DISTRIBUTIA PRODUSELOR AGRICOLE. PIATA CEREALELOR

DISTRIBUTIA PRODUSELOR AGRICOLE. PIATA CEREALELOR

1. Agromarketingul - instrument de rationalizare si optimizare a productiei si distributiei productiei agricole

In sistemul unitar al stiintelor economice, in a doua jumatate a secolului al XX-lea, ca rezultat al preocuparilor cercetatorilor, cadrelor didactice, a unor specialisti din domeniul comertului, a fost fundamentat conceptul de marketing, concept plurivalent, interdisciplinar, pe baza caruia a fost generata activitatea de marketing. In prezent, prin semnificatia lui practica deosebita, conceptul a capatat o arie de raspandire foarte mare, fiind cunoscut de o masa mare a populatiei, nu numai de specialistii in domeniu.

Preocuparile privind fundamentarea conceptului de marketing s-au concretizat in numeroase tratate, manuale, carti, studii etc., publicate in literatura economica, prin care se analizeaza diversitatea proceselor si fenomenelor economice ce intra in sfera obiectului acestei stiinte, dar si a disciplinei

universitare de marketing[1] .

Conceptul de marketing este interpretat in mod diferit, ceea ce ilustreaza procesul real al cercetarii in acest domeniu, de la inceputurile sale si pana in prezent. Astfel, punctul de plecare in fixarea coordonatelor esentiale ale acestui concept integrator este definitia formulata de Asociatia Americana de Marketing (A.M.A.), si anume: "realizarea activitatilor economice care dirijeaza fluxul de bunuri si servicii de la producator la consumator si utilizator'[2]. In ultima vreme, cea mai cunoscuta definire data conceptului de marketing apartine lui Philip Kotler, potrivit careia continutul marketingului il constituie "activitatea umana indreptata in directia satisfacerii nevoilor si a dorintelor prin intermediul procesului schimbului' . Mai recent, da urmatoarea definire a conceptului de marketing, considerata mai acceptabila, si anume: "marketingul este un proces social si managerial prin care indivizi si grupuri de indivizi obtin ceea ce le este necesar si doresc prin crearea, oferirea si schimbul de produse avand o anumita valoare' .

Apropiat de aceasta definitie este si englezul Michael Baker, care considera marketingul o orientare manageriala - unii ar sustine o filosofie in afaceri - cat si o functie economica[5].

Privind domeniul produselor agricole, datorita caracterului pietei agricole, marketingul prezinta o serie de particularitati. Activitatea de marketing in acest domeniu, indiferent ca se refera la produse destinate consumului productiv sau a celui neproductiv, poarta denumirea de marketing agricol (agromarketingul).

Se considera ca o definitie simpla, completa si unanim acceptata a agromarketingului este imposibila, deoarece in conceptia unui mare numar de specialisti acesta nu poate fi considerat in mod exclusiv o stiinta, un demers practic sau o arta. Agromarketingul are un obiect mult mai larg decat vanzarea produselor agricole si alimentare, el incluzand si operatiunile de procesare, precum si pe cele care contribuie la gestionarea stocurilor, la distributie, cele legate de stabilirea preturilor si promovarea produselor. In plus, se mai ocupa si de studiul pietei si al artei de a actiona asupra ei, al concurentei si activitatii de supraveghere si reglementare a pietei de catre puterile publice; el intereseaza deopotriva cele trei mari componente ale pietei: intreprinderile, consumatorii si puterile publice.

Din perspectiva evolutiei sale, se constata ca agromarketingul a inceput sa se afirme pregnant ca stiinta si instrument de rationalizare si optimizare a fenomenelor si proceselor economice din sfera agribusinessului, mai ales dupa anii '60 ai secolului trecut. Astfel, daca in acea perioada principala menire a agromarketingului era de a convinge consumatorii ca produsele industriei alimentare erau "mai ieftine si mai bune', in anii '70 arata ca aceste produse, pe langa calitatile mentionate mai sus, erau deosebit de comode in utilizare. In anii '80, agromarketingul adauga la aceste calitati ale produselor alimentare faptul ca erau echilibrate nutritiv, justificandu-le astfel frecventa zilnica in consum. Anii '90 se caracterizeaza prin descoperirea legaturilor dintre distribuitori si furnizori, intre ei stabilindu-se legaturi durabile generatoare de facilitati, economii si alte avantaje economice. In ultimul timp, agromarketingul evolueaza rapid in practica, fenomen explicabil deoarece transformarea la scara industriala a produselor agricole in produse alimentare este relativ recenta.

In perioada tranzitiei, datorita sensibilitatii problemei, decidentii au acordat o atentie speciala ofertei de produse agroalimentare, adoptand, in timp, diferite politici care au avut drept obiectiv principal asigurarea populatiei cu astfel de produse, precum si reducerea treptata a implicarii statului in comertul agroalimentar.

Masurile si politicile implementate in privinta pietelor agroalimentare au fost:

la nivelul producatorilor, eliminarea sistemului de contracte obligatorii. Astfel, toti producatorii, inclusiv noii producatori agricoli privati - fosti membrii CAP - au dobandit libertatea deciziei asupra destinatiei productiei lor;

la nivelul procesatorilor, aparitia de unitati private de prelucrare a produselor agricole; cresterea autonomiei intreprinderilor proprietate de stat, in sensul eliminarii controlului asupra pietelor de aprovizionare si desfacere. De exemplu, incepand cu anul 1995, intreprinderile de morarit si panificatie cu capital majoritar de stat au putut sa-si aleaga liber furnizorii de materie prima si au primit permisiunea de a incheia contracte de cumparare de grau de panificatie direct de la producatorii privati, nemaifiind obligate sa cumpere graul exclusiv de la Romcereal;

la nivelul canalelor de distributie si marketing, liberalizarea pietei taranesti; eliminarea preturilor maxime de mercurial; eliminarea interdictiilor de vanzare pe piata interna la grau si carne; liberalizarea vanzarii de produse animale; aparitia de canale de distributie private: intermediari, angrosisti, privati etc.; aparitia de detailisti privati, cu propriile lor magazine de produse agroalimentare; eliminarea rationalizarii consumului la produsele alimentare; eliminarea treptata a controlului asupra preturilor si adaosurilor comerciale la produsele agroalimentare; crearea in timp a cadrului legislativ specific pietei libere la produsele agroalimentare; demonopolizarea treptata a nivelului de comert en gros si a nivelului de prelucrare industriala din filierele produselor (in general, aflate in proprietatea de stat).

Rezultatul acestor masuri s-a concretizat in diminuarea semnificativa a interventiei directe a statului pe pietele agroalimentare interne, pornind de la cele doua capete ale filierelor (nivelul producatorilor si cel al distributiei finale) si avansand relativ incet in amonte si in aval. In final, la inceputul anului 1997 s-a decis eliminarea tuturor interventiilor asupra preturilor produselor agroalimentare practic, completa lor liberalizare.

Procesul integrarii agriculturii romanesti in politica agrara comunitara este sprijinit financiar de catre U.E., prin Programul SAPARD, in care agricultura detine un rol important. Precursor la FEOGA, Programul special de ajutor pentru agricultura si dezvoltare (SAPARD) are drept prioritati dezvoltarea agriculturii si a spatiului rural, vizand doua obiective majore: implementarea acquis-ului comunitar referitor la Politica Agrara Comuna si politicile conexe si dezvoltarea agricola si rurala durabila. Prin intermediul acestuia se finanteaza actiuni directe orientate spre alinierea agriculturii romanesti la standardele europene legate de productia, prelucrarea si comercializarea produselor agricole si spre rezolvarea problemelor specifice regiunilor rurale, intre care: . lipsa infrastructurii si a resurselor financiare; . nivelul scazut al educatiei; . imbatranirea populatiei.

Actiunile care sunt finantate prin Programul SAPARD sunt selectionate de autoritatile romane dintr-o lista de 15 domenii de interventie mentionate in Reglementarea UE nr. 1268/1999, fiind alese urmatoarele 11 masuri: . investitii in exploatatiile agricole; . imbunatatirea prelucrarii si marketingului produselor agricole si piscicole; . imbunatatirea structurilor in vederea realizarii controlului de calitate, veterinar si de sanatate a plantelor, pentru calitatea produselor alimentare si pentru protectia consumatorilor; . metode agricole de productie proiectate pentru a proteja mediul si pentru a mentine peisajul rural; . dezvoltarea si diversificarea activitatilor economice generatoare de activitati multiple si venituri alternative; . infiintarea grupurilor de producatori; . imbunatatiri funciare si reparcelare; . intocmirea si actualizarea registrelor funciare; . imbunatatirea pregatirii profesionale; . dezvoltarea si imbunatatirea infrastructurii rurale; . administrarea resurselor de apa pentru agricultura; . silvicultura, inclusiv impadurirea zonelor agricole, investitii in exploatatiile forestiere detinute in proprietate silvica privata, prelucrarea si marketingul produselor forestiere; . asistenta tehnica pentru masurile incluse in aceasta Reglementare, inclusiv studii de asistenta pentru elaborarea si monitorizarea programului, informari si campanii publicitare.

Masurile programului SAPARD urmaresc facilitarea implementarii Acquis-ului Comunitar, vizand diminuarea unor neajunsuri care caracterizeaza agricultura din Romania, inainte de aderarea ei la U.E. In mod particular, sprijinul pentru aceasta masura este destinat sa imbunatateasca performantele productiei agroalimentare din punct de vedere al standardelor de calitate si al diversificarii gamei sortimentale a produselor prelucrate, in scopul de a inlatura unele

disfunctionalitati ce se manifesta pe pietele specifice ale acestora, si anume:

pietele agricole actuale nu functioneaza coerent;

existenta pe piata a unei importante productii agricole, comercializate fara o prelucrare prealabila si / sau insuficienta si / sau ineficienta, care nu permite, sub aceasta forma, cresterea valorii adaugate a ramurii si nu contribuie la imbunatatirea veniturilor agricultorilor;

conditii improprii de preluare, sortare, depozitare, prelucrare, conditionare si marketing ce determina, de cele mai multe ori, procente mari de pierderi de productie (marfuri perisabile, fara posibilitate de depozitare a produselor si absenta pietelor de desfacere), exceptie facand vanzarea directa a produselor din exploatatia agricola;

amplasarea a numai 15% din ramurile industriei agroalimentare in zonele rurale, nu favorizeaza prelucrarea locala a produselor agricole, aceasta generand costuri ridicate de transport si pierderi importante de produse;

degradarea continua a aparatului productiv si un mare grad de uzura a unitatilor existente care nu detin echipamente performante de prelucrare si nici capacitati performante, la nivelul standardelor europene, capabile sa asigure calitatea productiei si controlul ei;

lipsa unor echipamente in dotarea unitatilor de industrie alimentara, privind evacuarea apelor uzate si a produsilor reziduali ce nu permit protectia suficienta a mediului inconjurator, dotarea insuficienta cu laboratoare uzinale si aparatura de masura si control pentru determinarea calitatii produselor;

slaba diversificare a produselor agroalimentare, sub aspectul standardelor de calitate impuse de U.E., cu toate ca cerintele consumatorilor reclama o imbunatatire a gamei sortimentale a produselor prelucrate.

Sistemul distributiei produselor agricole

Dezvoltarea agriculturii nu poate fi conceputa fara un sistem de distributie modern si eficient. In caz contrar, toate eforturile de crestere a productiei agricole vegetale si zootehnice vor esua.

In teoria economica, distributia, denumita si repartitie, este considerata o sfera distincta a activitatii economice, generata de perfectionarea diviziunii sociale a muncii. Acest subsistem al economiei cuprinde acele activitati economice prin care bunurile materiale si serviciile sunt orientate, prin intermediul pietei, spre destinatiile lor (consum productiv si consum neproductiv), precum si procesele de distribuire si redistribuire, prin care veniturile se repartizeaza participantilor la diferitele activitati[6].

Distributia reprezinta o faza importanta a fluxurilor reale si monetare, situata intre productie si consum, un moment esential al activitatii economice si sociale, care potenteaza eficienta celorlalte sfere ale economiei. Prin obiectul ei, aceasta reflecta continutul si mecanismul activitatilor economice si sociale ce se desfasoara in cadrul fluxului productie-consum, ansamblul operatiunilor, lantul proceselor operative si aparatul tehnic presupus de deplasarea bunurilor marfare din momentul productiei pana la intrarea lor in sfera consumului. In acest sens, distributia finalizeaza activitatea economica, firmele producatoare/comerciale recuperand, in forma baneasca, resursele cheltuite pentru producerea bunurilor economice, pe baza carora pot incepe un nou circuit economic.

Legaturile realizate de distributie intre producator si consumator in cadrul fluxurilor reale si monetare au un caracter activ, ele avand si rolul de exponent al preocuparilor participantilor la viata economica, informandu-i, influentandu-i, stimulandu-i si potentandu-le astfel sansele realizarii bunurilor si satisfacerii nevoilor de consum.

Importanta deosebita a distributiei in activitatea economica si sociala se apreciaza atat prin marimea resurselor economice pe care le antreneaza, dar si prin ponderea ridicata pe care o detine in pretul final al produselor. Totodata, distributia are un rol distinct in mecanismele formarii si redistribuirii veniturilor intre membrii societatii, in modalitatile si instrumentele prin care venitul national este repartizat intre posesorii factorilor de productie, in functie de aportul fiecaruia.

In sens larg, distributia produselor agricole si alimentare cuprinde toate activitatile prin care se realizeaza trecerea acestor categorii de marfuri de la agentii economici producatori la consumatorii finali sau la utilizatori. Legand productia de consum, in spatiu si timp, distributia are, in esenta, un triplu rol: de a regulariza fluxurile de marfuri agroalimentare de la producatori (exploatatii agricole sau procesatori) catre consumatori, in scopul de a atenua, atunci cand este cazul, efectele negative ale fenomenelor conjuncturale ale pietei; de a oferi producatorilor informatii privind nevoile, dorintele si preferintele clientelei, in scopul adaptarii ofertei la dinamica nevoilor acestora; de a pune la dispozitia clientelei servicii logistice cat mai complete, diversificate si ieftine etc.

In sens restrans, la nivelul intreprinderii agroalimentare, distributia cuprinde o serie de activitati speciale de marketing vizand transferul bunurilor pe care acesta le produce, menite sa raspunda, in principal, la urmatoarele intrebari: cui, unde si cum se vand produsele intreprinderii?; care sunt canalele de distributie adecvate? ; de ce structuri de marketing si de vanzare are nevoie?; ce metode si mijloace de transport, depozitare, conditionare, stocare etc. trebuie sa utilizeze?

In acceptiune macroeconomica, printr-o maxima generalizare, distributia

indeplineste urmatoarele functii[7]:

de disponibilizare, respectiv crearea utilitatilor de timp, de spatiu si de posesie, care presupune aducerea produsului in proximitatea consumatorului, in locuri accesibile, in momentul si modalitatea in care acesta doreste sa intre in posesia lui;

de informare, care se realizeaza prin fluxul de informatii in dublu sens: de la intreprindere catre piata (consumatori) si de la piata catre intreprindere (producatori, procesatori);

de creare de cerere, concretizata printr-o servire cat mai buna a clientilor, prin atragerea de noi clienti si prin diversificarea gamei de servicii oferite acestora.

La nivelul intreprinderii agroalimentare, sunt considerate componente ale distributiei urmatoarele activitati: . transportul produselor; . alcatuirea de loturi omogene; . trierea sau calibrarea produselor; . stocarea; . conditionarea si ambalarea produselor; . fractionarea; . asortarea; . informarea cumparatorilor; . informarea producatorilor; . infrastructura, sub forma comerciala, juridica, administrativa etc. Aceste activitati sunt exercitate de exploatatiile agricole, de intreprinderile de prelucrare si de intreprinderile specializate in distributie (angrosisti si detailisti).

In tarile in care sistemul agroalimentar functioneaza pe principiile economiei de piata, filiera de produs incepe de la "poarta' fermierului si se incheie la consumator, cand produsul, prelucrat sau nu, se afla la dispozitia acestuia. Pe acest traseu, produsele agricole sunt transportate, transformate, conditionate, pastrate si prezentate spre vanzare consumatorilor. Toate activitatile mentionate, si multe altele, alcatuiesc domeniul distributiei produselor agricole si alimentare, care se confrunta cu multe dificultati si este mult mai complex decat sfera distributiei produselor industriale.

Dificultatile cu care se confrunta distributia produselor agricole si alimentare[8] sunt legate de caracteristicile productiei acestor produse si ale cererii fata de ele:

productia agricola este, indeosebi, de natura alimentara, localizata dispersat, in spatiu si timp;

■ produsele sunt in marea lor majoritate sezoniere si perisabile;

cererea de produse alimentare este, in general, inelastica, in timp ce cererea de produse industriala poate fi elastica, asteptandu-se cresterea stocurilor cu influente directe asupra scaderii preturilor.

Printre particularitatile distributiei produselor agricole se inscriu:

valoarea alimentara a produselor agroalimentare este foarte diferita, fiind determinata de compozitia acestora;

■ rezistenta la pastrare variaza de la un produs la altul;

■ ritmul de achizitie a produselor agricole nu este uniform tot timpul anului, desfasurandu-se in functie de epoca de recoltare a culturilor sau ritmul de producere a produselor;

■ efectuarea unor tratamente speciale in vederea unei valorificari superioare dupa recoltare a produselor agricole;

■ calitatea se apreciaza atat prin prisma formei, marimii culorii, gustului etc. produselor, cat si in functie de caracteristicile fizico-chimice;

■ beneficiarii produselor agricole pot fi unitati industriale, comerciale sau agricole si consumatorii;

■ preturile pentru acelasi sortiment si calitate sunt diferite, in conformitate cu destinatia produsului.

Activitatea de distributie are o importanta deosebita, deoarece eficienta productiei agricole este conditionata de organizarea si desfasurarea acesteia in bune conditii, cat si de aprovizionarea consumatorilor cu produse agroalimentare in stare proaspata, precum si a industriei prelucratoare cu materii prime agricole. De aceea, pentru a se adapta trebuintelor crescande ale consumatorilor, distributia produselor agricole parcurge un proces continuu de perfectionare, care se manifesta, evident, cu intensitati diferite, de la o tara la alta, de la o piata la alta. in acest sens, statul poate interveni in scopul reducerii cheltuielilor de distributie ale produselor prin fixarea preturilor, prin organismele de interventie care regleaza activitatea filierelor agroalimentare, prin reglementarea activitatilor desfasurate pe pietele agricole, prin stimularea extinderii activitatii de marketing etc.

Organizarea distributiei produselor agricole necesita cunoasterea cailor, respectiv a metodelor de distributie a acestora, in cadrul pietei produselor agricole. Aceste cai si metode de distributie vizeaza atat produsele principale, cat si pe cele secundare, valorificate imediat sau dupa o prealabila depozitare, prelucrare etc, fie in sfera productiei agricole, fie in afara acesteia.

Avand in vedere principalele caracteristici ale productiei agricole, circuitele de distributie pot fi[9]:

circuite directe, prin care producatorul vinde produsele sale consumatorilor, fara intermediari;

circuite integrate, care presupun existenta unui singur intermediar intre producatorul agricol si consumator;

circuite scurte sau semiintegrate, care presupun existenta a doi intermediari intre producatorul agricol si consumator;

circuite lungi, care presupun existenta a cel putin trei intermediari;

circuite cu o diversitate a canalelor de distributie, intre care unele sunt

considerate principale.

Circuitele de distributie fara intermediari, care presupun trecerea produselor agroalimentare direct de la producator la consumator, permit producatorului agricol sa-si valorifice produsele fie imediat dupa recoltare, fie intr-o perioada mai mare de timp. In aceasta a doua situatie, el trebuie sa dispuna sau sa-si realizeze infrastructura, respectiv conditiile materiale necesare procesului de distributie care va avea loc intr-o perioada viitoare (mijloace de transport, conditii minime de transformare, spatii de depozitare etc.).

Circuitele de distributie cu intermediari se pot realiza in mai multe variante, in raport cu modalitatea concreta in care diferitii intermediari intervin in circuit. Astfel, in practica, putem intalni:

varianta "producator - unitate de vanzare cu amanuntul', care reprezinta varianta cea mai putin intalnita;

■ varianta "producator - depozit al societatii comerciale specializata in vanzare cu amanuntul -unitate de vanzare cu amanuntul - consumator'. In acest caz, aprovizionarea la nivelul de vanzare cu amanuntul se face prin intermediul depozitelor de pastrare, repartizare sau prin centrele de achizitii si receptie care sunt organizate ca societati comerciale sau functioneaza sub alte forme legal constituite;

■ varianta "producator - proces de transformare in cadrul societatii comerciale specializate in industrializarea produselor agricole - depozitare - unitate de vanzare cu amanuntul - consumator'. In aceasta varianta, in cadrul circuitului apar verigi precum: depozitele regiilor autonome care au rolul formarii rezervei de stat la unele produse cerealiere, furaje si chiar animaliere; societati comerciale specializate in comertul en gros al produselor agroalimentare care efectueaza operatii de preambalare, pastrare etc.; societati comerciale specializate in industrializarea produselor agricole la nivelul carora se realizeaza tehnologii de prelucrare.

Circuitul de distributie cu intermediari are rolul de a asigura ritmicitatea desfacerii pe perioade mai lungi de timp, atenuand astfel sezonalitatea unor produse. In cazul circuitelor de distributie fara intermediari, functiile acestora nu pot fi eliminate, fiind indeplinite, in majoritatea cazurilor, de producatorul agricol.

3. Costurile distributiei produselor agricole

Sistemul distributiei produselor agricole poate fi considerat un ansamblu de decizii, tranzactii si activitati, deosebit de complexe si de eterogene, care "urmaresc' produsul agroalimentar incepand de la poarta fermei producatoare pana cand acesta ajunge pe masa consumatorului. In drumul sau catre consumator, produsul agricol este transferat de la un agent de piata la altul, iar toate aceste transferuri sunt purtatoare de costuri. Se formuleaza deseori intrebarea: de ce pretul produsului aflat pe raftul unui magazin este, de cele mai multe ori, considerabil mult mai mare decat pretul platit agricultorului? Sau, altfel spus, de ce producatorului agricol ii revine o pondere scazuta din totalul valorii adaugate in filiera agroalimentara?

Demersul nostru, in cele ce urmeaza, porneste de la faptul ca, costurile distributiei nu sunt intotdeauna suficient analizate, iar unele dintre ele sunt pur si simplu omise din calcul, mai ales in ceea ce-l priveste pe micul producator agricol. Realitatile pietei agricole semnalizeaza un esec al pietei la nivelul inputurilor pentru productia agricola, ca urmare a costului extrem de ridicat al factorilor materiali de productie, a limitarii accesului la credit (rate ale dobanzii ridicate). Si aceasta situatie are loc in conditiile utilizarii unei cantitati reduse de inputuri si a folosirii unei tehnici si tehnologii neperformante, precum si a unor deficiente vizibile de management, cauze care au influentat negativ volumul productiei si eficienta acesteia, inclusiv a distributiei. O asemenea situatie impune luarea unor masuri ferme pentru rationalizarea cheltuielilor pe intregul flux al circuitului economic.

Cresterea preturilor produselor agroalimentare, in conditiile actuale, implica, pe langa unele considerente obiective si elemente de natura subiectiva, in multe cazuri fara nici o legatura cu evolutia costurilor. Unele se explica prin dorinta unor intermediari de a obtine profituri insemnate intr-o perioada scurta de timp, mai ales in timpul sarbatorilor, interpunerea unor "intermediari', speculatori sau datorate unor evenimente neprevazute. De pilda, perioade scurte de seceta sau aparitia unor relatari alarmante in presa au contribuit la cresterea nejustificata a preturilor unor produse agroalimentare.

In sistemul distributiei produselor agricole exista, evident, o multitudine de activitati purtatoare de costuri. Pentru ca aceste costuri nu sunt intotdeauna vizibile, distribuitorii sunt acuzati frecvent ca realizeaza profituri exagerate in detrimentul celorlalti participanti. Cati dintre analisti iau in calcul timpul consumat de producatorul agricol pentru a-si aduce produsele la piata si a le comercializa? Reprezinta acesta un cost "invizibil' sau nu?

O comparatie simpla a preturilor platite agricultorilor cu preturile de vanzare cu amanuntul nu releva in mod explicit eficienta sistemului distributiei. De fapt, se considera, de obicei, ca producatorii si consumatorii sunt exploatati de partenerii lor din sistemul de distributie. Un producator agricol a carui ferma se afla la o distanta de 10 km de cea mai apropiata piata va primi o parte mai mare din pretul final al produsului decat un altul situat la 100 km distanta de aceeasi piata. De asemenea, un producator ce aduce pe piata produse perisabile va primi o parte mai mica din pretul final decat producatorul care comercializeaza produse neperisabile sau cu un grad mai redus de perisabilitate.

Abordata in perspectiva, problema costurilor reclama analiza distributiei specializate (cu intermediari) a produselor agroalimentare in comparatie cu distributia directa (fara intermediari sau nespecializata). Unii specialisti in domeniu considera ca, cu cat lantul distributiei este mai lung, cu atat costurile (implicit preturile) vor fi mai mari. Aceasta afirmatie comporta insa si un alt tip de abordare, bazata pe un model de analiza propus de economistul francez Lagrange. Modelul lui Lagrange subliniaza avantajele distributiei specializate (cu intermediari) in comparatie cu distributia nespecializata (fara intermediari sau directa), inclusiv din punctul de vedere al costurilor implicate de cele doua sisteme. Se demonstreaza faptul ca distributia specializata este mai ieftina ca urmare a faptului ca implica un numar mai redus de tranzactii.

Efectele pe care le-au avut asupra pietei diferitele grade de dezvoltare a

activitatilor de transformare si distributie sunt multiple. Astfel:

■ concurenta pentru dominarea pietei a creat un mecanism activ de "competitivitate verticala' in sistemele agroalimentare;

■ procesele de concentrare din distributie le-au devansat pe cele din transformare;

concentrarea in distributie a fost sustinuta de interfata cu cumparatorul si de avantajul promovarii marcilor de comercializare;

■ concentrarea transformarii s-a axat pe promovarea imaginii de marca si patrunderea in retelele de distributie. Acest conflict a determinat numeroase fuziuni, avand ca efect scaderea costurilor de comercializare, captand pozitiv valentele economiei de scala.

Prin intermediul distributiei se realizeaza legatura intre producator si consumatorul final. Nivelul de dezvoltare al economiei agroalimentare influenteaza, in mod evident, evolutia distributiei. Progresul tehnic si economic exercita o actiune nemijlocita asupra tuturor activitatilor care se desfasoara in interiorul filierelor agroalimentare, insa, in urma unei analize de tip comparativ a acestor influente, se observa ca sectorul distributiei este cel care inregistreaza cel mai mare dinamism, in timp ce sectorul productiei agricole evolueaza cel mai lent.

4. Piata cerealelor

4.1. Principalele plante cerealiere comercializate

Cerealele sunt componente ale categoriilor de plante inscrise in catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor)x.

Graul este cereala cea mai importanta din lume, ocupand pe plan mondial cele mai mari suprafete. Importanta deosebita a graului este relevata prin urmatoarele elemente:

■ contine substante hranitoare necesare organismului uman, in cantitati bine proportionate: peste 67% extractive neazotate, pana la 13,5-14% proteine, 2% grasimi, 1,6% substante minerale, vitaminele B, E, PP;

■ transformat in faina, se foloseste la fabricarea painii; faina se mai foloseste la fabricarea pastelor fainoase, a prajiturilor, biscuitilor, grisurilor;

boabele de grau se folosesc in industrie, la fabricarea amidonului, dextrinei, glucozei. Taratele, obtinute la macinarea graului, reprezinta un nutret concentrat foarte valoros, bogat in proteine, grasimi, saruri minerale; un numar insemnat de oameni le consuma ca produs dietetic si de slabire sau pentru producerea borsului;

■ confera posibilitati nelimitate de mecanizare a culturilor si de obtinere a unei productii la un cost scazut. Boabele pot fi pastrate timp indelungat sau transportate la distante mari, fara sa se altereze;

■ prezinta posibilitati de cultivare in cele mai diferite conditii de clima si la altitudini pana la 4000 metri.

In tara noastra, graul reprezinta circa 40% din totalul necesar de calorii in alimentatia oamenilor. Taratele si alte resturi de la industrializarea graului contribuie cu 10-15% din totalul unitatilor nutritive consumate de animale. Datorita importantei deosebite, graul reprezinta cultura cu cea mai mare raspandire pe plan mondial, in tara noastra ocupand anual putin peste 2 milioane ha.

Graul necesita, in general, un climat moderat in ceea ce priveste umiditatea si caldura. Este relativ pretentios fata de sol, dand rezultate bune de productie pe solurile cu textura mijlocie pana la grea, care au o buna capacitate de inmagazinare a apei si cu o reactie intre slab acida si slab alcalina (cernoziom, brun roscat, soluri aluvionare). In tara noastra, graul gaseste conditii prielnice pe 92% din suprafata arabila a tarii. Cele mai importante specii de grau sunt:

graul comun (triticum aestivum), care are cea mai mare raspandire pe glob, ocupand circa 90% din suprafata cultivata, fiind utilizat in principal la fabricarea painii;

graul tare (triticum durum), folosit indeosebi la fabricarea pastelor fainoase.

Recoltarea graului se face la inceputul maturitatii depline, cand boabele au 15% umiditate, realizandu-se, la nivelul tarii noastre, productii medii cuprinse intre 2600 si 4000 kg/ha.

Secara este o cereala panificabila ce asigura hrana de baza pentru populatia multor regiuni ale globului. Cultura secarei se defineste prin faptul ca taratele constituie un nutret concentrat valoros pentru toate speciile de animale. De asemenea, secara furnizeaza, prin ciuperca Claviups purpurea, materia prima pentru obtinerea ergotinei si a altor substante antihemoragice. Se cultiva in conditii mai vitrege de sol unde graul da productii mici.

In timpul iernii, plantele rezista la - 25 grade C. Are cerinte mai mici si fata de umiditate si se poate cultiva pe soluri cu fertilitate scazuta. La noi in tara se cultiva in zonele colinare cu climat mai umed si racoros, pe soluri podzolice, cat si pe solurile nisipoase din intreaga tara. Recoltarea secarei se face la sfarsitul maturitatii, cu combina, deoarece prezinta un pericol mai mare de scuturare decat graul, obtinandu-se productii medii de 2500 - 3000 kg/ha.

Orzul constituie un furaj concentrat de valoare comparabila cu a boabelor de porumb. In multe regiuni ale globului, orzul reprezinta una din principalele plante alimentare utilizate in zootehnie. Orzul poate fi folosit in industrie la fabricarea berii, alcoolului, a diferitelor bauturi spirtoase, in special whisky, extragerea amidonului, dextrinei, glucozei, prepararea sosurilor din crupe, prepararea painii, obtinerea surogatului de cafea.

Prin formele variate aflate in cultura, orzul este adaptat la conditiile de clima si sol foarte diferite. Limita nordica de cultura depaseste zona cercului polar, iar cea sudica ajunge aproape de zona ecuatoriala.

Recoltarea incepe cand boabele au ajuns la o umiditate mai mica de 18%. Fiind o cereala productiva, orzul poate realiza usor o productie de 4000 - 5000 kg/ha. In conditii bune de cultura sau in conditii de irigare, productiile pot ajunge la 6000-8000 kg/ha.

Orzul este una dintre cerealele cu importanta deosebita in furajarea animalelor si de aceea, in ultima perioada, se pune un accent deosebit pe extinderea suprafetelor cultivate cu orz. Orzul concureaza din punctul de vedere al productiei medii pe unitatea de suprafata cu porumbul. De asemenea, cultura orzului are un grad de mecanizare ridicat, ce permite reducerea timpului de munca necesar.

In viitor se impune acordarea unei atentii sporite acestei culturi, datorita valorii nutritive a boabelor si productiilor posibile de realizat apropiate de cele ale porumbului.

Ovazul constituie unul din cele mai importante furaje concentrate, folosite mai ales pentru animale de reproductie si tineret. In alimentatia omului, boabele de ovaz se folosesc sub forma de fulgi, faina, grisuri, care prin valoarea lor nutritiva foarte ridicata sunt recomandate copiilor sau adultilor cu regim dietetic. Necesita un climat umed si racoros, este mai putin pretentios fata de sol. Recoltarea se executa in faza maturitatii depline, obtinandu-se o productie de 2500 - 4000 kg/ha.

Porumbul are numeroase intrebuintari in alimentatia omului, ca furaj pentru animale si ca materie prima pentru unele industrii. Din porumb se obtin numeroase produse alimentare, produse pentru hrana animalelor (se folosesc toate partile aeriene ale plantei si boabele care nu au o valoare nutritiva ridicata), amidon, dextrina, glucoza, ulei (din embrion), alcool, bere. In unele tari, printr-un procedeu industrial de transformare enzimatica a amidonului, se obtin zaharoze.

Porumbul se cultiva pe toate continentele, ocupand o suprafata de peste 134 milioane ha, situandu-se pe locul al III-lea dupa grau si orez. In tara noastra ocupa, din acest punct de vedere, primul loc intre plantele de cultura.

Porumbul are cerinte relativ ridicate pentru caldura, relativ reduse pentru umiditate, suportand usor perioade scurte de seceta. Cele mai potrivite soluri pentru porumb sunt solurile aluvionare, cernoziomurile si solurile brun roscate cu textura lutoasa si luto-nisipoasa. Perioada optima de recoltare incepe cand umiditatea boabelor ajunge la 30 - 32 % si se incheie cand aceasta este cuprinsa intre 24 si 26%, obtinandu-se productii medii de porumb boabe intre 3200 - 4500 kg/ha.

Orezul constituie alimentul de baza a peste un miliard de oameni, si aliment de completare pentru toata populatia globului. In alimentatia omului, boabele de orez se folosesc in cele mai diverse forme, avand valoare nutritiva si digestibila ridicata. In industrie sunt folosite la fabricarea conservelor, amidonului, spirtului, fainii etc. Este o planta cu cerinte ridicate fata de apa, cultivandu-se numai in regiuni de irigare, sub un strat de apa de 10-15 cm. Fata de sol este mai putin pretentios, putandu-se cultiva pe soluri foarte diferite ca fertilitate si textura, chiar pe saraturi. Recoltarea orezului se incepe, de regula, cand umiditatea boabelor ajunge la 20-22%, fiind o planta productiva si asigurand o productie de peste 5000 kg/ha.

Tranzactionarea cerealelor pe piata sau la bursele specializate presupune anumite conditii privind calitatea si competitivitatea acestor produse.

Calitatea este definita ca totalitate a proprietatilor (insusirilor) pe care le poseda un produs, expresie a masurii in care acestea satisfac necesitatile societatii, avand in vedere parametrii tehnico-economici si estetici, gradul de utilizare si eficienta economica in exploatare; "ansamblul caracteristicilor unui produs sau serviciu care ii confera acestuia capacitatea de a satisface anumite cerinte'[10]. Aprecierea calitatii se face pe baza unui ansamblu de caracteristici, esentiale fiind urmatoarele: constructive, functionale, economice, estetice, ergonomice, ecologice. Calitatea are un caracter dinamic, relativ si complex (vezi Anexa 1.).

Piata impune o imbunatatire continua a calitatii, motiv pentru care, la

produsele agroalimentare, trebuie avuta in vedere:

calitatea nutritionala, care conditioneaza sanatatea omului, avand ca principali factori continutul in proteine, glucide, vitamine;

calitatea senzoriala, data de insusirile senzoriale (organoleptice) ca: miros, gust, consistenta;

calitatea igienica, determinata de toxicitatea, contaminarea sau poluarea chimica si contaminarea microbiologica ori de alta natura;

calitatea estetica, respectiv modul de prezentare a produselor pe piata, in sensul relevarii aspectelor calitative.

Insusirile calitative ale produselor se asigura in procesul de productie, dar ele se manifesta in sfera consumului productiv sau neproductiv. Calitatea produselor este expresia finala a calitatii proceselor de productie. Aceasta reprezinta si expresia finala a tehnologiei aplicata culturii sau speciei animale respective, care imprima produselor insusiri esentiale, facandu-le apte pentru utilizare in scopul pentru care au fost create.

In cadrul pietei, ridicarea competitivitatii produselor agricole presupune trecerea de la o calitate de conformitate la o calitate de conceptie, intelegandu-se prin acest tip de calitate producerea si existenta unor produse la nivelul cerintelor consumatorilor.

Pentru produsele agricole proaspete si pentru produsele finite obtinute prin prelucrarea lor, notiunea de calitate in economia de piata poate fi discutata din punctul de vedere al:

producatorului, care priveste calitatea in primul rand prin cantitatea mare obtinuta si livrarea pe piata in bune conditii;

sectorului de procesare, care acorda atentie usurintei de prelucrare si capacitatii de pastrare a produselor prelucrate sau finite;

vanzatorului, care vizeaza valoarea de schimb, vanzarea la pretul cel mai bun;

consumatorului, care cerceteaza si cauta sa defineasca calitatea pe de o parte prin continutul in substante nutritive, absenta componentelor toxice, cantitatea si natura microorganismelor prezente in produsele considerate, iar pe de alta parte examineaza raportul dintre pretul de cumparare si calitate, ca principal factor pentru consumator, adica prin prisma maximizarii satisfacerii lor cu un produs sau altul.

In general, pentru produsele agricole exista urmatoarele clase de calitate: calitatea extra; . calitatea I; . calitatea a II-a; . sub STAS; .refuzuri.

Conditiile de calitate pentru cereale sunt cele prezentate in tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 1.

Conditiile de calitate ale cerealelor

Receptia cantitativa si calitativa a produselor se face la bazele de receptie, centrele de achizitii sau silozurile unitatilor beneficiare si la fabricile de nutreturi combinate.

In functie de analizele de laborator efectuate pentru constatarea calitatii produselor cerealiere, preturile de contractare si de achizitie (cu exceptia porumbului):

■ se majoreaza cu 1% pentru fiecare kg greutate hectolitrica in plus si fiecare procent de umiditate si corpuri straine in minus fata de indicii calitativi de baza;

La porumb, pretul de contractare si achizitie:

■ se majoreaza cu 1% pentru fiecare procent de corpuri straine in minus, pentru fiecare procent de umiditate in minus fata de indicii calitativi de baza;

■ se micsoreaza cu 1% pentru fiecare procent de corpuri straine in plus si pentru fiecare procent de umiditate in plus fata de indicii calitativi de baza.

La porumbul care se livreaza sub forma de stiuleti se determina proportia de boabe (randamentul) la bazele de receptie, cu mijloace mecanice proprii; sparturile mai mici de jumatate de bob vor fi considerate corpuri straine in procent de maximum 1%. Sparturile peste aceasta limita se preiau ca produs de baza.

4. Piata cerealelor in Romania

Piata romaneasca a cerealelor cuprinde o gama larga de produse, asemanatoare cu cele intalnite pe piata mondiala a cerealelor, avand insa anumite particularitati. Printre cele semnificative particularitati ale pietei cerealelor prezentate de Voicu, M.V., in teza sa de doctorat, se inscriu urmatoarele[11]:

■ comparativ cu alte subsisteme de marketing, piata cerealelor se distinge, in primul rand, prin raportul dinamic dintre cerere si oferta. Piata cerealelor constituie un mijloc de echilibrare a pietei, deoarece are ca obiect produse care reprezinta o sfera economica de larg interes pentru ansamblul populatiei, iar stabilirea unui echilibru intre cerere si oferta, cat mai apropiat de cel considerat satisfacator, are efecte economice si sociale dintre cele mai importante;

■ piata cerealelor reprezinta un indicator al pulsului pietei, care poate anticipa schimbari si directii de actiune pentru intreprinderile din sfera sa de influenta, dar si asupra mediului comercial, in general;

comportamentul cumparatorului este putin influentat de factori emotionali sau impulsivi, deoarece cumparatorii sunt dispersati, iar consumul este relativ constant, indiferent de marimea veniturilor sau preturilor, in situatia in care consumul s-a stabilit la nivel rational;

filierele de marketing cerealier sunt lungi, intervenind un numar din ce in ce mai mare de intermediari specializati pentru care activitatea promotionala are o pondere redusa, iar comertul international este dominat de mari intreprinderi comerciale specializate.

Reglarea ofertei de cereale se poate realiza[12] prin intermediul urmatoarelor actiuni si mecanisme:

■ reducerea suprafetelor cultivate cu grau, in cazul in care nu se doreste o productie totala prea mare, care ar ridica problema cheltuielilor de stocare;

■ un sistem de preturi negociate de comun acord cu producatorii, inainte de inceperea campaniei de recoltare, in asa fel incat acestia sa aiba timp sa se decida asupra pretului propus;

■ informarea permanenta a producatorilor prin intermediul burselor de cereale asupra cantitatilor oferite si cumparate pe piata, a preturilor si indicilor de calitate;

sistemul stocarii cerealelor de catre stat. Nivelul stocurilor in afara perioadei de recoltare si posibilitatile de formare a acestora dupa recoltare influenteaza curbele cererii si ofertei de cereale;

■ posibilitatea de a schimba structura culturilor in cadrul exploatatiilor si unitatilor agricole, prin oferirea unui pret stimulativ pentru alte produse agricole.

Principalele cereale cultivate in tara noastra sunt graul, orzul si porumbul.

Graul, avand in vedere atat suprafata pe care acesta o detine, cat si valoarea lui alimentara, constituie una dintre cele mai importante cereale din tara noastra. Acest produs este folosit in cea mai mare parte in alimentatia populatiei. In decursul timpului, suprafata cultivata cu grau in Romania nu a avut o evolutie uniforma: daca in perioada 1934-1938 se cultivau 2742 mii ha, reprezentand 29,1% din suprafata arabila a tarii, aceasta suprafata a crescut in perioada 1951-1955 la 2956 mii ha, reprezentand 31,8%. Maximul de suprafata a fost inregistrat in perioada 1966-1970, cand au fost create soiuri de grau autohtone, adaptate la conditiile pedoclimatice specifice din Romania, soiuri cu un potential de productie ridicat, ceea ce a permis o reducere a suprafetei ocupate cu grau concomitent cu o crestere a ofertei.

In perioada 1938-1980 productia totala de grau obtinuta in Romania a avut o evolutie ascendenta, pornind de la 795 mii tone in perioada 1934-1938 si ajungand la 6.154 mii tone in perioada 1976-1980, aceasta reprezentand o crestere cu 120%. In perioada 1986-1990, in Romania oferta de grau a inregistrat o valoare de 7.403 tone, iar suprafata ocupata cu aceasta cultura reprezenta 25% din suprafata arabila a tarii.

Perioada 1993-1997 se caracterizeaza prin reducerea ofertei de grau, urmare a efectelor aplicarii Legii Fondului Funciar, care a determinat o reducere a suprafetei cultivate, precum si o scadere a productiei medii la hectar. Incepand cu anul 1997 si pana in anul 2000, suprafetele cultivate cu grau s-au redus, acest lucru datorandu-se, pe de o parte cresterii productiei medii, iar pe de alta parte reducerii consumului pe locuitor, de la 137 kg in 1997 la 130 kg in anul 2000 (Anexa nr. ).

Orzul In timp, aceasta cultura a avut o evolutie neuniforma. Astfel, daca in perioada 1934-1938 in Romania se cultivau circa 807.000 ha cu orz, in perioada 1951-1956 suprafata cultivata a scazut continuu, locul orzului fiind ocupat, in cea mai mare parte, de cultura porumbului. In ceea ce priveste productiile medii obtinute, acestea au avut o evolutie ascendenta, de la 712 kg/ha in perioada 1934-1938, la 1.837 kg/ha in perioada 1961-1965. Incepand cu perioada 1966-1970 cultura orzului cunoaste o evolutie ascendenta, in perioada 1981-1985 productia totala ajungand la 183 mii tone. In perioada 1986-1990 suprafata cultivata cu orz cunoaste o scadere, dar fara consecinte deosebite asupra ofertei acestei culturi, care a fost de 491 mii tone, fiind in cea mai mare parte influentata de marimea productiei medii obtinute.

Pentru perioada viitoare, se prognozeaza atat o crestere a suprafetelor cultivate cu orz, cat si o crestere a randamentului pe unitatea de suprafata, randament ce va duce la cresterea ofertei. Astfel, productia medie urmeaza sa atinga valori de 3800 kg / ha, permitand obtinerea unei productii totale de 3040 mii tone. Din aceasta productie, peste 86 % va fi folosita in furajarea animalelor, iar restul de 14% va fi folosita o parte pentru prelucrarea industriala, circa 8%, iar restul de 6% va reprezenta necesarul de samanta pentru mentinerea culturii in productie. Nu trebuie neglijata nici productia secundara obtinuta, ce poate fi folosita in amestec cu unele furaje suculente in hrana animalelor sau chiar in industria celulozei si hartiei.

In evolutia culturii porumbului, se inregistreaza schimbari importante. Suprafetele ocupate cu aceasta cultura, in Romania, au o tendinta de scadere, astfel ca de la productia maxima de 3884 mii tone inregistrata in perioada 1934-1938, s-a ajuns la 2776 mii tone in perioada 1986-1990, iar tendinta este, in continuare, de reducere a suprafetei ocupate cu porumb, oferta urmand a fi asigurata prin cresterea productiei medii.

Analiza evolutiei cererii scoate in evidenta faptul ca numai in perioada 1934-1938 ponderea consumului uman din oferta totala a fost de 46 %, iar incepand cu 1951 se constata tendinta de reducere a consumului uman, cea mai mare parte a ofertei fiind destinata consumului sub forma de furaje. Oferta totala a inregistrat o crestere continua incepand cu anul 1956, atingand nivelul maxim in perioada 1981-1985, de circa 1254 mii tone, iar incepand din anul 1989 oferta inregistreaza o scadere brusca, datorita reducerii considerabile a suprafetelor cultivate.

Cererea pentru consumul industrial inregistreaza o tendinta de crestere incepand cu anul 1961, atingand nivelul maxim in perioada 1981-1985, urmand o scadere in anul 1990. Consecinta a reducerii suprafetei ocupate cu porumb, se remarca o diminuare continua a cererii de porumb pentru samanta, astfel ca de la 85.000 tone in perioada 1934-1938, s-a ajuns la 55.000 tone in perioada 1986-1990, iar in perspectiva se preconizeaza un consum de 48 mii tone porumb pentru samanta, reprezentand 1% din oferta totala (Anexa nr. 3.).

Productia de cereale se caracterizeaza prin cresterea suprafetelor cultivate cu cereale in perioada 1990-1998, de la 5.704 mii ha, la 6658 mii ha, urmata de o reducere treptata, pana in prezent. Ca urmare, productia totala de cereale a cunoscut variatii anuale semnificative (20.067 mii tone in 1997 fata de 11.204 mii tone in 1999). In perioada 1990-1999, structura culturilor s-a caracterizat prin ponderea dominanta a cerealelor, in special porumb, prin tendinta de crestere a culturii de floarea soarelui si scaderea ponderii culturilor intensive care valorifica superior terenul arabil. Producatorii agricoli au inceput sa perceapa semnalele conjuncturale ale pietei interne si au restrans in ultimii ani suprafata cultivata cu grau.

Oferta de grau si porumb a Romaniei, a cunoscut mari variatii anuale. Productiile anuale de grau variaza intre 5.000-7.500 mii tone, iar cele de porumb intre 7.000 mii si 10.000 mii tone. Dupa anul 1997, oferta de grau s-a restrans, in special ca urmare a deficientelor gestionarii acestui produs pentru alimentatia populatiei. Reducerea stocurilor anuale de la circa 1.000 mii tone la 350 mii tone, in conditiile unor mari variatii climatice si a practicarii culturii graului in sistem extensiv, creeaza dificultati in asigurarea consumului ritmic al populatiei si a determinat pe producatori sa-si restranga suprafata cultivata din cauza lipsei organizarii pietei de desfacere. Productia anuala de porumb este mai ridicata decat cererea, ca urmare a inchiderii complexelor zootehnice si a lipsei de stimulare pentru consolidarea zootehniei in sectorul privat. Noile masuri in domeniul zootehnic, impuse si de integrarea noastra in U.E., vor crea conditii de aparitie si dezvoltare a complexelor zootehnice, ceea ce va duce si la sporirea cererii de porumb.

in perspectiva, consumul de grau ramane relativ constant si in scadere, pe masura imbunatatirii consumului uman. Romania nu va trebui sa-si sporeasca suprafata cultivata ci sa creasca randamentele la hectar. in anul 1999 s-au luat masuri de stimulare a achizitiilor de grau de catre societatile de morarit si panificatie care si-au epuizat stocurile, asigurandu-se o prima de 200 lei/kg producatorilor agricoli si un pret de 1500 lei/kg.

Consumul de porumb pentru furajarea animalelor este de circa 7.500 mii tone anual, consumul industrial de circa 600 mii tone, samanta de 51 mii tone iar consumul uman este redus. in actualele conditii de consum, apare un excedent anual de porumb. in perspectiva se estimeaza cresterea cererii de consum pentru porumbul necesar furajarii animalelor, in conditiile cresterii efectivelor de animale in sectorul privat.

incepand cu data de 17.01.2002, Ministerul Agriculturii a trecut la monitorizarea importurilor de grau si faina de grau. in acest scop, a fost emis Ordinul comun nr.l8/102c/17.01.2002 al M.A.A.P. si Ministerului Afacerilor Externe (publicat in Monitorul Oficial 27/17.01.2002) prin care, importurile de grau si faina de grau se realizeaza pe baza de licente emise de Ministerul Afacerilor Externe, cu avizul Ministerului Agriculturii. Rezultatele monitorizarii licentelor de import la grau si faina de grau, in perioada 17.01 - 01.06.2002, evidentiaza urmatoarele aspecte:

■ in perioada analizata, au fost avizate 338 de licente de import, in cantitate totala de 53740 tone, din care:

. 33364 tone faina de grau

. 20376 tone grau;

■ cantitatea totala in echivalent grau este de 64.864 tone, care reprezinta 7% din consumul din Romania (972 mii tone in echivalent grau pentru 4,5 luni, tinand cont de consumul anual de 600 mii tone);

■ din cantitatea avizata, 91% provine din Ungaria si 9% din Republica Moldova, Franta, Italia si Bulgaria, 264 de licente (78%) provin din judetele: Timis, Arad, Bihor, Satu Mare si Baia Mare;

■ in ceea ce priveste calitatea, produsele importate se situeaza din punct de vedere al continutului de gluten (27 - 30%), la un nivel superior fata de standardul romanesc (26 %).

Evolutia ofertei de cereale sugereaza necesitatea unei fundamentari riguroase a preturilor cerealelor, care sa asigure producatorilor posibilitati de acumulare, ca suport al perfectionarii tehnicii si tehnologiei agricole, a intregii lor activitati.

In elaborarea unui sistem de preturi rational si echilibrat, in perioada imediat urmatoare, este necesar sa se tina seama de urmatorii factori principali de influenta: . cresterea productivitatii muncii are o influenta pozitiva asupra nivelului preturilor, in sensul reducerii lor; . nivelul costurilor de productie influenteaza preturile in conditiile in care primele reprezinta cheltuieli individuale pe produse;

. cererea si oferta vor influenta tot mai mult preturile; . marimea rentei funciare;

. nivelul celorlalte preturi din economie; . inflatia are influenta negativa asupra preturilor in sensul cresterii acestora; . preturile de pe piata mondiala.

Formarea preturilor produselor cerealiere trebuie astfel conceputa incat sa asigure stimularea cresterii productiei agricole. In agricultura, pretul stimulativ nu poate fi un pret fix, ferm, datorita faptului ca in functie de conditiile meteorologice ale anului, randamentul la hectar si prin urmare valoarea produsului poate varia de la un an la altul.

La produsele cerealiere pretul trebuie sa fie glisant, in sensul ca pornind de la pretul de baza mediu pe o durata de 5 ani, el va trebui negociat anual de reprezentantii producatorilor agricoli cu cei ai statului, osciland in plus sau in minus.

Calitatea produselor cerealiere constituie un element de baza in negocierea preturilor. De exemplu, pentru cerealele panificabile grau si secara, pe langa procentul de corpuri straine, continutul in gluten este cel care imprima calitatea painii.

In masura in care producatorii agricoli ofera cantitati mai mari de produse pentru o anumita destinatie, in raport cu cererea, ei vor trebui sa accepte ca surplusul de produse sa capete o alta destinatie, iar pretul va fi negociat in functie de destinatie. In acest mod, piata este cea care regleaza raportul dintre cerere si oferta. Renta diferentiala va constitui un alt criteriu de care se va tine seama in negocierea preturilor la produsele cerealiere. De asemenea, pozitia fata de agentii economici care valorifica produsele cerealiere conduce la reducerea costului pe unitatea de produs.

Cresterea preturilor de achizitie la produsele cerealiere s-a datorat costurilor unitare de productie ridicate ale producatorului agricol si in special cheltuielilor materiale aferente inputurilor de natura industriala, precum si cheltuielilor cu lucrarile agricole. Cresterea pretului de achizitie la cereale s-a datorat si masurilor luate de Guvern pentru stimularea producatorilor agricoli in scopul de a vinde la fondul de stat productia stocata in depozite. In calculul pretului mediu a fost luata in considerare si rata inflatiei din fiecare an.

Interventia statului in mecanismul formarii preturilor in domeniul achizitionarii si livrarii produselor cerealiere este vizibila, aceasta reducandu-se, treptat, pe masura avansarii in economia de piata. Liberalizarea preturilor a condus la efecte complexe, uneori nedorite. De aceea, in aceste momente ale crearii economiei de piata functionala si ale integrarii agriculturii romanesti in agricultura comunitara, pentru eliminarea imperfectiunilor ce se manifesta in cadrul pietei agricole si a redistribuirii veniturilor, este necesara, pe langa parghiile economice utilizate, interventia statului in agricultura, care nu poate fi evitata. Premisele acestei interventii sunt urmatoarele :

■ instabilitatea cererii pe plan intern, datorita fluctuatiilor somajului si reducerii veniturilor, iar pe plan extern datorita fluctuatiilor pietei mondiale;

variabilitatea ofertei pe termen scurt, datorita influentelor climatice asupra volumului si calitatii productiei si pe termen lung, datorita modificarilor in structurile de proprietate si de exploatare;

■ imperfectiunile in functionarea pietelor agricole: diferentele in structura de proprietate si pozitia pe piata a producatorilor agricoli, pe de o parte, si a agentilor economici din amonte si aval, pe de alta parte. De exemplu, in primii ani ai tranzitiei producatorii agricoli privati s-au confruntat, la aprovizionarea cu inputuri, cu oligopoluri, iar la vanzarea productiei cu monopsonuri de tipul Romcereal;

■ asigurarea securitatii alimentare;

■ instabilitatea veniturilor populatiei agricole si mai ales discrepantele mari existente intre veniturile populatiei ocupate in agricultura si in alte activitati economice;

■ practicarea unei agriculturi in simbioza cu mediul natural.

Chiar daca in conditiile actuale pretul la produsele agricole nu mai este stabilit de catre stat sau un alt organism de reglementare, acesta poate fi obiect al unei orientari pe un orizont mai larg, deci al unei optiuni strategice. Politica preturilor agricole reprezinta un element de baza al politicii agrare. Preturile produselor agricole sunt reglate prin mecanisme concepute si aplicate centralizat, in vederea eliminarii efectelor distrugatoare ale oscilatiilor accentuate ale acestora.

In tara noastra, unde nici structurile pietei nu sunt formate, nici puterea economica a statului nu poate garanta sprijinirea fermierului, in limita unor necesitati stricte, nici puterea de cumparare a consumatorilor nu este adecvata, copierea preturilor practicate in tarile avansate nu este posibila si trebuie gasite cai originale pentru reforma preturilor agricole.

Pe piata produselor agricole trebuie respectate principiile economice generate de eliminarea restrictiilor. Se impune, in principiu, liberalizarea preturilor, eliminarea sistemului de monopol, asigurarea diversitatii formelor relatiilor de piata, autonomia intreprinderilor in stabilirea preturilor. In acest mod se reduce rolul direct al statului in formarea preturilor, in schimb creste rolul lui in stabilirea garantiilor de pret si asigurarea stabilitatii preturilor. De asemenea, este necesar sa fie stabilita modalitatea de aliniere corecta a preturilor produselor agricole interne la cele internationale. In aceste conditii, functia social-politica a preturilor produselor cerealiere se reduce substantial, sau dispare, preturile produselor cerealiere trebuind sa reflecte costul alternativ al pamantului si al capitalului; se accentueaza diferentierea preturilor pe calitati, se realizeaza redistribuirea si uniformizarea profiturilor la nivelul verigilor lanturilor verticale ale sistemelor produselor agroalimentare.

Punctul de plecare in negocierea preturilor, inclusiv cele ale produselor agricole, este intelegerea corecta a conceptului de cost marginal (c_mg). In esenta, c_mg exprima sporul de cost total (∆CT) necesar pentru obtinerea unei unitati suplimentare de productie. In fond, reflecta cheltuielile suplimentare, denumite si marginale, pentru obtinerea unui plus de productie (∆Q).

Deoarece, pe termen scurt, marimea elementelor de capital fix utilizate nu se modifica (nu depind de volumul productiei), ∆CT este identica cu cea a cheltuielilor variabile (∆CV) si deci c_mg = ∆CV/∆Q. Drept urmare, c_mg este egal cu costul variabil marginal (CV_mg). In consecinta, exprimand numai ∆CV, c_mg sta la baza fundamentarii deciziilor privind optimizarea ofertei de bunuri economice, nivelul acestuia orientand actiunile intreprinzatorilor. Evident, volumul ofertei este stimulat atunci cand fiecare unitate suplimentara de productie se asigura cu un spor de cheltuieli cat mai mic si cand sporul de productie mareste mai mult venitul decat costul. Practic, pretul concurential este influentat de cost numai in masura in care acesta actioneaza asupra evolutiei ofertei.

Evolutia c_mg determina oscilatiile costului unitar, in jos sau in sus, in sensul diminuarii sau al cresterii costului unitar. Atunci cand c_mg este constant, costul unitar nu se modifica. Sub acest aspect, intreprinzatorii trebuie sa aiba in vedere timpul economic al costului, care indica intervalul de timp in care sporirea volumului productiei este eficienta, si care reflecta perioada in care c_mg si costul unitar sunt descrescatoare, ca urmare a randamentelor crescatoare, pana in momentul in care ele devin egale. In acest punct se intersecteaza curbele costului marginal c_mg si ale costului unitar. In acest interval are loc si maximizarea profitului. Dar manifestarea acestei perioade favorabile necesita eforturi pe termen lung legate de perfectionarea tehnicii si tehnologiei de fabricatie, imbunatatirea structurilor de fabricatie, ridicarea calitatii intregii activitati etc.

Reducerea c_mg si a costului unitar implica, din partea producatorilor agricoli, rationalitate in alocarea resurselor economico-financiare disponibile, spirit de initiativa si competitie, cunoastere pe baza de calcul economic.

Maximizarea productiei, deci si a profitului, trebuie sa se bazeze pe sporirea productivitatii factorilor de productie utilizati, nicidecum prin suplimentarea nerationala a consumului de factori. In situatia in care nu este necesara cresterea ofertei de bunuri economice, starea de optim al producatorului impune ca un anumit volum de productie sa se obtina cu costuri minime, alocarea resurselor tinand seama de marimea costului de oportunitate, de alegerea variantelor optime. De aceea, optimul producatorului este considerat, totodata, starea de echilibru, deoarece, in aceasta situatie nu mai este nevoie de alte alternative.

In stabilirea nivelului productiei unui anumit produs, care maximizeaza profitul, intreprinzatorul trebuie sa determine pragul de rentabilitate, denumit si punctul "mort' al firmei. Acesta releva volumul de productie (cifra de afaceri) de a care pornind, trebuie sa se obtina profit. In acest "punct', incasarile totale (It) ale intreprinderii, denumite si cifra de afaceri (CA), obtinute prin realizarea bunurilor sale sunt egale cu costul total (CT), profitul (pr) fiind zero.

It = CT, iar pr = 0

Pragul de rentabilitate este un concept pe termen scurt, el nu se poate mentine pe termen lung, caz in care firma va fi nevoita sa dea faliment.

Anexa nr. 1.

ORDIN nr. 380 din 26 august 2002 (Publicat in Monitorul Oficial 636 din 2 august 2002) privind conditiile minime de calitate in baza carora se aloca sume pentru receptionarea, depozitarea si pastrarea graului pentru panificatie din recolta anului 2002, in limita cantitatii de 1.500 mii tone

Ministrul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, avand in vedere prevederile Hotararii Guvernului nr. 684/2002 privind alocarea de la bugetul de stat a sumelor necesare acoperirii cheltuielilor pentru receptionarea, depozitarea si pastrarea cantitatii de 1500 mii tone grau pentru panificatie din recolta anului 2002, in temeiul Hotararii Guvernului nr. 362/2002 privind organizarea si functionarea Ministerului Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, cu modificarile si completarile ulterioare, emite urmatorul ordin:

Art. 1 (1) Conditiile minime de calitate in baza carora se aloca sume pentru receptionarea, depozitarea si pastrarea graului pentru panificatie sunt:

- umiditate, maximum 15,5%;

masa hectolitrica, minimum 70 kg/hl;

impuritati, maximum 15%;

gluten umed, minimum 22%;

indice de deformare a glutenului, maximum 15 mm.

(2) Categoriile de impuritati care sunt incluse in totalul de maximum 15% sunt:

- boabe sparte, maximum 7%;

boabe sistave, maximum 8%;

boabe avariate, maximum 1%;

boabe atacate de daunatori, maximum 2%;

boabe incoltite, maximum 1%;

alte cereale, maximum 3%;

corpuri straine, maximum 2%, din care:

corpuri straine anorganice, maximum 0,5%.

(3) Continutul maxim de boabe sparte, sistave, avariate, atacate de daunatori, incoltite si de alte cereale nu trebuie sa depaseasca 15%.

Art. 2 Directiile generale pentru agricultura si industrie alimentara judetene si a municipiului Bucuresti vor aduce la indeplinire prevederile prezentului Ordin.

Anexa nr.

Sursa: Sima, Elena, Tendinte si oportunitati pe piata cerealelor, Revista Cereale si plante tehnice nr.7/2001

Anexa nr. 3.

Sursa: Sima, Elena, Tendinte si oportunitati pe piata cerealelor, Revista Cereale si plante tehnice nr.7/2001