Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Opozitia tranzitiv / intranzitiv in cadrul verbelor romanesti

Gramatica

+ Font mai mare | - Font mai mic




DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Articolul - engleza
Propozitia (The Sentence) – limba engleza
VORBIREA INDIRECTA
ADJECTIVUL ( THE ADJECTIVE) - DETERMINATIVE ADJECTIVES
PREZENTUL SIMPLU SI CONTINUU
LISTA VERBELOR NEREGULATE
Punctuatia propozitiei
PRONUMELE
The Subjunctive Mood
The Personal Pronoum



Opozitia tranzitiv / intranzitiv in cadrul verbelor romanesti





Vocabularul limbii romane cuprinde aproximativ sapte mii de verbe. Marea lor majoritate sunt tranzitive. Dupa estimarile exegetilor, verbele intranzitive constituie doar circa 1500, deci circa 5500 sunt verbe tranzitive.

Dirijand comportamentul lexemului verbal in procesul comunicarii, tranzitivitatea este in stransa legatura cu caracteristicile semantice ale verbului. De aceea se considera ca tranzitivitatea este o insusire permanenta a verbului, fapt confirmat de mentiunea respectiva in dictionare inaintea definirii sensului lexemului verbal. Tranzitivitatea se refera la dubla orientare a lexemelor verbale in schema de relatii sintactice agent – proces – pacient.

Unele verbe cer compliniri obligatorii pentru a-si manifesta plenar rostul comunicativ. In gramaticile normative se considera ca asemenea verbe semnifica actiuni ce se rasfrang asupra unui obiect direct, exprimat, de regula, printr-un substantiv (sau substitut al acestuia) la cazul acuzativ fara prepozitie sau cu prepozitia pe. Acestea sunt verbe tranzitive. Deoarece realizarea relatiei respective are loc pe teren sintactic, se considera ca trasatura distinctiva a verbelor tranzitive este ocurenta obligatorie a complementului direct: Fratele meu citeste o carte; Maria scrie o scrisoare; Eu o vad pe Maria; Pietonii traverseaza strada; Boiangiul vopseste peretele etc Fara asemenea complinire sensul verbului ramane necunoscut pana la limita necesara, iar enuntul neclar. Lipsite de compliniri, enunturile [] sint vaduvite de un element esential, strict necesar pentru realizarea intentiei comunicative a vorbitorului. Dependenta verbului tranzitiv de obiectul direct este foarte puternica mai intai de toate in plan semantic. De aceea verbele tranzitive sunt considerate insuficiente semantic, iar valenta complementului direct – obligatorie” [GULR, p.139].

Lingvistul Nicolae Matcas, referindu-se la ideea aici in discutie, mentioneaza ca modul cum este definita notiunea de complement direct poate avea anumite consecinte asupra identificarii nejustificate a tranzitivitatii verbelor. „Dupa cum se stie, afirma Nicolae Matcas, la definirea complementului direct sta criteriul de ordin semantic: partea de propozitie care determina un verb tranzitiv si indica persoana sau obiectul asupra caruia trece nemijlocit actiunea unui verb tranzitiv. Aceasta inseamna ca trebuie cunoscut foarte bine ce este verbul tranzitiv. La definirea lor insa operam cu un subterfugiu, aratand, ca sunt tranzitive acele verbe carepot avea complement direct.

Avem, adica, un cerc vicios: pentru a sti ce este complementul direct, trebuie sa stim ce inseamna verb tranzitiv; pentru a determina caracterul tranzitiv (sau intranzitiv) al verbului, trebuie sa stim ce inseamna complement direct (subl. noastra). In aceasta situatie nu e de mirare ca intr-o propozitie de tipul Merg pe gard, de drum ma tiu (Folclor) unii elevi ar putea considera verbul a merge tranzitiv din motivul ca substantivul urmator pe gard sufera in mod direct actiunea lui” [N. Matcas, p.71]. Intradevar,aceasta confuzie este foarte frecventa, iar „erori de acest fel se intalnesc nu numai la uniielevi” [N. Matcas, p. 72]. Si unii profesori considera ca verbul a se aseza in propozitia Elevii se asaza pe scaune este tranzitiv, din cauza ca substantivul scaune sufera actiunea verbului respectiv. Problema data merita o analiza mai detaliata. Alte verbe nu cer compliniri obligatorii, deoarece actiunea lor se consuma in sfera subiectului si nu se rasfrange, nu trece asupra unui obiect. Acestea sunt verbele intranzitive.

Intranzitivele sunt suficiente din punctul de vedere al continutului lor semantic. Enunturile: Vine primavara; Copiii alearga; Copacii inverzesc redau exact sensul conform scopului comunicarii. Nu necesita compliniri obiectuale, ci doar compliniri circumstantiale sau indirecte care nu sunt obligatorii.

Cu toata certitudinea celor mentionate pana aici, clasificarea verbelor in tranzitive si intranzitive „din gramatica limbii romane si a altora, este insuficienta atit ca grad de cuprindere, cit si ca grad de adecvare” [Drasoveanu, 1997, p.172]. Opozitia tranzitiv / intranzitiv in unele cazuri este exprimata transant, iar in alte cazuri se manifesta in structura unuia si aceluiasi verb. Astfel, verbe ca: a afla, a ajuta, a alunga, a ameninta, aproba, a apuca, a asculta, a astupa, a astepta, a asterne, a avea, a azvarli sunt numai tranzitive. Pe cand verbe ca: a alerga, a aluneca, a apartine, a aparea sunt numai intranzitive. Exista si cazuri, foarte raspandite, de altfel, ca un verb tranzitiv sa aiba in structura sa semantica si sensuri intranzitive, si invers, un verb intranzitiv, sa aiba unul sau doua sensuri tranzitive. Astfel unul si acelasi verb in diferite contexte va aparea cu tranzitivitate diferita (pozitiva sau negativa). De exemplu, in propozitiile de mai jos verbele a aprinde, a ameti, a fierbe, a imbatrani, a incalzi, a inchide comporta doua sensuri – unul intranzitiv si altul intranzitiv:



● Focul s-a aprins – Ion a aprins focul;

● Ion a ametit – Mirosul crinilor l-a ametit pe Ion;

● Laptele fierbe – Mama fierbe laptele;

● Ion imbatraneste – Necazurile il imbatranesc pe Ion;

● Cainii se incalzeau la razele soarelui – Razele soarelui incalzeau cainii;

● Usa se inchide – Ion inchide usa.

Mai mult decat atat, dupa cum afirma Jonh Lyons, contextele in care apar aceste verbe sunt legate printr-o importanta corelatie. Si anume, luand ca baza informatia redata de propozitiile din prima parte a corelatiei, unde verbele se folosesc ca intranzitive, se pot pune intrebari de tipul: Cine a aprins focul? Ce l-a facut pe Ion sa ameteasca? Cine fierbe laptele? Ce ii face pe Ion sa imbatraneasca? Ce incalzea cainii? Cine inchide usa? Scopul acestor intrebari este de a afla cine a fost agentul (autorul) actiunilor exprimate de verbele date. Raspunsul la aceste intrebari a generat contextele in care verbele examinate sunt folosite ca tranzitive. Ce s-a intamplat in contextele examinate? Faptul este usor de relevat: subiectul verbului intranzitiv devine obiectul verbului respectiv tranzitiv, iar in calitate de agent sau de cauzator al actiunii exprimate de acest verb apare un alt actant (un subiect ergativ). De aici se poate trage concluzia urmatoare: contextele marcate cu tranzitivitate pozitiva pot fi considerate ca fiind deduse din contextele marcate cu tranzitivitate negativa cu ajutorul transformarii cauzative [Lyons, p.373], adica ar rezulta de aici ca structurile intranzitive constituie sursa de generare a constructiilor tranzitive. Aceasta este una dintre cele mai importante particularitati ale opozitiei tranzitiv / intranzitiv in lingvistica:

● Ionut doarme – Dadaca l-a adormit pe Ionut;

● Copilul mananca – Mama il hraneste pe copil

verbele a arde si a aprinde; a muri si a omori; a dormi si a adormi; a manca si a hrani sunt marcate de tranzitivitate negativa, fiind intranzitive (a arde, a muri, a dormi, a manca) si de tranzitivitate pozitiva, fiind tranzitive (a aprinde, a omori, a adormi, a hrani), insa legatura dintre ele este aceeasi: constructia tranzitiva provine din cea intranzitiva. Procedura este similara. Luand ca baza informatia redata de prima parte a corelatiei, in constructii intranzitive, punem intrebarile respective pentru a afla agentul actiunilor exprimate de verbele date: Cine a aprins focul? Cine l-a omorat pe Ion? Cine a adormit copilul? Raspunsul a generat constructiile tranzitive. In literatura de specialitate a fost emisa ideea ca ar exista posibilitatea ca verbele de tipul a aprinde si a arde; a omori si a muri ca realizari fonologice alternative, conditionate sintactic, ale unuia si aceluiasi verb [Lyons, p. 374].

O alta particularitate a opozitiei tranzitiv / intranzitiv consta in legatura ei cu opozitia animat / inanimat a substantivelor. Constructiile tranzitive cu verbe care se caracterizeaza printr-o tranzitivitate functionala (a se vedea mai jos) au, de regula un subiect exprimat printr-un substantiv animat, iar cele intranzitive au fie un subiect inanimat, fie un subiect animat. De exemplu: Viteza automobilului se schimba – Soferul schimba viteza automobilului; Geamul s-a spart – Copilul a spart geamul; Sacul se umple cu grau – Taranul umple sacul cu grau; Mancarea se incalzeste – Mama incalzeste mancarea; Piatra se misca – Ion misca piatra; Copilul doarme – Mama adoarme copilul etc Acesta ar trebui sa fie sistemul ideal al opozitiei tranzitiv / intranzitiv, deoarece doar substantivele animate sunt cele care exprima un participant activ la situatie, un agent in adevaratul inteles al cuvantului (atat in constructiile tranzitive, cat si in cele intranzitive), pe cand substantivele inanimate nu exprima decat participanti pasivi la situatie, incapabili de a se afla in pozitia de agent in adevaratul sens al cuvantului.

E de mentionat insa faptul ca aceasta conditie sau, mai bine zis, cerinta functionala a verbelor tranzitive de a avea un subiect exprimat printr-un substantiv animat nu s-a pastrat in marea majoritate a limbilor. Dimpotriva, modelul s-a extins, s-a formalizat, astfel incat foarte multe constructii tranzitive au ca subiect un substantiv inanimat. In propozitiile: Piatra sparge geamul. Ura iti distruge sanatatea; Bogatia ii atrage pe hoti; Cutitul acesta taie salamul in felii subtiri tranzitivitatea este exprimata doar formal, la nivel sintactic. In aceste constructii subiectele inanimate joaca rolul unor agenti indirecti. Transformate la nivel logic, aceste propozitii ar avea urmatoarea structura de adancime: Cineva arunca o piatra care sparge geamul; Cineva uraste atat de mult incat isi distruge sanatatea; Cineva munceste pentru a fi bogat, ceea ce ii atrage pe hoti; Cineva lucreaza cu un cutit care taie salamul in felii subtiri.



Opozitia tranzitiv / intranzitiv in cadrul verbului constituie asadar una dintre problemele cele mai actuale. Cu atat mai mult cu cat problema tranzitivitatii a fost tratata, mai mult sau mai putin, unilateral in lingvistica romaneasca traditionala. Cu toate ca din punct de vedere notional (din perspectiva semantica, pornind si de la definitia termenului), conceptul de tranzitivitate implica ideea de trecere, de transfer a actiunii exprimate de verb de la agent la pacient, in majoritatea gramaticilor romanesti tranzitivitatea este tratata din perspectiva sintactica, formala, in functie de capacitatea verbului de a primi un complement direct. Or, dupa cum releva pe buna dreptate D. Irimia, „Atat conceptul de tranzitivitate, cit si raportul dintre tranzitivitate, planul semantic al verbului si structura enuntului (in planul expresiei si in plan semantic) impun o interpretate mai complexa, cu luarea in atentie atat a dimensiunii sintactice, cit si a dimensiunii semantice in organizarea si functionarea textului lingvistic [Irimia, 1997 a., p. 45]. S-a constatat ca tratarea tranzitivitatii doar din punct de vedere sintactic duce la interferenta (amestecul) mijloacelor apartinand celor trei compartimente ale limbii: semantic, morfologic si sintactic [Konopielko, p. 6]. Rezultatele acestei interferente consista in corelarea campului tranzitivitatii cu capacitatea verbului de a guverna un obiect direct exprimat printr-un substantiv la cazul acuzativ fara a se tine seama de caracteristicile semantice ale verbului dat. In lucrarile de specialitate au fost luate in discutie verbe de tipul a lovi si a iubi, ambele tranzitive din perspectiva sintactica, formala: Ion o loveste pe Ana si Ion o iubeste pe Ana. Insa din perspectiva semantica, tranzitivitatea acestor verbe difera. In primul caz, verbul se preteaza tranzitivitatii atat din punct de vedere semantic (actiunea verbului trece asupra pacientului), cat si din punct de vedere formal (verbul guverneaza un complement direct). In cel de al doilea caz, verbul este tranzitiv doar din punct de vedere sintactic, deoarece din punct de vedere semantic, actiunea verbului are o directie inversa, adica este suferita de agent, nu de pacient.

John Lyons insista asupra necesitatii de a face deosebire intre perspectiva semantica si cea formala a tranzitivitatii. La clasificarea verbelor in tranzitive si intranzitive ar fi suficienta aplicarea criteriului semantic. Adica ar trebui tratate ca tranzitive verbele a caror actiune trece asupra unui obiect. Cu toate acestea, in toate limbile, inclusiv in limba romana, sunt tratate ca tranzitive verbe care nici pe departe nu exprima actiuni care trec de la agent la pacient. De exemplu, verbele a vedea, a auzi, a mirosi nu ar trebui incadrate in categoria semantica a tranzitivitatii, pentru ca ele exprima stari care nu pot trece asupra obiectului direct pe care il guverneaza verbul la nivel sintactic. Situatia e similara cu incadrarea cuvintelor dreptate, frumusete in clasa substantivelor, desi acestea nu exprima obiecte. Acest aparent cerc vicios se rezolva daca se tine cont de delimitarea intre perspectiva „formala” si cea „notionala” in procesul de definire a clasei sau a partii de vorbire respective si de posibilitatea unui mod de tratare in care definirea sa se faca din perspectiva semantica, notionala, cu toate ca aceasta nu va putea fi aplicata la intregul inventar de unitati. [John Lyons, 1978, p.336, 371, 372].

Cele mentionate deasupra, conduc la ideea ca tranzitivitatea constituie o problema actuala a lingvisticii moderne. De modul intelegerii si tratarii tranzitivitatii depinde interpretarea unor asemenea probleme ca structura de adancime si de suprafata a propozitiei, clasificarea valentiala si semantica a verbelor, regimul verbelor etc. Ana Vulpe mentioneaza ca problema tranzitivitatii constituie centrul intregului sistem semantic al verbului, intrucat diferitele lui sensuri sunt legate in mod organic de diferitele forme ale corelatiei dintre actiune si obiect [Vulpe, 2002, p.34].

In lingvistica romaneasca tranzitivitatea a fost tratata, cu unele exceptii, unilateral. Cu toate ca se constata ca „Tranzitivitatea verbelor este o trasatura sintagmatica, o calitate determinata atat de continutul lor semantic (intrinsec), cit si de structura sintactica a limbii romane”[Constantinescu-Dobridor, 1974, p. 134,], prevaleaza aplicarea criteriului formal la definirea tranzitivitatii. Pornind de la Gramatica Academiei, majoritatea gramaticilor curente trateaza tranzitivitatea dupa capacitatea verbelor de a primi complement direct.

Definitia „clasica” a verbelor tranzitive este urmatoarea: “Verbele care pot primi un complement direct sint tranzitive” (GRL, vol. I, 1960, p. 207). Evident, in formularea data prevaleaza perspectiva pur sintactica. I. Coteanu propune o alta definitie: „Cand un verb are nevoie de completarea intelesului printr-un obiect direct pentru a preciza ce anume face subiectul, acel verb este considerat tranzitiv” [Coteanu, 1982, p. 166]. Aparent, cea de-a doua definitie nu se deosebeste cu mult de prima. Insa o diferenta totusi este. Si ea a fost observata in lucrarile de specialitate.

Definitia verbelor tranzitive, propusa de I. Coteanu o completeaza pe cea “clasica”. Ea exprima “ideea ca obiectul direct este o completare a intelesului verbului necesara pentru organizarea unui enunt. Verbul este tranzitiv nu pentru ca este insotit de obiectul direct (asa cum se afirma in toate definitiile semantice sau formale), ci, invers, obiectul direct apare, fiindca verbul are nevoie de o complinire a structurii sale semantice” [Manea, p. 333].

Astfel “tranzitivitatea apare ca o caracteristica semantica manifestata sintactic” (idem, p. 333), iar relatiile semantice intre actiune si obiectul ei sunt de prima importanta. Verbele tranzitive nu numai ca fixeaza legatura dintre actiune si obiect, dar evidentiaza si caracteristicile acesteia: felul si directia deplasarii obiectului, modificarea lui, mijloacele si rezultatele actiunii, ceea ce largeste sfera selectiei semantice, cercul combinatiilor lexicale . Aceasta dependenta puternica a verbului tranzitiv fata de obiectul direct se datoreaza faptului ca verbele tranzitive sunt insuficiente din punct de vedere semantic. De aceea ele se disting clar in functie de natura semantica a obiectului direct. De exemplu, verbele a antedata si a provoca se deosebesc prin capacitatea combinatorie redusa in primul caz (a antedata documente) si mult mai extinsa in cel de al doilea (a provoca procese, stari, fenomene; fiinte; persoane).







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2794
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site