Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


Stilul publicistic. Definire. Caracteristici.

Jurnalism

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Raspundere si libertate in mass media
Metode de manipulare prin mass-media
Presa si rolul ei in societate
Zvonurile
MANAGEMENT MEDIA - CONSUM MEDIA SI SEGMENTE DE PUBLIC - MASS-MEDIA INTRE PRO SI CONTRA
Informatia ca fapt de cultura
Televiziunea: o instanta de ordin religios
LIMBA DE LEMN
EXEMPLU DE ANALIZA A VIZIBILITATII UNEI ORGANIZATII X IN PRESA SCRISA
DE LA CULTURA ELITELOR LA CULTURA MEDIA

Stilul publicistic. Definire. Caracteristici.




Moto: 'Stilul reprezinta niste valori

extraestetice patrunse in estetic.'

Lucian Blaga

Stilul functional este un ansamblu de trasaturi lingvistice specific unui domeniu sau unui sector de comunicare (ex: stilul administrativ, stilul colocvial, stilul publicistic).

Stilul publicistic este folosit in mass-media si are rol propagandistic, publicul fiind informat, influentat, mobilizat si chiar manevrat intr-o anumita directie. Are drept caracteristica principala respectarea normelor limbii literare. Elementele intelectuale se contopesc cu cele afective, materialele fiind luate din realitatea imediata si insotite de materiale extralingvistice.

In cadrul stilului publicistic sunt valorificate toate sectoarele vocabularului fiind folositi atat termeni stiintifici si neologisme, cat si regionalisme si forme populare. De asemenea, se folosesc cuvinte cu sensuri figurate, comparatii, epitete si enumerari, interogatii retorice, vorbire directa si indirecta. Se pot folosi citate, iar stilul este usor accesibil, neadresandu-se numai elitelor sau numai unui anumit tip de public (desi exista si reviste de specialitate care se adreseaza in special unui public restrans, specializat). Stilul publicistic se caracterizeaza prin relatia permanenta emitator- receptor, deoarece receptorul (destinatarul, cel caruia ii este adresat mesajul) este permanent implicat in enunt intr-o anumita perspectiva ideologica, politica, culturala.

Functia informativa este o caracteristica principala a acestui stil, dar ea se impleteste si cu cea expresiv-retorica, stilul publicistic aflandu-se la limita de interferenta a limbajului stiintific cu cel beletristic. Enuntul prezinta o dubla importanta in sine deoarece comunica date despre realitate si in legatura cu protagonistii si, totodata, constientizeaza destinatarul orientandu-i interpretarea (probabil, din acest motiv se discuta deseori despre manipularea prin intermediul mass-media).

Importanta stilului publicistic, printre celelalte stiluri functionale ale limbii romane, este data si de rolul tot mai important, determinant chiar, pe care mass-media il joaca in existenta omului modern. Daca in epoca moderna cartile scrise ca niste reportaje ajung best-sellers, materialul de presa intocmit dupa tipicul romanului, spre exemplu, are toate sansele de a ramane litera moarta, la propriu.

Stilul publicistic prezinta mai multe variante: varianta didactica (adica de popularizare a stiintei), varianta textelor solemne (amintim aici: discursurile, comunicatele politice etc.) si varianta gazetareasca (ce include toate compunerile specifice stilului publicistic, respectiv articolul, reportajul, interviul, masa rotunda sau interviul colectiv, recenzia, cronica, documentarul, foiletonul).

In abordarea unei tematici, folosindu-se stilul publicistic, trebuie sa se tina cont, de asemenea, de faptul ca trebuie respectate conditiile impuse de spatiul tipografic restrans (cazul presei scrise) si de formatul si durata emisiunilor -cazul productiilor de radio si televiziune.

Stilul publicistic se pastreaza in limitele normate ale limbii romane si intra in relatie cu elemente ale limbajului grafic: fotografia, schema grafica, simbolul matematic etc. Se poate vorbi si despre o interferenta cu anumite semne din alte sisteme lingvistice.

Indiferent de evolutia mijloacelor tehnice, stilul publicistic va sta, probabil, la temelia multora dintre creatiile culturale ale omului. Perenitatea si prospetimea stilului publicistic sunt date si de rolul pe care mijloacele media il joaca in evolutia societatii. Astfel, presei (principalul beneficiar al stilului publicistic), i se atribuie cel putin doua functii de vitala importanta:

Functia de informare - in terminologia anglo-saxona se mai numeste si functie de supraveghere. Toate informatiile care ne sunt oferite de mass-media si care fac obiectul functiei de informare, fara a determina deciziile cotidiene, constituie, totusi, un repertoriu cultural specific - cladit cu elemente ale limbajului publicistic – care se adauga reprezentarilor simbolice si sistemelor de valori dobandite si din alte experiente.

In ceea ce priveste informatiile ce ajung la lector, acestea pot fi dintre cele mai variate si, desi nici una dintre ele nu are o inraurire determinata asupra existentei individului, toate la un loc creeaza premisele evolutiei individului in spatiul public si ale comportamentului cetateanului.

Astfel informatiile pot fi:

a)Generale - raspund nevoilor individului de a supraveghea lumea inconjuratoare; adresandu-se prin excelenta unor categorii largi de public, preocuparea fata de limbaj si stil, in cazul acestor informatii, este minima.

b)Instrumentale – genul de informatii pentru elaborarea si transmiterea carora se apeleaza la mai toate stilurile functionale ale limbii; pentru prezentarea unui jurnal medical, se va apela la limbajul de specialitate, dupa cum stirile privind cotatiile bursiere sau prognoza meteo vor fi prezentate intr-un limbaj adecvat.

c)De prevenire - prezinta o viziune prospectiva:

Functia de interpretare. Parerea unanima este ca produsul direct al utilizarii stilului publicistic, stirea, a incetat sa fie doar o suma de informatii eterogene- “O stire este o viziune, cultural determinata, asupra unor informatii”[1]. Plecand de la definitia oferita de Mihai Coman, constatam ca preocuparea pentru cultivarea stilului publicistic inca de la varsta formarii ca individ, este justificata. La urma urmelor, traim intr-o societate sufocata de informatie.

Majoritatea caracteristicilor stilului publicistic sunt determinate de necesitatea furnizarii de elemente noi, surprinzatoare, care sa trezeasca interesul cititorului si astfel sa se continue comunicarea mereu amenintata de graba, suprasolicitare si uneori chiar de plictiseala. Noutatea nu apare totdeauna in idei sau informatii (care adesea sunt putine ) si atunci se incearca introducerea noutatii la nivelul limbajului, preferandu-se, de exemplu, neologismul socant. Prezenta acestui tip de neologism in presa romaneasca a fost remarcata dupa 1989 ; la fel si prezenta jocului de cuvinte, aparut in urma unei explozii de subiectivitate si de inventivitate lexicala. In ceea ce priveste pitorescul limbajului publicistic, surse stabile sunt considerate acum limbajul popular, cel familiar si, mai ales, cel argotic, avand printre trasaturile lor esentiale tendinta spre inovatie, spre permanenta reimprospatare.

'Trasaturile cel mai des invocate (si criticate) ale jurnalismului autohton privesc caracterul lui 'folcloric', afectiv, narativ si gnomic'[2].

Intre stilurile functionale ale limbii romane stilul publicistic se distinge prin tendentionism, caracter eterogen in plan formal si compozitional, relativa accesibilitate determinata de necesitatea informarii impresionante a unei mase largi de cititori. Diferentele fata de alte stiluri sau intre variantele colocviala si elevata sunt evidente atat in varietatea mijloacelor de convingere sau de manipulare, cat si in deschiderile functionale pe care acest limbaj le are' . Termeni cum ar fi popular/cult, vorbit/scris sunt considerati ca fiind relativi daca ar fi sa analizam limbajul in general si implicit si in analiza limbajului publicistic, reprezentand mai repede 'niste poli intr-un continuum motivat de accesibilitate, dorinta de a informa intr-un cod comun prezumtivilor cititori si de a adapta limbajul anumitor cerinte de comunicare.' (ibidem).

Presa scrisa, radioul, televiziunea, comunicarea pe internet au devenit elemente fundamentale in structura timpului liber al omului modern. Acestea apartin ca limbaj stilului publicistic, care este caracterizat prin accesibilitate , nevoia de a informa un public larg si care are chiar tendinta de a impune o norma, prezentand, atat in varianta scrisa cat si in cea audio-vizuala, o mare deschidere spre elementele de limba vorbita.

Desi limbajul publicistic are renumele de a fi hiperbolic si de a recurge prea des la superlative gramaticale, una din tendintele actuale o reprezinta moderatia. Observam o incercare a autorilor de a-si prezenta mesajul in termeni moderati, astfel incat sa      evite eventualele acuzatii de exagerare si chiar de fals. In cazul excesului superlativ exista riscul de a se incalca o regula fundamentala de constructie, alunecandu-se spre pleonasm.

O noutate a perioadei posttotalitare o reprezinta patrunderea in mass-media a registrului colocvial. Limbajul publicistic romanesc se pare ca a acceptat-o oarecum tarziu, cel putin in anunturile scrise, pentru ca spoturile radiofonice si de televiziune sunt mai puternic legate de oralitate. Cauza poate fi reprezentata de nesiguranta in a distinge registrele, nesiguranta accentuata de perioada totalitara, cand discursul politico-birocratic era considerat un fel de 'stil inalt' de comunicare.

O alta particularitate a stilului jurnalistic actual o reprezinta titlurile. Dintr-o analiza strict lingvistica sau mai larg semiotica a titlurilor din presa romaneasca actuala pot rezulta multe lucruri interesante; titlurile sunt un indicator al intentiilor si al competentelor de comunicare, aparitia in titlurile articolelor a unor verbe care cer un complement obligatoriu, folosite fara complementul respectiv (de exemplu verbe carora le este omis complementul direct obligatoriu: a dezminti, a infirma, a dezvalui, a sfida etc. sau verbe carora le lipseste complementul prepozitional sau subordonata corespunzatoare: a se delimita (de), a insista (pentru, sa) si chiar verbe la care doua pozitii sunt descompletate: a preveni, a avertiza etc.). Fenomenul apare ca o deviere lingvistica, dar nu poate fi considerat drept greseala, ci este, cel mai probabil, o strategie, o metoda folosita cu intentie, pentru atragerea cititorului, starnindu-i acestuia curiozitatea si interesul pentru continuarea frazei. De obicei se folosesc verbe de declaratie.

Un alt element care face parte din inventarul de procedee retorice utilizate in limbajul publicistic este rima, care ajuta la realizarea functiei poetice. Rimei i-au fost atribuite, la un moment dat, prestigiu literar, performanta tehnica si conotatii populare, dar ea a generat si acuzatii de facilitate. Uneori metodei eliptice descrisa mai sus ii sunt adaugate si jocuri de cuvinte sau calambururi. Un adevarat abuz de rime a fost facut in ultimii ani in titlurile articolelor prin care se doreste atragerea atentiei prin jocuri de cuvinte sau calambururi(cum am aratat si mai sus), prin parafraze glumete etc. De mentionat este faptul ca titlurile rimate sunt, de obicei, banale, de genul: 'Fara ura, despre nomenclatura' - Romania libera,

Consideratii asupra stilului publicistic.

In perimetrul fiecarui stil functional recunoastem cateva limbaje distincte, dar in cazul de fata paleta varietatilor stilistice este foarte bogat reprezentata:

texte interdisciplinare (situate la granita cu alte stiluri functionale: cronica, grupaj cu caracter stiintific, pamflet, parodie, texte cu aplicatie juridica sau de popularizare a stiintei s.a.)

interviuri

reportaje

anunturi publicitare, reclame

informatii curente cotidiene (schimbarea rutei mijloacelor de transport, pretul diferitelor produse, campanii de vaccinare, obiective cultural-artistice nou aparute pe firmamentul vietii populatiei, disparitii, necrolog, aniversari)

editoriale

mica publicitate

stiri (interne sau externe din lumea politica, financiara, sportiva, culturala)

articole de scandal (vizeaza viata si activitatea persoanelor publice, dar si aspecte ale vietii cetatenilor de rand)

anchete sociale

evocari (ale personalitatilor social-politice sau cultural-stiintifice, portrete artistice, comemorari)

comunicate de presa

corespondenta deschisa (scrisori deschise catre diferite personalitati social-politice, scrisori ale cititorilor catre redactie ori ale redactiei catre cititori)

revendicari sau articole-protest, luari de pozitie pe plan socio-politic sau cultural fata de o situatie de fapt nemultumitoare: apel, cuvantare, comentariu, manifest, declaratie).

Aceasta varietate a formelor corespunde bogatiei de teme abordate: tot ceea ce il intereseaza la un moment dat pe om, tot ceea ce poate destepta un ecou in mintea si sufletul acestuia constituie tema pentru publicistica. Materialul prezentat este receptat din realitatea imediata si este insotit adesea de mijloace extralingvistice:

fotografii

caricatura

harti

tabele, statistice, diagrame

Toate tipurile de texte publicistice se caracterizeaza prin:

grad sporit de accesibilitate

transparenta

deschidere catre R (receptor)

potentarea componentei perlocutionare a limbajului (determinarea, pe cale persuasiva, a unui anumit act comportamental din partea R)

Pentru a-si indeplini functia mediatizanta, stilul publicistic intrebuinteaza toate mijloacele de contactare emotionala a publicului: lexic figurat, comparatii sugestive, epitete inedite, perifraza, intonatia exclamativa si interogatii, digresiuni, inversiuni, enumeratia si repetitia, paralelismul si antiteza, mijloace ale umorului si satirei, o minunata combinare a stilurilor vorbirii (stil direct, stil indirect, stil indirect liber si stil confesiv). Normele limbii literare sunt, in general, respectate. Dar constatam si cazuri de abatere sau de incalcare a acestora, situatii create intentionat, pentru a spori valoarea expresiva a enuntului.

Prin intermediul stilului publicistic se raspandesc termeni stiintifici, forme gramaticale corecte, dar si constructii colocviale in voga (de exemplu sintagma cu valoare superlativa: baieti de baieti, fete de fete, cu sensul baieti adevarati, fete deosebite, constructii atat de obisnuite in ultimul timp).

Mai mult decat orice alt stil functional care utilizeaza calea scrisa de comunicare, stilul publicistic este foarte sensibil la modificarile de expresie ale diferitelor categorii sociale, la inovatia lingvistica, intrucat textele publicistice au rolul de a reflecta realitatea imediata.

Formularile eliptice, mobilizatoare (lozinca, slogan, apel, chemare), titlurile incendiare care starnesc interesul si atrag atentia, fotografiile sugestive, citatele si maximele sunt mijloace curente de agitare si mobilizare a opiniei publice.

Nota polemica este, de asemenea, prezenta in majoritatea textelor publicistice, ea fiind o trasatura caracteristica a stilului functional in discutie.

Repere lingvistice caracteristice

Raportul E(emitator) / R(receptor)

Majoritatea textelelor publicistice au un E personal, nominalizat (redactorul

articolului), neinvestit cu calitate oficiala. Exceptie fac:

comunicatele de presa

unele stiri/informatii

articole-protest (manifest, declaratie, apel, facute in numele unei organizatii)

Sa urmarim in paralel, doua texte emise de E oficial, respectiv neoficial:

Cel putin 7 persoane au fost ucise si alte 30 ranite, joi, in urma unui schimb de focuri dintre angajatii a doua firme rivale de taxi in orasul sud-african Empangeni, a anuntat politia locala. Fortele de politie au declarat ca angajatii celor doua firme rivale au deschis focul, folosind mitraliere si arme de calibru mare, dar nu au fost in masura sa precizeze daca printre victime se numara si trecatori sau persoane care asteptau in statia de taxiuri (Razboiul taxiurilor, Metropola, 8–10 noiembrie 1999, autor Mediafax).

Responsabilii cu siguranta circulatiei in Capitala neaga faptul ca Podul Grant ar fi in pericol. Cu toate acestea, surse din cadrul municipalitatii ne-au informat ca cel tarziu din primavara viitorului an podul va fi inchis circulatiei. In perioada in care, “bretelele” podului care fac legatura cu bulevardele din zona au fost inchise, firmele de constructii au inlocuit aparatele de reazem ale podului.(,,Podul Grant va fi inchis la primavara“, Libertatea, sambata, 18 septembrie 1999, p. 5).

Un articol ca: Primaria Municipiului Bucuresti anunta anularea contractului cu RADET. Curatenia Capitalei va fi asigurata de catre una dintre firmele care s-au inscris la licitatie pe data de 02.11. a.c. Bucurestenii vor fi tinuti la curent in continuare. are un E oficial: primaria Minucipiului Bucuresti. Spunem in acest caz ca distingem pe axa subiectiva a comunicarii urmatorii locutori:

E0      E1 R

unde E0 - emitatorul textului (primaria), E1 - emitatorul intermediar (redactorul articolului, cel care a preluat stirea de la biroul de presa),      R - receptorul, publicul.

Indiferent de calitatea lui oficiala/neoficiala, E trebuie sa alcatuiasca un mesaj accesibil marii mase a cititorilor. De aceea reprezentam accesibilitatea textului publicistic astfel (in contextul stilurilor functionale romanesti non-artistice):



stil

stiintific

stil

administrativ

(propriu-zis, LC, LJ)

stil publicistic


unde la baza piramidei am plasat stilul cu gradul cel mai sporit de accesibilitate, acesta scazand pe masura ce avansam spre varful piramidei. Textele cu E oficial sunt neutre, sobre, impartiale, clare, cu componenta informationala puternic dezvoltata, in detrimentul celei afective. Nu asa se petrec lucrurile in cazul textelor apartinand rubricilor tematice: anunturi publicitare, reclame, mica publicitate, revendicari.

Cele dintai au E oficial: o institutie sau agent economic sau social de stat/particular care isi prezinta oferta (servicii/produse) marelui public.[4]

Eterogenitatea stilului publicistic

Sub masca malitiei si a aparentei accesibilitati, determinata de nevoia de informare a unui public cat mai larg, stilul publicistic are (glorie detractorilor!) si o latura tendentioasa. Dar asta se intampla, poate si datorita faptului ca este limbajul folosit cel mai adesea pentru a rosti adevaruri dureroase!

Daca stilul beletristic este supus schimbarilor intr-o masura mult mai mica, daca limbajul colocvial este, la randu-i, mult mai refractar la inovatii (cel putin in varianta sa elevata), limbajul publicistic este cuprins de o adevarata frenezie a noului.

Caracteristica principala a stilului publicistic este, probabil, aceea de universalitate, constituind un element fundamental in structurarea unor comportamente umane: timpul liber este, in proportie covarsitoare, acaparat de mass-media, prin urmare limbajul publicistic tinde sa devina un limbaj universal.

In ciuda aparentei de simplitate, de lejeritate a exprimarii, stilul publicistic are inca multe provocari pentru cercetatorii din domeniul lingvisticii..

Nicolae Stanciu vorbeste despre „eterogenitatea stilului publicistic”, ce ar fi evidenta sub mai multe aspecte [5] :

A. Varietatea mijloacelor de codare a mesajelor, avand ca tinta persuadarea cititorului/privitorului/ascultatorului. Pentru atingerea acestui scop se folosesc mijloace de persuasiune specifice, care pot include mijloace tehnice (sunet, lumini, decoruri) sau instrumente ale limbajului publicistic: ancheta, stirea, anuntul, corespondenta, interviul etc. Un rol major in atingerea obiectivului de persuadare a publicului il are interviul, iar in sfera audio-vizualului, talk-show-ul, asupra carora vom reveni.

Printre cele mai simple si uzitate tehnici de persuasiune si manipulare se numara micile „artificii”, cum ar fi: marcarea unor segmente de mesaj, focalizarea subliminala a atentiei publicului asupra elementelor ce se doreste a fi evidentiate-si toate acestea folosind parghiile oferite de limbajul publicistic.

Scrierea cu majuscule, sublinierea sau ingrosarea unor pasaje, in cazul materialelor tiparite, accentuarea sau schimbarea tonalitatii (in cazul radioului), focalizarea, prim-planul - in televiziune, constituie tot atatea mijloace de a imprima, daca nu o directie macar un sens opiniei publicului.

B. Eterogenitatea stilului publicistic, asa cum este ea definita de Nicolae Stanciu, nu are inteles fara studierea elementelor ce diferentiaza modalitatea de transmitere a mesajului, functie de canal. Daca in ceea ce priveste presa scrisa, ne putem limita la consideratii stilistice, cand vine vorba de presa vorbita se impune „actualizarea mesajului in contextul comunicativ, care presupune comprezenta (macar virtuala) a participantilor la dialog, determina imbinarea elementelor de limbaj verbal cu cele de limbaj non-verbal (gestica, mimica), spontaneitatea accentuata a unor specii: interviu, talk show si interventia necenzurata a factorului afectiv ce determina intreruperi, retusari, explicatii”[6]. Eterogenitatea stilului publicistic devine evidenta si sub aspectul caracterului mesajului transmis: acesta poate fi elaborat sau neelaborat, scrisul presupunand formulari definitive, ce exclud aventurile semantice. Exista si exceptii: articolele cu nuante vadit ironice/peiorative (pamfletul, anecdota). Tot la capitolul exceptii putem trece oralitatea limbajului publicistic, ce se caracterizeaza prin posibilitatea retusarilor, prin ezitari, rectificari sau reformulari, tinzand sa formeze norme proprii, reflectate in structuri sintactice de sine statatoare (tipare mnemotehnice, discontinuitati, eclipse) sau se reflecta intr-o pragmatica proprie (redundanta, valoare pragmatica a tacerii etc.)

In general, limba foloseste, pentru comunicare, atat codul sonor cat si codul grafic, carora limbajul publicistic le adauga un tip aparte de comunicare axat pe imagistica si simbolistica. La toate acestea se adauga oralitatea specifica limbajului publicistic, ce presupune atat mijlocul cat si obiectul comunicarii.

Ca si in cazul limbajului popular, caz in care apartenenta vorbitorilor la un anumit teritoriu are o importanta covarsitoare, limbajul publicistic exceleaza prin varietatea formelor de exprimare, prin eterogenitate. Diferentele fonetice, lexicale, gramaticale, definesc diferite tipologii de discursuri publicistice. Interferarea termenilor populari, a neologismelor, a termenilor din jargon sau argotici, ca si oralitatea sa fac din limbajul publicistic o eterna „Terra nova” pentru lingvisti

Contururile stilului publicistic sunt neclare, iar codurile inca imprecis definite, fapt care conduce deseori la confuzii in cercetarea si analiza oralitatii sale care, altminteri, nu poate fi pusa la indoiala.

O trasatura de baza a stilului publicistic este aceea ca inregistreaza constant si permanent inovatii, de multe ori chiar abateri, in raport cu normele fonetice, lexicale, gramaticale si textuale general acceptate . Un alt aspect, deloc de neglijat, il reprezinta perpetua imbogatire a vocabularului uzual, prin adoptarea unor termeni, in principal de origine anglo-saxona, dar si prin aparitia unor structuri hibride din punct de vedere al organizarii textului, care nu respecta trasaturile fundamentale ale acestuia: coeziunea si coerenta.

Particularitatile stilului publicistic au constituit tot atatea provocari, carora specialistii lingvisti au fost obligati sa le raspunda. Importanta stilului publicistic rezida, gratie particularitatilor limbajului si in capacitatea de persuadare, oferind cititorului / ascultatorului / privitorului explictii sa convingeri pre-fabricate, tendinta care are ca urmare „o simplificare a structurii frazei construite cu un numar redus de subordonate si in raporturi sintactice indeosebi din sfera coordonarii”.

Stilul publicistic are si cateva caracteristici unice, trasand bariere insurmontabile intre acesta si celelalte stiluri functionale ale limbii romane. Putem atribui stilului publicistic cateva caracteristici ce-l delimiteaza de celelalte stiluri functionale ale limbii romane:

a.       Brevilocventa – numar minim de cuvinte si, ca o constanta, redundanta mesajului

b.       Predilectia pentru subiectul nedeterminat, exprimata prin folosirea verbului la persoana a II-a

c.        Verbe suport pentru clitice – circulatie restransa la uzul popular sau argotic

d.       Completarea aberanta a valentelor

e.        Discontinuitatea – apare ca fenomen configurat, preexistand discursului publicistic. Acest tip de discontinuitate poate fi o optiune de structurare a enunturilor in raport cu o anumita intentie sau ca expresie a unei discontinuitati de gandire.

f.         Discontinuitatea distributionala – se manifesta, in principal, in interiorul partilor de propozitie multiple si presupune separarea a 2 elemente din lantul sintactic aflate in raport de interdependenta sau subordonare.

g.       Anacolutul – Greseala de stil constand in intreruperea constructiei gramaticale incepute si continuarea frazei cu alta constructie. In limbajul publicistic, anacolutul reprezinta un alt tip de discontinuitate. In cazuri speciale, anacolutul se realizeaza prin neglijarea caracterului corelativ al unor conjunctii sau a unor semiadverbe corelative (Ex: „Nu ametitor de frumoasa, nici insuportabil de increzuta, a castigat simpatia publicului tocmai prin modestia ei. Asta n-o impiedica sa fie sotia celui mai ravnit actor de la Hollywood” – Formula AS, anul XII, nr 542(46), 18-25 noiembrie 2002, p. 24)

h.       Dezacordurile reprezinta un alt tip de discontinuitate sintactica, specific in primul rand limbajului publicistic, discontinuitate ce se realizeaza prin neconcordanta categoriilor gramaticale de persoana sau numar.

i.         Acordurile prin atractie – sunt determinate de distanta dintre constituenti si de neglijarea legaturilor instituite intre centrul sintactic si determinanti.

j.         Elipsa – devine evidenta in suprimarea unor pozitii sintactice recuperate in context. Acest fapt este vizibil in cazul:

predicatului

verbului copulativ

verbului auxiliar

Elipsa se mai poate manifesta, in limbajul publicistic si prin neocuparea unor valente obligatorii ale verbului centru

Specificitatea limbajului publicistic este data printre altele si de abilitatea de a forma o gramatica discursiva, de influenta populara, prin:

o       continuitatea tematica – similara textelor dialectale, in care se renunta la prezentarea temei in discurs, din moment ce a fost anuntata

o       intrebari care primesc imediat raspuns

o       oscilatia intre registrul personal si cel impersonal al verbului

o       Prezenta unor structuri hibride acestea sunt construite fie pe fals dialog, fie prin alternanta persoanelor gramaticale. Scopul acestor constructii este de a sugera implicarea emotionala sau detasarea fata de evenimentul prezentat.

Analizat sub toate aspectele sale functionale, stilul publicistic, stil dinamic al limbii, „reprezinta un domeniu fertil pentru cercetarea lingvistica la toate nivelurile, prezentand o mare deschidere catre variantele functionale ale limbii si tinzand spre configurarea unei gramatici discursive proprii, subordonate gramaticii oralului”[8].

Presa scrisa - exprimare si aproximare

Lingvistica nu a fost niciodata o stiinta exacta, iar lucrurile se complica si mai mult cand vine vorba de stilul publicistic. Fenomenul aproximarii este deseori mentionat in lingvistica romaneasca, dar el nu a constituit, pana in prezent, obiectul predilect al cercetatorilor si nici nu s-a incercat realizarea unui studiu exhaustiv. Exista, insa, si exceptii: „Strategii ale impreciziei: expresii ale vagului si ale aproximarii in limba romana si utilizarea lor discursiva”, lucrarea Rodicai Zafiu, o serioasa sursa de documentare pentru cei interesati . O alta lucrare importanta este „Mijloace lingvistice de exprimare a aproximarii in presa scrisa actuala”( Krieb Stoian, Silvia, Mijloace lingvistice de exprimare a aproximarii in presa scrisa actuala, in volumul Actele colocviului Catedrei de limba romana 22-23 noiembrie 2001. Perspective actuale in studiul limbii romane, Editura Universitatii Bucuresti, 2002, p.217-232). In lucrarea amintita, autoarea tine sa sublinieze complexitatea acestui domeniu si realizeaza o prezentare sistematica a modalitatilor de marcare a aproximarii in presa scrisa.

In studiul respectiv, termenul aproximare capata sensuri pe care, in mod normal, nu i le-am atribui: ambiguitate, ezitare, atenuare, nedeterminare.

In practica jurnalistica limbajul publicistic suporta constructii ambigue, ce pot fi grupate in functie de ceea ce aproximeaza:

Mijloace lingvistice pentru obtinerea aproximarii numelui

Expresii prin intermediul carora se incadreaza un obiect intr-o clasa

Substantive articulate nehotarat sau nearticulate

Substantive cu sens generic

Mijloace lingvistice pentru obtinerea aproximarii calitatii numelui

Adverbe si locutiuni adverbiale, care reprezinta proximitatea

Adverbe si locutiuni adverbiale de cantitate

Structuri coordonate copulativ

Mijloace lingvistice pentru obtinerea aproximarii caracteristicii verbului

Mijloace lingvistice pentru obtinerea aproximarii cantitatii

Numerale precedate de adverbe

Numerale precedate de prepozitia peste

Numerale in structuri juxtapuse

Numerale precedate de verbe precum: a depasi, a trece de

Cuantificatori non-numerici

Elemente prin care se desemneaza cantitatea mare

Locutiuni adjectivale cu sens cantitativ

- un vraf de       - o liota de

- o groaza de - o multime de

- o puzderie de - o sumedenie de

- o caruta de - o avalansa de

Expresii nedefinite prin care vorbitorul apreciaza cantitatea respectiva ca depasind o anumita valoare (ceva in plus, ceva pe deasupra, si ceva)

Expresii nedefinite cu ajutorul carora se realizeaza « enumerarea suspendata »

Adjective cu sens cantitativ

Elemente prin care se desemneaza cantitatea mica

Locutiuni adjectivale cu sens cantitativ, echivalente din punct de vedere semantic cu putin



Pronume/adjective pronominale hotarate al caror echivalent semantic este: putin, cativa, ceva, oarecare, niscai,

Mijloace lingvistice pentru obtinerea aproximarii predicatiei:

Adverbe de probabilitate

Constructii impersonale : se zice, s-a decis, se pare

Structuri coordonate disjunctiv

Mijloace lingvistice pentru obtinerea aproximarii timpului

Adverbe, locutiuni adverbiale de timp si expresii nedefinite (odata, in curand, din cand in cand)

Expresii echivalente din punct de vedere semantic cu mult timp

Substantive referitoare la timp care functioneaza adverbial

Prepozitii/locutiuni prepozitionale

Adverbe derivate cu sufixe diminutivale

Adverbe si locutiuni adverbiale care arata frecventa

Mijloace lingvistice pentru obtinerea aproximarii locului

Adverbe nehotarate : undeva, altundeva, oaresiunde

Locutiuni adverbiale si expresii nedefinite.

Procedee metalingvistice utilizate in stilul publicistic

Dictionar ortografic

metalingvístic adj.m., pl. metalingvístici; f. sg. metalingvística, pl. metalingvístice

Dictionar de neologisme:

metalingvístic, –a,

I. adj. referitor la metalingvistica.

functie ~a = functie a limbajului prin care vorbitorul accepta codul pe care il foloseste ca un obiect de descriere a discursului sau, cel putin intr–un punct particular.

II. s. f. disciplina care studiaza metalimbajul. (<fr. métalinguistique)

Dictionar ortografic:

metalimbáj s. n., pl. metalimbáje

Dictionar de neologisme:

metalimbáj s. n. 1. orice sistem lingvistic cu ajutorul caruia este posibil sa se analizeze simbolurile si structurile unei limbi; metalimba. 2. (inform.) limbaj de descriere adaptat la o definitie formala a limbajelor de programare. (dupa fr. métalangage)

Dictionar explicativ:

metalimbaj ~e n. Sistem lingvistic cu care se descriu si se analizeaza entitatile si structura unei limbi (naturale); metalimba. /meta- +limbaj

Situat la limita dintre stilul artistic si stilul stiintific, stilul publicistic se evidentiaza prin specificul procedeelor metalingvistice utilizate. Tentatia cuvantului-obiect este mare, chiar pentru publicatiile cu afinitati in stilul stiintific, desi acestea prefera, in genere, claritatea exprimarii, in timp ce toate celelalte sunt mai permisive expresiilor lejere, populare, argotice si manifesta disponibilitate pentru dezvoltarea conotatiilor-de obicei peiorative. In concluzie, formatul publicatiei si scopul urmarit de jurnalist determina strategiile metalingvistice, care pot imbraca diferite aspecte:

prevenirea riscului non-transmiterii sensului

comentariul metaenuntiativ

conditia enuntarii de vointa interlocutorului sau de o norma sociala

utilizarea antonimica

conotatia antonimica

enunturi metalingvistice parantetice in care transpare atitudinea enuntatorului

Unul dintre genurile publicistice care exploateaza la cote maxime resursele metalimbajului, dar si ale limbajului publicistic in general, este talk-show-ul.

Dictionar de neologisme:

talk–show /tocsou/ s. n. conversatie intre un moderator si unul sau mai multi invitati pe o anumita tema, transmisa la radio sau la televiziune. (<engl. talk–show)

Pe langa provocarea pe care acest gen publicistic, de import, o lanseaza publicului si celor implicati, deopotriva, talk-show-ul poate constitui un element de studiu perfect, in demersul de a identifica, descrie, ilustra unul dintre fenomenele cel mai des intalnite in presa: metacomunicarea. Spre deosebire de interviul clasic, talk-show-ul nu presupune doar un set de intrebari la care se cere raspuns, ci provoaca o dezbatere adevarata, mai ales daca moderatorul evita locurile comune, alege subiecte tabu sau cel putin controversate si are o doza de incisivitate, in atitudinea fata de invitati.

Inainte de a aborda tema limbajului specific unui talk-show, se cuvine a lamuri cateva aspecte de culise: participantii nu sunt alesi la intamplare , ci pe baza competentei lor de a interveni in dezbatere pe tema data, eventual in calitate de experti.

Realizarea unui talk-show presupune urmarirea stricta a unor secvente metacomunicative, tinandu-se cont de factori determinanti, cum ar fi: rolurile institutionale ale participantilor, rolurile interactionale pe care acestia si le asuma in relatiile cu ceilalti, importanta pe care tema aleasa o are pentru fiecare participant in parte si, evident, cu respectarea rolului determinant al moderatorului.

Daca in cazul celorlalte genuri publicistice materialele sunt, de regula, produsul muncii unor persoane avand cunostinte profesionale solide si, se presupune, stapanesc cel putin elementele de baza in materie de lingvistica, cu accent pe stilul publicistic, talk-show-ul, prin natura sa, sare din tiparele comunicarii dar si ale limbajului publicistic manifestand trasaturi distinctive ale discursului conventional, ce se manifesta prin schimbarea spontana a rolurilor de emitator si de receptor.

„Discursul prezent in cadrul talk show-ului romanesc este perceput ca un construct conventional si ca o activitate institutionala, fiind modelat de factori sociali si culturali. Faptul ca talk-show-ul nu reprezinta un tip de discurs omogen este, de asemenea, reflectat in asteptarile, reactiile si interpretarile diferite si contradictorii atat ale publicului, cat si ale analistilor” .

Metacomunicarea reprezinta, in cazul talk-show-ului, rezultatul unui proces continuu de negociere intre participanti(interlocutori), care pot avea interese divergente si, cel mai adesea, urmaresc obiective diferite. Metacomunicarea este un fenomen care implica atat nivelul actional-reflectii ale vorbitorilor asupra codului utilizat-cat si nivelul interactional.

Pentru lingvisti, studiul conversatiilor si dialogurilor inregistrate si transmise reprezinta modalitatea optima de a releva prezenta enunturilor metacomunicative, sub aspect locutional, care pot fi:

grupuri nominale

grupuri verbale

conectori metacomunicativi

Enuntul metacomunicativ constituie un instrument deosebit de util pentru descrierea si intelegerea procesului comunicativ, permitand observarea modului in care vorbitorii abordeaza fluxul conversational, la constituirea caruia participa deopotriva. Totodata, enuntul metacomunicativ ofera posibilitatea realizarii unui discurs coerent, prin trimiterile la un momrnt din trecut sau din viitorul interactional.

Talk-show-ul, mai mult decat orice alt gen publicistic, subtiaza pana la dilutie bariera dintre discursul institutional si limbajul uzual: in timp ce acesta din urma capata trasaturi institutionale, discursul institutional dobandeste un puternic accent conversational.

De la stilul publicistic la stilul jurnalistului.

Stilul publicistic, in ansamblul sau, este usor de definit, fie si pentru ca avem la indemana dictionarul. Mai dificil este de identificat si cuantificat la adevaratele sale valente stilul jurnalistului, un subiect care este abordat cu nemeritata lejeritate. Daca este adevarat ca stilul este omul (cum spunea Buffon), atunci este tot atat de adevarat ca statura si statutul unui jurnalist sunt date de stilul sau. Din pacate, in peisajul media romanesc post-decembrist, tentatia senzationalului a fost prea mare (coborand, uneori, stacheta calitatii scriiturii de presa, din punct de vedere stilistic si nu numai, pana la un nivel de avarie), iar daca adaugam in ecuatie si demersul titanic de a recladi o presa libera pe ruinele organelor de propaganda ale PCR, atunci putem fi mai ingaduitori cu contemporanii nostri , dar si cu noi insine. Dar nu avem nici o scuza daca vom continua in aceeasi directie, mai ales ca avem suficiente modele din trecut, capabile sa insufleteasca generatiile ce vin.

Stilul jurnalistului reprezinta expresia unei individualitati, pecetea personala pe care un ziarist o aplica produsului muncii sale la capatul unui proces de insusire a unor procedee lexicale si gramaticale. Ziaristul transforma un mesaj, o informatie intr-o structura personala, pentru a atrage atentia unui numar cat mai mare de oameni, pentru a le influenta convingerile si a crea o stare de spirit colectiva in sensul convingerilor sale oneste. Stilul ziaristului, indiferent de media in care se manifesta,      constituie expresia prezentei sale, finalitatea cautarilor sale de a face ca ceea ce scrie sau spune sa aiba o audienta cat mai larga, sa-i faca pe cei ce il citesc sau il asculta sa fie de partea lui, sa le cucereasca interesul, sa-i faca sa devina fideli ideilor pe care le promoveaza.

Nimic idilic in aceasta privinta, stilul personal care il distinge pe un ziarist de confrati, este determinat si de constrangeri cantitative: numar de pagini, de semne, minute etc. In tentativa de a-si forma un stil propriu, cu o rasfrangere cat mai mare si de lunga durata asupra cititorului/ ascultatorului/ privitorului, ziaristul nu poate face abstractie de ambianta culturala, de nivelul intelectual, niciodata omogen, al celor carora li se adreseaza.

Ziaristul se afla, asemeni lui Ulise, intre Scylla si Carybda, in fiecare moment solicitat de doua forte opuse: a) se supune nivelului cititorilor/ascultatorilor sai, folosind procedeele comune, formulele lexicale cele mai raspandite, datorita carora mesajul sau sa poata fi imediat receptat, sau b) propune formule stilistice noi, modalitati expresive, prin care ceea ce scrie si spune sa aiba un impact imediat si sa duca la largirea continua a cercului celor care il citesc, asculta, privesc. Exista, totusi, o alternativa, o asa-zisa a treia cale: aceea a violentarii obisnuintelor cititorilor, prin folosirea unui limbaj cat mai crud, cat mai frust, provenind din zone care erau considerate a fi la antipodul exprimarii ziaristice, cum a fost in special cel al lui Tudor Arghezi. Dupa cum exista momente istorice care uniformizeaza stilul, nu prin incorsetarea expresiei, prin eliminarea a tot ceea ce este personal si nivelarea la cateva formule stereotipe, obligatorii, cum se intampla in regimurile dictatoriale, ci prin uniformizarea spontana.

Stilul este conditionat si de structura psihologica a ziaristului, de temperamentul sau, de capacitatea sa de a reactiona diferit in fata unor momente ale vietii contemporane lui si ale istoriei. Altfel spus, afectivitatea ii imprima o modalitate de expresie, confera stilului o anumita structura. In aceste conditii, nu este surprinzator ca stilul, chiar la acelasi ziarist, nu este uniform, deoarece alcatuirea lui sufleteasca este propice receptarii emotive sau, dimpotriva, refuzului organic al oricarei influente de natura sentimentala, ceea ce face ca, atunci cand vrea sa-si exprime bucuria, simpatia, procedeele stilistice sa para false, conventionale, neconforme cu felul sau de a scrie si a vorbi. Vocabularul a fost si este una din componentele definitorii ale stilului. Folosirea cuvantului propriu, a celui expresiv, a celui ce-ti confera cea mai larga audienta, reprezinta una din problemele cele mai dificile si delicate. Motivatia este simpla si la indemana: stilistica moderna distinge cuvintele fara frontiera sau cuvintele calatoare si cuvintele care mor. Primele vin pe calea imprumutului, o data cu mijloacele tehnice, cu produsele de consum si folosirea lor se generalizeaza pe masura ce aceste produse intra in uzul cotidian. Alaturi de ele sunt cuvintele apartinand vocabularului filosofic, estetic, economic, literar, numele de curente artistice, care capata circulatie in primul rand printre cei ce profeseaza aceste discipline, ca si printre cei ce le frecventeaza din pasiune. Dar, in acelasi timp, cuvintele mor din pricina disparitiei obiceiurilor, profesiunilor, regimurilor sociale, politice, administrative etc. Dupa cum dictionarele de specialitate disting patru tipuri de sublexicuri: limbile regionale, limbile sociale, limbile generatiilor, limbile tematice. Cele dintai dispar treptat pe masura extinderii invatamantului, a exodului rural, in general a mobilitatii sociale, a raspandirii presei, a mijloacelor audiovizuale, a turismului.

Folosirea lor confera o pata de culoare, apasa asupra elementului neaos, iar la polul opus intalnim o nota ironica. Limbile sociale cunosc un proces de apropiere pe masura reducerii deosebirilor intre clase, deosebiri care vor ramane inca un timp indefinit. Gradul de cultura joaca acelasi rol in cazul limbilor sociale, ca si al celor regionale, apropierile realizandu-se, de asemenea, intr-un orizont de timp pe care nu-l putem prevedea. Dupa cum fenomenul de snobism, de vadire a superioritatii fata de marea masa a cititorilor/ascultatorilor face ca anumite cuvinte si expresii care isi au corespondentul in limba romana sa fie folosite, chiar cu o anume ostentatie, in forma lor imprumutata. In momentul de fata, putem vorbi de o subdiviziune a limbajelor sociale, si anume a ceea ce Iorgu Iordan numea limbaje speciale sau profesionale, cele dintai ale delincventilor, marginalilor sociali, cele din a doua categorie apartinand lumii sportului si, in special, a fotbalului, care dau savoare, confera atractivitate, pot fi intelese de foarte multi, chiar de cei lipsiti de o elementara cultura. Abuzul care se face, mai ales in titluri, duce, pana la urma, la monotonie si la impresia inversa decat cea scontata, si anume de saracie stilistica. Limbajul obiceiurilor, intelepciunii populare, care nu acopera decat partial limbajul regional, confera o nota particulara, savuroasa, metaforica, inbogateste paleta stilistica, dupa cum, la polul opus, folosirea tipologiilor livresti (Harpagon, Tartuffe, Doamna Bovary) cu un special recurs in materie politica la tipologia lui Caragiale (devenite chiar categorii: catavencii, trahanachii etc.) reprezinta, in ultimul caz, o pecete infamanta spusa in mod figurat. Dupa cum, desi tendinta nu este noua, acum a devenit dominanta utilizarea prescurtarilor, de la acestea pornindu-se, nu numai o data, la formarea numelor unor profesii (setebisti, ceferisti), a devenit o formula stilistica uzitata, cand nu este de-a dreptul uzata. Inceputurile tardive ale presei romanesti au coincis cu epoca redesteptarii nationale, ceea ce a impus o anume structura stilistica marcata de un caracter pronuntat didactic. Dat fiind ca, in acel moment, genurile nu-si delimitasera frontierele, trasaturile stilistice erau comune literaturii si ziaristicii. De aceea, consideratiile lui Tudor Vianu din Arta prozatorilor romani (capitolul I. Heliade Radulescu) nu se refera doar la proza beletristica a reprezentantilor acestei generatii (N. Balcescu, Alecu Russo, si i-am adauga pe Mihail Kogalniceanu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti), ci definesc si activitatea lor publicistica: „Prima faza a dezvoltarii stilistice care incepe in acel moment (1848 – n.n.) este o faza retorica. Autorii acestei epoce mai mult vorbesc decat scriu. Chiar cand manevreaza condeiul, ei raman oameni publici, individualitati avantate in largul vietii practice si politice pentru care doresc noi valori sau doresc s-o indrumeze catre teluri necunoscute sau parasite de multa vreme. Cuvantul grait are in aceste conditii o valoare superioara expresiei scrise”.[11]

Aceasta dominanta stilistica aparea in opera unor scriitori publicisti de talent, la oameni de o vasta cultura, unii dintre ei realizand o sinteza intre avantul stilului romantic, mai ales cand vorbeau despre patria lor, si stilul prin care se proba cu argumente stiintifice drepturile natiunii, ale claselor deposedate. Dar, in acelasi timp si mai ales pe masura ce publicistica se extindea prin aparitia unor noi ziare si reviste, pe masura ce latinismul cucerea teren pe plan academic, limba ziarelor devenea din ce in ce mai artificiala, practic de neinteles, nu o data ridicola. Reactia a venit din doua directii, folosind cai de atac diametral opuse.     

Din perspectiva analizei stilistice, prima schimbare majora in presa romaneasca s-a produs la sfarsitul secolului al XIX-lea, atunci cand Titu Maiorescu (1840-1917) a publicat Limba romana in jurnalele din Austria (1868) si Betia de cuvinte in Revista Contemporana (1873). Din acel moment, ziaristica noastra n-a mai fost privita doar prin prisma opiniilor exprimate, ci si a modului in care acestea erau exprimate. Prin studiile amintite, Titu Maiorescu pornea ofensiva impotriva celor ce denaturau „spiritul propriu national”, care „nu par a avea constiinta raului, ci raspandesc increderea de a fi cei mai buni stilisti ai literaturii romane”. Ofensiva lui Maiorescu nu s-a rezumat la a „combate” in presa, ci a folosit armele omului de stiinta si rigoarea in demonstratie, ce a fost caracteristica profesorului de logica si, bineinteles, criticului. Cand devierile stilistice imbracau formele „patologiei literare”, atacul incepe in gama pamfletului, citandu-l pe Darwin, care vorbeste despre „ameteala artificiala” observata in regnul animal. Demonstratia nu se abate de la aceasta premisa, urmarind „simptomele patologice ale ametelei produse prin intrebuintarea nefireasca a cuvintelor”, care „ni se infatiseaza treptat, dupa intensitatea imbolnavirii” (Titu Maiorescu, Betia de cuvinte in Revista Contemporana). Acest studiu reprezinta, deopotriva, modelul unei analize stilistice laborioase care diseca fiecare exemplu, dar si a unui pamflet care, prin comparatia pe care o face chiar de la inceput, cauta sa inscrie obiectul atacului sau intr-o zona ridicola. Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea sa duca aceasta ofensiva, deoarece stilul scrierilor sale, in mare majoritate polemice, impotriva atator directii gresite ale culturii noastre din acea vreme, vadeste rigoare, economie de mijloace, rostiri sententioase, un vocabular care nu ceda curentelor lingvistice artificiale din acea vreme. Toate aceste inzestrari au facut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu sa capete valoarea unor adevaruri cu caracter peren. Un exemplu il reprezinta textul in care a fost formulata ceea ce s-a numit de atunci (1868) si a ramas pana in prezent „teoria fara fond”. Expusa in studiul In contra directiei de astazi in cultura romana, demonstrarea teoriei care a marcat gandirea sociala romaneasca ocupa un spatiu extrem de restrans, fiind un model de conciziune, de esentializare stilistica. Frazele au o simetrie perfecta in alcatuirea lor riguroasa, repetitiile au o valoare stilistica: „inainte de a avea”, „am facut”, ca apoi sa se arate, ca o incununare negativa, la ceea ce s-a ajuns. Exemplele sunt luate din viata de fiecare zi, au concretete si accentuarile prin cateva cuvinte vin sa puna in evidenta o stare de fapt ce nu poate sa fie contestata. Cea de-a doua reactie impotriva stilului artificial, grandilocvent, a „betiei de cuvinte”, a vocabularului pretios si pretentios, impovarat de expresii si cuvinte preluate fie din latina, fie din limbi straine, a fost de esenta satirica si apartine lui Caragiale. Se integreaza universului parodic al marelui scriitor si va fi studiat la capitolul celui ce are o importanta covarsitoare in evolutia stilisticii presei romanesti.

Un alt exponent al procesului de institutionalizare al stilului in presa romaneasca, a fost Mihail Eminescu (1850-1889). Din pacate, mai ales in ultimele decenii de viata, ziaristul Eminescu a trecut in umbra poetului si a prozatorului, opiniile sale au fost cele dintai receptate, iar valorile stilistice au trecut, de cele mai multe ori, pe un plan secund. Si asta in ciuda faptului ca, asa cum se spune, Mihai Eminescu a fost, mai intai de toate, ziarist. „Eminescu nu a fost poetul care a scris si articole, ci un ziarist care, de tanar, stapanea o gama bogata de mijloace stilistice, ceea ce ii permitea sa-si exprime bogatia de trairi si de sentimente intr-o limba romaneasca armonioasa, pura, vie, de o inalta intelectualitate. Asupra stilului sau si-a pus amprenta personalitatea lui tumultoasa, pasionata, traind incandescent durerile altora, mereu in ofensiva pentru cauzele inalte, afirmand cu patetism si negand cu violenta”[12]

Fara a-si disimula compasiunea sau revolta (Dorobantii), isi exprima cu franchete admiratia si mania (Balcescu si urmasii sai), caracteristica stilului ziaristic eminescian o reprezinta simultaneitatea contrastelor rezultate din stari sufletesti diametral opuse, care se cheama instantaneu. Le aflam in acelasi articol, in aceeasi fraza, urmandu-se cu o logica fara fisura. Ridicand pamfletul pana la incandescenta si elogiul pana la vibratia emotiva, Eminescu este necrutator si patetic, in aceeasi fraza, afland fiecarei stari de spirit mijloacele stilistice adecvate. Oricare ar fi dimensiunile si caracterul textelor – de la o informatie la consemnarea unui fapt divers – Eminescu poseda arta conciziei, trasand un destin sau definind o mentalitate in cateva fraze, incununate de exprimari aforistice: Testamentul lui Ioan Oteteleseanu (1876) si Eliade Radulescu, din nota Monumente (1877).

Orice studiu serios - orice discutie chiar - in care se alatura notiuni ca stil si presa, trebuie sa tina seama de impactul major pe care l-a avut asupra stilului publicistic, I.L. Caragiale (1852-1912), cel care a marcat momente definitorii ale stilisticii presei romanesti din veacul al XIX-lea si primul deceniu al secolului al XX-lea. Incepandu-si cariera ca ziarist, presarand observatii psihologice subtile sub forma de „mofturi” si „gogosi”, Caragiale avea sa duca arta parodiei pe culmi neintrecute, pornind de la o traditie firava pe acest taram, pe care o putem detecta doar in forma embrionara in revistele satirice conduse de B.P. Hasdeu, Aghiuta si Satyrul. I.L. Caragiale a asezat pecetea comica asupra tuturor domeniilor care au intrat in sfera observatiei sale. Ziaristul Caragiale a dovedit o plurivalenta stilistica neobisnuita: de la culmile si mofturile care definesc o tipologie sociala specifica unei lumi pentru care nimic nu putea sa fie luat in serios, pana la incendiarul pamflet, expresia unei patetice solidaritati sufletesti cu o taranime impilata si a unei adversitati funciare fata de oligarhia inchisa in cochilia egoismului si a rapacitatii. Despre uimitoarea usurinta cu care schimba registrele vorbesc de la sine si alte dintre operele sale: de la parodia stilului epistolar (Telegrame), a tuturor formulelor birocratice (Proces-Verbal), a exacerbarii sentimentelor nationale (Romanii Verzi), pana la pateticul necrolog dedicat prietenului sau Eminescu (In Nirvana).



Toate procedeele stilistice ale celui caruia lumea i s-a relevat in dimensiunile ei ridicole, fara sa se dovedeasca insensibil si la celelalte aspecte ale vietii, le aflam in proza jurnalistica a lui Caragiale. In cazul lui I.L. Caragiale, este practic imposibil sa delimitam cu strictete hotarele dintre gazetarie si literatura. Acestea nu sunt rigide, ci, dimpotriva, vadesc suplete, fiind intruchipari ale aceleiasi personalitati, ce ne apar ingemanate, traind intr-o stare osmotica. Exemple tipice ale pecetei comice pe care proza jurnalistului Caragiale a asezat-o asupra unui eveniment si asupra unei asezari umane ne-o dau doua din creatiile sale. Pentru cea dintai ipostaza avem Republica din Ploiesti, care a durat cateva ore. Eveniment urmat de un proces inscris in cadrul luptelor politice de la inceputul domniei lui Carol I. Dar, in imaginarul popular, Republica de la Ploiesti a ramas in dimensiunile comice asa cum a infatisat-o I.L. Caragiale in Boborul. Datele istorice, cateva din numele participantilor – autorul insusi depune o marturie privitoare la implicarea lui in momentele incipiente ale revolutiei – sunt reale.

De la bun inceput, asistam la parodia stilului istoric grandilocvent, iar desfasurarea „actiunii” este redata cu aparentele unei cat mai mari exactitati. Dar fiecare moment „eroic” si „solemn” are reversul sau comic, mai ales prin alunecarea permanenta in stari bahice care determina intreaga desfasurare a evenimentelor. O cascada de situatii grotesti marcheaza istoria acestor Republici asa cum a infatisat-o I.L. Caragiale, asa cum s-a inscris in memoria celor ce o vad si astazi cum a vazut-o cel ce i-a conferit dimensiunea comica. In ceea ce priveste asezarea urbana, exemplul este Mizilul, care, prin primarul sau Leonida Condeescu (persoana si numele n-au fost inventate), devine expresia unor iluzii grandomane pana la absurd, invers proportionale cu ceea ce insemna orasul. De atunci, Mizilul a reprezentat o referinta comica

Ca si in teatrul sau, in proza jurnalistica, I.L. Caragiale a creat prototipuri utilizand ironia, parodia si toate speciile satirei, pe care a dus-o pe culmi inca neatinse de cei ce au venit dupa el.

Da la umorul muscator al lui I.L. Caragiale, trecem la franchetea, lipsa de ambiguitate a lui Nicolae Iorga (1871-1940). Ziaristica, genul in care a debutat in calitate de cronicar dramatic, continuand cativa ani pe taramul criticii literare, ca apoi sa abordeze toate genurile publicistice, s-a inscris pe acelasi traiect ca si restul operelor, indiferent de domeniu, ale savantului: bogatia cantitativa, care prin proportiile sale fara egal ii uimea pe contemporanii lui N. Iorga. Din nefericire, aceasta frenezie a scrisului a umbrit, intr-o oarecare masura, relevarea valorilor stilistice, care il situeaza in prima linie a ziaristicii noastre, scrisul lui avand adeseori valoare de model.

O trasatura definitorie a stilului ziaristic al lui N. Iorga este, s-a spus, franchetea. Fraza lui, nevoita sa cuprinda tumultul gandurilor care navaleau simultan din cele mai diferite surse ale cunoasterii, are o amplitudine inimitabila, caracterizari in cascada, nu o data prin asociatii si disocieri, prin antiteze cu ceea ce fusese inainte si cu ceea ce era in timpul sau.

De la sfarsitul secolului al XIX-lea, in atitudinea si scrisul lui N. Iorga intervine o noua dimensiune: lupta. Ceea ce isi pune amprenta asupra stilului sau prin vehementa, prin rostirea fara nici o reticenta a ideilor sale, prin afirmari si negari care se inlantuie, contrastele apar simultan, expresia se esentializeaza, formulele sunt memorabile. Fie ca priveste un fenomen social (Boierimea franceza din Romania), fie ca porneste de la un eveniment (Procesul unei rascoale de tarani), N. Iorga desfasoara intreaga gama a talentului sau multiplu de istoric, artist si ziarist. Trasatura stilistica dominanta a lui N. Iorga este simultaneitatea in timp si in spatiu. Legendara lui spontaneitate nu este decat o forma organizata, corespunzand structurii sale mentale, care pornea de la un fapt, de la o intamplare, de la ceea ce a spus sau a facut cineva ca sa ajunga la viziuni grandioase, la definitii si caracterizari cu valoare perena. Stilul sau rezulta din modul arborescent in care el privea istoria, inclusiv pe cea traita de el. Reunite sub titlul Oameni cari au fost, aceste portrete, scrise cu prilejul disparitiei unui om care i-a fost apropiat sufleteste sau, dimpotriva, pe care l-a cunoscut mai indeaproape sau de departe, contemporanul lui sau un personaj al istoriei despre care doar a citit – sunt concise, vibrante, refuza tot ce era conventional, stereotip. Chiar si formulele rituale se metamorfozeaza in caracterizari psihologice, descrieri ale structurii operei, judecati de valoare asupra locului pe care personalitatea respectiva o are in contextul domeniului ilustrat sau al istoriei nationale (Nicolae Grigorescu). Vestea trista, ridicarea unui monument, o data aniversara declanseaza memoria voluntara. Imagini traite sau livresti, fapte vazute sau auzite, intamplari la care a participat sau pe care le cunoaste din ceea ce au spus si au scris altii se succed, conturand portretul omului in epoca sa, in istoria tarii sale si a lumii. Nu inseamna insa ca asistam la o aglomerare de amanunte nesemnificative. N. Iorga reda numai ceea ce este esential. Gama artistica a portretistului N. Iorga este infinita. Nu o data, portretele sale sunt adevarate romane condensate, urmarind drumul unei vieti care, cu toate reusitele sociale, a reprezentat un esec din cauza permanentului contratimp cu cerintele societatii (Un orator al generatiei batrane: Nicolae Ionescu).

Tudor Arghezi (1880-1967) a fost, la randu-i, unul dintre cei ce au contribuit la evolutia stilului publicistic. Poezia Testament, ARTA POETICA ce deschidea volumul Cuvinte potrivite, constituie un moment de rascruce in evolutia liricii romanesti si explica, din perspectiva stilistica, structura publicisticii sale.

Tudor Arghezi se remarca prin violenta verbala a pamfletului, mai ales atunci cand atacurile sale au fost indreptate impotriva inaltei ierarhii a Bisericii Ortodoxe Romane, pornind de la scandalurile care se tineau lant. Noutatea pe care o aduce Tudor Arghezi pe taramul pamfletului romanesc este legata de limbaj. Pana la el, oricat de dur ar fi fost atacul, nu se trecea dincolo de o anume limita, care era considerata contrara oricarei exprimari in scris. Tudor Arghezi sparge canoanele, nu are limite, nu se fereste de scabros, posedand arta combinarii lor in formatii lexicale nesabuite. Pamfletarul poseda, in acelasi timp, arta evidentierii contrastelor, impreunarii a ceea ce este suav si pur in ceea ce reprezinta tot ceea ce este urat, respingator.

Un capitol special intr-un eventual Tratat despre stilul publicistic in Romania ar trebui dedicat, fara indoiala, presei interbelice.

Intre cele doua razboaie mondiale, pe fondul unei explozii culturale, economice si sociale, presa din Romania se dezvolta spectaculos si in directii nebanuite, pana atunci. Ziaristii care imprimau o directie prin editorialele si articolele lor sunt din ce in ce mai numerosi. Unul dintre cei mai cunoscuti si influenti ziaristi ai epocii a fost Pamfil Seicaru (1894-1980).

Ca formula stilistica, Pamfil Seicaru cultiva deopotriva pamfletul, dar si comentariul. Fraza lui e ampla, viguroasa. Ziaristul exprima necontenit o atitudine, indiferent de natura articolului sau. Face dese referiri livresti si isi intemeiaza necontenit afirmatiile pe citate destul de largi din operele istoricilor, ganditorilor politici, memorialistilor. Stilul lui Pamfil Seicaru uneste vehementa cu argumentul de natura istorica, frazele sale se sprijina nu numai pe fapte, ci pe cele oferite de carte. Dar apelul la argumentatie livresca nu conferea articolelor uscaciune, ci urmarea sa dea suport ideilor si atitudinilor sale.

Cel pe care Mircea Eliade il numeste in Memoriile sale, simplu si cu afectiune, profesorul, Nae Ionescu (1890-1940) s-a impus prin concretetea sa stilistica, prin mesajul mai degraba lapidar, dar plin de sensuri. Profesorul de filozofie si-a pus, ca si in cazul lui Titu Maiorescu, amprenta asupra ziaristului. Ziaristul Nae Ionescu are voluptatea dezbaterii concrete a faptelor fara sa apeleze la notorietati pe care sa se sprijine opiniile sale. Esentiala este inlantuirea argumentelor. Frazele nu au, de regula, o desfasurare ampla. Stilul lui Nae Ionescu este acela al ziaristului care urmareste logica faptelor sau, dimpotriva, abaterile de la logica. Aceasta prin fraze care expun tema insotite, nu o data, de intrebari care cheama imediat raspunsuri, toate incununate de concluzii lapidare. Nu o data se intreaba retoric, nu o data se arata uimit. Exemplele pe care le aduce apartin, de cele mai multe ori, realitatii cotidiene, adevarurilor la indemana oricui. Infatiseaza faptele in nuditatea lor, in paragrafe sau in cateva fraze, ca apoi sa porneasca la analiza lor, subliniind, din cand in cand, caracterul natural sau nu al desfasurarii lor.

Din pricina convingerilor sale politice (era un sustinator al miscarii Legionare), Nae Ionescu avea sa piarda tot: catedra la universitate, ziarul pe care il conducea, libertatea si, intr-un final tragic pentru spiritualitatea romaneasca, viata.

Pentru Tudor Teodorescu-Braniste (1898-1969) ziaristica a fost o misiune. In scrisul sau cotidian ceea ce prevala era expunerea clara, fara ocolisuri, dar si fara violenta a opiniei sale. Stilul articolelor sale este mai degraba colocvial, implica cititorul, ii invoca necazurile, suferintele, ingrijorarile. Ofensiv in scrisul sau cotidian, putand sa dea glas emotiilor ce ne incearca in situatii date, Tudor Teodorescu-Braniste reuseste sa captiveze fara a lasa impresia elaborarii trudnice, cu atat mai mult cu cat chiar reauseste sa impuna modelul unei comunicari nereticente cu toata lumea. Tudor Teodorescu-Braniste spune adevarurilor pe nume, fara ocolisuri. Cand vrea sa demonstreze un adevar, nevinovatia cuiva, infatiseaza faptele cu rigoare, cautand si reusind sa fie omul faptelor verificate, neatacabile, ca dupa aceea sa puna intrebarea pe care partea opusa nu o poate contrazice.

Pamfletul romanesc, forma de manifestare a scrisului literar.

In ciuda bogatei traditii a pamfletului romanesc, atat in registrul manifestarii sale orale, cat si in cel al literaturii scrise, cei ce ar dori, eventual, sa se documenteze in legatura cu acest gen publicistic si evolutia lui in istoria presei romanesti, nu dispun inca de un studiu temeinic asupra structurii modalitatilor si finalitatilor sale. Critica si istoria literara romaneasca subsumeaza pamfletul fie modului satiric (Marian Popa, in Comicologia, Bucuresti, Ed. Pentru Literatura, 1975), fie segmentului de 'literatura de frontiera' (Silvian Iosifescu, Literatura de frontiera, Bucuresti, Ed. Pentru Literatura, 1969; Ion Vlad, Aventura formelor, E.D.P., Bucuresti, 1996). Dictionarul de termeni literari (1966) al Academiei incadreaza pamfletul intr-o 'specie literara satirica, plina de violenta avand un caracter ocazional' (p. 314), reducindu-i-se mult valoarea literara intrinseca. In plus, nici nu beneficiem de o antologie la obiect a pamfletului literar romanesc, cel mult fiind asimilat in genul mai larg cuprinzator al satirei, cum procedeaza Virgiliu Ene in antologia „Satira in literatura romana”. Exista o indecizie si in ce priveste originea termenului. Doua sunt ipotezele etimologice: una care revendica pamfletul printr-o deformare lingvistica, alterarea numelui propriu din titlul unei comedii latine din secolul XII, Pamphilus seu de Amore (pamphilus sau despre amor), care a dus la cuvantul englez pamphilet apoi pamphlet, iar de aici a intrat in franceza ca derivat, in secolul al XVIII-lea. Este intalnit prima data la Voltaire, la 1790 desemnand pe autorul de pamflete, pamphleteer. Termenul este admis de Academia franceza la 1762, cu sensul de scriere volanta de dimensiuni reduse (in Encyclopedie du bon francais, tom III, Ed. de Trevisse, 1972, p. 1828).

A doua ipoteza este o hiperetimologie greaca , pornind de la elementele cuvantului compus, ale caror sensuri ar raspunde scopului si functiilor pamfletului. Cuvantul grecesc, pamphlectos, folosit de Sofocle, este compus din doua parti, pan = totul si phlégô = a arde. Pamfletul ar fi, cel 'care arde totul' (dupa Saint Laurent, Dictionaire encyclopedique usuel, 1970), o creatie cu efecte incendiare. Instrumentele romanesti au retinut doar prima ipoteza a etimologiei cuvantului pamflet.

Pe teren romanesc, la 1830 cind se puneau bazele limbii si cand apar primele initiative consistente in editarea de dictionare de uz national, termenul de pamflet nu este inregistrat, dupa cum nici forma ca atare nu este practicata pe scara larga, care sa impuna si cuvantul-titlu de dictionar. Baritiu, Asachi, Heliade Radulescu, Bolliac, Balcescu, Ionica Tautu, Iordache Golescu folosesc termeni conecsi, perifrastici, de tipul 'calomnii', 'scrieri atingatoare', 'scrieri mincinoase', 'defaimatoare'. Prima oara termenul pamflet apare intr-un dictionar editat la Iasi, la 1851, Disionaras romanesc de cuvinte tehnice si altele greu de inteles de Stamati Theodor. Primul scriitor care foloseste cuvantul este Nicolae Balcescu, intr-o scrisoare adresata lui C. A. Rosetti, la 6 noiembrie 1851,[13] 'spune-mi ce o sa ziceti mai mult decat ceea ce ai zis tu in acel pamflet'. La 1852 cuvantul este deja in uzul scriitorilor, cu acceptia de 'scriere subversiva', vizand persoane din realitatea imediata. Vasile Alecsandri ii scrie lui Balcescu pricina pentru care a fost amanata aparitia Romaniei literare , bucata “Razvan-Voda” socotita de Stirbei drept un pamflet antidinastic: 'Una din rezoanele pentru care mi-a fost in hic gazeta a fost articolul tau Razvan-Voda, carele, fiindca a fost scris de tine, s-a socotit de catre omul Stirbey ca un pamflet impotriva lui. Viata tiganeasca a acelui nenorocit domn a atins ambitia stapanitorului Tarii Romanesti'.[14] aca in Franta anului 1830 ne aflam intr-o traditie de un secol de practicare a genului, in spatiul romanesc, pamfletul incepe cu Ionica Tautu, cu discursurile sale catre boieri si domni, Scrisoarea unui boier Moldovean (1821) si cu comedia pamfletara a lui Iordache Golescu, Starea Tarii Rumanesti in zilele Mariei Sale Ioan Caragea Voievod (1818) si cu pamfletul rimat, pe structura unui dialog iluminist, al lui Nicolae Balcescu, Fa-ma, tata, sa-ti seaman (1838). De semnalat ca Alecu Russo face la 1855 cea dintai abordare comparata a pamfletului lui Ionica Tautu si al contemporanului sau francez, Paul-Louis Courier (in Amintiri, din Romania literara, 1855). Cauzele intarzierii afirmarii genului pamfletar ar fi urmatoarele:

o       aparitia tarzie a presei presei romanesti (Curierul Romanesc 1829, Albina romaneasca 1829, Gazeta de Transilvania 1838). In Europa, primele jurnale apar in prima decada a secolului al XVII-lea; 1609, in Germania, Aviso, 1631, in Franta, La gazette, in Anglia, la 1655, London Gazette, la Madrid, Gaceta, la 1661);

o       constituirea structurilor politice ale Statului modern abia dupa 1821, iar a partidelor politice si a unei ideologii abia dupa 1866, cand se contureaza un curent de opozitie, sustinut de prima generatie de scriitori pasoptisti (Heliade, Balcescu, Bolliac, Alecsandri, Ion Ghica, Bolintineanu);

o       constituirea unui grup compact de scriitori politici, cu vocatie militanta, radicalitate, contestare, abia in prejma anului 1848.

Scriitorul pasoptist este si politician si publicist infocat si scriitor de beletristica. De aici decurg si varstele pamfletului romanesc, care distribuie literatura pamfletara dupa marile mutatii survenite in viata politica si sociala a tarii. Ele se pot structura astfel:

Faza prepasoptista (1800-1840), care cuprinde texte eterogene cu accente pamfletare, de tipul epistolelor literare, fiziologiilor (Bolintineanu, Mumuleanu, Kogalniceanu), satire sociale, politice (A. Pan, D. Ralet, I. Catina), discursuri circuland sub forma rapida de brosuri (Bolintineanu, Ionica Tautu).

Faza pasoptismului (1840-1850) care afirma pamfletul ca structura si finalitate distincta de satira. Acum apar pamfletele publicistice ale lui Heliade Radulescu (“Ciocoi si boieri”, Domnul Sarsaila  autorul”,  Cuconu Dragan Cucoana Dragana Oratie funebra Ingratul ), ale lui Bolliac ( Mozaicul social Actiunea si reactiunea Mozaicul coalitiunii ), ale lui Kogalniceanu ( Crezul moldovenilor Noul acatist al marelui voievod Mihail Grigorie Sturdza ), pamfletele rimate ale lui N.T. Orasanu.

Faza polemicilor si presei partinice (1850-1900), fecunda in ceea ce priveste scrisul publicistic si polemica oratorica. Scrieri politice de Hasdeu, articolele lui Eminescu la Timpul, pamfletele lui Anton Bacalbasa din periodicul Mos Teaca, cronicile parlamentare, fanteziile satirice, alegorice ale lui Caragiale din Moftul roman si Claponul (cateva titluri de pamflete politice: Caradale si budalale, Rarunchii natiunii, Tocsin si toxice). Mutatia esentiala a acestei perioade o constituie profesionalizarea scrisului si publicisticii romanesti, impunerea unui stil jurnalistic. Este si faza cand pamfletul isi alimenteaza substanta atat dinspre ziaristica cat si dinspre oratorie si polemica.

Faza moderatiei si a pamfletului cultural (1900-1918), cand presa, politica, oratoria, isi concentreaza subiectele pe probleme majore ale culturii (scoala, literatura, religie, regasirea izvoarelor). Un condei polemic, cum e Nicolae Iorga, intretine pamfletul cultural pe directia unei polemici intelectuale.

Perioada interbelica (1920-1940) reprezinta momentul de maxima afirmare a pamfletului de certa valoare literara. Pamfletul se diversifica, se teoretizeaza chiar, isi ia ca aliat si critica literara, multiplica formele de reprezentare. Dupa Lovinescu, putem vorbi de 'pamflet de idei' (Iorga) si 'pamflet de cuvinte' (Arghezi); dupa Serban Cioculescu si Tudor Vianu, putem vorbi de un specific al acestei faze, o 'literatura pamfletara', care inunda si toate celelalte forme de comunicare (romanul, eseul, jurnalul, memoriile). Calinescu, P. Zarifopol, Goga, Arghezi, Vinea, Cocea, Iorga reprezinta un esantion de varf al pamfletului cu virtuti literare. Temele comune, locurile comune pentru pamfletul interbelic sunt politica, religia (ierarhia ecleziastica), tronul, guvernul, institutiile publice (scoala, cultura, justitia, administratia). In ce priveste formele pamfletului din aceasta faza, inovatiile sunt remarcabile: tableta pamfletara (Arghezi), eseul pamfletar (Zarifopol), critica pamfletara (Calinescu, Cioculescu), schita si romanul pamfletar (Cocea, Arghezi), editorialul-pamflet (Vinea, Goga), polemica literara (Iorga, Ibraileanu, Densusianu, Barbu, C. Petrescu, N. Crainic), cronica literara pamfletara ( Pamfil Seicaru, Lovinescu), memoriile-pamflet (Iorga, Lovinescu) si altele. Se diversifica si procedeele pamfletului, invariantele genului, satira cu nuantele ei: ironia (exploatarea figurilor ironiei, litota, antifraza, oximoronul, hiperbola, metonimia), parodia (in registrul pastisei, sarja parodica), umorul (situational, de cuvinte, umorul negru). O noua sintaxa si o exploatare a vocabularului in toate registrele limbii (oral, familiar, vulgar, sustinut) este principala mutatie adusa de pamfletul interbelic. In ce priveste scriitura, pamfletul este la origini poezie satirica (cum sunt pamfletele rimate ale lui N. T. Orasanu sau Macedonski), pentru ca odata cu intrarea pe terenul prozei jurnalistice sa devina o structura epica bazata pe o naratiune si pe instrumentele de discurs retoric (procedee repetitive, anafore, emfaze, structuri dialogice). Evenimentul de la care pleaca pamfletul este o secventa epica din realul cotidian (scene din viata politica, sociala), organizata dupa o intriga, cu personaje aflate intr-un conflict ideologic (de ex. liberali-conservatori) cu situatii surprinzatoare, atmosfera, tablou. Pe langa valoarea sa de document al unei epoci, o valoare istoriografica, pamfletul devine o creatie literara, cu valoare estetica. O istorie literara nu poate ocoli aceasta forma de manifestare a scrisului literar, asa cum G. Calinescu intr-una din insemnarile sale critice afirma ca 'literatura romana incepe prin a fi pamflet'.



Coman, Mihai, Introducere in sistemul mass-media, Ed. Polirom, Iasi, 1999, p. 77

Zafiu, Rodica, Diversitate stilistica in romana actuala, Ed. Universitatii Bucuresti, 2001, p. 11

Stanciu, Nicolae, Elemente sintactice populare in stilul publicistic in volumul „Actele colocviului Catedrei de limba romana 22-23 noiembrie 2001. Perspective actuale in studiul limbii romane”, Editura Universitatii Bucuresti, 2002, p. 209

Balanescu, Olga, Consideratii asupra stilului publicistic, in Analele Universitatii Bucuresti, Limba si literatura romana, anul XLIX, Bucuresti, 2000, p. 53-62

Stanciu, Nicolae, Elemente sintactice populare in stilul publicistic in volumul « Actele colocviului Catedrei de limba romana 22-23 noiembrie 2001. Perspective actuale in studiul limbii romane », Ed. Universitatii Bucuresti, 2002, p. 209-216

ibidem, p. 210

ibidem, p. 213

Stanciu, Nicolae, Elemente sintactice populare in stilul publicistic in volumul Actele colocviului Catedrei de limba romana 22-23 noiembrie 2001. Perspective actuale in studiul limbii romane, Ed. Universitatii Bucuresti, 2002, p

Zafiu, Rodica, Strategii ale impreciziei: expresii ale vagului si ale aproximarii in limba romana si utilizarea lor discursiva in volumul „Actele colocviului Catedrei de limba romana 22-23 noiembrie 2001. Perspective actuale in studiul limbii romane”, Editura Universitatii Bucuresti, 2002, p. 363-376

Parvu, Ioana-Cristina, Aspecte ale metacomunicarii in talk-show in volumul Actele colocviului Catedrei de limba romana 22-23 noiembrie 2001. Perspective actuale in studiul limbii romane, Ed. Universitatii Bucuresti, 2002, p. 566

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor romani (capitolul I. Heliade Radulescu)

Rapeanu, Valeriu, Stilistica presei romane in Filosofie si Jurnalism: Sinteze anul II invatamant la distanta, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2003

cf. Nicolae Balcescu, Opere IV, Ed. Academiei, 1964, p. 385

I. Hangiu, Dictionarul presei romanesti, Ed. Fundatiei Culturale Romane, 1987, p. 295



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 9541
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site