Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport

Fitness

Manual de alpinism & escalada sportiva

Sport

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
COLEGIUL CENTRAL AL ANTRENORILOR
BATRANETEA SI ACTIVITATEA FIZICA
EDUCATIE FIZICA SI SPORT - OBIECTIVE CADRU
ORGANIZAREA EDUCATIEI FIZICE SI SPORTULUI
Noduri de alpinism - cum se leaga coarda?
PROGRAME SCOLARE REVIZUITE EDUCATIE FIZICA = CLASELE A VII-A – A VIII-A
MICROCICLU SAPTAMANAL DE ANTRENAMENT LA O ECHIPA DE FOTBAL - CICLUL SAPTAMANAL - PERIOADA COMPETITIONALA
PROIECT DIDACTIC (ANTRENAMENT) Clasa cu program sportiv integrat – fotbal -
JOCURILE OLIMPICE MODERNE SI PROBLEME CU CARE S-A CONFRUNTAT MISCAREA OLIMPICA
SIMBOLURI SI CEREMONII OLIMPICE

Manual de alpinism & escalada sportiva - Introducere

ATENTIE!

-------- ----- ------ -------- ----- ------ ----- ----- ----

Alpinismul, escalada sportiva si in general sporturile practicate la mare inaltime sunt activitati periculoase.

Neglijenta, lipsa de antrenament si necunoasterea unor aspecte teoretice, pot conduce la accidente foarte grave si chiar la moarte.




Manualul de fata nu reprezinta o informare 100% asupra tuturor aspectelor legate de alpinism & escalada sportiva. Aceasta lucrare contine doar informatiile absolut necesare ce trebuie cunoscute de un eventual practicant al uneia din cele doua activitati montane. In nici un caz nu va reusi sa inlocuiasca un antrenament eficient sau un profesor experimentat.

-------- ----- ------ -------- ----- ------ ----- ----- ----

Dedic aceasta lucrare tuturor cataratorilor incepatori care nu au avut acces la o baza larga de documentatie actualizata conform standardelor actuale sau care nu au beneficiat de ajutorul unui indrumator competent.

Le multumesc pe aceasta cale prietenilor cu care m-am legat in coarda si cu care am trait cele mai frumoase si de neuitat clipe din viata mea.

Parintilor mei le exprim recunostinta pentru ajutorul si intelegerea oferita fata de pasiunea vietii mele.

Ii multumesc lui Radu Mititean (seful echipei Salvamont Cluj) pentru pretioasele indicatii oferite, fara de care realizarea acestui manual ar fi ramas doar un proiect si firmei de echipament Petzl (pentru schitele grafice folosite pe parcursul lucrarii).

In memoria lui Mihai 'Galliani' Cioroianu, care a 'regrupat' pentru ultima oara pe 11 iulie 1999 in cursul urcusului spre varful K2.

Bibliografia acestui manual contine aspecte din urmatoarele lucrari:

Walter Kargel - 'Alpinism - Tehnica sportului de munte'

Ionel Coman - 'Doua secole de alpinism'

Petzl 1998 Catalogue - 'Technical Manual'

Rivory Joanny 1999 Catalogue - 'Tehnical Instructions'

Edelrid Outdoor 1999 Catalogue - 'Technical Instructions'

AustriAlpin Catalogue - 'Technical Manual'

Colectia integrala a revistei 'Muntii Carpati'

Numere ale revistei franceze de profil 'Vertical'

E-mail-uri ale listei de discutii Alpine.t

Acest manual nu reprezinta o incalcare a drepturilor de autor intrucat este realizat in spirit pur informational si nu reprezinta un mod de a obtine avantaje financiare.

CAPITOLUL 1

GENERALITATI

“Catararea este inainte de toate o conceptie a relatiilor dintre spirit si munte”

Pierre Bosus, fost presedinte UIAA

Relatia om-munte a cunoscut de-a lungul timpului o evolutie continua. Aceasta evolutie ascendenta s-ar putea reprezenta grafic printr-o curba ascendenta care plecand de la zero (momentul aparitiei omului) urca lin pana catre sfarsitul secolului al XVIII-lea, pentru a se avanta brusc, ajungand in numai 200 de ani la diversificarea fabuloasa din zilele noastre.

Printre domeniile cu evolutie vertiginoasa si destul de recenta se afla si alpinismul. Data “nasterii” sale este 3 august 1787, ziua in care geologul Horace Benedict de Saussure a urcat pe Mont Blanc fiind insotit de medicul Jacques Balmat. Ca si celelalte activitati umane, alpinismul a evoluat rapid, de la simpla nazuinta de a urca o culme la diversele forme de practicare din zilele noastre, cuprinzand o gama variata de aspecte. Treptat-treptat, au aparut cateva ramuri ale alpinismului clasic care au pastrat o parte din regulile sale si au introdus altele. Cel mai bun exemplu ar fi escalada sportiva care reprezinta „arta de a catara natural”, fara a folosi mijloacele artificiale decat pentru asigurare, nu si pentru inaintare.

In practicarea alpinismului si a escaladei sportive se intalnesc enorm de multe riscuri care pot fi reduse la minimum folosind un echipament de buna calitate si o tehnica de catarare corespunzatoare. O persoana care practica aceste activitati montane trebuie sa fie sanatoasa fizic si mai ales psihic. Prudenta si indrazneala trebuie sa fie intr-un bun echilibru, imbinate cu prezenta de spirit, hotararea si capacitatea de analiza in situatii critice. Este recomandabil un control medical amanuntit efectuat cel putin o data pe an.

Foarte importanta este cunoasterea propriilor noastre limite si a posibilitatilor fizice. Traseul se va alege intotdeauna in functie de capacitatea echipei. Este indicat sa se pastreze intotdeauna o rezerva de timp pentru cazuri neprevazute ca: inrautatirea vremii, depitonare a traseului sau accident.

Echipa de doi este cea mai uzuala, rapida si sigura. Escalada se efectueaza alternativ, fiecare partener parcurgand cate o lungime de coarda. De asemenea, fiecare va fi cap de coarda pe rand cu conditia ca valoarea partenerilor sa fie egala. In caz contrar, cel mai experimentat sau in forma conduce echipa si poarta toata raspunderea. Intrarea in traseu se va face numai cu conditia ca ambii parteneri sa fie echipati corespunzator.

Catararea se practica pe versanti stancosi abrupti (denumiti “pereti”) caracterizati printr-un unghi de inclinatie de peste 45 grade. Microrelieful este complex, fiind alcatuit din diferite forme de relief care pot fi de doua tipuri:

verticale: creste ascutite, muchii, turnuri, colti, fisuri, hornuri, diedre.

orizontale: brane, surplombe, tavane.

Suprafata peretelui este golasa, vegetatia neputand prinde decat in crapaturi si pe formele de relief orizontale. Stratificatia rocii poate fi orizontala, inclinata, sau verticala. Straturile pot fi inclinate catre perete ca o scara sau catre vale ca tiglele unui acoperis.

Roca din care este alcatuit peretele poate fi:

cristalina: masivul Fagaras, masivul Retezat, muntii Rodnei.

calcaroasa: muntii Piatra Craiului, Cheile Bicazului, masivul Rarau.

conglomerat: masivul Bucegi, masivul Ceahlau, muntii Ciucas.

- alpinism -

- escalada sportiva -

Roca poate fi sanatoasa, compacta si solida (ideala pentru catarare) sau putreda si dezagregata sub actiunea intemperiilor (foarte periculoasa deoarece se rupe usor sub sarcina).

CAPITOLUL 2

ECHIPAMENTUL MINIMAL

1.Coarda reprezinta cel mai important material tehnic, de calitatea si folosirea ei corecta depinzand securitatea si viata membrilor echipei. La achizitionarea unei corzi, unul din principalele criterii este eticheta UIAA care atesta faptul ca produsul respectiv respecta normele de calitate si securitate impuse de Uniunea Internationala a Asociatiilor de Alpinism.

Conform normelor UIAA se face deosebirea intre o coarda simpla si o semicoarda. Orice coarda cu eticheta UIAA este marcata la capete cu cifra 1 pentru coarda simpla, 1/2 pentru semicoarda si cu doua zerouri intersectate pentru corzile gemene. Coarda simpla isi gaseste utilizarea prioritar in escalada sportiva, in traseele usoare de alpinism si in turele de escalada pe gheata. Semicoarda se foloseste exclusiv in traseele alpine dificile si lungi si in turele de escalada mixta (gheata si stanca), coarda introducandu-se alternativ in buclele echipate. Corzile gemene se folosesc impreuna exact ca o coarda simpla nefiind acceptate totusi in escalada sportiva.

Coarda simpla atestata de UIAA are urmatoarele caracteristici:

diametrul: variaza intre 10 si 12 milimetri.

lungimea: 50 metri.

forta de soc maxima suportata: 9.000-10.000 N (~920-1.000 Kg.).

alungirea statica: variaza intre 6,5-8%.

numarul minim de caderi normate: 6

forta de rupere: 25.000 N (~2550 Kg.).

greutate: 65-77 g/m.

Corzile care nu sunt atestate de UIAA nu au aceleasi calitati ca cele omologate dar in general sunt relativ bune. O fabrica mica nu va investi pentru omologarea corzilor pe care le produce intrucat costurile sunt foarte mari. Eticheta UIAA este garantul calitatii, dar lipsa ei nu inseamna neaparat ca putem cataloga coarda respectiva ca fiind de slaba calitate.

Testele UIAA sunt efectuate cu greutati de 55 Kg. pentru semicoarda, respectiv 80 Kg. pentru coarda simpla si pentru o pereche de corzi gemene, simulandu-se caderi cap de coarda de 5 metri inaltime cu factor de cadere 2 (vezi cap.6). Se foloseste exclusiv o metoda de filare statica.

Corzile de calitate sunt impregnate hidrofug si au denumirea comerciala “superdry”.

Durata de viata a unei corzi este o problema inca incomplet elucidata, datorita multimii de factori care influenteaza acest aspect: manevrele, stilul de catarare, caderile suferite si gravitatea lor, tipul rocii (de exemplu gresia accelereaza uzura prin abraziune). In general ea este apreciata in functie de numarul de caderi normate UIAA. Astfel o coarda ce rezista la 6 caderi are o durata de viata de 400 ore de folosire. Firma Edelrid recomanda folosirea corzii pentru o perioada de 2 ani pentru cataratorii „de duminica” si de 1 an pentru utilizarile intense. Durata de utilizare garantata de firma producatoare este de 5 ani, daca nu se depaseste durata de folosire exprimata in ore. De asemeni trebuie precizat ca materialul imbatraneste in depozit chiar daca nu este folosit.

Aceste masuri preventive pot fi corecte sau un lux inutil. In escalada sportiva, unde inaltimile de cadere sunt de obicei mici iar peretele de obicei e vertical sau surplombant, rezista la caderi corzi utilizate destul de intens, insa in alpinism, cu stanca mai putin dificila din punct de vedere tehnic, dar unde intervin muchii, coarda noua poate ceda chiar si la un rapel! Cercetarile in domeniu au demonstrat ca rezistenta la forfecare peste margini ascutite se reduce la 50% dupa circa 5000 m. parcursi (lungimile de catarare plus lungimile de rapel).

Coarda trebuie tratata cu blandete, nu trebuie calcata cu piciorul. Trebuie ferita de muchii ascutite, de caderi de pietre, de murdarie si de caldura excesiva. Coarda nu se spala cu detergenti, ci doar cu apa calduta, uscandu-se la aer, in bataia vantului.

Dupa fiecare folosire, coarda se verifica metru cu metru. Daca mantaua prezinta strangulari sau uzura pronuntata, coarda respectiva trebuie scoasa urgent din uz. Pentru depozitare se recomanda strangerea corzii sub forma din poza si pastrarea intr-un loc perfect uscat si la intuneric.

Din familia corzilor apartine si cordelina. Accesoriu indispensabil, ea este folosita in foarte multe momente ale activitatilor alpine: la pregatirea unui rapel (prin consolidarea a doua pitoane), la actiunile de salvare (prin confectionarea unor noduri de blocare Prusik), la trasul rucsacului in pasajele dificile (hornuri, surplombe), etc. Totusi, trebuie avuta o mare grija, deoarece rezistenta cordelinei este mult mai mica decat cea a corzii. In general rezistenta este de 200-400 Kg.

Multe persoane folosesc cordelina la filat in pasajele mai dificile ale unei ture turistice alpine (saritori). Aceasta metoda este foarte riscanta, deoarece daca saritoarea este verticala, caderea va fi libera si ori se va rupe cordelina, ori cel ce fileaza nu o va putea frana datorita diametrului scazut (in jur de 4-6 mm).

2.Incaltamintea

Se folosesc espadrile speciale pentru catarare, cu caracteristicile tehnice urmatoare:

talpa flexibila

foarte buna aderenta la stanca

greutate redusa

forma ergonomica adaptata dupa laba piciorului

Espadrilele se achizitioneaza de obicei cu un numar mai mic decat cel normal, astfel incat sa stranga putin. De asemenea espadrilele trebuie sa se inchida bine pentru a evita pierderea lor in timpul escaladei.

Pentru alpinism, in lipsa espadrilelor se folosesc bocanci cu talpa rigida (daca e posibil Vibram) care trebuie sa corespunda perfect piciorului. Bocancii sunt foarte apreciati pentru turele cu pasaje artificiale, unde se merge mult la scarite.

3.Scaunul (“hamul”) este confectionat din chinga de cel putin 5 cm. latime. Anumite modele sunt prevazute cu cureluse pentru reglarea si ajustarea in functie de grosimea piciorului, aceste modele numindu-se scaune reglabile. Marimile variaza in functie de lungimea taliei (L-XXL) iar greutatea scaunului este de aproximativ 300-400 g.

Scaunul trebuie sa corespunda perfect cu dimensiunile utilizatorului. La achizitionare este recomandabila o proba in suspensie. Daca jeneaza in partile laterale ale corpului inseamna ca scaunul este prea mare. Verificati sa aveti suficienta libertate de miscare si confort.

Scaunul trebuie bine strans pentru a repartiza uniform efortul in caz de soc. Modelele omologate de UIAA sunt cele mai recomandabile.

Desi intre cataratori scaunul este cunoscut cu denumirea de “ham”, aceasta denumire poate trezi confuzii intrucat hamul presupune pe langa prezenta scaunului si existenta unei veste ce se poarta peste piept. Aceasta combinatie este folosita in alpinism si previne accidentele datorate caderilor in pasaje inclinate si in trepte, unde urmarile sunt necontrolabile (sunt praguri, etc. si nu poti controla caderea, te rostogolesti, te arunca pe spate, te lovesti si nu stii in ce pozitie te va surprinde intinderea corzii).

Orice cadere libera poate evolua astfel ca momentul „prinderii” omului in coarda sa coincida cu pozitia lui orizontala. Daca este folosita vesta, centrul de greutate va actiona ca un cuplu mecanic in jurul nodului, readucand corpul in pozitia verticala. Fara vesta exista posibilitatea ca socul prinderii sa echivaleze cu o forta ce rupe de jos in sus o grinda asezata pe doua reazeme. Grinda reprezinta coloana vertebrala

In escalada sportiva nu se foloseste vesta, insa de cativa ani eliminarea vestei incepe sa afecteze si alpinismul. Cataratorii trebuie sa fie constienti de riscurile aparute prin aceasta decizie.

4.Carabinierele se confectioneaza din duraluminiu. Forma uzuala este cea trapezoidala, care evita incarcarea clapetei. Conform normelor UIAA sarcina de rupere minima a unei carabiniere este de 20 KN pe directia axei longitudinale si 7 KN pe directia axei transversale.

Pentru a se evita deschiderea involuntara a clapetei se folosesc carabiniere cu filet. Ele isi gasesc utilizari la dispozitivele de asigurare si la rapel.

Greutatea variaza intre 55-90 g.

5.Optul de rapel este folosit (dupa cum sugereaza si numele sau) ca dispozitiv de franare prin frecare la coborare, dar si pentru asigurare in trasee. Se confectioneaza din duraluminiu anodizat (rezistenta sporita la frecari) si are multiple forme (normal, cu urechi, dreptunghiular) si grosimi.

Greutatea sa este de aproximativ 100 g. Anumite modele sunt tratate pentru a se incalzi mai greu la frecarile cu coarda.

Orice model ar fi, dupa rapel trebuie indepartat cat mai rapid de pe coarda pentru a evita deterioarea ei din cauza caldurii excesive.

6.Buclele folosesc la prelungirea lantului de asigurare in scopul micsorarii fortelor de frecare rezultate din contactul corzii cu carabinierele sau prin prezenta unghiurilor datorate schimbarilor de directie pe linia traseului.

Majoritatea buclelor rezista pana la forte de 21-22 KN si sunt confectionate din chinga cu sectiune tubulara sau plina.

Lungimea unei bucle poate avea trei valori (dupa normele UIAA):

11 cm - bucla mica

17 cm - bucla medie

25 cm - bucla mare

Trebuie mentionata si existenta unor bucle de lungime mai mare (50-70 cm) care isi gasesc utilizarea sub tavane sau in zonele sinuoase.

In vocabularul curent un lant de asigurare format din 2 carabiniere si o bucla poarta numele de bucla echipata. Buclele fiind foarte elastice (au alungiri procentual mult mai mari decat coarda) absorb si ele o parte din forta de soc, protejand coarda, pitonul, carabinierele si implicit securitatea celui ce cade.

Dupa o cadere puternica, buclele sau carabinierele trebuie neaparat inlocuite pentru a evita eventualele surprize neplacute.

7.Dispozitivul Gri-Gri

Acest dispozitiv reprezinta cea mai sigura metoda de asigurare in acest moment. Omologat de UIAA, Gri-Gri-ul se blocheaza automat la soc si ramane blocat suportand sarcini de pana la 9 KN. In momentul cand se depaseste aceasta valoare critica a rezistentei echipamentului si a corpului uman incepe sa scape coarda permitand celui ce asigura sa opreasca caderea prin franare cu mana.

Intrucat solicita destul de puternic pitoanele, Gri-Gri-ul nu este recomandabil in traseele pitonate clasic ci in cele pitonate cu spituri (pitoane forate). Deci domeniul exclusiv de utilizare este escalada sportiva.

8.Casca este un obiect foarte important in practicarea alpinismului, rolul ei fiind de a absorbi maxim de energie, deformandu-se pana la rupere, cu respectarea valorilor de soc impuse prin normele UIAA. Numeroase accidente s-au produs datorita pietrelor pravalite din zonele superioare ale traseelor iar altele se produc prin lovirea capului de stanca in timpul caderii necontrolate (ruperea unei prize, iesirea pitonului, etc.)

In prezent ne stau la dispozitie modele omologate cu greutatea intre 250 si 500 g, cu o buna ventilatie, pozitionate stabil pe cap, cu chingi de legatura sub barbie si la ceafa.

Absenta castii predomina in escalada sportiva, deoarece in majoritatea cazurilor orientarea peretelui este verticala sau surplombanta si riscul de a 'incasa' pietre este foarte mic. Totusi, in momentul cand se incearca reusita la rotpunkt (in stil liber) a unui traseul clasic de alpinism, casca este foarte recomandabila.

Dezavantajul principal al castii este limitarea spatiului vizual, combinata cu greutatea exercitata asupra capului. Anumite modele au si o ventilatie foarte scazuta care implicit contribuie la transpiratia excesiva a zonei protejate.

9.Saculetul pentru carbonatul de magneziu

Carbonatul de magneziu, acel praf care asigura aderenta sporita mainilor in pasajele dificile de escalada sportiva, se poarta intr-un saculet specific. Acesta se confectioneaza din materiale textile impermeabile si are diferite forme si modele ergonomice.

Saculetul trebuie sa fie dotat cu curelusa de inchidere pentru a nu permite intrarea umezelii in contact cu carbonatul de magneziu (in caz de ploaie). Totodata saculetul trebuie inchis pentru a preveni pierderea carbonatului de magneziu in momentele cand cataratorul sta asezat pe platforma de regrupare

Optional, unele saculete sunt prevazute cu o centura ajustabila sau cu o minicarabiniera pentru hamurile dotate cu o ureche speciala de prindere a saculetului.

CAPITOLUL 3

ASIGURAREA

LEGAREA IN COARDA

Pentru legarea in coarda se foloseste nodul in opt prezentat in schita alaturata. Se recomanda trecerea corzii prin cele doua puncte de legatura ale scaunului pentru a se evita solicitarea la cadere intr-un singur punct (inelul de chinga), oricat de solid ar pare.

Nodul in opt este un nod foarte solid, dezavantajul sau constand in faptul ca la solicitare puternica se strange tare iar dupa aceea se desface cu greutate.

Folosirea altor noduri de legare in coarda (de ex. nodul bulin) este interzisa de UIAA incepand cu anul 1992, cand la Cupa Mondiala din St. Polden a avut loc un accident foarte stupid: nodul bulin s-a desfacut la cadere si un sportiv italian a cazut aproape de langa top-ul panoului artificial (~20 m.) alegandu-se cu paralizie generala definitiva.

METODE DE ASIGURARE

Impotriva caderii, persoana care se catara este asigurata prin coarda tinuta de coechipier. Eficienta asigurarii depinde de o serie de factori ce alcatuiesc lantul de asigurare: ham, nod, coarda, carabiniere, pitoane, dispozitiv de franare.

Asigurarea se executa dinamic (prin franare treptata) si nu static (prin blocarea corzii) deoarece se pot depasi usor limitele de rezistenta ale echipamentului.

Franarea se face cu mana, recomandandu-se incepatorilor purtarea unei manusi de piele pentru evitarea arsurilor.

Cele mai cunoscute dispozitive de franare sunt opt-ul de rapel, placuta Sticht, nodul semicabestan si dispozitivul GRI-GRI.

OPT-ul

Metoda de asigurare cu opt-ul aplica modelul nodului de rapel. Este o metoda destul de sigura, insa necesita foarte mare atentie in cazul caderilor grele a capului de coarda.

Mana poate bloca coarda pana la sarcini de 2 KN.(~200 Kg.)*.

Forta de franare este cu atat mai mare cu cat mana care franeaza se afla mai aproape de opt sau daca se franeaza cu ambele maini, rolul cel mai important fiind detinut de mana aflata dupa dispozitivul de franare.

PLACUTA STICHT

Aceasta metoda destul de raspandita, foloseste o placuta (cu o gaura ovalizata) confectionata din duraluminiu. Dimensiunea gaurii trebuie sa corespunda cu diametrul corzii folosite. Prin gaura se va trece coarda de asigurare, formand astfel o bucla. In bucla corzii se introduce o carabiniera cu filet care la randul ei este legata de ham.



Distanta dintre placuta si carabiniera trebuie mentinuta constant la circa 10 cm. In caz de solicitare, placuta se apropie de carabiniera, obtinandu-se astfel efectul de frana.

Mana poate bloca coarda pana la sarcini de 2.5 KN.(~250 Kg.)*.

Forta de frecare este cu atat mai mare cu cat mana care franeaza se afla mai aproape de placuta sau daca se franeaza cu ambele maini. Dezavantajul acestei metode este faptul ca la solicitare puternica (cadere cap de coarda), coarda este gatuita in placuta.

NODUL SEMICABESTAN

Aceasta metoda a fost inventata de Werner Munter, un colaborator al UIAA in probleme de tehnica a securitatii. Se foloseste numai o carabiniera cu filet (cu forma ovalizata) atarnata in ham sau in piton. Coarda formeaza in carabiniera un nod semicabestan care are tendinta de a frana coarda prin frecare in caz de solicitare.

Mana poate bloca coarda pana la sarcini de 3 KN.(~300 Kg.)*

Forta de frecare este cu atat mai mare cu cat mana care franeaza se afla mai aproape de carabiniera sau daca se franeaza cu ambele maini. Filetul carabinierei trebuie sa se afle in partea mainii ce franeaza. Cu o mana se conduce coarda si cu cealalta se franeaza.

Dezavantajul acestei metode consta in faptul ca in timpul asigurarii se realizeaza o rasucire a corzii in carabiniera.

Etapele de formare ale nodului semicabestan sunt urmatoarele:

Dupa o perioada de practica, nodul semicabestan se poate realiza doar cu o singura mana!

DISPOZITIVUL GRI-GRI

La caderile importante forta de soc depaseste usor 3-4 KN iar in cazul folosirii opt-ului, placutei Sticht sau a semicabestanului mana nu mai poate tine sarcina si incepe sa scape coarda. In final caderea mai poate fi oprita prin franare dar exista riscul ca spatiul de cadere sa creasca periculos datorita unei franari slabe din partea coechipierului ce se teme sa nu isi arda mainile.

Acest risc nu exista cu un dispozitiv GRI-GRI. Omologat de UIAA, se blocheaza la soc si incepe sa scape coarda de la valori ale fortei de soc mai mari de 9 KN (pentru a nu fi depasite normele suportate de echipament) permitand asiguratorului sa execute franarea caderii.

Este recomandat numai in traseele pentru escalada sportiva echipate cu pitoane forate (spituri), intrucat solicita mult mai mult pitoanele la cadere decat celelate metode de asigurare.

* Valorile sunt date pentru cazul in care se asigura fara manusa pentru mana aflata in urma dispozitivului de franare. Este insa foarte recomandabila purtarea unei manusi de piele (mai ales la incepatori) pentru evitarea arsurilor mainii si implicit a urmarilor maririi distantei de cadere.

NODUL CABESTAN

In numeroase momente poate aparea necesitatea de blocare a corzii: autoasigurare, rapel pe un fir, blocare a corzii dupa o cadere a partenerului pentru acordarea primului ajutor.

Se foloseste nodul cabestan si o carabiniera cu filet. A nu se confunda nodul semicabestan cu cel cabestan, intrucat primul nu blocheaza coarda ci reprezinta o modalitate de asigurare dinamica.

Etapele de formare ale nodului cabestan sunt urmatoarele:

Dupa o perioada de practica, nodul cabestan se poate realiza doar cu o singura mana!

NODUL PRUSIK

Nodul Prusik reprezinta un nod cu ajutorul caruia se poate urca pe coarda fixa. Un exemplu de caz in care folosirea lui este esentiala: caderea capului de coarda (sau a secundului) intr-un pasaj surplombant. Nereusind sa ajunga la perete, capul va folosi nodul Prusik sa urce pe coarda blocata de secund pana la pitonul pe care s-a cazut, iar din acest punct poate relua escalada.

Avantajele nodului Prusik sunt evidente: nu necesita decat o bucata de cordelina cu diametrul de minim 4 mm., se blocheaza foarte usor sub sarcina iar la eliberarea sarcinii poate fi mutat foarte usor.

Nodul Prusik se blocheaza in ambele sensuri de solicitare.

NODUL DE LEGARE A DOUA CORZI

Dupa cum sugereazasi numele sau, acest nod serveste la legarea a doua corzi.

Este practic pentru instalarea unor tope-rope-uri mai lungi, pentru plasarea unui rapel mai lung, etc.

PLASAREA BUCLELOR ECHIPATE

Coarda trebuie sa alunece usor prin carabinieresi peste muchiile stancoase pentru ca escalada sa decurga normal, fara piedici. Principala conditie pentru circulatia nestanjenita a corzii este de a o trece corect prin carabiniere, ceea ce inseamna ca trebuie prevazuta directia pe care o va lua coarda dupa trecerea capului de coarda dincolo de piton.

In nici un caz coarda nu trebuie sa faca o bucla care ar putea duce la blocarea ei punand capul de coarda in imposibilitatea de a continua escalada.

Un unghi nepotrivit poate produce o frecare destul de mare, mai ales in cazul in care coarda trece prin mai multe pitoane. Daca o singura bucla nu satisface conditia de trecere usoara a corzii se vor folosi doua sau chiar mai multe bucle asezate in lant. Bineinteles, se pot folosi si bucle mai lungi.

De obicei o bucla echipata are cele doua carabiniere plasate cu clapetele spre sensuri opuse.

Ajuns la piton, capul de coarda va introduce in acesta carabiniera cu clapeta plata (clapeta fiind orientata spre directia de urcare pana la urmatorul piton).

Dupa aceea, se va introduce coarda prin carabiniera cu clapeta curbata, folosind unul din cele doua procedee prezentate in figurile 1-2, in functie de pozitia carabinierei. Procedeul de introducere a corzii trebuie exersat intens mai ales de catre incepatori intrucat in acel moment potentialul de cadere este maxim.

Carabiniera cu clapeta plata se introduce in piton cu clapeta orientata spre directia in care se va urca pentru a se evita decarabinarea in caz de caderea laterala a capului de coarda (fig. 3-5).

Sensul de trecere a corzii prin carabiniera fata de verticala este interior spre exterior (fig. 4a).

Prin plasarea corecta a primei carabiniere in piton se asigura automatsi trecerea corecta ca directie a corzii prin cea de-a doua carabiniera (fig. 5).

Desenele alaturate sunt destul de sugestive prezentandsi gravele erori ce se pot produce prin plasarea incorecta a carabinierelor in pitoane sau prin incorecta pregatire a buclei (ambele carabiniere au clapeta orientata spre acelasi sens; vezi fig. 4b).

ORGANIZAREA PLATFORMEI DE REGRUPARE

Asigurarea ideala se bazeaza pe minim doua puncte fixe soldarizate intre ele, care sa reziste la solicitari in jos, lateralsi chiar in sus, mai ales cand nu putem prevede directia lor probabila.

Solidarizarea a doua puncte fixe se face prin „triunghiul fortelor” (ca in figura) urmarind repartizarea judicioasa a efortului. Unghiul favorabil este cuprins intre 0 si 60, dar in nici un caz nu va depasi 120, deoarece incarcarea sistemului ar deveni mai dezavantajoasa decat cu un singur punct! Cel mai bine este sa se foloseasca o bucla lunga de chinga care permite carabinierei suficienta mobilitate. Dar atentie! Este obligatorie realizarea unei articulatii prin incrucisarea unui dintre fire pentru a se forma un sistem de prindere al carabinierei la cedarea unui punct de asigurare.

Orice persoana odata ajunsa in regrupare trebuie sa se autoasigure utilizand o bucla de chinga omologata (22 KN)si 2 carabiniere. Autoasigurarea este practicasi in timpul catararii pentru odihna, dar in nici un caz nu trebuie reinceputa catararea cu autoasigurarea plasata, intrucatsocurile datorat caderii cap de coarda pe o bucla de 60 cm. este fatal.

PITOANELE

Pitoanele stau la baza tehnicii de asigurare. Exista enorm de multe tipuri de pitoane, cu diferite forme si profile. Materialul din care se produc pitoanele este otelul moalesi otelul dur.

Pitoanele se impart in doua grupe:

clasice: pitoane ce pot fi plantate doar in fisurile naturale ale stancii prin batere cu ciocanul. Ele pot suporta urmatoarele sarcini:

pentru pitoanele confectionate din otel moale:

in fisuri longitudinale:6-10 KN.

in fisuri transversale:9-12 KN.

pentru pitoanele confectionate din otel dur:

in fisuri longitudinale:10-15 KN.

in fisuri transversale:15-20 KN.

forate: pitoane ce pot fi plantate in orice loc; pentru plantare este forata o gaura cu o bormasina (sau in lipsa cu o foreza de mana), in gaura se bate un diblu de metal cu filet pe interior care la capat are o pana de metal. Pana se despica prin batere, fixand mai bine diblul.

In final se infileteaza pitonul folosindu-se suruburi sau piulite, in functie de modelul diblului. La alte modele diblul se fixeaza in gaura folosind un adeziv special (spituri cu cimentare rapida). Spiturile cu cimentare rapida Petzl suporta pana la 50 KN! (recordul absolut de rezistenta al spiturilor)

Pitoanele forate se numesc in mod uzual spituri. Un piton forat in stanca compacta suporta 25 KN.

O varianta a pitonului forat este pitonul de expansiune, ce reprezinta un piton clasic prevazut insa cu o pana de metal ca la pitonul forat pentru o mai buna fixare.

Modalitatile mecanice de plasare a spiturilor sunt prezente in figurile de mai jos.

Plasarea unui spit de expansiune

Plasarea unui spit cu filet

Plasarea unui spit cu cimentare rapida

In concluzie putem afirma cu certitudine ca pitoanele forate rezista mult mai bine decat cele clasice. Incepand cu ultimul deceniu se folosesc cu precadere pitoane forate, multe trasee fiind pitonate de sus in jos, in rapel. Pentru traseele vechi se incearca repitonarea sau macar plantarea pitoanelor forate in regrupari sau in pasajele cheie.

PUNCTE DE ASIGURARE DEMONTABILE

Punctele de asigurare demontabile au aparut in doua regiuni pe care natura nu le-a inzestrat cu prea multa stanca: nordul Angliei si turnurile de gresie ale Elbei. Concepute initial pentru a nu deteriora locurile frecventate, ele aveau scopul de a inlocui cu success pitoanele prin noduri intepenite in crapaturi sau piulite prin care se trecea o bucata de cordelina. Treptat-treptat tehnica a evoluat si dupa cativa ani au aparut penele din plastic si aliaje de aluminiu.

Formele penelor sunt foarte diverse: sectiune trapezoidala pentru fisuri cu fete neparalele, semiluna cu asezare pe trei puncte, o fata convexa si alta concava, sectiune hexagonala, etc.

Rezistenta penei variaza binenteles in functie de marime, cu conditia amplasarii corecte. Astazi se recurge la folosirea cablurilor de otel care inlocuiesc cu success buclele de cordelina.

Amplasarea corecta a „noilor pitoane” pretinde multa indemanare si imaginatie. Deseori stanca trebuie curatata de pamant si pietricele. Dimensiunea potrivita a penei se alege avand la indemana un set compus dintr-o scara judicioasa de marimi. Pana se plaseaza in asa fel incat ambele suprafete de sprijin sa fie in contact cu peretele. Odata pozitionata in locul potrivit, pana se trage puternic in sensul efortului probabil.

La recuperare, penele mari trebuie lovite cu varful piramidal al ciocanul, iar cele mici ajutandu-ne cu un piton. Atentie la posibila distrugere a cablului in punctul unde patrunde in pana.

Pentru fisurile largi, au aparut dispozitive bazate pe principiul excentricelor. Cel mai vestit aparat este friendul, inventat de americanul Ray Jardine. Principiul sau de functionare se bazeaza pe 4 came excentrice, mentinute in pozitie deschisa prin arcuri spirale aflate pe ax. O traversa actionata cu degetele, manevreaza 4 tiranti subtiri, strangand camele pentru dimensiunea fisurii. Fabricat in 7 marimi, are utilizare larga si s-a bucurat de apreciere deosebita.

Principalul atu al friendului este usurinta de plasare si recuperare si totodata posibilitatea de plantare in fisurile surplombante.

CAPITOLUL 4

TEHNICA DE ESCALADA

REGULI DE BAZA

Escalada consta dintr-o serie de miscari, cu cheltuiala de energie fizica si psihica. Aplicata corect, conform anumitor reguli, asigura o economie substantiala de energie contribuind la securitatea cataratorului si la succesul actiunii. Principalele principii ce stau la baza escaladei sunt urmatoarele:

Pasajul care urmeaza escaladat trebuie examinat cu privirea, miscarile cu anticipatie calculate si prevazute ordinea lor, posibilitatile de asigurare, urmarile pe care le poate avea alunecarea sau caderea, care este locul urmator de odihna. Numai dupa ce am examinat toate aceste aspecte parasim locul sigur pe care ne aflam si parcurgem fara prea multa sovaiala pasajul respectiv pana la locul unde ne putem odihni si examina pasajul urmator.

Fiecare priza trebuie incercata daca rezista sau nu. Multe prize tin numai daca sunt folosite intr-un anumit fel, in special la apasare si nu la tractiune (tragand de ele, ies ca un sertar). Deosebit de fragile sunt prizele de iarba care apar de obicei pe branele dintre doi pereti. Iarba rezista slab la tractiune si in plus poate fi smulsa cu tot cu bucata de pamant pe care a crescut. Mai periculoase decat iarba sunt muschii, lichenii si mazga.

Escalada trebuie sa se desfasoare calm, cu atentiesi ingrijit, fara smuncituri si sarituri. Miscarile trebuie sa fie ritmice, fluide, fara sa se incalece, fara contracturi.

Siguranta unei prize nu depinde de marimea ei. Se poate intampla ca un bloc sau o lespede foarte mare sa se disloce brusc fara vreun semn premergator. In cazul folosirii unui astfel de bloc instabil pentru tractiune cu ambele maini se poate intampla sa ramanem cu el in brate. Cazand acest bloc poate taia coarda, poate strivi pe coechipierul aflat mai jos sau ii poate accidenta pe eventualii spectatori aflati la baza peretelui.

Regula celor trei puncte. Persoana ce escaladeaza trebuie sa aiba in permanenta trei puncte de sprijin pentru trei din membrele sale. Stand cu picioarele pe doua prize solide, tinandu-se cu o mana de a treia priza, se va intinde cealalta mana dupa a patra priza. Numai dupa ce se convinge de soliditatea ei si se tine bine de ea, cataratorul poate misca un picior pentru a-l muta pe priza urmatoare; in acest timp el ramane din nou in trei puncte de sprijin: doua prize de mana si o priza de picior.

Explicatia acestei reguli este ca, daca in timpul miscarii una din cele trei prize cedeaza, se ramane totusi in doua prize; ramanand intr-o singura priza, caderea este sigura.

Escalada trebuie sa se faca cu economie de forta, avand in vedere efortul mare pe care il reclama orice traseu. In cazul in care nu putem trece un pasaj dificil nu trebuie sa ne risipim fortele, ci sa revenim la punctul de plecare sau sa ne autoasiguram intr-un piton din respectivul pasaj, dupa care putem gasi alta varianta de catarare, alta succesiune de prize, alta tehnica sau alta pozitie de echilibru. Intotdeauna trebuie pastrata o rezeva de forta si evitata mergerea pana la epuizare.

Escalada se face pe picioare, care preiau intreaga greutate a corpului. Mainile servesc pentru mentinerea echilibruluisi sunt folosite pentru tractiune in pasajele dificile unde se depaseste verticala.

Escalada in sprait, cu picioarele departate, sta la baza unui bun stil, elegant si sigur. Pozitia de sprait asigura un echilibru mai stabil impiedicand o rasucire nedorita a corpului in jurul unei axe verticale.

Escalada se adapteaza la forma stancii si la caracteristicile pasajului. Astfel, trebuie departat corpul de perete in special pe muchii si creste sau, din contra, lipit de stanca in pasajele de perete, fisuri. In miscare, centrul de greutate al corpului se afla in general in afara punctelor de sprijin; in timpul odihnei, din contra, centrul de greutate este bine sa se afle in interiorul perimetrului determinat de punctele de sprijin.

Cel ce ataca un pasaj dificil trebuie sa se elibereze de toate retinerile datorate unei pozitii expuse (de exemplu: un pasaj surplombant). Instinctiv, omul se inhiba in fata unui loc periculos, datorita pozitiei sale nesigure in spatiu. Nu este acelasi lucru (din punct de vedere psihologic) sa ataci un pasaj de gradul VI sau VII, la 1 m. de pamantul ferm sau la cativa zeci de metri deasupra vaii. Singura modalitate de eliberare de aceste reticente o constituie antrenamentul.

COMENZI DE COARDA

Intelegerea dintre membrii unei echipe se face prin comenzi scurte si clare. Trebuie evitate toate posibilitatile de interpretare gresita, intrucat comenzile de multe ori se aud greu din cauza reliefului, distantei si conditiilor atmosferice. In aceste cazuri trebuie evitate orice comenzi ce pot crea confuzie, de exemplu o negatie (comanda 'nu trage' poate fi interpretata 'trage', cuvantul 'nu' trecand neauzit).

Pentru parcurgerea unei lungimi de coarda cu o echipa formata din doua persoane se procedeaza in felul urmator:

Capul de coarda il intreaba pe secund daca este gata sa il asigure. Dupa ce primeste raspunsul afirmativ, capul pleaca anuntandu-l pe secund 'am plecat'.

Daca are nevoie de tractiune de coarda, capul striga 'fiiil!'.

Daca nu mai are nevoie de tractiune, capul striga 'slaaab!'.

Secundul nu trebuie sa raspunda comenzii caci capul de coarda vede sau simte daca a fost inteles: daca a cerut filaj, va simte imediat ca se intinde coarda, iar la 'slab' ca slabeste si devine mai libera.

La dislocarea unei pietre se striga 'piatra' pentru a-l avertiza pe coechipier.

Secundul trebuie sa il tina la curent pe capul de coarda cu lungimea corzii ramasa disponibila pentru ca acesta sa se ingrijeasca la timp de gasirea unui loc de regrupare. Nu trebuie consumata toata coarda intrucat sunt necesari cativa metri buni pentru franarea unei caderi grele a capului de coarda iar in regrupare sunt necesari 2-3 m de coarda pentru autoasigurarea in cel de-al doilea piton. In general trebuie plecat in traseu cu corzi de 50 m., iar o lungime de coarda nu trebuie sa depaseasca 40 m. Numai in caz de nevoie (se termina buclele echipate inainte de parcurgerea completa a lungimii sau se rateaza din neatentie regruparea) se va efectua o regrupare dificila in pitoane intermediare, tinandu-se cont de faptul ca pozitiile sunt extrem de incomode. Secundul nu va urca pana la cap ci se va opri cu vreo 2-3 pitoane mai jos, intrucat capul de coarda regrupeaza intr-un singur piton.

Ajuns in regrupare, capul de coarda se autoasigura in minimum doua puncte, dupa care striga 'am regrupat', ceea ce inseamna ca secundul nu mai trebuie sa asigure si se poate pregati de plecare.

Capul de coarda trage la el restul de coarda disponibila, secundul strigand 'gata' in momentul cand coarda este intinsa. Capul de coarda trece coarda prin dispozitivul de asigurare, iar dupa acea striga 'poti sa pleci'.

Secundul comunica 'am plecat'si incepe sa escaladeze cerandu-i capului sa fileze, sa slabeasca, etc.

Mentionez ca anumite comenzi vocale se pot substitui cu semnale prin coarda, stabilite de comun acord de coechipieri.

TEHNICA DE ESCALADA LIBERA (ROTPUNKT)

Escalada libera este escalada cu prize naturale, fara folosirea mijloacelor artificiale pentru inaintare, pitoanele si celelalte mijloace artificiale nefiind folosite decat pentru asigurare.

In functie de conformatia terenului se folosesc tehnici diferite. Astfel deosebim tehnica de escalada in fisuri, in hornuri, in diedre si pereti. Escalada se desfasoara cu precadere in forme de relief verticale, cele orizontale fiind folosite pentru traversari.

Escalada in fisuri. Tehnica de escalada in fisuri depinde de dimensiunea fisurii, care poate sa varieze de la cativa milimetri pana la 10-15 cm. Fisurile de ordinul milimetrilor se preteaza la baterea pitoanelor. Pentru escalada libera este necesara o latime egala cu cel putin grosimea unui deget. Degetul poate fi intepenit intr-o fisura cu muchia vie si care se ingusteaza (cheie de deget). Fisurile ceva mai largi permit introducerea mainii. Palma se intepeneste cu degetul mare strans intr-un loc in care fisura se ingusteaza, rezultand astfel o priza excelenta (cheie de mana). Picioarele se pot si ele intepeni in fisura, insa este preferabil sa cautam pentru ele prize in afara fisurii caci in caz de scapare a mainii riscam sa ramanem cu ele prinse in fisura. Cu cat priza de mana in fisura este mai nesigura, cu atat mai mult se indica a nu se intepeni picioarele in fisura, ci a se cauta prize laterale. Se mai poate incerca intepenirea ambelor maini alaturate cu palmele orientate spre sensuri opuse. Cand fisura se largeste, ea ofera spatiu pentru o jumatate a corpului astfel incat se poate intepeni umarul si antebratul, precum si piciorul prin opozitia calcaiului si a genunchiului, in timp ce cealalta mana si celalalt picior folosesc prize situate in afara fisurii. Oricum, escalada intr-o astfel de fisura este dificila si obositoare si in plus, campul vizual este limitat. Se alege pozitia cu jumatatea stanga sau dreapta a corpului in fisura, astfel incat fata sa fie indreptata spre partea mai neteda. Aceasta pozitie trebuie aleasa la timp, fiindca odata angajati va fi dificil a o mai schimba.



Escalada in hornuri. Hornul este definit ca o fisura suficient de larga ca sa permita intrarea intregului corp al cataratorului. Cu cat hornul este mai ingust, cu atat escalada este mai dificila, totodata si campul vizual mai redus. Ca in fisurile largi descrise anterior, se alege pozitia astfel incat fata sa fie indreptata catre peretele mai accidentat, bogat in prize, iar spatele catre peretele neted. Cele mai usoare de escaladat sunt hornurile de circa 1 m. largime, in care putem 'ramona' (ramoner (fr.) = a curata cosul; ramonaj = escalada interioara), folosind presiunea in opozitie a picioarelor, mainilor si spatelui. De la caz la caz, vom alege pozitia cu ambele picioare pe peretele din fata sau cu o mana in fata si una la spate. Uneori poate fi mai avantajoasa pozitia de sprait, mai ales daca ambii pereti ai hornului ofera prize suficiente. Daca hornul se largeste, ramonajul nu mai este posibil si nu mai ramane decat spraitul sau escalada in perete.

In concluzie, trebuie remarcat ca spre deosebire de escalada in perete, in hornuri se folosesc nu numai mainile si picioarele dar si umerii, spatele, sezuta si genunchii pentru sprijin prin frecare.

Adeseori, in hornuri se afla blocuri incastrate, mai mici sau mai mari. Aceste blocuri se folosesc drept prize, locuri de odihna sau de regrupare, sau ca puncte de asigurare, trecandu-se o bucla in jurul lor. Uneori blocurile incastrate mai mari formeaza surplombe greu de trecut prin exterior. In acest caz poate fi favorabila trecerea prin 'fereastra' (prin spatele blocului) daca spatiul permite. In general, un horn se escaladeaza, pe cat posibil, la muchiile exterioare, care ofera prize mai bune, desi instinctiv omul se simte mai in siguranta la interiorul hornului. Escalada in interior prezinta doua dezavantaje majore: prize rotunjite, uneori umede, mazgoase, acoperite cu licheni si muschi, pe de o parte, pericolul intepenirii, al lipsei de libertate de miscare, pe de alta parte, care face imposibila o escalada eleganta, cursiva, sigura si eficienta.

Escalada in diedre. Un diedru este format de doi pereti de stanca care se intalnesc sub un anumit unghi, ca o carte deschisa. De obicei, intersectia celor doi pereti este marcata de o fisura, care ofera posibilitati de fixare a pitoanelor si prize pentru escalada libera. Tehnica de escalada in fisura din diedru seamana cu cea expusa anterior si variaza dupa latimea fisurii; se folosesc mainile intepenite in fisura, iar cu picioarele se face sprait pe peretii diedrului. Daca diedrul nu prezinta fisura, tehnica variaza dupa unghiul diedrului. Cu cat unghiul este mai ascutit, cu atat se aplica o tehnica apropiata celei de escalada in hornuri; cu cat unghiul se deschide, se trece la o tehnica de escalada in perete.

Spraitul in diedru este mai dificil decat intr-un horn, intrucat peretii divergenti ofera mai putine posibilitati de opozitie. Daca unul din peretii diedrului este neted, lipsit de prize, ne vom intoarce cu fata catre peretele opus, folosindu-l pe cel neted pentru sprijinirea prin frecare a umarului sau spatelui; o mana si un picior le vom intepeni in fisura, iar pentru cealalta mana si celalalt picior vom cauta prize in peretele din fata.

Bavareza. Denumita si tehnica de escalada in opozitie, bavareza este o spectaculoasa metoda de escalada aplicabila in diedre cu fisura clara si cu muchiile vii. Echilibrul corpului este mentinut prin tractiune cu ambele maini prinse de muchia fisurii si presiune cu picioarele pe peretele opus al diedrului. Atat tractiunea cu mainile, cat si presiunea cu picioarele se fac aproximativ perpendicular pe linia fisurii, respectiv peretele diedrului. Ordinea miscarilor depinde de imprejurari si poate fi mana-mana, picior-picior sau alternativ mana-picior, mana-picior.

Escalada pe perete<. Spre deosebire de sensul larg al cuvantului, perete se numeste, in sens restrans, o fata stancoasa lipsita de fisuri, hornuri sau diedre. Tehnica cea mai eficace de escalada este tehnica de sprait, care permite folosirea optima a prizelor de picior prin opozitia picioarelor desfacute. Spraitul impiedica de asemenea rasucirea corpului lateral. Prizele de mana pot fi (si sunt de obicei) deasupra nivelului ochilor, dar pot fi si dedesubt (prize intoarse). Un perete neted, cu prize mici, se numeste placa. Escalada pe placi se bazeaza mai mult pe frecare. atat a picioarelor pe asperitatile si prizele mici ale stancii, cat si a palmei aplicate pe placa. Cu cat placa se apropie de verticala, iar prizele sunt mai mici si mai rare, cu atat va trebui sa se faca apel la o tehnica mai rafinata si la un simt dezvoltat al echilibrului.

In traversari se aleg de preferinta prize de mana nu prea inalte, la nivelul ochilor sau prize intoarse aflate mai jos. De la caz la caz, pasii se fac aducand al doilea picior langa primul sau prin incrucisare. Daca nu dispunem decat de o singura priza de picior, trebuie facuta schimbarea piciorului, ramanand pentru moment numai in prizele de mana, ceea ce nu ne putem permite decat in caz de prize foarte solide. Schimbarea piciorului se face cu multa atentie si in nici un caz printr-o saritura.

Revenind la pozitia de sprait, trebuie sa insistam asupra economiei de forta pe care o realizam prin ea. In sprait se trec adesea cu usurinta pasaje care, cu alta tehnica sunt extrem de dificile si obositoare. Astfel, se pot trece, iesind mult in afara, chiar si surplombe mai mari, fara ajutorul scaritei si al altor mijloace artificiale.

De regula nu se folosesc genunchii drept sprijin dar si aceasta regula admite exceptii, in special daca lipsesc prizele de mana sau daca prizele sunt slabe, la iesirea pe o prispa (treapta) situata deasupra unui pasaj vertical sau surplombant. Iesirea pe o astfel de prispa se poate face prin ridicare in brate. Mai dificil este de escaladat o prispa situata deasupra nivelului capului. In acest caz, se prinde cu ambele maini marginea prispei, se ridica picioarele pe perete cat mai sus posibil si cu o miscare rapida se va smuci cotul in sus astfel incat sa se preseze cu palma puternic in jos; apoi cu alta miscare rapida se efectueaza ridicarea si cu a doua mana, in aceeasi pozitie si astfel, in final, se ajunge ca ambele brate sa fie intinse.

TEHNICA DE ESCALADA ARTIFICIALA

Escalada artificiala incepe din momentul in care se folosesc pitoanele drept prize de mana sau de picior. Desi fiecare persoana e libera sa stabileasca limita dintre escalada libera si artificiala, totusi trebuie sa cautam ca prin antrenament sa impingem aceasta limita cat mai departe posibil. Desi este clar ca numai escalada libera cere maximum de arta si ofera maximum de satisfactii, pe de alta insa, nici trecerea unor surplombe sau tavane cu mijloace artificiale nu este de neglijat.

Autotractiunea de coarda (autofilarea) este avantajoasa fata de tractiunea directa la piton, prin economia de forta care se realizeaza. Pentru autotractiune se trece coarda prin bucla echipata plasata in pitonul aflat deasupra noastra, apoi cu o mana se trage de firul care ne leaga de secund, ajutandu-ne sa urcam catre piton. Autotractiunea nu se poate face decat la un singur piton sigur si situat suficient de sus, cel putin la nivelul pieptului; in caz contrar riscam sa extragem pitonul din stanca. Pentru a preveni acest pericol este preferabila utilizarea scaritei. Autotractiunea o poate aplica si secundul in escalada sa.

Folosirea scaritelor apare necesara in pasajele artificiale ale traseelor extreme sau in trecerea directa a surplombelor sau tavanelor cu anvergura mare, desi tendinta actuala este de a reduce pe cat posibil utilizarea lor. De obicei se merge cu doua scarite de persoana, dar in prezent majoritatea persoanelor folosesc doar una, deoarece a doua scarita este absolut necesara doar in traseele de extrema dificultate.

Urcand in scarita din treapta in treapta vom avea grija sa o indepartam de perete cu piciorul intins pentru a putea introduce mai usor celalalt picior in treapta. Pentru ca scaritele sa nu se agate in pasajele de escalada libera, ele se strang treapta cu treapta si se prind cu o cordelina de ham.

CAPITOLUL 5

REGULILE DE BAZA ALE SECURITATII IN ALPINISMUL CLASIC & ESCALADA SPORTIVA

1. Caderea in alpinismul clasic reprezinta intotdeauna un pericol foarte mare pentru cel ce cade chiar cu cea mai buna asigurare. Niciodata nu trebuie riscat, mai ales daca starea pitoanelor nu permite acest lucru. In traseele de escalada sportiva echipate cu spituri care respecta cotele si modalitatile de plantare elaborate de UIAA, aceasta regula nu mai este valabila.

2. Cel ce asigura trebuie sa fie capabil in orice clipa de a rezista unei forte de 10 KN (~1 tona) indiferent de inaltimea de cadere a partenerului.

3. Cel mai recomandabil echipament este cel omologat UIAA.

4. Pentru a nu se depasi limita rezistentei echipamentului sunt necesare dupa prima regrupare cel putin doua pitoane intermediare la cca. 2 m.si la 10 m. deasupra regruparii. Aceste valori sunt oferite prin calculul matematic al factorului de cadere si a fortei de soc. Pentru a catara la un nivel de securitate maximal se recomanda ca distanta dintre doua puncte de asigurare intermediara sa fie de maxim 4-5 m.

5. Pitoanele intermediare sunt mai importante in prima jumatate a lungimii de coarda decat in a doua.

6. Daca este posibil, regruparea sa se faca dupa un pasaj dificil si nu inainte, pentru a se trece pasajul respectiv cu un factor de cadere cat mai mic.

7. Autoasigurarea in regrupare trebuie facuta cat mai scurta, la cel putin doua pitoane si cu o bucla de chinga omologata de UIAA.

8. Alte metode de asigurare decat cele acceptate de UIAA (optar, placuta Sticht, semicabestan, GRI-GRI) sunt absolut interzise.

9. Toate asigurarile statice sunt interzise, intrucat valorile fortei de soc sunt prea mari pentru om si pentru material.

10. Caderile grele, cu un factor mare de risc, pot fi tinute numai printr-o asigurare dinamica, singura care apara omul si materialul de supraincarcare.

11. Orice piton intermediar (chiar si cel mai sigur in aparenta) poate fi smuls; nu te baza niciodata 100% pe un piton intermediar.

12. Nu se face rapel dupa bucle gasite, chiar aparent noi.

13. Nu folositi corzi statice in traseele de escalada sportiva sau alpinism. Corzile statice pot fi folosite numai in traseele de escalada cu asigurare de sus (top-rope).

14. O coarda uzata sau care a suportat numarul de caderi pentru care a fost testata trebuie scoasa din uz.

15. Inaltimea maxima de cadere intr-un piton intermediar se calculeaza ca diferenta de nivel intre el si pitonul de mai sus minus 1,5 m., totul inmultit cu trei (nu cu doi, cum am fi tentati, adica dublul lungimii). Acest rezultat a fost dovedit experimental in 1997 de Clubul Alpin Elvetian in cooperare cu UIAA.

16. Nu te juca cu viata partenerului. Fii tot timpul atentsi coordoneaza-te cu miscarile lui cand il asiguri.

CAPITOLUL 6

CADERILE

“Ideea fundamentala a vietii este sa nu-ti fie frica” - Nietzche

Se poate intampla. Deodata piciorul iti aluneca sau priza de mana cedeaza, respiratia ti se opreste, iti pierzi echilibrul si gravitatea isi spune cuvantul. Esti in cadere. Esti speriat, adrenalina atinge cote maxime, dar fenomenul mecanic intervine si sistemul de securitate iti opreste caderea.

Pentru a intelege mai bine caderile, vom apela putin la fizica.

FORTA DE SOC SI FACTORUL DE CADERE

Forta de soc reprezinta efortul cu care este solicitata coarda in timpul caderii. Solicitarea corzii incepe dupa parcurgerea distantei de cadere libera; din aceasta clipa coarda incepe sa se intinda, efortul din coarda creste si atinge valoarea maxima cand devine egal cu forta de franare.

Daca forta de soc este mica caderea se termina in acest punct deoarece lucrul mecanic necesar retinerii corpului ce cade a fost realizat de coarda prin alungire.

Daca forta de soc depaseste aceste praguri urmeaza o noua faza in care coarda aluneca prin dispozitivul de franare cu forta constanta pana cand intreaga energie de cadere este absorbita prin frecare.

Energia de cadere este egala cu produsul dintre greutatea cataratorului si inaltimea de cadere. Ea este absorbita de coarda si de dispozitivul de franare.

Rezumand cele spuse mai sus rezulta ca forta de soc este egala cu forta de franare iar cantitatea de coarda ce aluneca prin dispozitivul de franare este proportionala cu energia de cadere.

Valoarea fortei de soc variaza in functie de cinci factori:

greutatea corpului ce cade

caracteristicile de alungire a corzii

factorul de cadere

factorul de frecare

amortizarea corpului celui ce cade si a celui ce asigura

Pentru cel ce cade este hotaratoare inaltimea de cadere; pentru cel ce asigura este hotarator factorul de cadere.

Definim factorul de cadere ca fiind raportul dintre lungimea de cadere si lungimea corzii de la asigurator pana la catarator. Factorul de cadere maxim este egal cu 2 si se realizeaza in cazul unei caderi libere fara piton intermediar si fara franare. Conform testelor UIAA forta de soc poate depasi 12 KN (limita suportabila a corpului uman). Valoarea de 2 a factorului de cadere poate fi intalnita numai dupa prima lungime de coarda, in caderea capului de coarda peste regrupare. Atentie la pitoanele din regrupare care pot ceda la un asemenea soc. Dupa punerea primei bucle de asigurare factorul de cadere va scade constant si va ramane sub 2.

Intre timp ce se intampla cu pitonul pe care se cade?

Esti pe perete, coarda si hamul sunt bine legate, pitoanele intermediare sunt bine plantate, buclele sunt corect puse, deci te simti in siguranta. Gandul unei eventuale caderi nu te sperie. Dar orice cadere genereaza o mare cantitate de energie. La urma urmei suntem creaturi destul de grele, iar gravitatea este o forta formidabila (cum orice secund care a oprit un cap de coarda in cadere poate afirma acest lucru).

Foarte multe accidente au avut loc in urma cedarii punctului intermediar de asigurare datorita gresitei estimari a fortei de soc ce actioneaza asupra acestuia. Daca se cade pe un piton intermediar cu o forta desoc x, iar cel ce fileaza foloseste o forta de franare y pentru a opri caderea, asupra pitonului va actiona suma celor doua forte x+y.

Un exemplu foarte bun este prezent in figura alaturata. Forta de soc ce actioneaza asupra cataratorului este de 9 KN iar forta de franare este de 6 KN. Forta ce actioneaza asupra pitonului este de 15 KN, reprezentand suma celorlalte doua forte. Tinand cont de fortele maxime de rezistenta ale pitoanelor (vezi capitolul 3), in cazul de fata un piton clasic ar putea ceda.

Sunt doua tipuri de caderi:

cele pe care le prevezi, chiar cu cateva milisecunde inainte de a se intampla.

cele pe care nu le prevezi (“surpriza”), datorate de obicei ruperii unei prize.

Prima iti da un moment de a te pregati inaintea caderii si chiar de a te impinge uneori din perete. Astfel iti poti asigura o pozitie in care capul nu este amenintat, te poti prinde cu ambele maini de coarda iar corpul tau e pregatit de impact pe masura ce coarda se alungeste.

Indiferent de evenimentul ce produce caderea, cea mai sigura metoda de a evita ranirile este prinderea cu ambele maini de coarda de asigurare, prevenind astfel caderea cu capul in jos. Se recomanda incordarea muschilor si retinerea respiratiei pentru marirea capacitatii de rezistenta si de elasticitate a corpului.

De remarcat ca o cadere intr-un pasaj vertical sau surplombant este mai putin periculoasa decat o cadere in teren inclinat si cu pitoane rare.

Pentru cea de-a doua categorie, problema e un pic mai complicata. Caderea este mult mai periculoasa deoarece corpul tau este deja in cadere in timp ce creierul primeste informatia. De multe ori acest lucru genereaza lipsa de reactie. Intrucat loviturile in zona capului sunt cele mai periculoase, niciodata nu trebuie sa te afli cu coarda dupa picioare (mai ales in traversari).

Exemplu: cadere pendulara a capului de coarda.

Gresit (coarda este dupa picior)

Corect (coarda este in fata)

Posibilele accidente apar in caderile capului de coarda. Fata de secund, capul de coarda are de infruntat mai multe riscuri si de aceea nu trebuie sa atace pasaje mai dificile decat cele pe care stie ca le poate trece in siguranta. Totusi, daca inaltimile de cadere nu sunt mari, accidente nu vor surveni. O atentie deosebita trebuie acordata peretilor inclinati in care o cadere te poate pune in situatia sa te freci de perete.

Cum in Romania traseele sub 3A nu prea sunt bine pitonate, o mare atentie trebuie acordata. Niciodata nu trebuie riscat in mod constient. Daca toate conditiile de securitate sunt indeplinite, nu vei pati mai nimic intr-o cadere de secund, fiind posibile totusi cateva vanatai, julituri sau zgarieturi.

O mare atentie trebuie acordata socurilor statice care desi sunt produse la inaltimi mici de cadere pot provoca leziuni ireversibile (paralizie) sau chiar moarte. Socurile statice pot avea loc cand se folosesc corzi statice sau la incorecta folosire a buclelor de autoasigurare. De aici rezulta urmatoarele reguli:

in traseele de catarare nu se folosesc niciodata corzi statice.

cand se revine in pozitia de catarare (dupa o pauza in care s-a stat atarnat in piton folosind autoasigurarea) prima grija a cataratorului este de a scoate autoasigurarea din piton.

Criteriu de comparatie (vezi figurile):

Cazul 1

Cazul 2

1. O cadere cap de coarda de inaltime 1.2 m, in primul caz folosind coarda dinamica iar in cel de-al doilea folosindu-se o coarda statica. Din figura se observa ca factorul de cadere este 2, neexistand piton intermediar. Conform testelor UIAA in primul caz, forta de soc este de 7 KN, iar in cel de-al doilea 18 KN. Cum limita suportabila a corpului uman este 12 KN, concluzia este mai mult decat evidenta.

2. O cadere cap de coarda de inaltime 10 m, avand in primul caz un piton intermediar plasat la 0.2 m de regrupare iar in cel de-al doilea caz avand plasate doua pitoane intermediare dupa primii 4 m. Concluzia este urmatoarea: plasand cat mai multe bucle, reducem drastic factorul de cadere.

Plasam rezultatele in urmatorul tabel:

Cazul 1

Cazul 2

Lungimea de coarda desfasurata

5.2 m

9 m

Factorul de cadere

1.9

1.1

Forta de soc suportata de catarator

9 KN

6 KN

Forta de soc suportata de bucla echipata

15 KN

10 KN

Iata si un tabel cu consecintele unei caderi cap de coarda cu factor 1 constatate experimental:

Distanta pana la bucla echipata aflata sub catarator (m)

0,3

1

1,7

3,8

7,5

12,5

Inaltimea teoretica de cadere in gol (m)

0,6

2

3,4

7,6

15

25

Inaltimea de cadere constatata experimental (m)

1

3

5

10

20

30

Forta de franare necesara pentru o sarcina de 80 Kg. (KN)

4

5

6

8

10

12

EVITAREA CADERILOR

Cel mai bun mijloc pentru evitarea caderii este studierea pasajului ce urmeaza a fi parcurs, in vederea cunoasterii posibilitatilor de catarare, de asigurare si de retragere. De multe ori, capul de coarda intra in pasaj fara a-l studia si are surpriza de a constata ca nu a ales directia buna si a parasit traseul sau ca nu mai rezista fizic sa ajunga pana la urmatorul piton.

Decatararea poate fi uneori foarte dificila si poate conduce la o cadere. Este bine sa stim cat de cat linia traseului din cartile de specialitate sau de la cunoscatori ai zonei.

Retragerea trebuie facuta din timp, in caz de dificultate neprevazuta, inainte de pierderea fortelor.

In caz de stricare brusca a vremii (vant puternic, ceata, ploaie, ninsoare) imediat trebuie luata decizia de abandonare a traseului. Vara, in caz de averse torentiale, trebuie asteptata trecerea ploii iar dupa aceea trebuie pregatita coborarea prin rapel. Continuarea traseului pe stanca uda poate genera mai mult ca sigur o cadere.



Oboseala poate genera si ea accidente. Daca conditia fizica nu iti permite, nu incerca sa faci mai mult de un traseu pe zi. O zi de pauza dupa un traseu greu este oricand binevenita.

CAPITOLUL 7

RAPELUL

Rapelul reprezinta coborarea prin alunecare de-a lungul unei corzi. Pregatirea rapelului cere prevedere, experienta si constiinciozitate. Cele mai multe accidente au loc la coborare, datorita euforiei, oboselii, frigului, apropierii unei ploi sau a noptii. De aceea, exista o serie de reguli ce trebuie respectate pentru eliminarea tuturor riscurilor. Cea mai importanta regula este rezervarea unui interval de timp suficient pentru pregatirea rapelului.

Cel mai simplu punct de fixare al corzii il constituie un copac sau mai rar, un colt de stanca. Cel mai bine este sa se echipeze coltul cu o bucla de cordelina, care permite o recuperare mai usoara a corzii. De obicei insa, rapelul se face dupa un piton. In cazul folosirii a doua pitoane se utilizeaza o cordelina pentru repartizarea uniforma a efortului.

Pentru rapel este indicat un piton cu inel. In lipsa, se poate folosi un piton normal echipat cu o bucla din cordelina. Daca avem o singura coarda la dispozitie, o vom trage prin inel pana la mijlocul ei. Daca folosim doua corzi, le innodam si tragem corzile prin inel pana cand nodul ajunge langa inel. Capetele corzii se innoada, apoi se strange coarda de la capete spre piton in bucle largi si se arunca cu o miscare larga, in asa fel incat sa nu ramana agatata pe parcurs. La recuperare se trage de capatul care vine mai lesne; in cazul corzii duble se trage de firul cu nod. In general, se trage de firul apropiat de stanca; tragand de celalalt fir, acesta apasa inelul catre perete, blocand coarda.

Inainte de coborarea ultimei persoane, coechipierul ajuns jos incearca sa afle daca se poate recupera cu usurinta coarda. In caz contrar, cel ramas sus schimba dispozitia corzii, in asa fel incat recuperarea sa se faca fara probleme. Recuperarea se face tragand constant si fara graba, fara smuncituri. Exista pericolul ca prin tragerea corzii sa fie dislocate pietre. In fine, capatul corzii poate lovi in cadere un coechipier.

In timpul rapelului, picioarele se tin departate pentru a evita rasucirea laterala in jurul axei corpului. Corpul se lasa usor spre spate, iar picioarele se sprijina pe perete. Coarda trece prin ambele maini. O mana are rolul de a conduce coarda (cea care tine firele venind de la pitonul de rapel), cealalta are rolul de frana (cea care tine firele libere dinspre vale). Intreaga greutate a corpului este preluata prin frecarea corzii, in mana nu se simte practic nici un efort.

O greseala frecventa pe care o fac incepatorii este de a frana cu mana care conduce coarda. In acest caz efortul este mare; aceasta mana nu trebuie sa serveasca decat pentru mentinerea echilibrului. Cu cealalta mana, cea dinspre vale, franarea se face fara nici un efort deosebit.

Inainte de a porni in rapel trebuie verificat daca capetele corzii ajung pana la o platforma de regrupare si daca surubul carabinierei in care se afla dispozitivul de franare a fost inchis. Viteza trebuie sa fie moderata pentru a nu ne “arde” mainile prin frecarea corzii. Gatul trebuie ferit de atingerea corzii. La rapelul peste surplombe corpul ramane liber atarnat in coarda si incepe sa se roteasca, ceea ce nu trebuie sa ne alarmeze. In timpul rapelului trebuie evitata rasucirea corzilor; firele trebuie mentinute tot timpul paralele, pentru ca recuperarea sa se faca cu usurinta.

Coborarea in rapel se face cu viteza constanta, lin, pentru a nu solicita peste masura pitonul de rapel. Daca rapelul se face dupa un piton, nu e recomandabila coborarea in salturi. Ca dispozitiv de franare se utilizeaza optul de rapel. Coarda de rapel se trece prin urechea mare si peste urechea mica (vezi figura). In caz de pierdere a optului, se va utiliza nodul semicabestan.

CAPITOLUL 8

CLASIFICAREA GRADELOR DE DIFICULTATE UIAA & FRTA

Drept introducere anexez urmatorul paragraf cules din mesajele trimise la lista de discutii Alpine.t:

“Traseele de escalada pot fi mai usoare sau mai grele. Pentru a putea fi comparate si pentru a putea cei interesati sa stie cam la ce sa se astepte intr-un anume traseu, s-au propus clasificari diverse, in speta 'SCALE DE DIFICULTATE'.

E destul de greu sa caracterizezi intr-un unic element dificultatea unui traseu, caci depinde de greutatea in sine, de lungime, de conditiile meteo, etc. Totusi, o cotare unica e necesara, ca si la partiile de schi, etc. S-au incercat foarte multe modele. De fapt, se poate cota si un anumit pasaj sau o lungime de coarda dintr-un traseu dar si traseul pe ansamblu. Cand auzi 'un traseu de gradul' referirea e la tot traseul. Dar regulile sunt diferite dupa fiecare sistem, dupa cum vom arata.

La ora actuala este tot mai raspandita si acceptata pe plan international asa-numita 'SCALA UIAA' adoptata de Uniunea Internationala a Asociatiilor de Alpinism. Ea coteaza traseele de alpinism sau escalada cu cifre romane si fiecare grad cu + sau - sau nimic, adica avem de exemplu III-, III, III+, IV-, IV, IV+, V-, V, V+, etc. Caracteristica de baza este ca aceasta scala de dificultate da ca si 'grad de dificultate' a unui traseu gradul celui mai dificil pasaj. Asadar o mansa de 15 m. cu gradul VII+ si un traseu de 5 lungimi de coarda in care fiecare portiune de cate 15 m. e la fel de grea ca si mansa amintita e dat tot ca si VII+.

Aceasta scala UIAA este de fapt 'Scala Welzenbach extrapolata'. Scala Welzenbach era o scala care propunea 6 grade de dificultate, de la I (Traseu foarte usor, la limita dintre turism si alpinism) si pana la gradul VI, care se definea ca cea mai mare dificultate pe care o poate trece un alpinist experimentat si bine antrenat. Scala a rezistat multe decenii dar cu timpul, datorita perfectionarii tehnicii, echipamentului si a antrenamentului intens si special pe care il faceau unii cataratori au aparut trasee de gradul VI dar evident mai grele ca restul cotate ca fiind de gradul VI. Era clar ca trebuiau acceptate noi grade, si primul care a reusit sa obtina recunoasterea gradului VII a fost Reinhold Messner, pe care cei de acum il cunoastem mai ales ca si as al Himalayei, primul cuceritor al Everestului fara oxigen, primul om care a urcat toti cei 14 optimiari, sau in ultimii ani autor de expeditii extreme prin pustiuri de gheata sau nisip. Dar Reinhold Messner, inainte de a ataca Himalaya, a fost vedeta escaladei sportive pe stanca. A scris si cartea 'Der siebente Grad' (Gradul VII). Incet-incet s-a recunoscut si gradul VIII si IX si X iar acum la bouldering se vorbeste si de gradul XI, XII. Sunt trasee pe care le fac 2-3 oameni din lume. Asa ca scala Welzenbach a ajuns scala UIAA actuala, teoretic deschisa la partea superioara, spre noi grade, caci de fiecare data, ca si in alte domenii, s-a spus ca s-a atins limita posibilului si totusi a venit cineva si mai bun.

In Romania avem o scala cu 1A, 1B, 2A, 2B, 3A, 3B, 4A, 4B, 5A, 5B, 6A, 6B. Pentru fiecare s-a incercat o anumita definitie si criterii de incadrare. Caracteristica de baza a scalei romanesti este ca, spre deosebire de scala UIAA, la noi se ia dificultatea de ansamblu a traseului. Astfel, un traseu scurt dar foarte greu e cotat la fel sau mai slab decat unul cu pasaje nu prea grele dar foarte lung. Astfel, in mod clasic, un traseu nu putea avea gradul 6 daca nu avea o diferenta de nivel de minim 300 m. Erau trasee cu pasaje de 5 si 6 dar nu li se puteau da decat gradul 4B caci aveau numai 2-3 lungimi de coarda.

La noi cotarea e destul de nesistematica. Mai demult exista o procedura foarte riguroasa de cotare si omologare, dar pe la inceputul anilor '80 sistemul s-a cam blocat, au aparut tot mai multe trasee noi, nimeni nu mai facea omologari si nici macar nu se tinea o evidenta. Plus ca au aparut traseele moderne, gandite numai pentru escalada libera ('rotpunkt'), echipate cu spituri, cu lungime de obicei mica dar dificultate mare, la care scala romaneasca, axata pe alpinism, nu prea mai avea aplicare deoarece se orienta dupa dificultatea de ansamblu si punea accent si pe lungimea traseelor.

De aceea, in Romania se folosesc la ora actuala in paralel si sistemul clasic romanesc (pentru traseele clasice de alpinism) si sistemul UIAA (pentru traseele clasice care au fost escaladate la liber si pentru traseele noi de escalada sportiva). Aceasta dualitate este intr-un fel benefica: in cazul traseelor clasice, mai lungi, chiar daca mergi in stil de escalada sportiva, la rotpunkt, gradul romanesc iti da o privire de ansamblu asupra efortului total necesar si in consecinta, chiar daca stii ca ai forta si treci pasaje de VIII dar nu ai antrenament general fizic si psihic foarte bun nu te prea bagi intr-un traseu de 6B caci probabil e de catarat multe ore si nu e voie sa fii neantrenat, cu echipament precar, fara mancare, apa, pelerina, sau cu un coechipier insuficient verificat, caci desi mergi in stil de catarare sportiva esti de fapt in sfera alpinismului. In schimb, gradul UIAA iti spune la ce sa te astepti. Intr-un traseu clasic de 4B/VIII+ stii ca daca mai prinzi un piton sau pui scarite mergi lejer, dar daca vrei sa mergi rotpunkt dai de pasaje unde fara experienta si antrenament special foarte bun, fara espadrile si carbonat de magneziu nu prea treci.

La traseele scurte moderne, de escalada sportiva, e altceva si gradul UIAA iti este suficient deoarece acolo nu e alpinism, totul e o dificultate tehnica, unde incerci si cazi pana reusesti sa treci sau daca nu renunti si te dai jos fara probleme, la fel daca ai obosit sau se strica vremea, etc. In plus, nu ai probleme de orientare, de acces si retragere iar parcurgerea traseului nu dureaza ore multe. Si de aceea nu e asa mare diferenta intre dificultatea fiecarui pasaj si dificultatea de ansamblu, incat sa necesite si cotatie in scala romaneasca si in scala UIAA.

In Romania avem totusi noroc ca 3A si 3B echivaleaza cu III-, III, III+ iar 6A si 6B cu VI-, VI, VI+ etc., deci e o paralela intre scale. Diferenta e doar, asa cum am amintit, ca cele doua scale se refera la lucruri usor diferite: scala romaneasca da dificultatea de ansamblu iar cea UIAA da pasajele cele mai grele. Prin urmare, la trasee relativ scurte escaladate la liber si cu dificultate constanta nu prea e diferenta. Dar la trasee lungi sau la cele clasice, cu pasaje de scarite, apar diferente substantiale.”

Doctor Radu Mititean –seful echipei Salvamont Cluj

GRADELE DE DIFICULTATE FRTA PENTRU TRASEELE CLASICE DE ALPINISM

Gradul 1. Usor. Caracter general: drum de munte cu aspect turistic greu.

A Vai si brane de abrupt; in aceasta categorie se incadreaza traseele cu caracter turistic si de introducere in alpinism a incepatorului.

B Vai de abrupt si hornuri. Saritorile de pe parcurs sunt uneori dificile. In anumite portiuni este necesara asigurarea in coarda a unor participanti.

Gradul 2. Dificultate medie. Caracter general: trasee usoare care cer cunoasterea tehnicii de catarare libera.

A Hornuri stancoase si tancuri izolate. Hornurile sunt scurte si prezinta asperitati bune pentru ramonaj. Tancurile sunt cu diferente de nivel mici.

B Vai si creste. Trasee lungi combinate cu brane, hornuri si creste.

Gradul 3. Dificil. Caracter general: incepe sa se practice catararea prin aderenta sau prin opozitie.

A Pereti si creste cu portiuni de catarare pe stanca, combinate cu pasaje usoare, caracteristice gradului 2. Unele obstacole mai inclinate se trec artificial cu ajutorul pitoanelor.

B Pereti, creste sau hornuri cu mai mult de doua lungimi de coarda. Predomina catararea libera.

Gradul 4. Accentuat dificil. Caracter general: apar pasaje dificile.

A Se folosesc scarite in loc de prize de picior, se trec surplombe. Traseele sunt in general scurte, dar dificile, sau lungi, usoare si uneori intrerupte de portiuni greu de trecut.

B Trasee cu puncte de trecere dificile, fisuri deschise, traversari, treceri de surplombe.

Gradul 5. Foarte dificil. Caracter general: trasee lungi si foarte inclinate.

A Trasee de minimum patru lungimi de coarda cu treceri directe de surplombe si cu traversari expuse.

B Trasee lungi, foarte dificile, cu succesiuni de obstacole care cer un efort sustinut. Prizele sunt mici si rare iar distantele dintre pitoane sunt si ele mari.

Gradul 6. Extrem de dificil. Caracter general: trasee foarte dificile si foarte lungi.

A Se trec succesiuni de surplombe care cer manevre de corzi si cunoasterea tehnicii de catarare artificiala. Se trec hornuri spalate si fete stancoase inclinate si netede. Regruparile sunt incomode.

B Se trec tavane. Platformele de regrupare sunt mici sau inexistente. Se folosesc pitoanele de expansiune in lipsa fisurilor necesare baterii pitoanelor. Traseul are minimum 300 m. altitudine.

CAPITOLUL 9

MASURI ELEMENTARE DE PRIM-AJUTOR

Studiile medicale recente au evidentiat faptul ca este foarte periculos pentru o persoana sa atarne inconstienta in ham. In cazurile normale, se poate sta atarnat fara probleme, cu conditia repozitionarii corpului la intervale constante de timp din momentul cand pozitia devine incomoda. Repozitionarea elimina strangularea circulatiei sangvine.

Daca o persoana atarna si nu se misca, isi poate pierde constiinta in doar cateva minute, iar fara o interventie rapida poate muri. O lovitura la cap (in urma unei caderi sau din cauza impactului cu un obiect in cadere) sau o urgenta medicala (lesin, probleme cu inima) pot conduce la cazul de atarnare inconstienta.

Prin urmare, este necesara interventia rapida a coechipierului, intrucat sunt disponibile doar cateva minute. Daca este posibil, ranitul poate fi coborat in regrupare sau pe o platforma intermediara. Daca nu, salvarea devine mai dificila, intrucat coechipierul trebuie sa coboare in rapel sau sa urce pe coarda langa ranit.

Doua reguli de baza pentru cazul ranirii unei persoane, avand ca urmare durerea si socul:

nu se va administra nici un fel de medicament (morfina, tranchilizante, aspirina, etc.)

se va pansa, imobiliza, impacheta, instala, transporta ranitul cu suficienta grija pentru a reduce suferinta la minimum.

Nu se dau bauturi alcoolice unui ranit. In lupta contra frigului se pot utiliza pe cat posibil bauturi calde in cazul unui ranit in stare constienta fara soc si fara traumatisme abdominale.

Netransportabili sunt cei cu stop respirator; se incearca mai intai respiratia artificiala

Pentru o persoana aflata in stare de soc problemele sunt mai dificile intrucat cu mijloace nespecializate este aproape imposibila tratarea socului. Este posibila doar plasarea picioarelor victimei mai sus si aplicarea unui pansament compresiv peste picioare.

In caz de coma trebuie reduse la minimum preparativele si ingrijirile generale si sa se faca transportul cat de repede posibil.

TRANSPORTUL

ranitul trebuie ferit de frig si de dureri

se controleaza respiratia: se va evita asfixia prin inghitirea limbii sau voma

se controleaza circulatia

in caz de hemoragie: se va folosi si verifica pansamentul sau garoul

in caz de ranire la piept: pozitia semiasezat

in caz de ranire la abdomen: pozitia culcat cu genunchii usor ridicati

in caz de ranire la coloana vertebrala: se culca ranitul pe un plan dur

in caz de ranire la craniu: se culca ranitul pe spate, in pozitie joasa si bine imobilizat, un picior indoit din genunchi

in caz de ranire la picioare: se transporta ranitul cu capul spre vale

in caz de soc: capul victimei trebuie sa fie orientat catre partea de sus a pantei

in caz de fracturi costale: nu se imobilizeaza in nici un mod fractura!

RESUSCITAREA CARDIO-RESPIRATORIE

Succesul reanimarii este conditionat de trei imperative:

Rapiditatea interventiei. O victima rareori revine la viata daca nu a respirat timp de 5 minute.

Necesitatea absoluta a unei bune permeabilitati a cailor respiratorii superioare prin impiedicarea limbii de a intra in faringe si a obtura aceste cai.

Continuarea efortului de reanimare.

Reanimarea trebuie continuata pana cand victima isi regaseste propria sa autonomie respiratorie si circulatorie sau pana la constatarea decesului de catre un medic. Resuscitarea se repeta timp de minim o jumatate de ora, in unele cazuri abandonandu-se abia dupa mai multe ore (trazniti, hipotermi).

Resuscitarea nu se face cu pauze ci intr-un un ritm bine determinat, cum ar fi 10-12 insuflari pe minut. Se recomanda ca metoda de respiratie artificiala binecunoscuta metoda gura la gura. Pentru o determinare corecta a faptului daca accidentatul respira sau nu, se va lipi urechea peste gura sau nasul victimei. Inainte de a incepe respiratia, se vor degaja caile respiratorii prin hiperextensia capului, luxarea anterioara a mandibulei, etc. Respiratia gura la gura este executata corect daca toracele se destinde cu minim 3-4 cm. Intre doua insuflari caile respiratorii trebuie lasate libere pentru ca aerul sa iasa spontan afara prin elasticitatea cutiei toracice.

In caz de stop respiratorsi cardiac, respiratia artificiala nu este suficienta si trebuie insotita de masajul cardiac extern.

FRACTURI, LUXATII, ENTORSE

Entorsa reprezinta elongarea sau ruptura unor ligamente, indeosebi a genunchiului sau a gleznei. Poate fi usoara sau grava. O entorsa usoara, cu umflare slaba si care mai permite o miscare satisfacatoare a articulatiei, se trateaza cu un bandaj simplu. Daca umflatura este importanta si apare aproape imediat, insotita de dureri mari, leziunea trebuie tratata la fel ca o fractura, cu imobilizare si transport.

Luxatia reprezinta deplasarea unei articulatii in afara pozitiei sale normale. Nu trebuie redusa decat de un medic. Luxatia se imobilizeaza in pozitia cea mai putin dureroasa, de regula asa cum a fost gasita, oricat de ciudata ar fi. In nici un caz nu se pune in ax sau nu se tractioneaza!

Imobilizarea membrelor se face cu atele. La nevoie atelele se pot improviza, dar cel mai simplu este de a lega piciorul fracturat de cel sanatos.

TRUSA DE PRIM-AJUTOR

Prezentam componenta minima a unei truse de prim-ajutor, ce trebuie luata in traseele lungi:

pansament sau comprese sterile + leucoplast

aspirina

algocalmin

betadina

vata

alifie impotriva durerilor musculare (optional)

spray pentru arsuri (optional)

PLAGILE SUPERFICIALE

Ne vom referi strict la tratamentul plagilor produse prin traumatisme usoare. Tratamentul urmareste oprirea sangerarii, asigurarea conditiilor pentru o vindecare rapida si prevenirea infectiei.

Pentru acelasi tip de rana diferite zone ale corpului vor sangera diferit, cel mai mult plagile din zona capului si gatului. Oprirea sangerarii se va face imediat dupa ranire daca este cazul. Cu o bucata de material textil, curata dar nu neaparat sterila, se apasa direct pe rana. Daca o plaga situata la nivelul unui membre sangereaza masiv, ranitul va fi asezat intins pe spate, cu membrul respectiv ridicat, astfel incat plaga sa fie deasupra nivelului inimii, iar presiunea se va aplica pe rana in aceasta pozitie. Nu se va apasa langa rana si nu se va pune garou, chiar daca sangerarea este abundenta. Presiunea se mentine atat timp cat e nevoie, pana la oprirea sangerarii.

Nici o rana nu este initial curata intrucat peste tot in mediul inconjurator exista microbi. Trebuie prevenita proliferarea microbilor in plaga care poate avea consecinte foarte grave (cangrena) chiar daca rana pare la inceput inofensiva.

Este foarte important ca rana sa fie spalata cu apa din abundenta si sapun. Trebuie sa se foloseasca un jet de apa, iar bucata de sapun nu se pune direct pe rana pentru a nu lasa fragmente. Operatia trebuie facuta foarte constiincios si trebuie obligatoriu insotita de indepartarea eventualelor corpuri straine (pamant, aschii de lemn, fragmente de roca) sau bucati de piele moarta. Pana la vindecare rana trebuie spalata cel putin o data pe zi cu apa si sapun. Reaparitia unei mici sangerari dupa spalare nu trebuie sa ne sperie.

Spirtul (alcoolul medicinal) nu se va folosi in nici un caz inaintea spalarii cu apa si sapun si nu este recomandat nici ulterior pentru dezinfectia ranii. Spirtul omoara bacteriile dar si celulele proprii venite in plaga pentru a apara organismul impotriva acestor bacterii, iar ulterior bacteriile ramase se inmultesc mult mai repede. De aceea spirtul poate fi folosit eventual, doar pentru dezinfectia tegumentului intact din jurul plagii.

Cea mai buna substanta dezinfectanta, ce poate fi folosita direct pe orice rana (si nu ustura!), este betadina. Se gaseste in farmacii sub forma de gel sau solutie.

O alta substanta ce se poate folosi pentru dezinfectia ranii este cloramina, care se gaseste la farmacie sub forma de pastile. Solutia dezinfectanta se prepara la fata locului din pastile de cloramina si apa. Desi cloramina pare a fi mai usor de transportat in trusa medicala. prin comparatie cu betadina este mai putin eficienta.

Apa oxigenata este un foarte bun dezinfectant dar este ceva mai greu de transportat. Daca tot obisnuiti sa luati o sticluta de spirt la munte, mai bine renuntati la continut si puneti in loc apa oxigenata.

Dupa oprirea sangerarii, spalare si dezinfectie se va trece la pansarea ranii. Pansamentul trebuie sa fie steril, pe cat se poate aerisit (nu se acopera complet cu leucoplast) si nu foarte gros. Leucoplastul va fi aplicat pe pielea sanatoasa si nu trebuie in nici un caz sa atinga rana.

Dupa aproximativ 24 de ore de la ranire este cel mai bine ca o plaga superficiala sa fie lasata la aer, fara pansament. Explicatia este ca cei mai periculosi microbi ce se pot dezvolta intr-o rana sunt cei anaerobi (microbi carora aerul le este fatal). In plus, un pansament mentine o oarecare umezeala care nu e favorabila vindecarii. Totusi, exista situatii in care pansarea ranii ramane necesara pe o perioada de timp mai indelungata (pentru a evita contactul cu imbracamintea sau cu pamant, crengi, etc.; alteori chiar aerul nu permite lasarea descoperita a ranii: de exemplu, pe o vreme cu vant puternic, chiar in conditiile aerului curat de la munte, nu e bine ca rana sa stea descoperita).

Obligatoriu o data pe zi pansamentul se va scoate, se va spala rana si apoi se va pune un pansament nou (de preferat pe rana se va pune, inainte, putina betadina). La nevoie, schimbarea pansamentului se va face mai des – de exemplu dupa o ploaie pe traseu nu se va lasa pansamentul ud.

Chiar in conditiile unui tratament corect aplicat este foarte importanta supravegherea ranii. Daca pielea din jur se inroseste la mai mult de 1-2 cm de la marginea plagii si devine lucioasa, daca zona afectata se umfla, daca durerea se accentueaza simtitor, daca din plaga se scurge puroi, inseamna ca rana s-a infectat.

Destinatia imediata trebuie sa fie cel mai apropiat spital.

© Florian 'Kobe' Mastacan



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1443
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site