Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport

Fitness

BAZELE TEHNICII SARITURILOR - Elanul, Bataia, Zborul, Aterizarea

Sport



+ Font mai mare | - Font mai mic



BAZELE TEHNICII SARITURILOR



Sariturile atletice se pot defini ca fiind actiuni motrice stilizate ce sunt folosite pentru trecerea unui obstacol cat mai inalt sau pentru parcurgerea in zbor a unei distante orizontale cat mai lungi. Obtinerea unor performante de valoare in probele de sarituri este conditionata de urmatorii factori:

      insusirea unei tehnici de mare eficienta;

      realizarea unei viteze mari pe elan;

     dobandirea unor calitati de detenta deosebite.

Din punct de vedere al efortului solicitat, sariturile sunt incluse in grupa probelor de viteza si forta exploziva. Ultima este strans legata de forta reactiva a aparatului neuromuscular, capabil de a trece rapid de la o miscare de cedare activa la o miscare de extensie activa (bataia).

Orice saritura incepe cu o miscare ciclica, care cuprinde elanul si continua cu o miscare aciclica, reprezentata de saritura propriu‑zisa, ce se diferentiaza prin varietatea fazei de zbor.

In functie de parametrii spatiali ai fazei de zbor (inaltime sau lungime), sariturile atletice se clasifica in:

sarituri orizontale (cu unghiuri de despridere cuprinse intre 17- 24);

sarituri verticale (cu unghiuri de desprindere cuprinse intre 65‑ 85).

Din prima categorie fac parte saritura in lungime si triplusaltul, iar din cea de a doua, saritura in inaltime si saritura cu prajina.Toate cele patru tipuri de sarituri se executa, din punct de vedere al regulamentului de desfasurare, cu desprindere de pe un singur picior. 

Depasirea unor inaltimi sau parcurgerea unor distante in zbor se realizeaza prin actiunea fortelor interne care inving fortele externe si in primul rand forta de gravitatie. Fortele interne sunt fortele produse de contractiile musculare care determina flexia, extensia, rotatia, adductia, abductia unor articulatii (sold, genunchi, glezna etc), angrenate in mecanismul de baza al probelor de sarituri. Fortele externe sunt determinate de forta de gravitatie, rezistenta mediului si forta de reactie a sprijinului.

Sub aspect mecanic, zborul centrului de greutate al saritorului este comparabil cu o parabola. El este determinat de viteza de elan, unghiul de desprindere si inaltimea de zbor. Partea coboratoare a curbei de zbor este mai abrupta decat partea ascendenta, din cauza frecarii cu aerul.

1. Fazele sariturilor

Toate sariturile, indiferent de traiectoria lor orizontala sau verticala, contin patru faze distincte, care se succed intr‑o ordine prestabilita: elanul, bataia, zborul si aterizarea. Importanta fazelor din cadrul probelor de sarituri depinde de specificul fiecareia. Pentru toate sariturile se considera ca bataia este faza cea mai importanta.

1.1. Elanul

Elanul are ca scop acumularea unei viteze orizontale optime si pregatirea fazei de bataie, pe ultima sa parte. El este constituit, la toate sariturile atletice, dintr-o alergare accelerata. Dobandirea unei viteze optime inseamna, pentru sariturile in lungime, triplusalt si prajina, apropierea ei cat mai mult de viteza maxima. La saritura in inaltime, viteza optima nu va fi niciodata egala cu cea maxima, cu diferentieri evidente intre flop si ventrala, la flop existand conditii pentru o viteza optima superioara.

La saritorii consacrati se inregistreaza urmatoarele valori ale vitezei maxime pe elan:

Tabelul 10.1.

saritura in lungime

10 ‑ 10,8 m/s

triplusalt

10 ‑ 10,5 m/s

saritura cu prajina

9 ‑ 10 m/s

inaltime ventrala

7 ‑  7,5 m/s

inaltime flop

8 ‑  8,5 m/s

Viteza elanului este corelata cu posibilitatea efectuarii unei batai eficiente, in scopul obtinerii unui unghi de desprindere adecvat tipului de saritura.

Lungimea elanului este determinata de marimea vitezei ce necesita a fi dezvoltata, in functie de specificul fiecarei sarituri. Astfel, saritorii in lungime, de triplusalt si cu prajina vor beneficia de elanuri mai lungi, formate din 19‑21 pasi de alergare, in timp ce saritorii in inaltime vor alerga pe un elan de 7‑9 pasi.

Ca forma si directie, elanurile sunt rectiliniare si perpendiculare pe prag la saritura in lungime, triplusalt si prajina. La saritura in inaltime cu rostogolire ventrala se folosesc elanuri oblice fata de stacheta, iar la saritura in inaltime cu rasturnare dorsala (flop) se practica elanuri curbe sau rectiliniare, pe prima parte, imbinate cu elanuri curbe, pe ultima parte.

Pe ultima parte a elanului apare sarcina pregatirii bataii si desprinderii, ce se realizeaza prin modificarea structurii si ritmului ultimilor doi-trei pasi. Pregatirea propriu-zisa pentru bataie se face pe ultimii doi pasi ai elanului, de obicei, prin raportul lung-scurt (penultimul pas mai lung, ultimul pas mai scurt). Prin scurtarea ultimului pas si executarea lui rapida se urmareste dobandirea unui plus de viteza orizontala si ascensionala cu care saritorul va intra in faza de bataie.

1.2. Bataia

Este considerata de majoritatea specialistilor ca fiind faza fundamentala a oricarei sarituri, deoarece valorifica viteza orizontala si, in corelatie cu alte forte ascensionale, determina traiectoria de zbor a centrului de greutate al corpului (C.G.C.) saritorului.

Din punct de vedere tehnic, bataia poate fi delimitata prin trei momente distincte, determinate de pozitia corpului si a segmentelor sale in timpul extrem de scurt al acestei actiuni:

momentul contactului cu solul (inceputul bataii);

momentul amortizarii si 'armarii' ;

impulsia propriu-zisa a piciorului de bataie.

Contactul cu solul, in vederea bataii, se efectueaza in mod activ si pe toata talpa, in urma unui pas mai scurt, menit sa atenueze fortele de franare ale fazei de amortizare.

Prin actiunea de amortizare a piciorului de bataie se realizeaza o franare variabila a vitezei orizontale, in functie de marimea fortei de reactie tangentiala (Rt), paralela cu solul, insa orientata in sens opus alergarii. Reducerea impactului cu solul, in faza de amortizare, se face printr‑o usoara flexie din articulatiile gleznei, genunchiului si soldului, in cadrul unei actiuni de cedare rezistenta. Prin acest mecanism, grupele musculare care urmeaza a lucra motor vor lucra in prealabil rezistent, favorizand nasterea unei forte pozitive de accelerare, inca de la inceputul actiunii (Bran L., 1965).

Partea activa a bataii este reprezentata de actiunea de impulsie a piciorului de sprijin si actiunea de avantare a piciorului oscilant, a bratelor si umerilor.

Forta de impulsie a piciorului de bataie reprezinta componenta principala a acestei faze (circa 70%) si este determinata, in principal, de:

 forta dezvoltata de saritor;

 timpul de actiune al fortelor de desprindere, corelat cu lungimea traiectoriei   pe care actioneaza;

 masa corpului saritorului.

Calea principala de crestere a eficacitatii bataii este determinata de marirea continua a fortei sale.

Fortele motoare care intervin in faza de bataie se pot reprezenta schematic astfel:

Fig.10.1. Fortele motoare care intervin in faza de bataie

1.2.1. Unghiurile de bataie

In cadrul probelor de sarituri sunt identificate ca importante pentru rezultatul acestora, urmatoarele unghiuri (fig. 10.2.; 10.3.):

Fig. 10.2. Valorile unghiurilor de contact, bataie si desprindere la proba de saritura in inaltime

unghiul de contact este unghiul sub care se asaza piciorul de bataie pe sol. El este format din orizontala locului de bataie si dreapta care uneste punctul de contact al labei piciorului de bataie cu solul si proiectia C.G.C. saritorului. Valoarea acestui unghi oscileaza intre 63‑ 68la saritura in lungime si 45‑ 60la saritura in inaltime;

unghiul de bataie este unghiul sub care se desprinde piciorul de impulsie dupa terminarea bataii. El este format de orizontala locului de bataie si dreapta care uneste locul de sprijin cu C.G.C. saritorului. Pentru saritura in lungime, valorile optime sunt cuprinse intre 73 si 76, iar la saritura in inaltime, 90;

unghiul de desprindere este unghiul sub care se inscrie pe traiectoria sa centrul de greutate al corpului (C.G.C.) saritorului.

El este format de orizontala locului de desprindere si tangenta la traiectoria de zbor a C.G.C., dusa din locul de desprindere

Valoarea unghiului de desprindere la saritura in lungime variaza intre 18 si 24, corespunzator unui raport de 2,5/1‑2/1 intre viteza orizontala si viteza ascensionala.

La saritura in inaltime, valoarea lui oscileaza intre 65 si 85, in cadrul unui raport de 0,6-0,8/1 intre viteza orizontala si cea ascensionala

Fig. 10.3. Valorile unghiurilor de contact, bataie si desprindere

la proba de saritura in lungime (dupa T. Tatu si colab.1983)

Redam in continuare (tabelul nr.10.1.) valorile unghiului de desprindere si durata desprinderii la probele atletice de s@rituri.

Tabelul nr.

Proba

Unghiul de desprindere

Durata desprinderii

Triplusalt

0.12 - 0.14 sec

Prajina

0.12 - 0.14 sec

Lungime

0.13 - 0.14 sec

Inaltime

0.15 - 0.20 sec

1.3. Zborul

Constituie faza fara sprijin a sariturii, ce debuteaza in momentul intreruperii contactului cu solul si dureaza pana la inceperea fazei de aterizare. In timpul fazei de zbor, corpul saritorului este supus legilor mecanicii, astfel ca traiectoria sa de zbor nu mai poate fi modificata de actiunea fortelor interne (musculare), exteriorizate prin miscari. Ceea ce se mai poate modifica este doar traiectoria unor parti ale corpului, dar si aceasta numai in raport cu traiectoria de zbor a C.G.C. Rezulta de aici ca miscarile efectuate in timpul zborului nu mai pot produce prelungirea traiectoriei acestuia, ea fiind prestabilita de marimea vitezei acumulata pe elan si a unghiului de desprindere.

La saritura in lungime, faza de zbor urmareste doar mentinerea echilibrului corpului saritorului in aer si pregatirea unei aterizari optime. La saritura in inaltime, miscarile atletului in timpul zborului au o complexitate mai mare, determinata de necesitatea strecurarii succesive peste stacheta a partilor corpului, intr‑o ordine bine stabilita. In cadrul unor tehnici rationale, stacheta poate fi trecuta, cu toate ca inaltimea maxima a C.G.C se gaseste sub nivelul ei, dupa cum ea poate fi doborata din lipsa unei tehnici adecvate, cu toate ca inaltimea sa maxima trece peste stacheta.

In timpul fazei de zbor saritorul executa mai multe miscari care compun, de fapt, tehnica diferitelor tipuri de sarituri. Aceste miscari poarta denumirea de rotatii compensatorii si se produc in jurul unor axe ce trec prin C.G.C. In cadrul acestor rotatii compensatorii, orice miscare efectuata de catre un segment sau parte a corpului intr‑un sens este insotita (compensata) de o miscare egala ca marime, dar in sens invers. Rezultanta rotatiilor compensatorii fiind nula, ele nu pot modifica traiectoria centrului de greutate al corpului.

1.4. Aterizarea

Este faza de incheiere a sariturilor si are o insemnatate diferita pentru fiecare dintre ele. Aterizarea are, in principal, doua functii:

de a valorifica, la maximum, traiectoria de zbor a C.G.C.;

de a amortiza socul ce se produce la impactul saritorului cu solul, prin deformarea suprafetei de contact (saltea, burete etc).

La saritura in inaltime si cu prajina, functia aterizarii se rezuma numai la a asigura o aterizare amortizata, ferind corpul saritorului de accidentari si zdruncinaturi.

La saritura in lungime, rezultatul acesteia depinde si de efectuarea unei aterizari eficiente, cat mai departe de linia pragului, valorificand la maximum curba de zbor a centrului de greutate.



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 7669
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved