Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport

Fitness

CONTINUTUL ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Sport



+ Font mai mare | - Font mai mic



CONTINUTUL ANTRENAMENTULUI SPORTIV



Continutul antrenamentului sportiv este reprezentat de un ansamblu de factori sau elemente ce compun structura lectiilor de antrenament, precum si mijloacele (exercitiile) de realizare a acestora.

Fiecare factor sau componenta a antrenamentului sportiv are reguli functionale proprii, scopuri si mijloace de realizare specifice, metodologie de dezvoltare caracteristica, intre aceste componente existand o interdependenta reciproca, iar toate impreuna contribuie la realizarea performantei sportive.

Asadar atunci cand vorbim de continutul antrenamentului sportiv trebuie sa ne referim la:

*componentele sau factorii antrenamentului sportiv;

*mijloacele antrenamentului sportiv, a caror utilizare conduce la realizarea acestor factori;

1. Componentele (factorii) a.s.

Factorii care compun continutul antrenamentului sportiv sunt urmatorii:

Pregatirea fizica;

Pregatirea tehnica;

Pregatirea tactica;

Pregatirea teoretica;

Pregatirea psihica sau moral-volitiva;

Pregatirea artistica;

Pregatirea biologica pentru concurs.

Am amintit mai sus ca toate aceste componente sunt intr-o stransa legatura, tratarea lor, din punct de vedere teoretic, se face, insa, individual, pentru a fi intelese corect, dar practic se intampla destul de rar sa fie "atacate" singular, sau, mai corect spus, este aproape imposibil sa "izolezi" complet un singur factor. Intotdeauna cand se lucreaza pentru pregatirea tactica, de exemplu, se influenteaza si ceva din pregatirea fizica, iar aceeasi pregatire tactica este conditionata, la randul ei, de nivelul dezvoltarii pregatirii fizice.

Intr-o legatura foarte stransa se gasesc pregatirea tehnica si pregatirea tactica, o serie de antrenori vorbind chiar de pregatirea tehnico-tactica, deci de un singur factor al antrenamentului si nu de doi.

1.1. Pregatirea fizica

Pregatirea fizica trebuie inteleasa in dubla acceptiune, efect si cauza. Astfel, pregatirea fizica reprezinta "nivelul posibilitatilor motrice ale individului, dintr-un moment dat", dar si "procesul repetarii sistematice a exerctiilor fizice care determina nivelul ei de dezvoltare".

Pregatirea fizica este componenta primordiala a antrenamentului sportiv care determina randamentul sportiv atat in concursuri, cat si in antrenamente. Propriu-zis pregatirea fizica reprezinta suportul pentru toti ceilalti factori ai antrenamentului sportiv, fiind considerata chiar baza de plecare in intregul proces de pregatire (Dragnea A.).

Pregatirea fizica este componenta care asigura capacitatea globala a organismului de a efectua eforturi fizice necesare invingerii dificultatilor concursurilor si atingerii valorilor modelului competitional de varf (Ungureanu O.), dar, in acelasi timp, de aceasta capacitate depinde si nivelul travaliului din antrenamente. Cu cat nivelul indicatorilor pregatirii fizice este mai ridicat, cu atat travaliul din antrenamente poate fi mai mare.

Pregatirea fizica are in continutul ei exercitii, metode si procedee de pregatire, care au ca scop dezvoltarea, valorificarea si conservarea urmatorilor indicatori:

1starea de sanatate si potentialul biopsihic al sportivului;

2capacitatea functionala a sistemelor si organelor corpului omenesc;

3valoarea indicilor morfologici;

4nivelul aptitudinilor (calitatilor sau capacitatilor) motrice;

5fondul de motricitate general, ca baza a formarii deprinderilor si priceperilor tehnice specifice fiecarei ramuri de sport.

In general, conceptul de pregatire fizica este redus numai la unul din indicatorii de mai sus, la dezvoltarea aptitudinilor motrice, ceea ce, iata, constituie o greseala.

Raportul dintre pregatirea fizica si ceilalti factori ai antrenamentului este diferit de la o ramura de sport la alta, de la o perioada de pregatire la alta, de la un nivel de pregatire la altul. Astfel, pregatirea fizica a voleibalistilor este superioara fotbalistilor, primii neavand limita de timp pentru joc, apoi, in perioada competitionala sau de tranzitie, pregatirea fizica se reduce fata de perioada de pregatire, iar, la esaloanele de incepatori, pregatirea fizica are o pondere mai mare decat la sportivii consacrati, acestia din urma reusind sa cumuleze efectele antrenamentului de pe parcursul atator ani de pregatire.

In practica sportiva se vorbeste de doua tipuri de pregatire fizica:

-pregatirea fizica generala sau multilaterala;

-pregatirea fizica specifica.

1.1.1. Pregatirea fizica generala

P.f.g. are ca scop dezvoltarea capacitatilor motrice de baza si cresterea posibilitatilor functionale ale organismului, iar in ce priveste locul ei in ciclurile de antrenament, ea se realizeaza, in principal, la inceputul perioadelor pregatitoare. Pe masura ce se avanseaza in pregatire ponderea acesteia scade, cedand locul pregatirii fizice specifice, dar in nici o perioada de pregatire NU se va renunta total la ea.

In conceptul modern al antrenamentului, p.f.g. trece de la caracterul.general la o definire mai restransa, de directionare a ei spre apropierea de cerintele modelului de concurs, devenind o pregatire fizica generala mai "specializata", fara a deveni."specifica".

1.1.1.1. Obiectivele pregatirii fizice generale

Teoria antrenamentului sportiv delimiteaza ca obiective ale p.f.g. urmatoarele:

1Dezvoltarea aptitudinilor motrice de baza;

2Dobandirea unui bagaj motric general;

3Dezvoltarea armonioasa si compensatorie a indicilor morfo functionali, in cazul practicarii unor solicitari predominant unilaterale (sporturi ciclice sau cu continut tehnic redus, dar repetat des);

4Dezvoltarea capacitatilor cardio-respiratorii, in special la cei ce practica unele ramuri de sport unde modelul competitional nu solicita intens aceste functii (haltere, gimnastica, tir etc.);

5Asigurarea unui potential biologic superior, care sa permita solicitari mari in antrenamente si sa evite producerea de microleziuni (traumatisme osoase, musculare sau articulare);

6Asigurarea refacerii generale, in special a celei psihice, vizand atenuarea efectelor monotoniei si/sau evitarea instalarii acestora in practica de antrenament.

1.1.2. Pregatirea fizica specifica

P.f.s. isi orienteaza continutul cu precadere spre obtinerea de adaptari si cresteri ale capacitatii de efort in conformitate cu cerintele si valorile modelului de concurs. Ea se "construieste" pe fundamentul creat de p.f.g. urmarind sa puna in concordanta efectele pregatirii fizice cu particularitatile fiziologice si metodice ale sportului practicat. Pentru a obtine modificari fiziologice (in fond, adaptari) specifice, solicitarile din antrenamente trebuie sa se conformeze cerintelor tehnice, tactice si fiziologice ale sportului respectiv (Bompa T.).

Pentru precizarea continutului p.f.s. dintr-o ramura sau proba sportiva se vor avea in vedere urmatoarele elemente:

*principalele structuri de exercitii tehnice si tehnico-tactice;

*intensitatile de executie si modul de alternare a acestora;

*volumul si durata efortului competitional, eventual ale reprizelor de efort;

*gradul de complexitate al efortului;

*sursele de energie si tipul de efort predominant.

1.1.2.1. Obiectivele pregatirii fizice specifice

Cresterea capacitatii de performanta este conditionata de raporturile ce se stabilesc intre p.f.g. si p.f.s., care trebuie sa asigure valori ridicate ale indicilor morfologici, functionali si ai aptitudinilor motrice. In acest sens obiectivele p.f.g. trebuie sa se imbine armonios cu obiectivele p.f.s. din randurile care urmeaza:

1.Dezvoltarea specifica a marilor functiuni si dezvoltarea morfologica a aparatelor, sistemelor si tesuturilor angrenate in efortul specific;

2.Dezvoltarea aptitudinilor motrice combinate, cu accent pe cuplu functional a doua sau mai multe aptitudini motrice si a celei dominante, solicitate cu precadere in efortul specific;

3.Dezvoltarea cu precadere a grupelor musculare, a articulatiilor si segmentelor implicate in solicitarile specifice de efort.

4.Dezvoltarea capacitatii de efort (aerob, anaerob, mixt) in regim special, care sa asigure rezistenta de concurs in conditii de tehnica si tactica specifice ramurii de sport (Ungureanu O.).

Pentru atingerea unui nivel superior de pregatire fizica (generala si specifica) se recurge si la o serie de mijloace auxiliare, cum sunt: refacerea, alimentatia, vitaminizarea, pregatirea la altitudine mare, folosirea unor aparaturi moderne si instalatii speciale (simulatoare, trenajoare) care permit dozarea si vizualizarea instantanee a tuturor parametrilor temporali, energetici si de consum ai eforturilor specifice, doar suntem in "era calculatorului"!

In cadrul unui monociclu de antrenament, ponderea p.f.s. incepe sa creasca dupa parcurgerea primei treimi a perioadei pregatitoare si se va mentine ridicata pe tot parcursul perioadelor precompetitionala si competitionala.

1.1.Calitatile sau aptitudinile sau capacitatile motrice

Deoarece, foarte multi autori s-au ocupat, si se ocupa de descrierea si dezvoltarea aptitudinilor motrice (in trecut li se spunea calitati fizice, apoi, a urmat notiunea de calitati motrice, iar acum se mai vehiculeaza si cea de capacitati motrice) si pentru ca exista o bogata bibliografie in acest sens, iar, in ultima instanta, ele se studiaza si la Teoria si la Metodica educatiei fizice, dar si la Teoria si metodica fiecarei ramuri de sport, am gasit de cuviinta ca nu este cazul unei reluari a acestei teme, sau a unei suprapuneri. Aprofundarea cunostintelor dobandite la acest capitol fiind, insa, absolut necesara, pregatirea fizica nefiind posibila fara acest lucru, deoarece ea include, prin definitie, dezvoltarea acestor aptitudini motrice.

1.2. Pregatirea tehnica

Ceea ce diferentiaza cel mai mult sporturile intre ele sunt sructurile motrice specifice fiecaruia, structuri ce formeaza tehnica sportului respectiv.

De la inceput trebuie precizat ca notiunile de "tehnica" si de "pregatire tehnica" nu sunt sinonime.

Tehnica unei ramuri sportive este reprezentata de un sistem specializat de structuri motrice (elemente si procedee tehnice) de mare eficienta in competitie, daca sunt efectuate corect si rational din punct de vedere biomecanic (cit.id.).

Tehnica se exprima diferentiat pe ramuri de sport, pe probe si, eventual, pe aparate si este conditionata de prevederi regulamentare specifice.

Tehnica sportiva este supusa unui proces continuu de perfectionare si de creativitate, care se bazeaza pe urmatoarele elemente:

1-analiza modelului tehnic dat de executiile marilor campioni;

2-cercetarile si creatiile specialistilor;

3-valorificarea experientei practice din antrenamente si competitii;

4-perfectionarea inventarului de concurs (materiale, echipament), care poate influenta tehnicile de executie;

5-contributiile unor sportivi de exceptie, care au inventat tehnici noi si a caror procedee de executie au devenit clasice, purtandu-le numele (Nadia Comaneci, Richard Fosbury, Tzukahara, Patrik O'Brien, etc.).

Pregatirea tehnica este reprezentata de totalitatea masurilor cu caracter metodic, organizatoric si psiho-pedagogic din procesul de antrenament, care au ca scop insusirea tehnicii de executie a diverselor procedee tehnice specifice unei ramuri de sport.

Ca parte componenta a antrenamentului sportiv, pregatirea tehnica reflecta nivelul de insusire a executiilor tehnice specifice ramurii sau probei sportive respective.

Iata, deci, ca si pregatirea tehnica trebuie inteleasa in dubla ipostaza.

Insusirea procedeelor tehnice este conditionata, in cea mai mare parte, de nivelul pregatirii fizice. Unele deficiente din pregatirea fizica pot crea mari dificultati in incercarile de a executa corect majoritatea acestor procedee. In schimb, in ramurile de sport cu continut tehnic complex, care cer un grad inalt de precizie, de expresivitate si de fluenta, pregatirea tehnica, la randul ei, conditioneaza nivelul performantei si clasamentul final din concurs.

In alte sporturi, cum ar fi sporturile de viteza sau de rezistenta, pregatirea tehnica ridicata conduce la o economicitate a efortului si la un randament crescut al miscarilor, iar in jocurile sportive si in sporturile de lupta, pregatirea tehnica creeaza conditiile de solutionare eficienta a situatiilor tactice si a celor de adversitate.

1.2.1. Componentele tehnicii sportive

Pentru ca pregatirea tehnica sa aiba eficienta, ea trebuie sa se adreseze direct si prin mijloace adecvate unor structuri motrice care formeaza in totalitate tehnica sportiva, continutul acestor structuri cuprinzand urmatoarele componente:

1 Elementele tehnice;

2 Procedeele tehnice;

3 Mecanismul de baza al executiilor tehnice;

4 Stilul tehnic.

1.2.1.1. Elementul tehnic sau actiunea tehnica

Este o notiune generala care desemneaza acte motrice fundamentale, mai putin precizate ca structuri concrete de miscare, dar bine orientate ca finalitate (ex. preluarea sau serviciul in volei, aruncarea la cos in baschet, aruncarea la poarta in handbal, etc.). Specialistii din volei ii spun actiune individuala, dandu-i acesteia si un continut mai complex, dat de imbinarea gandirii (analiza situatiei si decizie) cu partea practica (deplasari pregatitoare si executia propriu-zisa).

1.2.1.2. Procedeul tehnic

Este reprezentat de o structura de acte motrice concrete, bine precizate, care redau modul particular de efectuare a unui element tehnic. Mergand mai departe cu exemplele precedente vom avea: preluarea de jos cu doua maini, serviciul de sus din fata planat, aruncarea la cos din saritura, aruncarea la poarta cu evitare etc.

Procedeul tehnic reprezinta adaptarea elementului tehnic la cerintele si situatiile competitionale. El are un continut concret si diferentiat, si este redat prin mecanismul sau de baza.

1.2.1. Mecanismul de baza al procedeului tehnic

Mecanismul de baza reprezinta o succesiune obligatorie de acte motrice, considerata logica si absolut necesara in executarea unui procedeu tehnic.

Mecanismul de baza este format din:

-pozitii;

-faze principale de miscare;

-momente;

-detalii tehnice specifice.

*Pozitiile pot fi initiale (sau de plecare), intermediare si finale.

*Fazele principale de miscare se refera, in mod deosebit, la faza de pregatire, la faza de executie propriu-zisa si la faza de incheiere sau de finalizare a procedeului tehnic.

*Momentele redau prin "stop cadru" punctele de interes din cadrul unei faze sau de legatura dintre doua faze.

*Detaliile tehnice precizeaza o serie de elemente orientative, cu o influenta mai redusa asupra mecanismului de baza.

Un exemplu ilustrativ este un procedeu tehnic al unei sarituri. Mecanismul de baza al oricarui procedeu de saritura contine: pozitia de plecare, faza de elan, faza de bataie, pozitia corpului in bataie, faza de zbor si aterizarea, si pozitia finala.

In cazul executarii unei suite de procedee tehnice (gimnastica, jocuri sportive) faza de incheiere a mecanismului de baza sau pozitia finala a unui procedeu devine pozitie de plecare sau faza de pregatire pentru procedeul tehnic urmator. Faza de aterizare, de exemplu, ca faza de incheiere la lovitura de atac din volei, devine faza pregatitoare, in unele situatii, pentru un blocaj imediat sau invers.

1.2.1.1.Caracteristicile si parametri mecanismului de baza

Prin urmare, mecanismul de baza a oricarui procedeu tehnic este reprezentat de un sistem de factori -spatiali, temporali, energetici si dinamici- care se coreleaza intre ei pentru a determina corectitudinea si eficienta maxima a procedeului in cauza.

In fond, referindu-ne la mecanismul de baza a unui procedeu tehnic intram pe taramul biomecanicii, care ne da intotdeauna modelul ideal de executie sau chinograma procedeului respectiv. Modelul de executie ideal ramane in permanenta un obiectiv de atins de catre executanti, in acelasi timp, pentru a se putea constata gradul de insusire a acestuia si "distanta" la care se afla executantii de modelul de chinograma, modelul se constituie, din timp in timp, in proba si norma de control (Colibaba D.E. si Bota I.).


Pentru a fi mai sugestivi, prezentam mai sus schita parametrilor ce caracterizeaza mecanismul de baza a unui procedeu tehnic (dupa Ungureanu O.) (fig.1).

Cele mai importante aspecte biomecanice care trebuie urmarite in metodica instruirii, privind invatarea miscarilor sunt urmatoarele:

*structura sau mecanismul de baza;

*cinematica sau analiza descriptiva a componentelor mecanice ale miscarii (denumire conforma cu terminologia, apreciere, masurare, frecventa de utilizare);

*cinetica statica si dinamica a miscarilor (studiul fortelor care produc echilibrul si miscarea);

*ritmul de executie a miscarii (id.).

1.2.1.4. Stilul tehnic

Stilul este generat de executiile tehnice de exceptie ale unor sportivi de mare valoare, din fiecare ramura de sport, si exprima modul particular de efectuare a unui procedeu tehnic.

Stilul tehnic are doua modalitati de exprimare:

1-cand procedeul clasic si mecanismul de baza al acestuia este respectat, iar sportivul ii imprima un mod propriu de executie, datorita particularitatilor sale individuale, fara sa-i scada eficienta (ex. aruncarea la cos din saritura, cu inclinarea trunchiului spre inapoi, pe care o executa jucatorii mai scunzi pentru a scapa de "capac").

2-cand executia tehnica prezinta acte motrice originale, cu un mecanism de baza nou, pe care practica l-a confirmat ca fiind de maxima eficienta. Noua executie tehnica trece, apoi, in "tezaurul" tehnic al ramurii sau probei sportive si devine procedeu tehnic clasic (ex. serviciul din saritura ca o continuare a serviciului de sus din fata in forta).

1.2.2. Invatarea tehnicii sau invatarea motrica

Invatarea motrica reprezinta "procesul insusirii de catre individ, prin exersare, a gestului motric, sub indrumarea pedagogului sau independent" (Terminologia educatiei fizice si sportului). A nu se confunda cu educatia motrica, reprezentata de "actiunea pedagogica de dezvoltare si perfectionare a capacitatii de miscare a individului si de formare a conceptiei lui despre acest lucru"(id.).

Invatarea unui procedeu tehnic, ca gest motric, are la baza "modelul etalon de tehnica competitionala" dat de analiza executiilor tehnice efectuate de catre cei mai valorosi sportivi (executanti) ai momentului, in cele mai importante competitii.

O analiza tehnica a unui procedeu va trebui sa urmareasca urmatoarele repere:

*precizarea structurilor motrice si a finalitatii procedului;

*stabilirea fazelor principale ale mecanismului de baza (succesiunea lor si continutul lor motric);

*stabilirea de pozitii, unghiuri, repere spatiale cu referiri la corp, segmente, articulatii, miscari ale obiectului manipulat sau miscari ale corpului in raport cu aparatul la care se executa procedeul;

*stabilirea caracteristicilor si a parametrilor de miscare sub raport spatial, spatio-temporal si dinamico-energetic;

*stabilirea unor date comparative ale executiei procedeului tehnic de mai multi sportivi;

*analiza unor date culese din mai multe planuri si unghiuri de observare sau de inregistrarea imaginii.

Toate aceste date si informatii vor fi prelucrate din punct de vedere biomecanic, iar in mod deosebit, se vor analiza traiectoriile, fortele interne si externe care actioneaza, vitezele de executie, ritmul si tempoul, cat si modul de lucru al grupelor muculare angrenate in efort (id.).

Pentru a intra in posesia acestor date si informatii asupra unui procedeu tehnic se folosesc o serie de tehnici si metode, de la cele mai simple observatii "de teren", pana la cele mai.sofisticate si moderne dotari, utilizate pentru inregistra-rea imaginii si, apoi, pentru prelucrarea parametrilor de miscare.

Observatia simpla si, suntem convinsi, obiectiva, este cea mai la indemana antrenorului, si ea poate fi:

.de ansamblu, prin care se poate stabili succesiunea actelor motrice si se intuiesc viteza, ritmul si amplitudinea acestora, precum si incordarea musculara necesara;

.concentrata asupra unei faze a miscarii din lantul cinematic al mecanismului de baza (pozitii, unghiuri, traiectorii, segmente, etc.);

.cu efectuarea unor masuratori spatiale si temporale, inainte si dupa executarea procedeului. Intr-un astfel de caz, antrenorul va marca diferite repere spatiale (de sprijin, de apucare, de bataie, de plecare pe elan, etc,), si va masura diferentele si timpii de executie, folosindu-se de rigla, ruleta sau/si cronometru.

Analiza moderna a tehnicii nu se poate dispensa de aparatele video, de kinograme, de filme sau bucle de film, etc. Mai mult de atat, in unele ramuri sportive (cum este cazul canotajului, dar nu numai) modelul tehnic ideal al unui procedeu este redat simultan cu incercarea de executare a procedeului, folosindu-se trenajoarele computerizate, afisandu-se parametrii spatiali, temporali si energetici sub forma de curbe, grafice, cifre, care permit interventii de corectare imediata si analize multiple.

La toate acestea se mai poate adauga, la cateva ramuri de sport, si contributia regulamentului, care poate face precizari la modul de executie a unui procedeu, la tipurile de greseli si modul lor de penalizare, la baremurile de dificultate, la posibilitatile de a fi valabila executia etc. In procesul invatarii se vor lua masurile adecvate d.p.d.v. metodic pentru a nu se incalca prevederile regulamentare referitoare la un procedeu tehnic sau altul.

1.2.2.1. Invatarea unui procedeu tehnic

Invatarea sau insusirea tehnicii sportive constituie un proces de modificare adaptiva, sistematica si relativ durabila a comportamentului motric al fiecarui sportiv.

In fond invatarea unui procedeu tehnic urmeaza aceeasi cale ca si formarea deprinderilor motrice, fiind dependenta de experienta motrica anterioara (Cratty 1967, cit. de Bompa T) si de complexitatea procedeului sau deprinderii (Lachman 1965, cit.id.), dar si de predispozitiile si aptitudinile individuale ale sportivilor, testate in timpul selectiei si, apoi, valorificate in procesul instruirii si formarii deprinderilor motrice si, nu in ultimul rand, de nivelul profesional si pedagogic al antrenorului.

In procesul de invatare trebuie sa nu se piarda din vedere doua aspecte ale tehnicii:

*structura cinematica, externa, sau formarea unei deprinderi;

*structura dinamica, interna, sau baza fiziologica in executia unei deprinderi.

Complexitatea procesului de invatare este determinata si de diversitatea formelor ei.

Pedagogia clasica pune la dispozitia formarii comportamentului motic uman doua tipuri de invatare naturala:

.invatarea instinctuala si

.invatarea imitativa (Ungureanu O.).

Invatarea instinctuala se refera la conduita motrica innascuta (ereditara) a speciei umane si ea consta in acte motrice reflexe ale functiilor tonice de echilibru, de apucare, de manipulare, de locomotie, considerate manifestari ale ontogenezei individuale (ontogeneza = dezvoltarea organisme-lor vii pe tot parcursul existentei lor). Ca o premiza a motricitatii generale viitoare este necesara si obligatorie dezvoltarea motricitatii innascute.

Invatarea prin imitatie are la baza structurarea perceptiilor dobandite din elemente de miscare receptionate vizual pentru prima data si care se cer a fi imitate. Nivelul calitatii imitatiei este conditionat de experienta motrica anterioara si de nivelul cunostintelor pe care le poseda executantul.

Pedagogia invatarii motrice se refera la doua cazuri de manifestare a invatarii prin imitatie:

Cazul "A", cand executantul modelului motric nu-l cunoaste pe prezumtivul imitat, deci nu exista o demonstratie intentionata. In instruirea sportiva acest caz prezinta imortanta pentru rolul pe care il are spectacolul sportiv, proiectiile video sau asistentele la antrenamente si competitii.

Efectul se manifesta prin declansarea unei motivatii particulare de identificare, prin imitatie bineinteles, cu executantul modelului motric. Asa se nasc "idolii sacri" ai performantei sportive, pentru multe generatii de copii. Este suficient sa amintim de fenomenele "Comaneci" din gimnastica (imitatia vizand inclusiv coafura!!!), "Nastase" in tenis, sau "Hagi" la fotbal.

Cazul "B" apare atunci cand o persoana (antrenor, instructor sau un alt sportiv) prezinta si demonstreaza tehnica de executie a unui procedeu, metoda fiind cea a "demonstratiei intentionate" (id.)

D.p.d.v. al capacitatii de imitare se considera ca aceasta este cea mai dezvoltata la copii si anume intre 5 si 12 ani la fetite si intre 6 si 14 ani la baieti (id.).

Invatarea unui procedeu tehnic in A.S. se bazeaza pe invatarea motrica naturala (instinctuala si imitativa) stabilindu-se 3 tipuri de invatare in activitatea sportiva:

1-invatarea motrica globala;

2-invatarea motrica in conditii de tehnica tipizata;

3-invatarea motrica in conditii de tehnica variabila sau tehnico-tactica

1.2.2.1.1. Invatarea motrica globala

Acest tip de invatare se realizeaza prin perceperea vizuala directa si globala a relatiilor spatio-temporale care formeaza mecanismul tehnic de baza al unor procedee de executie, acest gen de percepere facand posibila si executarea globala a procedeului chiar de la prima incercare si in conditii acceptabile de corectitudine.

Formarea si perfectionarea deprinderii motrice respective, pentru a se ajunge la coordonarea, precizia si forta miscarilor, au loc prin repetari multiple a executiei globale, practica dovedind ca unele din deprinderile motrice se formeaza mai rapid prin acest gen de invatare (ex. mersul pe schiuri, ochirea la tinta, elemente de deplasare in teren la jocurile sportive etc.).

1.2.2.1.2. Invatarea motrica in conditii de tehnica tipizata

Acest al doilea tip de invatare motrica este mai complex si el inglobeaza, pe langa capacitatea de invatare, si un model mental, imaginativ sau de vizualizare a viitorului comportament motric, bazat pe reprezentari ideo-motrice deosebit de clare, care se dobandesc prin multiple repetari efectuate in conditii standard (stereotipe), deci fara variabilitate sau situatii neprevazute. Executiile tehnice sunt controlate permanent de stereotipia dinamic-corticala, perfectionata pana la limita maxima (ex. exercitiile la aparate, din gimnastica, patinajul artistic, inotul sincron, sariturile in apa, sariturile cu schiurile etc.)

Invatarea motrica in aceste ramuri de sport este mai dificila si ea prezinta un oarecare risc, iar performanta este conditionata de precizia, coordonarea, expresivitatea artistica, dificultatea si originalitatea procedeelor tehnice.

1.2.2.1. Invatarea motrica in conditii tehnico-tactice variabile

Al treilea tip de invatare este caracteristic pentru procedeele tehnice care se executa in regim de tactica de competitie si care formeaza asa zisele "deprinderi tehnico-tactice".

Executiile tehnice caracteristice acestei invatari sunt executate intotdeauna in conditii neprevazute, mereu schimbatoare si in prezenta adversarului, care solicita in permanenta capacitatea de anticipare asupra a ceea ce va trebui executat in momentul urmator. Executiile tehnice de acest gen sunt inlantuite si se supun unor cerinte tactice de comportament, fiind caracteristice sporturilor de lupta si jocurilor sportive.

Dupa Ozolin (1971, cit. de Bompa T.) insusirea unei tehnici sportive are loc in doua faze. Prima este faza de invatare, care are ca sarcini prezentarea tehnicii, corectarea miscarilor si executarea deprinderilor fara efort si miscari inutile. Faza ca atare dureaza cu aproximatie 2 ani, dar perioada depinde de capacitatea si talentul sportivului si de complexitatea deprinderilor (tehnica alergarii de distanta se insuseste in 2-6 luni). A doua faza este cea de perfectionare, care are ca scop imbunatatirea si stapanirea tehnicii. Aceasta faza nu are o durata limitata, deoarece perfectionarea tehnicii are loc atat cat sportivul este in activitate.

Invatarea tehnicii unei ramuri de sport este considerata un rezultat al dinamicii activitatii corticale, care se bazeaza pe relatia "stimul-raspuns" desfasurata pe "traseul": perceperea de catre analizatori→formarea reprezentarilor→executarea actului motric.

Privita astfel, anvasarea tehnicii se prezinta ca un bloc functional care uneste aspectele fiziologice cu cele psihice si pedagogice, inerente in actul de invatare.

D.p.d.v. fiziologic intervin factorii somatici si functionali, nivelul de dezvoltare a aptitudinilor motrice etc.

D.p.d.v. psihic ies in evidenta rolul gandirii si al imaginatiei spatiale, al memoriei vizuale si kinestezice, al atitudinii si al motivatiei, al vointei etc.

D.p.d.v. pedagogic se asigura modelul tehnic, conditiile de exersare, programarea A.S., si se manifesta relatia de feedback.

1.2.2.1.4. Etapele insusirii unui procedeu tehnic

Literatura de specialitate prezinta formarea deprinderilor motrice in 4 etape, concept metodic care, in A.S., este aplicat in conditiile particulare si specifice sportului de performanta, unde vorbim, de fapt, despre procedee tehnice.

Etapa I-a, dennumita etapa informarii si formarii reprezentarii sau "etapa invatarii initiale", este intervalul de timp in care, pe baza explicatiilor si a informatiilor date de mijloacele intuitive, sportivul isi formeaza modelul mental (imaginar sau vizualizat) de actiune si care poate fi determinat de experienta motrica anterioara, de nivelul de dezvoltare a aptitudinilor motrice, de capacitatea de efort si de spiritul de observatie cu care sportivul este "dotat".

Modelul mental se formeaza prin insumarea reprezenta rilor dobandite din informatiile multiple primite din urma-toarele "surse" de informare utilizate de antrenor:

*prezentarea modelului tehnic;

*analiza unor imagini (planse, kinograme, filme, casete video);

*explicatii, demonstratii, comparatii si interpretari;

*provocarea dialogului pe tema tehnicii de executie, in care sportivul este pus sa redea vebal sau verbal-grafic ce-a inteles (Ungureanu O.)

Etapa a II-a este denumita "etapa miscarilor grosiere" sau "insuficient diferentiate" si incepe odata cu primele incercari de executie a procedeului tehnic.

In aceasta etapa coordonarea neuro-musculara este redusa si insuficient diferentiata, traiectoriile miscarilor, viteza si dirijarea contractiei musculare sunt departe de cele optime, precizia este redusa, iar sportivul depune eforturi mai mari, ritmul este sacadat si in cadrul executiilor intervin unele gesturi suplimentare (ca un fel de."balbaiala"), care nu fac parte din mecanismul de baza.

Aceasta este etapa hotaratoare in invatarea corecta, iar interventiile antrenorului in corectarea greselilor, prin solutii prompte (reduse ca numar, dar foarte precise!), nu este voie sa lipseasca, deoarece repetarea multipla a miscarilor gresite conduce la insusirea lor, iar, mai tarziu, corectarea acestora va fi mult mai greu de realizat. Nu intamplator se spune ca "daca, dupa n repetari, o miscare s-a insusit gresit, este nevoie de n+1 repetari pentru a fi corectata".

D.p.d.v. metodic, in aceasta etapa se apeleaza la o serie de mijloace ajutatoare, cum ar fi:

*utilizarea "gesturilor naturale", care pot constitui sau realiza faze, momente, traiectorii, pozitii din mecanismul de baza;

*utilizarea miscarilor imitative;

*includerea exercitiilor pregatitoare, esalonate prin gradarea treptata a dificultatii ("de la cunoscut la necunoscut", "de la usor la greu", "de la simplu la complex");

*folosirea exercitiilor ajutatoare (cu partener, cu sprijin suplimentar, folosind instalatii speciale etc);

*precizarea unor repere spatiale;

*indicarea sonora a ritmului de executie;

*asigurarea unui sprijin sau ajutor de catre antrenor, in anumite faze ale actului motric.

Etapa a III-a este "etapa coordonarii fine" sau "etapa fixarii si consolidarii" (Matveev, cit.id.).

Caracteristic acestei etape este instalarea "stereotipiei dinamice" corecte, adica miscarile sunt executate in conditii de "standard". Acum se instaleaza indicii de forta, de viteza si de rezistenta ai miscarilor corespunzatori, gesturile au fluenta, ritm, precizie si amplitudine conform modelului, incordarile suplimentare dispar, iar gradul de coordonare asigura eficienta si economicitate maxima in executia procedeului tehnic (id.).

In etapa de fata, interventiile antrenorului vor viza perfectionarea unor detalii de executie, pentru dobandirea finetei executiilor si pentru valorificarea unor particularitati individuale ale sportivilor in executarea procedeului tehnic.

Etapa a IV-a, si ultima, se numeste "etapa perfectionarii si supraperfectionarii" procedeelor tehnice. Ea mai este denumita si "etapa maiestriei".

Acum se poate vorbi de posibilitatea executiilor tehnice in conditii variabile, cu mentinerea indicilor de corectitudine si de eficienta la cel mai inalt nivel. Acum sportivul dispune de capacitatea de a-si adapta comportamentul tehnic insusit la conditiile variabile ale concursului sau/si, eventual, ale mediului. Deoarece am amintit de supraperfectionare, aceasta se dobandeste printr-un numar foarte mare de repetari, fie ca se revine la conditiile standard, fie prin exersarea in conditii variabile, uneori chiar mai grele decat in concurs.

Numai asa se poate ajunge la maiestria tehnica, dar ea nu este caracteristica tuturor executantilor, mai mult chiar, unii care nu au "predispozitii vocationale" (Colibaba D.E. si Bota I.) nici nu vor putea ajunge la ea, oricat de mult si-ar dori acest lucru.

Etapa de invatare

A tehnicii

Metode si procedee

metodice folosite

Factorii psiho-

functionali

I. Etapa informarii si a formarii reprezentarii

Expunerea verbala (explicatia, convorbirea).

Demonstratia (demonstratia ne- mijlocita a antrenorului, utilizarea filmului, chinograme, fotografii, desene, observatia executiei altor sportivi)

Perceptiile:a-custice,optice,chinestezice

Mecanismele verbale

Reprezentarea (imaginea figurala)

Model mental de actiune

II.Etapa miscari- lor grosiere sau insuficient diferentiate

Exersarea nemijlocita si combina- ta cu exercitii ajutatoare pentru dezvoltarea calitatilor motrice, indicilor morfofunctionali si de dezvoltare a capacitatii de effort.

Efectuarea unor exercitii pentru precizarea unor detalii ale procedeelor tehnice. Explicatii cu precizarea momentelor cheie.

Observatia participativa (demon- stratia nemijlocita a antrenorului).

Demonstratia (cu toate procedeele sale).

Perceptiile chinestezice, spatio-tempo- rale, simturile specializate,la- teralitatea,acu- stice si optice. Iradierea pe scoarta a exer- citiilor ce de- termina o con- tractie exece- siva a muschi- lor interesati in efectuarea procedeului tehnic.

Concentrarea puternica a atentiei.

Actiunea per- manenta a feed-back-ului cortical.

III.Etapa coordo- narii fine si consolidarii procesului tehnic

Exersarea globala a procedeului integrat in diferite structuri tehnico-tactice, linii exercitii inte- grale (gimnastica).

Exersarea sub forma de concurs (intrecere) antrenamente arbitrare.

Exersarea procedeului cu maximum de eficienta (cu indici de viteza, forta si rezistenta).

Exersarea in conditii standard (redus ca numar).

Explicarea unor detalii de executie (de finete).

Perceptii chi- nestezice (pro- prioceptive).

Simturi spe- cializate.

Concentrarea excitatiei pe scoarta; alter- nare optima a proceselor de excitatie cu cele de inhibatie.

Orientarea unei parti a atentiei catre detaliile de executie (de finete).

IV.Etapa perfectionarii si suprainvatarii pro- cedeului tehnic

Exersarea integrala si in sisteme tehnico-tactice sau structuri.

Exersarea procedeului in conditii de intrecere (cu adversari diferiti si in conditii variate).

Exersarea cu maximum de eficienta oricand si in orice conditii.

Exersarea automatizata.

Excitatia si in- hibitia sunt automatizate.

Gandirea par- ticipa pentru realizarea cu maiestrie a procedeului, adaptat condi- tiilor concrete.

Tabel 1. Fazele invatarii motrice (dupa Dragnea A.)

In A.S. metodica invatarii tehnicii sportive tine cont de urmatoarele situatii:

1-Invatarea procedeelor simple, a celor relativ complexe si a combinatiilor de procedee se realizeaza pe baza invatarii globale. In aceste cazuri etapa I-a are un rol explicativ-demonstrativ, etapa a II-a dispare, iar etapele a III-a si a IV-a se leaga strans intre ele.

2-Invatarea in conditii standard se desfasoara, in multe cazuri, in paralel sau prin alternanta cu exersarile in conditii variabile. In acest sens nu trebuie decat sa reamintim recomandarea metodica valabila pentru jocurile sportive, unde invatarea tehnicii, indiferent de etapa in care se gaseste formarea deprinderilor motrice, trebuie sa includa "jocul bilateral", care, de fapt, face posibila exersarea in conditii variate.

In invatare, exersarea procedeelor tehnice in conditii variate va urmari cresterea gradata a dificultatii exercitiilor. Un antrenor va putea pune in practica aceasta regula prin urmatoarele masuri, diferite de la o ramura de sport la alta:

*modificarea, in sensul simplificarii, cerintelor de regulament;

*gradarea situatiilor de adversitate (opozitie pasiva, semiactiva, activa, agresiva);

*fixarea raportului numeric adecvat dintre "activi" si "opozanti", intre atac si aparare etc.;

*adaptarea suprafetelor de lucru (mai mici sau mai mari fata de cele regulamentare);

*modificarea instalatiilor oficiale (ex. fileul mai jos decat cel regulamentar la volei);

*utilizarea de aparate si instalatii ajutatoare;

*modificarea formei, lungimii, greutatii obiectelor manipulate.

3-Invatarea procedeelor tehnice cu continut motric complex se face "atacand" insusirea mecanismului de baza prin abaterea de la "cronologia logica si legica" a desfasurarii acestuia. Asa se face ca se insuseste mai intai faza finala sau de incheiere a procedeului tehnic ("iesirile " si aterizarile la gimnastica, "intrarile" (in apa) la sariturile de la trambulina, caderile la judo, actiunile de lansare a unor obiecte (mingi, sulita, greutate) la jocuri sportive si atletism).

Apoi, exista situatii in care se exerseaza la inceput faza de executie propriu-zisa (salturile cu rotatie unica, dubla sau tripla, din gimnastica, salturile cu insurubare la sariturile in apa etc.).

Toate aceste exemple subliniaza, o data-n plus, aspectul particularizarii exersarii, chiar daca tipicul de formare a deprinderilor motrice specifice performantei sportive se respecta.

1.2.2.2. Feed-back-ul in invatarea motrica

Invatarea tehnicii si parcurgerea celor 4 etape in formarea deprinderilor motrice reprezinta o functie a A.S., tratat ca proces didactic. In acest proces, parcurgerea etapelor invatarii presupune raportarea in permanenta a executiilor la model, fiind analizate, de fiecare data, aspectele pozitive si negative ale fiecarei executii, odata cu stabilirea masurilor corective necesare. Acest circuit poarta numele de feed-bach si el se repeta pana la etapa suprainvatarii.

Functia de corijare a feed-back-ului in invatarea motrica se deruleaza in 3 faze (id.) :

1-Faza premotrica, ce corespunde etapei I-a de formare a deprinderilor motrice, cand feed-back-ul are rol in verificarea si corectarea modelului mental realizat de sportiv. Prin el se fac aprecieri asupra nivelului de intelegere a "constructiei spatiale", asupra actiunilor corpului si a segmentelor acestuia, a definitivarii traiectoriilor si a intuirii cerintelor de ritm si de viteza, a dirijarii tensiunilor musculare.

2-Faza motrica, ce corepunde etapei a II-a, cand se trece la repetarea practica a executiei tehnice, insotita fiind de o serie de greseli de executie de neevitat. Pe baza feedback-ului se corecteaza aceste greseli prin interventiile antrenorului, dar apar si primele semne ale intrarii in actiune a autofeed-back-ului, cand, prin capacitatea de autoanaliza si de discernere a propriilor senzatii, acestea sunt redate, este adevarat, vag si difuz, de catre sportiv. Cooperarea antrenor↔sportiv devine tot mai operanta, iar programul de instruire creste in eficienta.     

3-Faza postmotrica, de apreciere a executiei, corespunde etapelor a III-a si a IV-a, cand feed-back-ul postmotric face posibila raportarea proprilor executii la modelul tehnic al procedeului care se invata. Diferentele constatate cer corijari adecvate si imediate, cantitatea si calitatea informatiilor, pe care le primesc antrenorul si sportivul, despre executia anterioara constituind conditie de baza in obtinerea eficientei.

1.2.2. Transferul de deprinderi

In invatarea unui procedeu tehnic, de mare importanta sunt si deprinderile formate anterior sau chiar in paralel cu procedeul ce se invata. Avem de-a face, in acest caz, cu un transfer de deprinderi, care poate fi pozitiv sau negativ.

Transferul pozitiv are loc atunci cand structurile motrice ale deprinderilor invatate anterior au asemanari cu structura deprinderii care se invata.

Asa se petrec lucrurile in cazul aruncarii sulitei, deprindere care se invata mai usor si mai repede daca executantii stapanesc aruncarea unei mingi mici (nu si a unei pietre, care creeaza transfer negativ (W.W.Kuznetov 1961, cit. id.)).

Transferul negativ sau interferenta se manifesta atunci cand intre structurile amintite exista deosebiri evidente.

Din experienta practica, un astfel de transfer se observa in cazul invatarii "pasilor" de la handbal si baschet, atunci cind cele doua discipline se predau succesiv la studentii de la educatie fizica si sport, sau la aruncarea la cos din baschet, vizavi de serviciul din volei, unde pozitia picioarelor (unul mai in fata) este exact diferita, in raport cu bratul "activ".

Transferul pozitiv al deprinderilor trebuie sa fie mereu in atentia antrenorului si, tinandu-se cont de modul si momentul lui de interventie, se va stabili succesiunea invatarii diverselor actiuni motrice, in asa fel incat insusirea unora sa creeze premise favorabile pentru invatarea altora. Niciodata nu se va insusi, in volei, lovitura de atac inaintea serviciului de sus din fata.

In acelasi timp, pentru a se evita transferul negativ al deprinderilor, se va urmari excluderea programarii invatarii sau perfectionarii concomitente a doua deprinderi concurente, mai mult de atat, se va cauta insusirea lor intr-o succesiune care sa reduca la minim, sau chiar total, posibilitatile de a actiona un astfel de transfer. Mentinandu-ne la volei, avem ca exemplu preluarea din serviciu (nu si a celui din saritura!) si preluarea din atac, prima executandu-se cu ridicarea centrului de greutate, iar a doua cu coborarea lui, pentu a realiza amortizarea.

1.2.2.4. Recomandari privind metodica pregatirii tehnice

1-Bagajul general de procedee tehnice dintr-o ramura sportiva se selectioneaza si se delimiteaza pentru fiecare esalon valoric in parte (incepatori, avansati, performeri). Delimitarea aceasta va urmari fixarea unor modele tehnice intermediare (pe stadii de pregatire), respectand raportul dintre obiectivele pregatirii tehnice propuse si timpul alocat pentru realizarea acestora.

2-Insusirea mecanismelor de baza ale diverselor procedee tehnice se va sprijini pe valorificarea disponibilitatilor individuale ale executantilor. Se vor avea in atentie permanent posibilitatile de optimizare a executiilor tehnice prin adaptarea tehnicii la particularitatile sportivilor, cu conditia cresterii sau mentinerii eficacitatii procedeului tehnic. In acelasi timp, se va tine seama si de optiunile si inclinatiile personale ale subiectilor spre unele dintre executiile tehnice, favorizand astfel trecerea mai rapida spre virtuozitatea tehnica. Poate ca aici trebuie sa vorbim si de alegerea unui post sau altul dintr-o echipa de jocuri.

3-In cazul ramurilor de sport bazate pe adversitate, invatarea mecanisme-lor de baza se va face in paralel cu exersarea lor in conditii variate (apropiate sau identice cu cele din concurs). Se vor asigura, astfel, conditii de solicitare conform modelului de concurs, atat prin prezenta adversarului, cat si prin inter-ventia stresului psihic. Asa se rezolva inlantuirea pregatirii tehnice cu pregatirea tactica si cu cea psihica in regim de competitie.

4-Insusirea si perfectionare tehnicii sunt mai eficiente daca instruirea se efectueaza individualizat. Unii sportivi dispun de indici de viteza superiori, altii de indici de forta mai mici, iar altii de o indemanare mai buna etc., ceea ce impune individualizarea ca o lege a instruirii.

5-La toate esaloanele instruirii se vor stavili tendintele subiectilor spre "inflorituri tehnice", acestea ansemnand executii lipsite de aplicabilitate in competitie (a nu se confunda cu stilul personal!).

6-In invatarea tehnicii, si mai ales a unor procedee mai complexe, se impune stabilirea de catre specialisti a unui sistem de actionare specific fiecarui procedeu tehnic. In acest sens se vor utiliza algoritmii, care stabilesc structura sistemului de actionare ce vizeaza atat ansamblul de exercitii care se vor utiliza in insusirea procedeului tehnic, cat si dezvoltarea aptitudinilor motrice necesare optimizarii executiei. Agoritmul se va repeta sistematic si indelung, pana la obtinerea efectelor scontate ale exersarii (Dragnea A.).

In metodica invatarii tehnice se recomanda ca utilizarea algoritmilor sa nu fie excesiva, pentru a nu impiedica initiativa creatoare, in situatii variate si neprevazute, specifice concursului, a sportivilor.

7-Conceptul modern de pregatire tehnica prevede orientarea totala a procesului de instruire spre cerintele concursului. In acest sens, este necesar ca, in metodica instruirii, sa se ajunga, cat mai repede posibil, la exersari in conditii apropiate sau analoage concursului.

8-Se impune evaluarea periodica a pregatirii tehnice printr-o serie de probe si norme de control. Acestea trebuie sa fie structuri de exercitii, daca se poate, cele mai semnificative, care sa puna in evidenta nivelul si progresul pregatirii tehnice. Se vor numara executiile reusite sau precise, cele imprecise si gresite, calculandu-se randamentul (%) si/sau anumiti indici de eficienta.


Exemplificam cu un indice de eficienta utilizat in jocul de volei, dar el poate fi utilizat si la alte jocuri sportive:

w= indice de eficienta;

x= nr.actiunilor decisive sau precise;

y= nr.actiunilor imprecise dar cu continuarea jocului;

z= nr.actiunilor gresite.

Valoarea maxima a acestui indice este 1, iar valorile sunt mai bune cu cat ele se apropie de 1, si invers, cu cat aceste valori sunt mai mici de 1, cu atat actiunea sau actiunile urmarite au o eficienta mai scazuta.

1.2.2.5. Cauzele care duc la stagnarea sau regresul pregatirii tehnice

Invatarea tehnicii sportive, dealtfel, ca orice invatare motrica, nu se desfasoara linear sau/si ascendent, ci dupa o curba discontinua, caracterizata de portiuni ascendente, platouri si, de ce nu, portiuni descendente.

Cauzele principale ale platourilor si, eventual, ale unor segmente descendente in invatare sunt urmatoarele:

1-Numarul prea mare de informatii dat de antrenor si, mai ales, in conditii de oboseala a sportivului (atentie la incepatori, care obosesc psihic foarte repede!), fondul lui perceptiv nemaifiind in stare sa asimileze informatii;

2-Informarea incompleta, care nu formeaza o reprezentare clara a deprinderii sau a actului motric ce se invata;

3-Lipsa de motivatie a sportivului, care conduce la o atentie insuficienta si o participare pasiva;

4-Neconcordanta dintre nivelul de aspiratie si capacita-tile de moment ale sportivului, ceea ce impune mai intai dez-voltarea factorilor care conditioneaza invatarea si perfectio-narea deprinderii motrice (indici de forta, de viteza etc.);

5-Utilizarea unor aparate si materiale necorespunzatoare calitativ, care pot determina chiar invatarea gresita a procedeelor (ex. sutul la poarta executat de copii cu o minge . regulamentara ca marime si greutate);

6-Numarul insuficient de repetari, datorat fie intinderii pre mari a spatiului de antrenament, fie numarului insuficient de obiecte de manipulare (a se vedea antrenamentele de volei efectuate in sali mari si numarul prea mic de mingi);

7-Oboseala fizica accentuata, care reduce coordonarea si capacitatea de control a sportivului. In perioada de invatare, la cele mai mici simptome de oboseala, se vor intrerupe repetarile executiei respective, pentru a nu se "strica" mecanismul de baza.

8-Intreruperea temporara, pe o perioada mai lunga sau mai scurta, a repetarilor, datorata fie unei accidentari sau unei convalescente de alta natura, fie unei planificari necorespunzatoare.     

1. Pregatirea tactica

Si de aceasta data trebuie sa facem distinctie intre tactica si pregatirea tactica.

Tactica este reprezentata de un sistem de principii, relatii, idei si reguli cu care se abordeaza o competitie de catre sportiv(i), valorificand totalitatea capacitatilor tehnice, fizice si psihice, in vederea rezolvarii oricarei situatii problematice (de concurs) creata de catre adversari, de coechipieri, sau/si de mediul ambiant, pentru obtinerea succesului intr-o actiune sau intr-un concurs (id.).

Pregatirea tactica este o componenta a A.S., care desemneaza ansamblul de masuri, mijloace si metode folosite in vederea insusirii si perfectionarii tacticii specifice fiecarei ramuri de sport (id.) si fiecarui concurs in parte (compl.n.).

Deoarece, mai intotdeauna, se face confuzie intre tactica si strategie, doua notiuni care vin dinspre armata, care se refera la pregatirea si desfasurarea unei operatiuni militare, este necesar sa facem delimitarea si intre aceste notiuni. Amandoua vin din limba greaca si se refera la arta de a executa o actiune intr-o competitie cu adversar direct sau indirect. Strategos inseamna general sau arta generalului, iar taktika se refera la problemele de aranjare. Strategia precede planurile de razboi, iar tactica semnifica actiunea propriu-zisa pe campul de lupta.

Cei doi termeni sunt folositi peste tot in lume, dar exista si preferinte geografice, in America de Nord fiind preferata notiunea de strategie, iar in Europa de Est, cea de tactica (Bompa T.).

In esenta, strategia este conceptia creatoare, iar tactica este modul de punere in practica a acesteia (Serban M. si Hillerin P.)

Inainte de a trece la ceea ce reprezinta pregatirea tactica trebuie sa specificam ca ea se diferentiaza de la o disciplina sportiva la alta, si chiar de la proba la alta, existand, insa, si unele asemanari tactice intre anumite sporturi, care dau posibilitatea unei clasificari, pe acest considerent, in cateva grupe (Bompa T.):

In grupa 1 se gasesc sporturile in care sportivii concureaza separat, fara un contact direct, ei intrand in concurs pe rand, intr-o ordine prestabilita. Aici gasim schiul alpin, patinajul artistic, gimnastica, sariturile in apa, halterele, probele de aruncari si sarituri din atletism etc.

In grupa 2 sunt sporturile in care sportivii incep competitia in acelasi timp, fie toti deodata, fie in grupuri mai mici, existand si posibilitatea unei conlucrari cu unii coechipieri. Asa sunt: probele de alergari din atletism (inclusiv stafetele), schi fond, ciclism, inot,canotaj etc.

Sporturile din grupa 3 au comun competitia directa cu adversarul. Rezultatul intrecerii bilaterale este mijlocul determinant pentru departajarea sportivilor. Aici intra boxul, luptele, judo, scrima etc.

Grupa 4 este formata din sporturi in care adversarii sunt organizati in echipe, iar sportivii au contact direct intre ei in desfasurarea competitiei. Baschetul, handbalul, fotbalul, hocheiul sunt numai cateva dintre sporturile acestei grupe.

Grupa 5 aduna sporturile combinate. Aici tactica se divide pentru fiecare ramura componenta a combinatei, dar contine si un plan mai general de actiune privind participarea in concurs. Ne gandim la atletism cu probele de heptatlon si decatlon, la biatlon (tir si schi fond), pentatlon modern (calarie, scrima, tir,inot si cros) si altele.

Nu inseamna ca aceasta clasificare este si completa, deoarece exista sporturi care nu se regasesc in nici o grupa, cum ar fi volleyball-ul de exemplu, sau badmintonul. De aceea grupele 3 si 4 ar trebui sa fie impartite in cate doua subgrupe, care sa vizeze contactul direct cu adversarul sau lipsa acestuia. Numai asa putem include in grupa 3 tenisul de camp , tenisul de masa si badmintonul (fara proba de dublu !?) alaturi de box si celelalte, iar in grupa 4, volleyball-ul clasic si de plaja si, eventual "dublul" de la cele trei jocuri amintite.

Clasificarea in sine se impune insa, deoarece simplifica mult abordarea teoretica a tacticii, care, altfel, ar trebui sa fie tratata pentru fiecare sport sau proba in parte, intrand, astfel, in "conflict" direct cu teoria pe.ramura.

1.1. Continutul tacticii sportive

Din cele de mai sus se poate observa ca aplicarea tacticii sportive cuprinde o parte teoretica si una practica, caz in care tactica sportiva contine urmatoarele componente:

1-Conceptia tactica sau conceptia de actionare in concurs;

2-Planul tactic sau operativ;

3-Actiunile tactice;

4-Sistemul de joc, la jocurile sportive.

1.1.1. Conceptia tactica

Conceptia tactica reprezinta o componenta teoretica a tacticii si ea este reprezentata de un sistem de principii, reguli si norme, relativ stabile, elaborate pentru a obtine succesul in competitii. Stabilitatea relativa a acestor elemente este data de faptul ca ele pot fi modificate oricand in vederea optimizarii participarii sportivilor in concurs.

Stabilirea conceptiei tactice dintr-o ramura sportiva are un caracter universal, dar aplicarea ei se face in mod creator, fiecare antrenor avand libertatea de a aduce contributii personale, iar daca acestea se dovedesc si eficiente, pot deveni, la randul lor, prin mecanismul de feed-back, universale (fig. 2).

De mare importanta in stabilirea conceptiei este contributia "scolilor" create pe diverse ramuri de sport, care valorifica experienta traditionala si o perfectioneaza permanent, pentru a putea raspunde eficient exigentelor, de moment sau/si de perspectiva, ale dezvoltarii ramurii de sport respective pe plan international. Vorbim, astfel, despre scolile romanesti de gimnastica, de canotaj, de scoala japoneza de judo, de scoala rusa de patinaj artistic, de scoala americana de inot sau de
atletism, adevarate jaloane de referinta pe plan mondial.

In fiecare ramura de sport conceptia tactica are un model optim, modelul international, care precizeaza directiile de pregatire si de valorificare a componentelor A.S.

La nivel national, in cadrul fiecarei federatii, acest model general de tactica este preluat si valorificat critic, prin raportarea notelor sale definitorii la realitatile si conditiile organizatorice si in raport cu traditiile autohtone.

Raportand generalul la particular ia nastere ceea ce se numeste conceptia tactica nationala de participare in concursuri, specifica fiecarei ramuri sportive. Este un merit al specialistilor dintr-o tara, cand acestia reusesc sa imbine armonios si, mai ales, eficient experienta mondiala cu realitatile nationale si cu evolutia sportivilor sau a echipelor proprii.

In stabilirea conceptiei tactice se cauta, mai intotdeauna, si elemente novatoare, care sa surprinda, si care pot deveni adevarate premiere mondiale, cu o puternica impresie asupra adversarului si determinante in obtinerea succesului.

Analiza modelelor tactice din concursurile de amploare, ca fundament al fixarii unei conceptii tactice viitoare, va stabili urmatoarele elemente esentiale:

*modul de actionare a sportivilor sau/si a echipei in atac si aparare, iar in cadrul jocurilor sportive se vor consemna interactiunile dintre cele doua compartimente, dintre zone, linii si cupluri, si dintre jucatori;

*modul de utilizare a procedeelor tehnice, prin frecventa, directii, traiectorii, inlantuire intre ele, eficienta, intocmindu-se, in acest sens, fise sau protocoale de observatie, sau filmandu-se pur si simplu. Secventele tehnico-tactice frecvent folosite evidentiaza "punctele nodale" care definesc conceptia tactica si orienteaza sarcinile a.s. (Siclovan I. 1984).

*precizarea caracteristicilor efortului (tipul si sursele energetice) si a parametrilor de volum, intensitate si complexitate specifici actiunilor tehnico-tactice de importanta din ramura de sport respectiva;

*modul de manifestare a aptitudinilor motrice combinate, in regim de solicitare tehnico-tactica de competitie;

*precizarea solicitarilor psihice legate de participarea intelectual-cognitiva, afectiva si volitiva conform specificului ramurii de sport.

Daca este vorba de jocurile sportive, in sustinerea modelului tactic mai pot intra si alti parametri, cum ar fi: numarul de pase, pe joc si pe reprize, nr. paselor decisive, nr. reusitelor anumitor procedee tehnice, nr. recuperarilor sau interceptiilor, nr. finalizarilor, zonele dominante (cu eficienta mare de actiune) si/sau zonele predominante (cu frecventa mare de actiune), procedeele tehnice preferate si, eventual, directii si intensitati preferate, etc.

In sporturile de lupta intra in discutie: procedeele tehnice de atac, de aparare, de evitare, de contraatac, frecventa lor, durata actiunilor, inlantuirile specifice s.a.m.d.

La canotaj modelul tactic este redat de numarul "loviturilor" padelei, de tempoul si ritmul din graficul de cursa (Ungureanu O.).

1.1.2. Planul tactic

Este denumit si "planul tactic operativ" (Teodorescu L.) si reprezinta ansamblul masurilor de aplicare a tacticii intr-o situatie particulara si temporara (pentru fiecare concurs in parte) din disputa cu un anumit adversar, in conformitate, insa, cu conceptia tactica.

Planul tactic are functii si implicatii multiple in pregatirea tactica a sportivilor, iar dintre cele mai importante se pot insira urmatoarele:

1-exprima, in mod concret, orientarea tactica stabilita anticipat de antrenor si sportivi in vederea obtinerii succesului in confruntarea care urmeaza;

2-stabileste conditiile conjuncturale si previzibile in cunostinta de cauza;

3-fixeaza sarcinile lectiilor de antrenament (continut, metode, mijloace) premergatoare concursului;

4-este aplicat si, eventual, adaptat in lupta directa cu adversarul;

5-constituie punct de plecare in analiza post-competitionala a comportamentului si eficientei tactice a fiecarui sportiv, a unor cupluri si a echipei (unde este cazul) in intregul ei.

Dupa cum se poate observa planul tactic are o componenta anticipativ-mentala care se bazeaza pe infomatii si prognoze, una practica de pregatire si de aplicare in teren, si una finala de analiza.

1.1.2.1. Cerinte privind elaborarea unui plan tactic

Fiecare antrenor trebuie sa acorde importanta cuvenita intocmirii planului tactic, deoarece de continutul acestuia deepinde atat pregatirea care precede concursul, cat si participarea efectiva si succesul in acest concurs, iar, in ultima instanta, si analiza modului de indeplinire a acestuia.

In elaborarea unui plan tactic este nevoie de respectarea urmatoarelor cerinte:

1-sa se cunoasca si sa se valorifice la maximum potentialul tactic si experienta de concurs a sportivilor sau/si a echipei proprii;

2-sa fie cunoscute sau prevazute conditiile organizatorice si de desfasurare propriu-zisa a concursului (acasa, in deplasare, pe teren neutru, in sala sau in aer liber, ora de concurs, criteriile de departajare etc.);

3-sa fie cunoscute valoarea si particularitatile adversarilor care urmeaza a fi intalniti. Pentru acest lucru se vor culege informatii de la diverse surse (presa, alti antrenori), sau prin observare directa sau pe film. Se vor analiza modele de actionare a adversarilor in ansamblu sau numai a unor individualitati ale acestora, sau a unor cupluri etc. Toate aceste informatii vor fi studiate si, apoi, valorificate in planul tactic propriu, care va fi prelucrat cu toti sportivii proprii, acceptandu-se si unele propuneri din partea lor, iar in antrenamentele care urmeaza "scenariul tactic" stabilit va fi supus exersarii practice;

4-sa se cunoasca starile psihice ale propriilor sportivi determinate de viitorul adversar, de miza concursului, de motivatia si de atitudinea de moment.

5-sa fie cunoscut, in cele mai mici amanunte, regulamentul competitiei, pentru a se putea valorifica d.p.d.v. tactic toate prevederile acestuia (efectuarea schimbarilor, cererile de timpi de odihna, timpul regulamentar, posibilitatile de manifestare fata de un anumit arbitru etc.).

In principal,insa, planul tactic va cuprinde consideratii asupra pregatirii fizice, tehnico-tactice si psihice a propriilor sportivi.

In probele ciclice "de cursa" se vor stabili segmentele de efort uniform si cotele acestuia, ritmul si tempoul, "ruperile" si "hartuielile" si momentul "atacului final" (toate fiind cuprinse intr-un grafic al cursei), dar si raspunsurile tactice la intiativele de acelasi gen ale adversarilor.

In jocurile sportive planul tactic va stabili sistemul de joc, eventual adaptat, variantele si schimbarile de jucatori posibile in functie de situatiile survenite in desfasurarea jocului.

1.1.2.2. Aplicarea planului tactic

Un plan tactic nu poate fi "batut in cuie" si aplicat in maniera unui tipar rigid, pentru ca, asa cum zice o vorba romaneasca, "socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ". Mai intotdeauna un concurs iti "ofera surprize", intervenind situatii neprevazute create de adversar, rezolvarea lor solicitand planului tactic o anumita flexibilitate. De aceea, in lectiile de antrenament si in competitii se va acorda o oarecare libertate de gandire sportivilor, pentru a-si dezvolta spiritul de initiativa si creativitate, atat de necesar in comportamentul tehnico-tactic din astfel de situatii. Gandirea sportivilor opereaza in aceste situatii cu material senzorial imediat, valorificand experienta anterioara (Epuran M.). Alteori o situatie ivita in concurs se rezolva prin intuitia sportivilor, acestia actionand cu totul altfel decat prevede planul tactic.

Aplicarea planului tactic va incepe intotdeauna prin actiuni de tatonare, pentru a se descoperi eventualele surprize pe care le-a pregatit adversarul si modul lui de a reactiona la ceea ce i s-a.pregatit.

1.1. Actiunile tactice

Transpunerea in practica a planului tactic si a conceptiei tactice se realizea-za prin actiuni tactice. Actiunile tactice se concretizeaza prin structuri inlantuite de elemente tehnice si procedeele acestora, care dau numeroase combinatii sau diverse scheme, sau, in ultima instanta, prin initiative personale, efectuate toate cu un scop tactic bine definit.

Actiunile tactice, care pot fi, deci, individuale sau colective, aduna ca un corolar toate efectele componentelor a.s. obtinute in timp, pe care le pun sa se manifeste in efortul competitional specific.

Actiunile tactice individuale reprezinta modalitati de manifestare a pregatirii tactice individuale, considerata a fi o latura importanta a antrenamentului modern. Denumirea ca atare a actiunilor individuale arata ca acestea sunt efectuate de catre un singur sportiv, fie ca este vorba de sporturi in care se concureaza individual, fie ca este vorba de o echipa.

Tactica individuala sta la baza desfasurarii actiunilor tactice colective, iar un plan tactic nu se poate concepe si aplica fara un nivel ridicat al acesteia.

In jocurile sportive actiunea tactica este rodul implicarii a doi sau mai multi coechipieri, care pot realiza diverse combinatii spontane, scheme si variante, circulatii ale mingii sau ale lor, momente fixe etc., in concordanta cu posturile sau zonele pe care actioneaza, sau in cuplurile pe care le formeaza. Asta in-seamna ca trebuie sa acceptam ca exista si actiuni tactice colective, acestea formand, de fapt, tactica colectiva sau tactica de echipa.

Tactica de echipa sau colectiva este reprezentata, deci, de totalitatea actiunilor care se realizeaza constient de catre doi sau mai multi jucatori, pe baza unei colaborari prestabilite intr-un plan tactic, in vederea depasirii unui (unor) adversar(i), a finalizarii unui atac sau a anihilarii unui atac advers.

1.1.1. Fazele unei actiuni tactice

O actiune motrica are, in desfasurarea ei, mai multe faze, dintre care numai una este motrica, cea efectoare, care rezolva o situatie concreta de concurs, celelalte fiind de natura psihica. Ca sa ne convingem de acest lucru sa urmarim derularea acestor faze:

Faza I-a - perceperea si analiza (prelucrarea) informatii-lor senzoriale dintr-o anumita situatie conjuncturala din concurs;

Faza a II-a - rezolvarea mentala si alegerea unei decizii favorabile de interventie;

Faza a III-a - punerea in practica a deciziei si actionarea in consecinta (faza motrica);

Faza a IV-a - analiza efectelor actiunii tacice si intuirea situatiilor noi care pot aparea in dinamica tactica a intrecerii (Ungureanu O.)

Perceperea corecta a momentului cel mai favorabil de declansare a actiunii tactice este hotaratoare in ce priveste desfasurarea celorlalte faze ale actiunii. O percepere clara constituie o informatie justa si exacta si ea va putea fi prelucrata, analizata si interpretata eficient, calitatea perceperii fiind dependenta de cativa factori, cum sunt: vederea periferica, atentia (concentrata sau distributiva), simturile specializate (de natura tehnica sau tactica) etc.

Rezolvarea mentala are ca obiectiv imediat gasirea celor mai eficiente cai de "iesire" dintr-o situatie ivita. Aceasta rezolvare presupune operatii de analiza, de sinteza si de generalizare, in care sunt integrate organic experienta tactica a sportivului, regulile de concurs si informatiile receptionate anterior. Din aceste operatii rezulta ipoteze si modalitati practice de rezolvare, pe care sportivul isi poate permite sa le aplice, in virtutea pregatirii asigurate. O apreciere incorecta a propriilor posibilitati va conduce obligatoriu la esecul actiunii respective. Mai mult de atat, sportivul trebuie sa elaboreze, uneori in fractiuni de secunda, cel putin doua variante de rezolvare a unei situatii, din care, apoi, s-o aleaga pe cea mai buna.

1.1.4. Sistemul de joc

Aceasta componenta a tacticii si, implicit, a pregatiri tactice este specifica numai jocurilor sportive si se refera la urmatoarele elemente:

*asezarea initiala a jucatorilor in teren, pe posturi, linii si compartimente;

*interactiunile dintre jucatori in atac, in aparare si in momentele fixe ale jocului;

*modalitati tipice si variante de actionare (individual si colectiv) pe posturi si zone (id.).

La baza alegerii sistemului de joc stau urmatorii factori:

.conceptia tactica stabilita de federatie;

.orientarea tactica decisa de antrenor;

.valoarea si posibilitatile proprii sub aspect tehnico-tactic;

.valoarea si posibilitatile de manifestare a adversarului;

.sansele pe care le ofera un anumit sistem de joc in valorificarea la maximum a unor jucatori proprii cu potential deosebit.

Sistemul de joc are si el un caracter dinamic, oricand fiind adaptabil la situatia concreta din teren, valorificand, la un grad superior, potentialul de moment al echipei.

1.2. Metodica pregatiri tactice

Pregatirea tactica se subordoneaza, si ea, principiilor didacticii generale si celor specifice antrenamentului sportiv, la care se adauga, insa, cateva cerinte particulare, cum ar fi:

1-Insusirea si aprofundarea pregatirii teoretice, care sa prevada:

*notiuni, norme si cerinte specifice tacticii fiecarei ramuri de sport in parte;

*notiuni si reguli cuprinse in regulamentul ramurii de sport;

*modul de organizare a competitiilor proprii ramurii respective;

*sistemul de joc (in cazul jocurilor sportive) si interactiunile dintre jucatori in cadrul acestuia;

*variante de aplicare a procedeelor tehnice in diferite situatii in cazul sporturilor de lupta;

2-Formarea si perfectionarea deprinderilor tactice, care inseamna inlantuiri de mai multe procedee tehnice (identice sau diferite) aplicate in situatii tipice si in conditii standardizate de executie, pana la rangul de automatisme, exersarea prin repetari multiple conducand la aceste automatisme;

3-Formarea priceperilor tactice, care inseamna aplicarea eficienta a deprinderilor tactice in conditii variate, dar specifice disputei sportive.

Pentru a se ajunge la priceperile tactice, in antrenamente se va urmari:

*sa se realizeze pegatirea tactica prin alternarea lectiilor teoretice cu cele practice de exersare pe teren;

*exersarea deprinderilor tactice se va face progresiv, prin dozarea unor conditii de adversitate (fara adversar, cu adversar pasiv, semiactiv, activ si agresiv) sau dozarea raportului numeric in anumite situatii tactice din cadrul jocurilor sportive (1-1; 2-1; 2-2; 3-2 etc.);

*un program sporit de concursuri, cu obiective si orientari diferentiate (de omogenizare, de pregatire, de verificare etc.)

4-Formarea, prin lectii teoretice si practico-aplicative, a unei gandiri tactice, ceea ce in jocurile sportive se numeste "inteligenta jocului", pentru ca sportivul sa poata percepe, analiza, decide si actiona in timp util si eficient in disputa cu adversarul;

5-Dezvoltarea intuitiei si a capacitatii de perceptie a subterfugiilor si intentiilor planului tactic advers prin exersarea tacticii de tatonare.

Evaluarea pregatirii tactice se realizeaza pe baza rezultatelor obtinute in concursuri, numai ca, avand in vedere diversitatea valorii adversarilor, se poate intampla ca la o infrangere sportivii sa fi aplicat mult mai bine planul tactic decat la o victorie. Se mai poate face si o analiza a diferitelor faze de joc, urmata de elaborarea unor solutii corespunzatoare pentru competitiile care urmeaza.

Pentru obiectivizarea acestei evaluari este nevoie de culegerea unor date cantitative, care sa conduca la enuntarea unor aprecieri calitative, inregistrarile, si in special inregistrarile video ale popriilor evolutii rezolvand favorabil aceasta actiune.

1.4. Pregatirea psihica

Deoarece, in unele manuale, acestui factor al a.s., i se spune pregatire psihica, iar in altele pregatire psihologica, trebuie sa rezolvam de la inceput denumirea exacta. Noi sustinem prima varianta, chiar daca ne vor combate psihologii care sustin varianta a doua, si vom incerca si o explicatie.

Noi credem ca pregatirea psihologica este valabila pentru.studentii de la "Psihologie", care isi insusesc cuno-stintele necesare pentru a deveni psihologi, si abia pregatirea psihica, sau pregatirea psihicului, actioneaza, de fapt, asupra proceselor cognitive (intelectuale), afective si volitive ale sportivilor, in vederea cresterii capacitatii lor psihice. Ca sa ne mentinem in domeniul nostru si pentu a fi si mai convingatori, vom spune ca un antrenor, pentru a realiza, la sportivii lui, o pregatire.psihica de inalt nivel are nevoie de o pregatire. psihologica (deci sa posede cunostinte de psihologie, ceea ce impune studierea psihologiei si ca student!) cel putin la fel de buna. In concluzie, pregatirea psihologica este necesara antrenorilor, iar pregatirea psihica sportivilor, fara a elimina in totalitate, din pregatirea sportivilor, unele cunostinte de.psihologie, mai ales acolo unde exista o colaborare permanenta intre acestia si antrenor sau psiholog.

Cunostintele de psihologie pot sa-l ajute pe antrenor sa realizeze:

*cunoasterea si aprofundarea cunoasterii sportivilor proprii, in special in ce priveste psihicul acestora si trasaturile de personalitate ,"studiate" diferentiat si evolutiv;

*cunoasterea si dirijarea cailor si directiilor de rezolvare a pregatirii psihice, conform scopurilor sociale si celor specifice sportului;

*cresterea capacitatii psihice conform cerintelor sportului de performanta, legate de echilibrul afectiv, de creativitate, de vointa, de motivatie, de actionare etc.;

*cunoasterea mecanismelor si a cailor de realizare a pregatirii totale ("antrenamentul total" - M. Epuran);

*formarea capacitatii de autoreglare si autoeducare (Dragnea A.).

Eminentul profesor M.Epuran, "nomber one" in psiholo-gia sportiva de la noi din tara, precizeaza ca "pregatirea psihica a spotivului nu se realizeaza numai prin latura care poarta acest nume, ci si prin toate celelalte laturi (factori n.n.) ale antre-namentului, in fiecare, dar si in relatiile dintre ele, existand un anumit grad de incarcatura psihica, prezenta in orice moment instructional sau educational".

Prin urmare, pregatirea psihica este o componenta a a.s. care cuprinde metode si mijloace, specifice si nespecifice, de formare a unui psiho-comportament si de crestere a capacitatii psihice la sportivi, necesare unei conduite eficiente in antrenamente si concursuri, care sa duca la obtinerea rezultatelor maxime de catre acestia.

Conceptia traditionala a T.M.A.S. considera ca pregatirea psihica este o componenta cu rol de "liant" intre ceilalti factori ai antrenamentului, dar studiile si experimentarile mai aproape de actualitate au evidentiat prezenta fenomenelor psihice chiar in esenta celorlalte componente ale a.s., e adevarat, in proportii diferite, de aici si necesitatea unei pregatiri. psihologice la nivelul celor care conduc procesul de antrenament.

Numai asa se pot depista si valorifica predispozitiile, aptitudinile, talentul si conditionarea genetica pentru manifestarea motricitatii generale si specifice, numai asa se se pot sti influentele pe care le au atitudinea si motivatia asupra vointei, numai asa se va cunoaste modul de formare a deprinderilor motrice si a priceperilor tactice si cate altele.

In acelasi timp, folosindu-si intreaga capacitate psihologica, antrenorul (acolo unde nu exista psiholog, dar chiar si acolo!) trebuie sa-l ajute pe sportiv sa-si castige increderea in fortele proprii, sa-l faca sa-si exprime vointa in eforturile de mare intensitate sau durata, sa-i dezvolte gandirea, atentia si spiritul de observatie, sa manifeste preocupari in ce priveste latura psihica a refacerii, acestea fiind doar cateva dintre actiunile specifice pregatirii psihice, care se regasesc in raporturile cu ceilalti factori ai antrenamentului. Nu-i mai putin adevarat ca si nivelul de dezvoltare si perfectionare a componentelor acestor factori (aptitudini motrice, deprinderi tehnice, priceperi tactice, cunostinte teoretice etc) determina, la randul lor, direct proportional, o pregatire psihica foarte buna sau mai putin buna, iar toate aceste componente se formeaza prin interventia unei metodologii specifice psihologiei sportive.

La orice nivel, atunci cand vorbim de pregatire psihica, treebuie sa ne gandim la urmatoarele laturi ale psihicului uman:

latura psihomotrica, latura intelectual-cognitiva, latura afectiva,

latura volitiva, latura trasaturilor de personalitate.

In antrenamentul modern pregatirea psihica a sportivilor trece prin urmatoarele trepte, fiecare treapta urmarind manifestarea caracteristica a laturilor prezentate mai sus:

-Pregatirea psihica de baza, care urmareste formarea civica si a comportamentului cerut de societatea in care traieste si se dezvolta sportivul. In aceasta treapta antrenamentul ofera posibilitati de a actiona in directia intelegerii de catre sportivi a multiplelor indatoriri pe care le au, in directia formarii atitudinilor si calitatilor moral-educationale, ca suport pentru pregatire psihica solicitata de marea performanta.

-Pregatirea psihica pe ramura de sport, care urmareste cresterea capacitatii de performanta prin potentarea aptitudinilor fizice, prin perfectionarea deprinderilor tehnice si a priceperilor tactice, prin dezvoltarea capacitatii intelectuale, toate specifice unei ramuri de sport anume. Desigur ca exista o serie de caracteristici generale, comune mai multor sporturi, cum sunt motivatia, echilibrul emotional, solicitarile volitive etc., dar si unele specifice, impuse de "monografia psihologica" a fiecarei ramuri de sport. Nu se poate asemana d.a.p. d.v. tirul, care necesita atentie, concentrare in regim de rezistenta si stabilitate comportamentala, cu un joc sportiv, unde atentia distributiva, anticiparea, capacitatea de colaborare si intrajutorare, creativitatea, decizia foarte rapida si capacitatea de analiza care o precede, sunt inerente.

1.4.-Pregatirea psihica pentru concurs.

In activitatea competitionala, implicarea pregatirii psihice este tratata in doua ipostaze:

*pregatirea psihica generala pentru concurs;

*pregatirea psihica pentru un anumit concurs.

Prima ipostaza desemneaza un ansamblu de masuri si actiuni ale antrenorului si sportivilor, exprimate prin atitudini si conduite specifice, generate de prezenta adversarului, de miza, de intensitatea solicitarilor, iar a doua vizeaza o serie de masuri speciale care se impun in functie de un anumit concurs sau in prezenta unui anumit adversar.

Concursul genereaza, la nivelul antrenorilor si sportivilor, atat implicatii psihice subiective (fiecare cu. gan-durile lui!), dar si implicatii obiective, venite din partea presei, a spectatorilor, a arbitrilor, a opiniei publice in general. In ambele cazuri se creeaza stressul de concurs (intelectual, emotional, volitiv), care tulbura conduita motrica a momentului. Rolul pregatirii psihice de concurs este crearea unei conduite echilibrate si adaptate la conditiile speciale din intreceri, fie ele cu miza (mai ales!) sau nu. Pentru a putea actiona, antrenorul trebuie sa cunoasca o serie de stari comportamentale, si intensitatea acestora, care se manifesta fie inainte de concurs, fie (si) in timpul concursului. Deoarece aceste stari psihice au natura complexa (cognitiv-afectiv-volitiva), influentand sistemul nervos vegetativ si modificand si o serie de parametri fiziologici (pulsul, tensiunea arteriala, transpiratia, culoarea tegumentelor etc.), ele pot fi denumite chiar stari psihofiziologice (Colibaba E. si Bota I.).

Formele de manifestare inainte de concurs sunt:

*pozitive sau optime: "gata de lupta" si "gata de start";

*negative: "febra de start" (hiperexcitatie) si "apatia de start" (hipoexcitatie).

Aceste stari se pot manifesta fie individual (diferentiat), fie colectiv (prin contagiune) (id.).

In timpul concursului starile psihocomportamentale sunt generate in mod diferit, in functie de valoarea adversarilor in raport cu posibilitatile proprii. Astfel:

-Daca valoarea proprie este superioara, acestea se maniesta:

*pozitiv-activ prin: incredere deplina in fortele proprii; respect si demnitate fata de valoarea proprie (amorul propriu) si fata de cei mai buni coechipieri; siguranta in victorie;

*negativ-pasiv: participare si angrenare formala; dezinteres; blazare; indiferenta; infatuare; minimalizarea si persiflarea valorii adversarului si a concursului;

2-Daca valoarea proprie este inferioara adversarului, manifestarea acestor stari ar putea fi:

*pozitiv-activa prin: dorinta de a respecta toate recomandarile date de antrenor; mobilizare volitiva maxima; darzenie; aplicarea unor solutii tactice surprinzatoare; incercarile de depasire a momentelor si a ambiantei de concurs defavorabile, prin actiuni energice, dar in limitele regulamentului;

*negativ-pasiva prin: panica; stare de inhibitie sau de "non combat"; lasitate; resemnare; teama de esec; teama de succes (nikefobia);

3-In cazul unui echilibru valoric intre combatanti, psihocomportamentul ar trebui sa se manifeste prin: stapanire de sine; incredere in victorie; respectarea principiilor de actionare si a sarcinilor de concurs; disciplina si disciplina tactica; mobilizare pentru a se depasi propriile posibilitati de moment; hotarare, darzenie; indrazneala; risc rational; inspiratie (id.).

In virtutea corectitudinii informatiei, pe care ne-am propus-o de la inceput, trebuie sa recunoastem ca, din dorinta "victoriei cu orice.pret", se mai "poarta" si modalitati de actionare asupra psihicului adversarului, care tin mai putin (sau chiar deloc!) de fair-play, sau se gasesc la limita inferioara a acestuia. Indraznim sa enumeram cateva, pentru ca un antrenor tanar, absolvent.de FEFS, sa le cunoasca si sa nu se lase surprins, pregatind din timp contracararea acestora, fair-play-ul ce ne-a si ne caracterizeaza nelasandu-ne sa recomandam si utilizarea lor.

Suntem noi, insa, corecti oare, indemnand antrenorii la fai-play si loialitate fata de un partener de intrecere, cand, in sportul de azi, intrecerea sportiva s-a transformat intr-o lupta "care pe care", mai mult chiar, cea mai PURA si grandioasa competitie sportiva, Jocurile Olimpice "of corse", a fost patata chiar de forul ei diriguitor, CIO, prin cativa membri ai sai (si nu putini!), care si-au.vandut votul unuia sau altuia dintre orasele candidate la organizarea acestei superbe competitii. A se vedea, in acest sens, scandalul provocat de alegerea unui . "oarecare" oras ca gazda a unei editii a J.O. de iarna.

Dar, oare, numai despre aceasta editie este vorba? "Cand C.I.O. a decis ca Atlanta sa organizeze J.O. centenare, lumea intreaga a spus ca Samaranch (presedintele "la zi" a C.I.O.) se poarta ca un.baiat de pravalie. Dupa 100 de ani de la prima editie moderna a J.O., desfasurata la Atena, in 1896, capitala Greciei ar fi avut dreptul moral sa gazduiasca din nou flacara. Iritati, ziaristii, sportivii si chiar numerosi sefi ai comitetelor olimpice nationale au sosit in Atlanta ca intr-un oras in care olimpismul si-a.vandut sufletul" (!!! n.n.) (Paul Luminita si colab). Intrebarea noastra este "de ce oare?" si daca, nu cumva, mustrarile de constiinte (vandute! n.a.) au determinat alegerea Atenei ca gazda a J.O. la 8 ani de la Atlanta?

Revenind la modalitatile de provocare a unor stari emotionale negative in randul adversarului, fie ca ele au loc inaintea competitiei, fie chiar in timpul desfasurarii ei, acestea sunt:

1-Razboiul psihologic, cu "bataie" la adresa unui singur individ sau a unei echipe, utilizat ca arma strategica de lupta prin care se urmareste intimidarea adversarilor, diminuarea integritatii lui morale si scaderea randamentului lor de concurs;

2-Frustarea adversarului de o parte din posibilitatile de manifestare maxima a valorii lui sportive. D.a.p.d.v. se poate vorbi de urmatoarele modalitati:

*frustarea adversarului cu ajutorul unor forme relativ regulamentare: ore nepotrivite de concurs; instrumente sau instalatii modificate sau schimbate; obiectul de joc (mingea) prea rigid sau prea elastic; schimbarea terenului de joc fata de cel anuntat (sau imbibarea lui cu apa!!! - la fotbal); ostilitatea spectatorilor; propaganda de intimidare prin mass-media; microclimat antiteic (de opozitie) sau rebarbativ (respingator); atitudini sfidatoare, ironice si provocatoare de comportament negativ sau nervos; reguli de joc respectate la limita regulamentului;

*frustarea adversarului cu ajutorul unor forme neregulamentare, la care "participa" si.oficialii: arbitraj partinitor; greseli la tinerea scorului sau chiar falsificarea foii de arbitraj; greseli la cronometraj; maniera dura, distructiva de a concura, generatoare de accidente si conflicte; falsa amabilitate si oferirea unor conditii organizatorice neprielnice (cazare, masa, transport, refacere etc.);

*surprinderea adversarului cu mijloace strategice de lupta care creeaza in randul acestuia stari conflictuale, animozitati, discutii neprincipiale, mai concret instalarea haosului;

*abaterea vigilentei (atentiei) adversarului prin: dezinfor-mare; prin supraestimarea valorii lui, laudandu-l peste poate; prin oferirea unor spectacole tentante, care sa tina pana tarziu (discoteci, baruri cu program. artistic!).

In acelasi timp se poate vorbi si de depasirea unor limite ale pregatirii psihice la proprii sportivi, creandu-le stari de entuziasm permanent si frenezie nedisimulata, care urmaresc mobilizarea psihica a acestora pana la fanatism:

*stari psihice provocate constient si instalate ca obisnuinte in maniera de comportament a echipei: intrarea in teren, salutul spre public, juramantul echipei sau strigatul de angajare la lupta a sportivilor, euforia provocata de fiecare actiune reusita, mobilizarea in timpurile de odihna etc.

*provocarea exaltarii de catre antrenor sau psiholog inainte de inceperea concursului sau la schimbarile regulamentare, in timpurile de odihna sau in pauze, cu scopul declansarii unor sentimente belicoase (razboinice?), de combativitate inversunata, agresiva si intransigenta, etc.;

*provocarea unor stari psihice limita, aflate la granita disponibilitatilor maxime ale capacitatii psihice: supramobili-zarea si supraincordarea fizica, sustinute cu eforturi maxime de vointa; suprasolicitarea echilibrului afectiv-emotional in momentele decisive ale competitiei etc. (id.).

Pentru realizarea unei pregatiri psihice corespunzatoare, antrenorii, chiar si psihologii, ar trebui sa beneficieze, pentru fiecare ramura de sport, de aportul unei psihograme (monogra-fie psihica), un fel de inventar al tuturor solicitarilor psihice specifice, al descrierii si evaluarii acestora (calitativ si cantita-tiv), al limitelor pana la care se poate "intinde" un antrenor, aici intervenind si libertatea de a avea unele initiative proprii.

Componentele

capacitatii psihice

Lista calitatilor psihice si a manifestarilor

psihocomportamentale

I

-Manifestari

psihocomportamentale

generale

-patima pentru joc (ludism)

-inteligenta motrica

-viteza de invatare

-capacitate de mobilizare si refacere psihica

II

-Capacitatea

psihocomportamentala

manifestata in joc

in pregatire

in activitatea cotidiana

-calitati psihomotrice si psihice implementate in tehnica, tactica si capacitatea fizica;

-stari psihice:

-cognitive: atentia, gandirea, memoria, per-ceptii specializate,imaginatia, creativitatea etc.

-afective: echilibrul, dispozitia de start, anxietatea, reactii spontane (limbaj, gestica, mimica, izbucniri nervoase, furii, calm, comportament teatral, exaltare, supraapeciere dupa succes, apatie dupa insucces etc.), reactii de frustrare, sentimente etc.

-volitive: hotarire, darzenie, risc, combativi-tate, agresivitate, lasitate, perseverenta, rezis-tenta la oboseala si stress etc.

-stari complexe (stari de sistem): hiper-luciditate, transa, somnul, increderea in sine, stari psihice de limita, distorsionari perceptive de spatiu, timp, schema corporala.

-relatii psihosociale cu: coechipierii, agentii team-work-ului (colaborare, spirit de echipa, cap de comunicare si de autoapreciere s.a.), spectatorii, ziaristii, adversarii etc.

-statusul social in echipa (lider, titular, rezerva) si in afara ei.

III

-Structura personalitatii

-atitudini

-temperament

-caracter

-aptitudini de eficienta tehnico-tactica

IV

-Motivatii,

trebuinte, aspiratii

-fiziologice, de securitate, sociale, realizarea de sine, cognitive, afective, volitionale, estetice, ludice etc.

-energia psihica a dorintei ascunse (libido).

V

-Strategia optima de

reglare si autoreglare

recomandata

-metode: pedagogice, somato-fiziologice si psihofiziologice, de relaxare, de constientizare a realului, imaginative si de programare lingvistica, sugestive, de comunicare in grup, de psihoigiena, de sinteza (autoreglare).

-materiale: aparatura audio-vizuala, de inves-tigatie stiintifica de antrenament si testare a capacitatii psihice.

-mijloace:

- exercitii si tehnici de reglare prin interventiile externe educative, generale, verbale (cuvantul), constrangere, simulare, augestie, hipnoza, psiho-farmaceutice, biologice etc.

- exercitii si tehnici de autoreglare: auto-

comenzi, autoeducatie, autosugestie, tehnici de relaxare (Yoga, psihoton etc.), tehnici ideative (desensibilizarea, concentrarea).

-forme organizatorice de instruire, principii, reguli.

Fig. - Fisa de consemnare a calitatilor psihice si manifestarile psihocomportamentale susceptibile de a fi transformate in obiective operationale ale pregatirii psihice individuale

(dupa Colibaba D.E.si Bota I.)

1.4.4. Continutul pregatirii psihice pentru concurs

Pregatirea psihica pentru un anumit concurs trebuie sa prevada urmatoarele elemente:

-dispunerea;

-anticiparea;

-angrenarea;

-aplicarea si (eventual) adaptarea;

-analiza postcompetitionala.

1-Dispunerea se refera la: precizarea scopurilor si obiectivelor, stabilirea componentei echipei sau ordinea de intrare in concurs (inclusiv ordinea de la executarea loviturilor de la 11m pentru departajare, la fotbal), ordinea probelor, sistemul de desfasurare a concursului (turneu sau eliminatoriu sau combinat), informatii despre organizare, despre conditiile materiale si atmosferice, etc.

2-Anticiparea are ca scop stimularea increderii in fortele proprii si mobilizarea totala. Se va preciza planul tactic si se va trece la repetarea lui.

3-Angrenarea va urmari continutul si durata incalzirii, valorificarea antrenamentului mental si repetarea unor exercitii care vor fi executate in concurs.

4-Aplicarea si adaptarea se adreseaza modului de aplicare a planului tactic si, eventual, adaptarilor de ultima ora, care urmeaza tatonarii sau unor realitati necunoscute, dar descoperite in timpul desfasurarii concursului.

5-Analiza postcompetitionala va aborda toate componentele a.s. si va evidentia aspectele pozitive si negative ale comportarii in competitie. In acest sens, antrenorul se va baza intotdeauna pe date obiective (fise de inregistrare, inregistrari video, etc.).Analiza trebuie sa fie stimulativa si se va incheia cu sarcini si obiective clare pentru ciclul de pregatire urmator.

Obiectivele si continutul pregatirii psihice de concurs, din etapa premergatoare competitiei ar trebui sa fie urmatoarele (sau macar o parte dintre ele):

*asigurarea motivatiei;

*cunoasterea clara a scopului propus (obiectiv, comportament);

*dobandirea capacitatii de autoreglare optima a starilor psihice;

*adaptarea la stressul competitional;

*mentinerea luciditatii gandirii si perceptiei;

*dominarea oboselii, insuccesului si frustarilor din concurs;

*cresterea potentialului volitiv;

*cresterea si mentinerea increderii in fortele proprii.

In metodica pregatirii psihice, cele mai eficiente mijloace utilizate sunt: concursul de antrenament (cu diverse orientari si cu desfasurare in conditii egale sau chiar mai grele decat cele din concursul oficial), antrenamentul mental, antrenamentul de autoreglare sau psihoton.

Noi recomandam ca pregatirea psihica sa nu ramana doar o improvizatie de moment, inainte de.iesirea din vestiar! In fapt, nici nu s-ar putea asa ceva, deoarece pregatirea psihica se cladeste pe postamentul creat de nivelul de pregatire a celorlalti factori ai A.S. (p.fizica, p.tehnica, p.tactica si chiar p.teoretica). Un sportiv bine pregatit la toate "capitolele" va privi altfel concursul care urmeaza: va fi mult mai stapan pe fortele proprii si mult mai increzator in victorie. Daca nu va fi asa, emotiile vor fi mai mari si ele vor mai reduce din manifestarea valorii reale (si asa mai mica!) a sportivului.

Recomandarea noastra, insa, ramane valabila pentru cei care nu dau importanta cuvenita acestui factor, si care, intr-adevar, considera ca pregatirea psihica se poate face numai prin cateva vorbe de incurajare spuse inaintea iesirii din vestiar a sportivilor.

Importanta pregatirii psihice, implicate in activitatea sportiva, creste odata cu cresterea valorilor si exigentelor performantei sportive. La esalonul marii performante se asigura asistenta psihologica de inalt nivel, care rezolva atat problemele de psiho-diagnoza, cat si cele de psihoterapie.

Am evitat intentionat sa vorbim despre mijloacele de realizare a pregatirii psihice, pentru ca acestea sunt elemente ce tin strict de specialitate, iar psihologia sportiva rezolva in totalitate acest lucru.

1.5.Pregatirea teoretica

Asa cum ne-am obisnuit deja, vom face distinctie, si de aceasta data, intre teorie si pregatirea teoretica.

Teoria este reprezentata de "ansamblul de cunostinte, organizate intr-un sistem logic si coerent, care descrie si explica un domeniu al realitatii" (Colibaba E. si Bota I.).

Adaptand aceasta definitie la domeniul nostru, teoria fiecarei ramuri de sport explica si descrie continutul ramurii cu ajutorul unor notiuni si expresii, sintetizate si abstractizate, care isi au originea in practica cea mai avansata, pentru ca, ulterior, toate acestea sa devina un mijloc de progres al acestei practici. Numai ca teoria nu se refera doar la continutul sportului, ci si la conducerea si organizarea activitatii (management), la regulamentele de concurs (arbitraj), la metodica pregatirii (teoria.practicii sau praxiologia), la terminologie, la cercetarea din domeniu, si chiar si la istoria ramurii etc.

Cantitatea si calitatea cunostintelor teoretice ale antrenorului au un rol determinant in conducerea si pregatirea sportivilor, in si pentru concurs.

Pregatirea teoretica reprezinta transmitrea spre sportiv(i) si modalitatile de transmitere a tuturor acestor cunostinte.

Sportivii vor avea o pregatire teoretica "de nivel" pe masura nivelului cunostintelor teoretice ale antrenorului si a capacitatii acestuia de a constientiza tot ce tine de ceilalti factori ai antrenamentului. Reusind aceasta constientizare, antrenorul il poate transforma pe sportiv intr-un interlocutor de discutii (chiar dispute!) si intr-un autor al propriei sale deveniri (demers didactic autotelic) (id.).

Pregatirea teoretica se realizeaza, deci, in oricare moment al antrenamentului, atunci cand antrenorul ii explica si-i motiveaza sportivului conceptia tactica si strategia aleasa, comportarea organismului in efort, importanta deprinderilor igienico-sanitare si utilitatea jurnalului de autocontrol etc. Despre toate acestea, si multe altele, se poate vorbi si in lectii special teoretice sau cu prilejul sedintelor de pregatire si analiza a concursurilor (id.).

Continutul si nivelul pregatirii teoretice sunt dependente de o serie de factori, printre care gasim:

*varsta sportivilor;

*treapta si nivelul instruirii scolare sau universitare;

*profesiunea si gradul de calificare;

*nivelul de cultura generala;

*nivelul de performanta atins;

*stadiul si esalonul in care actioneaza;

*experienta de concurs;

*calitatea si particularitatile capacitatii intelectuale.

In pregatirea teoretica, de mare importanta este limbajul specific domeniului, care, daca este corect, precis, bogat si clar, permite transmiterea si acumularea de informatii necesare activitatii de pregatire si de competitie. Importanta limbajului creste in concurs, unde el ramane singura sursa de informare utilizata de antrenor, in comunicarea cu sportivii (Ungureanu O.), nu inseamna ca este fara importanta "tonul" acestuia.

1.5.1. Cai si mijloace in realizarea pregatirii teoretice

Considerata una dintre componentele A.S., pregatirea teoretica dispune si ea de cai si mijloace proprii, cum sunt:

1-Formularea si transmiterea prin viu grai, pre sportivi, a indicatiilor, precizarilor si exemplificarilor, a comparatiilor si explicatiilor cu privire la actiunile lor din antrenamente;

2-Organizarea de sondaje (interogari) de catre antrenor, care sa verifice intelegerea si acumularea cunostintelor specifice antrenamentului din ramura de sport respectiva (terminologie, regulament, pregatire tactica, tehnica sau fizica, necesitatea refacerii, necesitatea incalzirii etc.);

3-Organizarea de lectii teoretice speciale cu expunere de teme din istoria si evolutia sportului, in general, si a ramurii practicate, in special, cu prelucrari de modele tehnico-tactice ale marilor campioni pe ramura, prezentate video etc.

4-Organizarea analizei "de caz" privind comportamentul tehnico tactic sau moral al unui sportiv in antrenamente si concursuri.

In orice situatie, antrenorul va da posibilitate si sportivilor sa intervina, critic sau aprobator, de cate ori este cazul, realizand, astfel, un climat cooperant in cadrul colectivului si stimuland actvizarea pregatiriii teoretice.

1.6.Pregatirea artistica

O componenta a A.S. mai particulara, cu actiune doar in acele ramuri in care victoria sau locul in clasament sunt decise atat de continutul tehnic (dificultate, originalitate, risc), cat si de maniera artistica si expresivitatea estetica a executiilor, este pregatirea artistica.

Din aceasta categorie de sporturi fac parte: gimnastica artistica cu cele 4 probe (minge, coarda, cerc si maciuci), patinajul artistic, sariturile in apa, inotul sincron, culturismul, proba de sol din gimnastica si altele. La majoritatea acestor sporturi sunt prevazute pentru departajare chiar doua note, una care "taxeaza" continutul tehnic, iar a doua pentu impresia artistica, media lor si operatiile care se fac cu diversi coeficienti formand nota finala, care va stabili locul in clasament.

Pregatirea artistica se subordoneaza pregatirii tehnice si ea urmareste dobandirea unei expresivitati estetice capabile sa transmita un mesaj al frumosului, al armoniei si virtuozitatii catre arbitrii si spectatori.

1.6.1.Mijloacele pregatirii artistice

Ca admiratori ai frumosului, ne facem datoria de a prezenta cateva din mijloacele relizarii pregatirii artistice:

*exercitii din scoala coregrafica si a baletului clasic;

*elemnte din dansul modern si clasic;

*elemente de gimnastica acrobatica;

*alternarea directiilor si planurilor de evolutie;

*intercalarea deplasarilor pe suprafata de concurs cu elemente tehnice;

*pregatirea muzicala a sportivilor;

*alegerea fondului muzical;

*alegerea costumatiei si creatia acesteia etc.

Antrenamentele de pregatire artistica sunt conduse de o echipa de tehni-cieni, in care, pe langa antrenor, mai activeaza instructorul coregrafic, corepetitorul muzical, compozitorul, maestrul de balet.

Pregatirea artistica apeleaza si la influentele formative date de vizionarea unor spectacole artistice (balet, opera sau opereta, prezentari de moda, concerte sau chiar expozitii), iar in cadrul unor lectii de antrenament (individual, pe perechi sau in ansamblu), pe un anumit fond muzical, sportivilor li se da libertatea de a improviza, de a se manifesta activ si creativ in fixarea conceptii programului de concurs.

1.7.Pregatirea biologica pentru concurs

Este o componenta mai moderna a A.S. si este reprezentata de "suma factorilor fiziologici, naturali si artificiali aplicati in pregatirea sportivilor de perormanta cu 7-10 zile inainte de competitiile importante (C.E.; C.M.; J.O.) sau de doborare a unor recorduri, cu scopul cresterii potentialului ergotrop (de stimulare energetica) al organismului si a functiilor acestuia, in vederea cresterii capacitatii de efort in timpul competitiei" (Dragnea A.).

Eficienta pregatirii biologice pentru concurs este conditionata de urmatorii factori:

*efectuarea unor antrenamente rationale;

*asigurarea unei diete alimentare adecvate solicitarilor specifice ramurii sportive;

*pastrarea unui regim de viata corect;

*crearea unei motivatii puternice;

*asigurarea refacerii post-efort;

*excluderea unor mijloace dopante.

Pregatirea biologica pentru concurs, prin asocierea mijloacelor metodico-pedagogice cu o serie de produse farmacologice, fie ele naturale sau sintetice, primeste si un caracter medical pronuntat, care solicita imperios colaborarea cu medicul specialist.

Interventiile pregatirii biologice pentru concurs in cresterea capacitatii de efort au loc la urmatoarele nivele:

1-Refacerea si intensificarea acesteia pe masura ce se apropie concursul, intre mijloacele de refacere si cele cu caracter ergotrop existand o foarte stransa relatie de interconditionare reciproca;

2-Dieta sportiva, care va urmari mentinerea unei greutati optime si obtinerea unei compozitii corporale adecvate, precum si efecte ergotrope deosebite. Acest ultim scop se realizeaza prin cele doua tipuri de ratii alimentare utilizate in pregatirea pentru concurs:

*ratia hiperproteica, aplicata in sporturile de forta (3-4 g proteine/kg.corp, dintre care 75% de origine animala), cu 3-4 saptamani inainte de data concursului. Aceasta ratie asigura organismului cantitatea necesara de aminoacizi esentiali si determina o crestere a masei active in detrimentul tesutului adipos;

*ratia hiperglucidica, preconizata de specialistii scandinavi pentru sporturile de rezistenta. Aceasta ratie se aplica in saptamana de dinaintea concursului. In zilele 7,6,5 si 4, conform "numaratorii inverse" se efectueaza antrenamente de mare intensitate si volum, iar din ratia alimentara se scot glucide in proportie de 45-50%, saracind organismul de aceste componente si provocandu-i asa numita "foame de glucide". In zilele 3,2 si 1 se mentine o intensitate mare de efort (90%), volumul scade la valori medii, iar, in ratia alimentara; glucidele cresc la 70%, determinand o "suprasaturare de glucide". Aceasta metoda asigura o crestere a glicogenului mucular si hepatic de 2,3-2,6 ori pe 100 g de tesut activ, fata de valorile initiale (Dragnea A);

3-administrarea de substante farmacologice ergotrope care pot sprijini efortul in plan metabolic, daca sunt administrate dupa reguli medicale precise.

Sustinerea efortului si refacerea dupa efort sunt doua componente care trebuie acceptate ca un tot unitar, iar substantele farmacologice destinate acetora trebuie sa fie "constituenti biochimici esentiali si specifici structurii vii". Acesti constituenti sunt furnizati prin administrare de vitamine, substante minerale, compusi glucidici, aminoacizi (proveniti prin scindarea proteinelor), fosfati (ATP) etc. Administrarea acestor substante, naturale sau sintetice, se va face individualizat, in functie de: varsta, sex, stare de sanatate, biodisponibilitate, specificul efortului din ramura de sport sau proba respectiva, efectele substantelor care se administreaza, conditiile de clima si de fus orar etc.

4-Utilizarea factorilor naturali de calire: apa, aerul si soarele;

5-Utilizarea mijloacelor hidrofizioterapice.

Pentru acest subcapitol recomandam a se revedea si sub-capitolele 1.5.5.8. si 2.2. privitor la refacere sau restabilire.



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 12847
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved