Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


PRIMII ANI DE VIATA: DEZVOLTAREA RELATIILOR SOCIALE

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
ANCHETA SOCIOLOGICA
ROLUL SONDAJELOR DE OPINIE IN SOCIETATE
STRATIFICARE SI MOBILITATE SOCIALA - Delimitari conceptuale
PROBLEME METODOLOGICE ALE SOCIOLOGIEI
DIFUZIUNE
ETNOMETODOLOGIE
MOBILITATE SOCIALA
Analiza documentelor
Baietii si fetele
Studii de mobilitate sociala


PRIMII ANI DE VIATA: DEZVOLTAREA RELATIILOR SOCIALE

DEZVOLTAREA CONCEPTULUI DE SINE



In cursul primelor luni de viata bebelusul realizeaza faptul ca el reprezinta o persoana diferita de celelalte, o entitate distincta, formandu-si asa numitul concept de sine.

Freud: nou nascutul traieste o relatie de simbioza cu mama, in care el este fuzionat cu aceasta, neputandu-se imagina ca fiind separat.

Piaget: conceptul fundamental de permanenta a obiectului este o conditie prealabila notiunii de permanenta a sinelui, o conceptie a sinelui ca entitate stabila si continua.

Aceste doua fatete sunt urmarite in descrierile facute privind emergenta Eului existential, proces divizat de M. Lewis in mai multe etape.

Prima etapa: Eul existential

Lewis considera ca prima sarcina pe care trebuie sa o rezolve copilul este aceea de a realiza ca este o persoana distincta, care persista in timp si spatiu. El numeste acest aspect al conceptului de sine Eul existential, intrucat se leaga de constiinta de sine: “Exist!”. Ca si Freud, el situeaza inceputul acestui moment spre 2-3 luni, sustinand rolul interactiunilor copilului cu mediul, faptul ca el realizeaza ca poate influenta lucrurile din jur. Mai probabil, Eul existential se consolideaza abia spre 9-12 luni, odata ce copilul a sesizat permanenta obiectului.

A doua etapa: Eul diferential

Pe langa faptul ca el realizeaza ca este o persoana care poate actiona asupra mediului, copilul trebuie sa realizeze faptul ca el este doar un obiect in lume. Copilul isi da seama ca, la fel ca orice alt obiect, si el are anumite caracteristici: sex, talie, nume, precum si unele calitati cum ar fi indemanarea, coordonarea sau initiativa. Lewis numeste aceasta a doua etapa Eul diferential sau uneori Eul categorial.

Nu este usor de stabilit momentul in care copilul isi dezvolta constiinta de sine. Cea mai frecvent utilizata metoda este urmarirea comportamentului copilului in fata unei oglinzi. Lewis si Brooks (1978) au facut un studiu in care au urmarit doua comportamente: copilul isi atinge o pata rosie de pe nas dupa ce a vazut-o in oglinda si copilul isi pronunta numele cand isi vede fotografia. Comparand cele doua comportamente, tinand cont de procentul copiilor de diferite varste care le prezinta, s-a ajuns la concluzia ca ele se consolideaza in decursul celui de al doilea an de viata.

Pe de alta parte, sunt si alte comportamente care ar putea fi interpretate ca expresii ale constiintei de sine: refuzul ajutorului din partea parintilor in diverse situatii; atitudinea de “proprietar” fata de obiectele din jur (“E al meu!”).

Exista o serie de expresii emotionale, cum ar fi jena sau empatia, care au fost numite “sociale” sau “ale constiintei de sine” (Lewis & al., 1989) si care apar tot spre inceputul celui de al doilea an.

Definirea de sine . in aceeasi perioada, copilul incepe sa se defineasca pe sine insusi prin anumite dimensiuni cum ar fi:

genul (la circa doi ani; se observa de asemenea ca el prefera sa se joace cu cei de acelasi sex si isi alege jucariile corespunzatoare sexului sau)

dimensiuni dihotomice (mare / mic, gras / slab, inteligent / prost, bun / rau). Copilul isi atribuie una dintre aceste calitati si niciodata pe amandoua.

Dezvoltarea personalitatii copilului - Perspective teoretice

Freud si Erikson au incercat sa descrie schimbarile ce se produc in personalitate copilului si in relatiile sale cu ceilalti. De asemeni, o teorie importanta o reprezinta cea referitoare la atasament.

Teoria freudiana

Freud a identificat 5 stadii ale dezvoltarii psihosexuale (stadii urmate si de Piaget in unele studii). Doua dintre aceste stadii se refera la perioada dintre momentul nasterii si varsta de 3 ani. Fiecare dintre aceste stadii acorda o importanta majora unei anumite zone corporale, care devine zona “erogena”, adica sursa principala de satisfactie sexuala la copil. Modul in care sunt traite aceste stadii in cursul copilariei vor determina bazele personalitatii sale.

Stadiul oral: de la nastere la 1 an. In decursul acestui stadiu, gura este centrul principal al stimularii, iar intarcatul constituie principala sarcina careia trebuie sa-i faca fata bebelusul. Pe durata primului an de viata, gura este cea care ii ofera placere bebelusului: suptul, muscatul, alimentarea si saruturile permit eliberarea tensiunilor sexuale. Zona orala este investita cu energie libidinala si va ramane mai mult sau mai putin importanta de-a lungul vietii. Daca exprimarea normala a acestor comportamente este limitata, de exemplu, de o educatie rigida, se poate instaura o frustrare, care poate duce la o fixatie in acest stadiu, fixatie ce va avea repercusiuni asupra adultului. Copilul va deveni un adult bulimic sau sarcastic, pentru a compensa aceste frustrari precoce.



Stadiul anal: 1-3 ani. Pe masura ce corpul bebelusului se dezvolta si se supune vointei acestuia, copilul devine din ce in ce mai sensibil in regiunea anala. In aceeasi perioada, parintii incep sa puna accent pe dobandirea controlului sfincterian si isi arata satisfactia atunci cand copilul reuseste sa faca “la olita”. Aceste doua forte combinate deplaseaza centrul energiei sale sexuale din regiunea orala in cea anala. Invatarea “curateniei” poate fi o sursa de conflict, intrucat copilul poate incerca sa-si demonstreze autonomia prin rezistenta la eforturile parintilor. Energia sexuala a copilului se poate fixa in acest stadiu, iar copilul va deveni un adult cu mania ordinii si a curatenie (sau invers – un adult extrem de dezordonat).

Teoria eriksoniana

Fara a neglija importanta interactiunilor parinti-copii in aceasta perioada, Erikson insista pe influenta capacitatilor fizice si cognitive in continua crestere ale copilului asupra sentimentului sau de independenta. El identifica doua stadii psihosociale intre 0-3 ani.

Incredere vs. neincredere: 0-1 an. Pentru un copil de aceasta varsta, sarcina principala o constituie dobandirea certitudinii ca, orice s-ar intampla, cineva il iubeste si il sustine. Copilul, prin intermediul contactelor cu mama, trebuie sa dezvolte o incredere de baza in cei din jur si in sine insusi. Lipsa armoniei, a sensibilitatii mediului fata de nevoile sale va favoriza aparitia anxietatii, insecuritatii si neincrederii. Elementul central al acestei etape il reprezinta atasamentul pe care il vom discuta ulterior.

Autonomie vs. rusine: 1-3 ani. In acest stadiu, mobilitatea crescuta a copilului va fundamenta independenta nu sunt corect ghidate si incurajate de catre parinti, daca are numai esecuri si este mereu ridiculizat, explorarile sale se pot solda cu aparitia rusinii si a indoielii privind propriile capacitati.

Teoria atasamentului

Cercetarile recente privind raporturile parinti-copii poarta amprenta teoriei atasamentului si in special a lucrarilor lui John Bowlby. Acesta a fost influentat de gandirea psihanalitica si acorda o importanta majora primelor relatii ce se stabilesc intre mama si copilul sau, precum si conceptelor evolutioniste si etologice. Copiii se nasc dotati cu o inclinatie naturala de a cauta legaturi emotionale puternice cu parintii. Astfel de relatii au un rol vital, intrucat ele asigura hrana si bunastarea bebelusului. Acest sistem de interactiuni este compus dintr-un repertoriu de comportamente instinctive, care instaureaza si intretin o anumita apropiere intre parinti si copil.

Cercetarile lui Bowlby si cele ale lui Mary Ainsworth au la baza mai multe concepte-cheie: legatura afectiva, atasamentul si comportamentele de atasament.

Legatura afectiva este definita de Ainsworth ca fiind “o legatura relativ durabila care acorda o mare importanta partenerului datorita caracterului sau unic si de neinlocuit. Intr-o legatura afectiva se doreste pastrarea intimitatii cu partenerul”.

Atasamentul este un tip specific de legatura afectiva, care implica si un sentiment de securitate. El ofera o “baza sigura”, pornind de la care se poate relationa cu restul lumii. Altfel zis, relatia dintre copil si parinti este un atasament, dar nu si invers. Relatia pe care o intretine un adult cu un prieten bun sau cu partenerul conjugal are de obicei toate caracteristicile atasamentului.

Atasamentul si legaturile afective nu pot fi observate direct pentru ca sunt stari interne. Existenta lor poate fi dedusa prin examinarea asa-numitelor comportamente de atasament, adica a manifestarilor care permit copilului sau adultului sa mentina o anumita proximitate cu persoane de care este atasata. Iata cateva exemple: surasul, schimbul de priviri, chemarea unei persoane situate la departare, atingerea ei, plansul. Nu exista o legatura directa intre intensitatea atasamentului si numarul de comportamente de atasament. Acestea sunt observate in special atunci cand persoana respectiva are mai multa nevoie de ingrijire, de sprijin. Bebelusul ramane mult timp intr-o astfel de situatie de dependenta. Copilul mai mare sau adultul isi manifesta astfel de comportamente de atasament, mai ales atunci cand este speriat, obosit sau anxios. Pentru a masura intensitatea si calitatea atasamentului, ceea ce conteaza sunt caracteristicile acestor comportamente, si nu frecventa lor.

Aparitia atasamentului



Atasamentul parintilor fata de copii

Prima etapa: contactul initial. Se afirma adesea ca un contact initial cu mama sau cu tatal are o importanta cruciala pentru formarea legaturii solide dintre ei. Aceasta afirmatie se bazeaza in principal pe lucrarile lui Marshall Klaus si John Kennell (1976) care au emis ipoteza ca primele ore dupa nastere ar reprezenta o “perioada critica” in dezvoltarea legaturii mamei fata de copilul sau. Conform acestora mamele care sunt lipsite de acest contact imediat risca sa stabileasca legaturi mai putin puternice si prin urmare prezinta un risc mai mare de a prezenta o disfunctie in rolul parental.

Aceasta ipoteza, precum si cercetarile conexe ale acestor pediatri au contribuit la modificarea organizarii nasterilor in maternitati; prezenta tatalui la nastere a devenit un fenomen normal in unele tari. S-ar parea totusi ca ipoteza celor doi cercetatori este falsa. Contactul imediat nu pare a fi nici indispensabil si nici suficient pentru a produce legaturi durabile intre parinti si copil (Mers, 1987).

Unele studii atesta un efect pozitiv pe termen scurt al acestui contact precoce. Mamele care au beneficiat de el, manifesta in primele zile dupa nastere o mai mare tandrete fata de bebelus si il privesc mai mult timp decat cele care au avut primul contact cu el dupa primele ore de nastere. Exista insa slabe dovezi privind durabilitatea efectelor. La doua trei luni dupa nastere diferentele dispar.

Efectele durabile pot fi observate doar la doua categorii specifice de mame. Astfel, contactul imediat pare a fi determinat la mamele care nasc primul copil si la cele care prezinta riscuri crescute in indeplinirea functiei parentale (de exemplu, cele foarte tinere sau cele ce provin dintr-un mediu defavorizat).

Susan O’Connor si colaboratorii au impartit la intamplare un grup de femei provenind din medii defavorizate, in doua grupe, dintre care unul beneficia de asa numitele camere de “coabitare” special concepute pentru ca ele sa se poata ocupa de bebelusul lor, beneficiind astfel de un contact prelungit. Celelalte mame stateau in camere obisnuite si nu isi vedeau bebelusii decat la ora suptului. Cele doua grupe au fost urmarite pe durata primelor 18 luni de viata a copilului. O’Connor era atenta in special la semnele care ar fi reflectat inaptitudinile parentale.

Rezultate:

Grupul de coabitare

(143 cazuri)

Grup obisnuit

(158 cazuri)

Numar de copii semnalati asistentei sociale

Numar de copii spitalizati pentru boli sau intarziere in dezvoltare



Evident, numarul de mame care dau dovada de astfel de inaptitudini este redus. De aceea, aceste rezultate nu sunt suficiente dar sugereaza faptul ca primul contact are un rol important in special in cazul mamelor ce prezinta riscuri crescute.

A doua etapa: formarea comportamentelor de atasament. Capacitatea parintelui de a instaura un sistem mutual de interactiune, de comportamente de atasament, joaca un rol mult mai important in formarea legaturii parintii - copil. Iata o descriere a schimburilor observabile intre bebelus si parintii sai: copilul isi manifesta nevoile prin plansete sau zambete, iar atunci cand este luat in brate se calmeaza. Isi priveste parintii atunci cand acestia il privesc. Parintii intra si ei in acest joc folosind propriul repertoriu (posibil innascut) de comportamente. Ei ia copilul in brate cand acesta plange, zambesc cand el zambeste si il privesc cand el ii priveste. Unii cercetatori descriu acest fenomen ca un “dans interactiv” care constituie de fapt dezvoltarea sincroniei.

Unul dintre aspectele cele mai fascinante ale acestui proces este faptul ca toti cunoastem modul in care se desfasoara aceasta interactiune. Cea mai mare parte a adultilor intra in mod spontan in acest joc cand se afla in prezenta unui copil mic: ei surad, isi incrunta sprancenele si isi maresc ochii isi modifica vocea. Chiar daca putem cu totii sa executam aceste miscari de atasament fata de un mare numar de copii, totusi nu vom crea o legatura afectiva cu toti. Pentru adult, elementul critic in formarea unei legaturi afective este posibilitatea de a dezvolta o veritabila reciprocitate, repetand acest joc pana cei doi parteneri isi raspund in mod armonios si cu placere. Aceasta ia timp si necesita numeroase repetitii, iar unii parinti (si copii) par a fi mai inclinati spre aceasta decat altii.

Atasamentul patern. Trebuie observat ca majoritatea cercetarilor mentionate au fost realizate cu mamele copiilor. Cu toate acestea, multe dintre aceste principii par a se aplica oarecum asemanator si in cazul tatilor. Calitatea legaturii paterne. La fel ca si cea materna, pare a depinde de reciprocitatea interactiunilor. Faptul ca si tatii dispun de acelasi repertoriu de comportamente de atasament ca si mamele favorizeaza dezvoltarea acestei reciprocitati. In decursul acestor prime saptamani, tatal atinge sugarul, ii vorbeste si il alinta in acelasi mod ca si mama.

Dupa cateva saptamani totusi, se constata o specializare in comportamentul parintilor. Tatii se joaca mai mult timp cu copilul si mai ales intr-o maniera fizica. Mamele isi petrec mai mult timp ingrijindu-l si ii zambesc mai mult. Nu insemna ca legatura dintre tata si copil este mai slaba, ci doar ca exista o diferenta intre comportamentele lor de atasament. Nu se stie daca aceste diferente in comportamentul parintilor reflecta definirea culturala a rolurilor (mediul) sau daca ele sunt innascute.

Atasamentul copiilor fata de parinti

Prima etapa: preatasamentul initial. Spre deosebire de Piaget, Bowlby presupune ca nou-nascutul este dotat cu un repertoriu de comportamente innascute care il orienteaza spre ceilalti si le semnalizeaza acestora nevoile sale. Mary Ainsworth descrie aceste comportamente ca “favorizand proximitatea” adica apropierea de cei din jur. Dupa cum stiti, nou nascutul poate plange, poate privi in ochi, se poate agata de cineva si poate reactiona pozitiv la mangaieri. Totusi, la inceput dupa cum spune si Ainsworth “aceste comportamente de atasament sunt pur si simplu emise, fara a fi adresate unei anumite persoane”. In acest stadiu putine semne demonstreaza existenta unui atasament veritabil, dar acesta isi are originile in aceste comportamente timpurii.

A doua etapa: emergenta atasamentului. Spre varsta de trei luni, bebelusul incepe sa dea dovada de mai multa discriminare in comportamentele sale de atasament. El surade mai mult persoanelor pe care le vede in mod obisnuit si mai putin necunoscutilor. In ciuda acestor evolutii este nu este complet “atasat”. Comportamentele “favorizand proximitatea” sunt inca dirijate catre mai multi indivizi privilegiati dar nimeni nu este inca “baza de siguranta”. In acest stadiu copiii nu manifesta nici o anxietate specifica atunci cand sunt separati de parintii lor si nu se tem de straini.

A treia etapa: atasamentul propriu-zis. Dupa Bowlby, adevaratul atasament nu apare decat spre varsta de sase luni. In acest stadiu natura comportamentelor de atasament se schimba. Bebelusul care folosea semnale de tipul “vino aici” trece la ceea ce Ainsworth numeste “cautarea proximitatii”. Manifestand comportamente de tipul “merg acolo”. De la aceasta varsta el incepe sa se deplaseze spre persoana care se ocupa de el in mod curent. Acesta devine pentru el “baza de siguranta” pornind de la care va explora lumea. Acest comportament reprezinta elementul cheie care traduce prezenta atasamentului.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 938
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site