimei aparari ca o cauza de inlaturare a raspundem internationale penale, in cazul genocidului acest lucru este imposibil.

Este recunoscut ca pentru existenta genocidului este esentiala intentia speciala (dolus specialis) de a distruge, in tot sau in parte, un grup etnic, national, rasial sau religios, in lipsa unei asemenea intentii, crima de genocid nu exista. Or, daca o asemenea intentie exista, este imposibil de imaginat invocarea legitimei aparari la comiterea genocidului.

Iata o problema care urmeaza a fi solutionata prin practica CPI. Sectiunea a 5-a Privire comparativa intre raspunderea internationala a statelor si cea penala a persoanelor

fizice pentru crimele internationale stricto sensu Asa cum aratam la inceputul acestui capitol, comiterea unei crime internationale stricto sensu poate da nastere la diferite raspunderi internationale pe diverse planuri, in functie de entitatile implicate. Desigur ca, din punctul de vedere al jurisdictiei internationale penale, prezinta importanta raspunderea internationala penala care apartine, cel putin la acest moment, persoanelor fizice.

Nu trebuie insa pierdut din vedere ca, din perspectiva indeplinirii integrale a scopului justitiei internationale penale, trebuie sa existe o completare reciproca a cel putin doua tipuri de raspundere pentru crimele internationale, cea a statului si cea a persoanelor fizice care au actionat in numele statului.

Este adevarat ca intre cele doua forme de raspundere exista dife­rente importante. Astfel, raspunderea statului va putea fi angajata numai in cazul in care persoanele fizice care incalca regulile interna­tionale actioneaza pe seama si in numele statului, in timp ce raspun­derea internationala penala poate fi angajata indiferent daca persoa­nele fizice care au incalcat cele mai importante norme de drept international au actionat sau nu in numele si pe seama statului lor de cetatenie. De asemenea, scopul principal al regimului de raspundere al .talelor este incetarea incalcarii si repararea prejudiciului produs, in 11 mp ce scopul principal al raspunderii internationale penale este |n-(lepsirea persoanei vinovate. Si nu in ultimul rand, cererea pentru incetarea actului de incalcare normei de drept international si de reparare a prejudiciului produs iiului victima, se poate face de catre orice stat membru al comu- -1 atii internationale, numai ca o situatie de excep ie, pentru incalcarea ii inelor de jus cogens, in timp ce raspunderea internationala penala angajeaza in cadrul jurisdictiei internationale penale intotdeauna in numele comunitatii internationale.

Diferentele dintre cele doua tipuri de raspundere determina com­pletarea lor reciproca atunci cand este cazul pentru realizarea justitiei universale ca instrument de mentinere a pacii si securitatii internatio­nale. Ne raliem, in acest sens, opiniei din doctrina1 care sustine ca, ilcsi raspunderea internationala penala este mult mai acoperitoare decat raspunderea statelor, cel putin pana cand jurisdictia internatio­nala penala va functiona efectiv si eficient, atunci cand nu va fi posibila aducerea in fata justitiei a autorilor crimelor internationale stricto sensu, autoritati ale unui stat, solutia va ramane activarea iftspunderii statului, fie prin aducerea statului in fata Curtii Interna­tionale de Justitie, fie, atunci cand acest lucru nu este posibil, prin iccurgerea la contramasuri.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 986
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site