Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Sociologia juridica – ramura specializata a sociologiei

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Importanta politicii sociale
Obiceiuri si traditii in romania
Perceptia de sine si implicatiile ei in relatiile interumane
TRIUNGHIUL RAPORTURILOR DINTRE GENERATII : DE LA MOSTENIRE LA TRANSMITERE
Forme de violenta in scoala
Aspecte psihosociale cu care se confrunta familia monoparentala
PRESTATIILE BANESTI DIN SISTEMUL DE PROTECTIE SOCIALA
UTOPIE
Ancheta si sondajul
PARINTI DE ADOLESCENTI


Sociologia juridica – ramura specializata a sociologiei

Sociologia juridica este o stiinta relativ recenta, parintele sau fiind considerat, in mod conventional, italianul Anzilotti care foloseste primul aceasta denumire in lucrarea „Filosofia dreptului si sociologia”, publicata in anul 1892. Adevaratul intemeietor al sociologiei juridice este apreciat a fi, insa, E. Ehrlich, care, in lucrarea „Fundamentele sociologiei dreptului”, aparuta in 1913, considera ca sociologia juridica este stiinta teoretica a dreptului care are ca obiect de studiu „dreptul viu”, rezultat din creatia si interactiunea indivizilor si grupurilor sociale. El sublinia natura sociala a dreptului apreciind ca intreaga dezvoltare a dreptului nu rezida nici in legislatie, nici in jurisprudenta, nici in doctrina ci in societatea insasi, dreptul reprezentand, mai degraba, un mod de conduita care se refera la conduitele indivizilor, fiind o norma de comportament ce rezulta din activitatea indivizilor. Ca atare, normele dreptului pot fi sesizate si explicate doar pe baza studierii comportamentului social al indivizilor si grupurilor care alcatuiesc societatea.




Desigur ca preocupari pentru evidentierea unor legaturi ale sistemului de drept, ale reglementarilor si normelor juridice cu mediul social-economic si politic in care ele se constituie si fiinteaza, sunt de data foarte veche, mergand de la antichitatea greaca si romana (Platon, Aristotel sau Cicero) si pana in epoca moderna (Hobbes, Montesquieu etc.), fara insa ca acestea sa aiba caracterul coerent, sistematic si profunzimea necesare constituirii unei stiinte de sine statatoare. Abordarea sociologica a juridicului in toata complexitatea sa (norme, relatii, conceptii, institutii etc.) si in interdependentele multiple cu realitatile sociale concrete, se produce, insa, abia spre sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX.

Aparitia relativ tarzie a sociologiei se datoreaza, intr-o masura decisiva, rezistentei manifestate de reprezentantii celor doua stiinte:

pe de o parte, stiintele juridice,orientate predominant pozitivist si legalist, erau interesate in special de structura tehnica a dreptului, de mecanismele sale specifice de functionare. Aceasta implica o abordare oarecum „in sine” a juridicului, cu putine si inconsistente preocupari pentru luarea in consideratie a contextului concret istoric in care functioneaza si care il influenteaza, pentru analiza determinarilor si implicatiilor sale sociale multiple. In consecinta, juristii priveau cu neincredere si suspiciune sociologia care, datorita deplasarii accentului de la norma juridica pura la societate si recunoasterii determinarii sociale a dreptului, era perceputa ca o amenintare la adresa autonomiei si independentei sale ca stiinta;

pe de alta parte, sociologia, ea insasi intr-un proces complicat de autodefinire, de precizare a obiectului si a sferei sale de preocupari specifice, manifesta suspiciuni fata de o stiinta cu o indelungata istorie, cu o traditie si un prestigiu consolidate care sustinea, explicit sau implicit, caracterul etern al principiilor dreptului, valabilitatea universala a acestora, indiferent de schimbarile petrecute in societate. O asemenea stiinta era perceputa ca o frana serioasa in tentativa de constituire a unei stiinte care sa puna accentul, conform specificului sau, pe recunoasterea unei determinari sociale a dreptului,a formarii, dezvoltarii, modificarii si finalitatii institutiilor si normelor juridice. La o asemenea atitudine o contributie importanta a avut-o Auguste Comte care, concepand sociologia ca o „stiinta a stiintelor”, ceea ce implica o contestare a oricarei stiinte sociale aparute anterior, nega posibilitatea constituirii sociologiei juridice. El afirma ca dreptul este un vestigiu arhaic si metafizic, care trebuie sa dispara intr-o viitoare organizare pozitiva a societatii si, ca atare, stiintele juridice nu-si mai gasesc locul in sistemul de clasificare a stiintelor pe care il propune.

Trebuie spus insa ca, prin metoda pozitiva, de investigare concreta a realitatii sociale, Comte a contribuit, aparent impotriva conceptiei sale teoretice, la apropierea intre drept si sociologie, considerand ca normele juridice trebuie extrase din experienta sociala, bazate pe aceasta si nu deduse din concepte abstracte sau metafizice.

In esenta, dupa cum afirma G. Gurvitch, reticentele reprezentantilor celor doua stiinte implicate constau in faptul ca, pe de o parte, pentru juristi recunoasterea si acceptarea sociologiei juridice echivalau cu abandonarea dreptului in favoarea sociologiei iar, pe de alta parte, unii sociologi, exagerand importanta explicatiei sociologice a dreptului, tindeau sa considere dreptul doar ca o simpla consecinta, un efect al realitatii sociale.

1. Premise teoretice ale constituirii sociologiei juridice

La aparitia sociologiei juridice si la conturarea specificitatii acesteia au contribuit, in modalitati specifice, o serie intreaga de curente si orientari sociologice si juridice care au incercat sa explice geneza si evolutia normelor, institutiilor si sistemelor juridice in legatura cu dinamica de ansamblu a societatii omenesti. Esentiala, din aceasta perspectiva, pare a fi centrarea, pe de o parte, pe probleme referitoare la legalitatea si legitimitatea normelor si institutiilor dreptului si, pe de alta parte, pe raporturile complexe dintre institutiile si normele juridice si valorile, interesele si aspiratiile sociale pe care acestea le intruchipeaza si le apara.

1.1. Conceptii si orientari juridice

O trecere in revista,oricat de sumara, a contributiilor juristilor la conturarea specificului abordarii sociologice a fenomenelor de drept ar trebui sa cuprinda:

1.1.1. Conceptia despre „dreptul obiectiv” si „dreptul subiectiv”, conform careia in societate exista o relatie dihotomica intre ansamblul real de reguli de conduita avand un caracter normativ si care au rolul de a ghida actiunile oamenilor („dreptul obiectiv”) si drepturile subiective ale indivizilor, sau prerogativa acestora (ori a unor grupuri sau organizatii) in interiorul si in temeiul normei juridice („dreptul subiectiv”). Adeptii ideii dreptului obiectiv afirma caracterul prim si fundamental al acestuia, considerand ca el s-a fundamentat, progresiv, pe „vointa generala a indivizilor”, „vointa legiuitorului” si, in final, pe „vointa legii” care are un caracter impersonal si supraindividual, drepturile subiective ale indivizilor neputand lua nastere decat pe baza dreptului obiectiv, acestea nefiind propriu-zis „drept” intrucat nu se pot impune altor vointe ca in cazul dreptului obiectiv.

Prin opozitie, adeptii dreptului subiectiv afirma suprematia drepturilor subiective ale indivizilor, grupurilor sau organizatiilor.

Se poate aprecia, insa, ca dreptul obiectiv si cel subiectiv sunt, intr-un fel, complementare si nu se exclud reciproc. Pe de o parte, dreptul subiectiv (drepturile actorilor sociali, indiferent care sunt acestia) nu poate exista in afara normelor de drept (ca expresie a vointei generale sau, cel putin, a vointei legislatorului) iar, pe de alta, existenta dreptului obiectiv ar fi lipsita de sens in absenta realizarii efective a prescriptiilor acestuia prin actiunile actorilor sociali.

Drept urmare, este necesara investigarea atat a modalitatilor in care sunt elaborate normele dreptului, cat si a cailor prin care aceste norme devin efective prin actiunea actorilor sociali conforma intereselor specifice ale acestora.

1.1.2. Pozitivismul juridic si pluralismul normativ

Pozitivismul juridic considera, in opozitie cu teoria dreptului natural, ca orice drept este o creatie a statului ca entitate superioara. In acest fel dreptul este in mod eronat identificat cu legea, refuzandu-se orice incercare de evaluare a lui din punct de vedere al validitatii (bine-rau, just-injust etc.) sau al conformitatii cu principii de necesitate si utilitate sociala.

Pluralismul normativ, mai apropiat de perspectiva sociologica, refuza statului calitatea de detinator al monopolului dreptului si de sursa unica a acestuia. El considera ca sursa dreptului nu este doar statul ci si alte organisme diferite si independente de acesta, iar legea nu este singura expresie si forma de existenta a dreptului, functie normativa semnificativa avand cutuma, precedentul judiciar, practica judiciara etc.

1.1.3. Normativismul si realismul juridic

Conform normativismului juridic, normele juridice au o existenta in sine, independenta si obiectiva, ca entitati absolute si eterne, fara nici o legatura cu realitatile sociale. Se produce, astfel, o ruptura intre norma juridica si realitate, intre regula de drept si continutul ei concret. Conform acestei conceptii stiintele juridice ar trebui sa se limiteze la studiul formal al normelor juridice, la identificarea si explicarea notiunilor generale carora le sunt subordonate raporturile juridice particulare, urmand ca sarcina studierii continutului social concret al acestor norme sa revina stiintelor sociale, inclusiv sociologiei.

Adeptii realismului juridic apreciaza ca dreptul nu reprezinta doar un ansamblu de reguli, norme suprapuse sau subordonate ci si o „realitate materiala”, un ansamblu de comportamente, concretizate indeosebi in activitatea judecatorilor care, prin deciziile pe care le pronunta, creeaza efectiv dreptul.

Prin urmare, conform realismului juridic, orice sistem normativ ar trebui sa cuprinda:

un set de reguli scrise pe baza carora se realizeaza justitia si se solutioneaza relatiile contencioase dintre indivizi si

o serie de reguli reale, care completeaza regulile scrise, si care sunt consecinta activitatii practice a instantelor de judecata in cadrul carora normele scrise ale dreptului pot fi interpretate si completate.

1.1. Consensualismul si conflictualismul

Consensualismul apreciaza ca dreptul se bazeaza pe consensul indivizilor si, ca atare, el nu trebuie creat ci se creeaza singur, ca fenomen natural, reprezentand spiritul poporului, intruchipare a valorilor si fortelor morale si culturale traditionale ale societatii.

Conflictualismul, dimpotriva, considera ca dreptul este rezultatul ciocnirii unor interese contradictorii ale actorilor sociali reflectand, pana la urma, nu vointa generala ci interesele celor care detin pozitii de putere in societate. Conform acestei conceptii, dreptul reprezinta instrumentul cu ajutorul caruia statul organizeaza prin constrangere si coercitie cadrul de viata al indivizilor incercand sa limiteze tensiunile si conflictele dintre acestia.

1.2. Conceptii sociologice

1.2.1. Auguste Comte si pozitivismul sociologic

Considerat, in mod obisnuit, intemeietorul sociologiei ca stiinta, Comte a manifestat o atitudine ostila fata de drept si fata de reglementarile sale (de altfel, el si excludea dreptul din sistemul de clasificare a stiintelor pe care il elaborase) apreciind ca, in stadiul pozitiv al dezvoltarii societatii ideea de drept ar trebui sa dispara definitiv, urmand ca fiecare individ sa aiba doar obligatii (indatoriri) fata de ceilalti fara a avea drepturi ca atare. Dupa opinia lui, singurul drept pe care il pot avea indivizii era acela de a-si face datoria.

De mentionat, totusi, ca A. Comte respingea doar dreptul subiectiv (dreptul indivizilor de a revendica sau pretinde ceva), nu si dreptul obiectiv, considerat ca reprezentand adevarata ordine civila.

Se poate spune ca,in ciuda atitudinii sale ostile fata de drept, Comte a contribuit la apropierea dreptului de sociologie prin afirmarea primatului realitatii sociale in raport cu dreptul.

1.2.2. Conceptia lui Eugen Ehrlich despre „dreptul viu”

Considerat, prin lucrarea sa „Principiile fundamentale ale sociologiei dreptului” – München si Leipzig 1913 – drept fondator al sociologiei juridice, Ehrlich aprecia ca dezvoltarea dreptului este rezultatul dezvoltarii societatii insasi, el constand nu atat in prescriptii cuprinse in coduri ci reprezentand mai mult o norma de conduita extrasa din comportamentul oamenilor.

Ca atare, explicarea normelor dreptului nu se poate face decat prin inductie, pe baza studierii comportamentului real al indivizilor concreti. El afirma ca trebuie facuta o distinctie intre dreptul legal si pozitiv, elaborat de institutii specializate ale statului si care reglementeaza ordinea juridica a societatii si dreptul viu, care este un rezultat al activitatii unor grupuri sociale diferite, cu un caracter spontan si difuz si se dezvolta, in buna masura, independent de dreptul legal si de ordinea juridica oficiala.

Sociologia juridica ar trebui sa se ocupe, in special, de studierea acestui drept viu care poate fi pus in evidenta mai ales printr-o cercetare atenta si directa a vietii normative a grupurilor sociale (concretizata in obiceiuri, cutume, uzante si practici ale acestora, indiferent daca sunt sau nu acceptate si recunoscute de catre dreptul oficial).

Este de mentionat si ideea existentei, alaturi de ordinea juridica oficiala, si a unei ordini „pacifiste”, necontencioase, realizata prin organizarea libera a vointelor individuale sau colective. In cadrul acestei ordini, eventualele conflicte si tensiuni se pot solutiona nu prin apelul la norme abstracte ci printr-o apreciere a justitiei concrete a cazurilor in care sunt implicati diversi actori ai vietii sociale.

1.2.3. Contributia lui E. Durkheim

Dupa cum aprecia G. Gurvitch, contributia remarcabila a lui Durkheim la fundamentarea si dezvoltarea sociologiei juridice a avut drept premise fundamentale:

culegerea unei mari cantitati de date statistice din diferite domenii (juridic, economic, al moralei si istoriei) pe baza carora a reusit sa evidentieze caracteristici definitorii ale diferitelor societati;

efortul de analiza a materialului selectat in vederea identificarii evolutiei in timp si spatiu a fenomenelor si institutiilor morale si juridice.

Fara a intra prea mult in amanunte, se poate spune ca principalele contributii ale lui Durkheim sunt urmatoarele:

a)      includerea in conceptul sociologic fundamental de fapt social a reglementarilor legale si morale, a obiceiurilor, moravurilor, ritualurilor, normelor si a altor manifestari colective care exercita o coercitie externa asupra indivizilor;

b)      considerarea dreptului ca simbol vizibil al solidaritatii sociale si analiza tipurilor de drept specifice societatilor caracterizate prin solidaritate mecanica sau prin solidaritate organica;



c)      distinctia facuta intre faptele sociale normale si cele patologice, din perspectiva solidaritatii sociale. (normal fiind tot ce este conform cu norma, ceea ce este asa cum trebuie sa fie si care reprezinta sursa de solidaritate sociala, iar anormal sau patologic – tot ceea ce este in contradictie cu norma, submineaza solidaritatea sociala si indeparteaza de la exigentele intaririi constiintei colective).

d)      Considerarea crimei ca fapt social normal in orice societate, pe baza urmatoarelor argumente:

in orice societate o anumita cantitate de crima este inevitabila intrucat o societate perfecta este de neconceput;

nici o societate nu poate impune o conformare totala a indivizilor la reglementari sau norme. Mai mult, daca o societate ar reusi sa faca acest lucru, ea ar avea un caracter atat de represiv incat ar face imposibila orice contributie sociala a indivizilor;

in ciuda aparentelor, crima poate avea si o serie de functii (consecinte pozitive) cum ar fi: promovarea conformitatii, intarirea consensului normativ, determinarea unor schimbari ale sistemului normativ etc.;

e)      elaborarea conceptiei despre anomia sociala, considerata ca stare de lipsa relativa a normelor care se instaureaza in perioadele de schimbari sociale rapide si profunde in cursul carora societatea devine incapabila sa-si exercite controlul asupra indivizilor (normele vechi sunt respinse ca depasite, iar cele emergente sunt inca insuficient de clar conturate pentru a constitui un ghid eficace de comportament, motiv pentru care se inregistreaza o accentuare a fenomenelor de devianta, inclusiv a criminalitatii).

1.2. Conceptia lui Max Weber

Pornind de la ideea ca obiectivul principal al sociologiei juridice ar trebui sa-l constituie analiza modului in care actorii sociali, in calitate de subiecti de drept, dau un anumit continut normelor juridice si isi formuleaza, pe acest temei, propriile lor explicatii, Weber a analizat evolutia raporturilor dintre sistemele statale si cele juridice, intre ordinea statala si cea a dreptului. Dupa opinia lui, statul este detinatorul monopolului constrangerii fizice legitime, pentru a carei acceptare de catre oameni sunt necesare o serie de asa-numite justificari interioare si exterioare.

Justificarile interioare sunt reprezentate de tipurile ideale de autoritate:

autoritatea traditionala – bazata pe credinta generala in validitatea unor autoritati care intruchipeaza fortele traditionale ale societatii;

autoritatea charismatica – fundamentata pe supunerea voluntara a indivizilor fata de un conducator care are charisma (un har deosebit, calitati personale exceptionale care il impun);

autoritatea legala – intemeiata pe increderea indivizilor intr-un sistem legal si pe existenta unor reguli elaborate rational.

Justificarile exterioare ale autoritatii sunt reprezentate de „personalul dreptului” care a evoluat, de-a lungul timpului, de la tipul traditional (seful charismatic, suveranul etc.) la tipul modern, rational (juristul teoretician, legislatorul si judecatorul).

Pe baza raportului dintre aspectul formal si cel material al dreptului, ca si dintre caracterul rational sau irational al acestuia, Weber stabileste tipurile ideale de drept:

dreptul material si irational – fundamentat pe liberul arbitru si pe calitatile justitiabile ale judecatorului;

dreptul material si rational – bazat pe existenta unor imperative morale sau religioase;

dreptul formal si irational – intemeiat pe o decizie formala dar irationala a legiuitorului sau a judecatorului (bazata pe revelatie sau profetie);

dreptul formal si rational – care are la baza un sistem de norme codificate si sistematizate rational, opera a unor profesionisti in domeniu.

O alta contributie importanta a lui Weber o reprezinta ideea conform careia dezvoltarea dreptului si a institutiilor juridice s-a concretizat atat in rationalizarea cat si in birocratizarea crescanda a acestuia.

Rationalizarea consta in aparitia si dezvoltarea unor norme de drept rationale si instrumentale capabile sa asigure concordanta crescanda intre scopurile actiunii sociale si mijloacele legale si legitime de realizare a acestora.

Birocratizarea consta in crearea si dezvoltarea unor structuri administrativ-birocratice, ale caror principale caracteristici sunt formalismul, impersonalitatea si rutinizarea si al caror principal rol este sa asigure loialitatea membrilor si controlul asupra lor.

1.2.5. Scoala jurisprudentei sociologice sau teoria sociologica a dreptului, aparuta in S.U.A., porneste de la ideea ca exista o stransa legatura intre transformarile produse in societate si cele din domeniul dreptului, iar validitatea si eficienta normelor juridice sunt dependente de gradul de cunoastere si acceptare a acestora de catre cei carora li se adreseaza – agentii vietii sociale.

Conform acestei conceptii, dreptul se dezvolta ca rezultat al experientei dobandite in activitatea lor de catre judecatori, acestora recunoscandu-li-se calitatea de creatori de drept, libertatea nu numai de a interpreta textul legii ci si de a crea noi norme de drept atunci cand cele existente sunt inadecvate sau inaplicabile intr-un caz particular sau altul.

Considerand dreptul ca principalul mijloc sau instrument de control social, menit sa evalueze si sa vegheze conduitele indivizilor, adeptii acestei scoli apreciaza ca obiectul sociologiei juridice ar trebui sa il reprezinte studiul cadrelor controlului social.

1.2.6. Conceptia lui Georges Gurvitch

Respingand etatismul juridic, Gurvitch considera ca dreptul consta dintr-un complex de fapte normative care pot fi: a) fapte decurgand din relatia cu alte persoane – carora le corespunde dreptul individual si b) fapte care se refera la uniunea si sociabilitatea prin comuniune si interpenetrare - carora le corespunde dreptul social (drept de colaborare si de integrare care se manifesta in fiecare societate ca totalitate, ireductibila la suma membrilor sai dar care nici nu se opune acestei sume).

Dupa opinia lui Gurvitch, dreptul este un fapt social, incercare de a realiza justitia intr-un cadru social concret organizat, si, ca atare, sociologia juridica ar trebui sa studieze realitatea sociala a dreptului, in integralitatea sa, care reprezinta experienta tuturor societatilor si grupurilor sociale, ireductibila la scheme si simboluri.

Gurvitch considera ca sociologia juridica are trei parti constitutive:

microsociologia dreptului, care cuprinde atat studiul orizontal al formelor de drept (in functie de diferite forme de sociabilitate), cat si studiul vertical al acestora (in functie de straturi de profunzime ale oricarei forme de sociabilitate);

sociologia diferentiala a dreptului – studiul formelor de manifestare a dreptului in diferite colectivitati reale;

sociologia genetica a dreptului – care studiaza atat regularitatile ce impun o anumita tendinta de evolutie in cadrul diferitelor sisteme juridice, cat si determinantii acestor regularitati.

1.2.7. Orientarea structuralist-functionalista americana fundamentata de T. Parsons si R. Merton

Pornind de la ideea unei presupuse ordini sociale consensuale, lipsita de tensiuni si conflicte sociale, Parsons considera ca misiunea fundamentala a dreptului si a sociologiei este de a studia si de a asigura, in acelasi timp, acest tip de ordine sociala si normativa.

Dupa opinia lui, dreptul reprezinta principalul mijloc de control social, indeplinind o functie integratoare, de aplanare a unor potentiale conflicte si de „ungere” a mecanismului social.

Dezvoltand conceptia lui Parsons, R. Merton introduce termenul de disfunctie si dezvolta teoria lui Durkheim despre anomie, adaptand-o la realitatile americane si dezvoltand conceptia conform careia discrepanta dintre obiectivele valorizate social si mijloacele socialmente acceptabile pentru atingerea acestora reprezinta sursa deviantei (teoria tensiunii structurale).

1.3. Contributii romanesti la constituirea si dezvoltarea sociologiei juridice

Dintre multiplele contributii, valoroase si originale, ale unor juristi si sociologi romani vom mentiona, pe scurt,doar cateva.

Mircea Djuvara – renumit jurist si specialist in filosofia dreptului, acorda un rol aparte sociologiei juridice in cunoasterea dreptului si a functiilor sale sociale, apreciind ca numai cu sprijinul sociologiei dreptul inceteaza de a mai fi un simplu monolit normativ, lipsit de inteles. El sublinia ca varietatea si dinamismul sistemelor si normelor juridice sunt rezultatul firesc al actiunii unei mari varietati de factori social-economici.

Mircea Manolescu – jurist si sociolog in acelasi timp, considera ca sociologia juridica este o disciplina de contact intre drept si sociologie, avand totusi statut de stiinta autonoma al carui rol principal este acela de a studia ceea ce el numea „socialitatea dreptului”, adica determinarile sociale complexe ale acestuia.

Cea mai importanta contributie este, insa, cea a lui D. Gusti, fondatorul Scolii monografice de la Bucuresti.

Acordand o atentie deosebita studiului manifestarilor juridice, ca manifestari regulative, Gusti aprecia ca scopul principal al sociologiei juridice este acela de a realiza un studiu concret al realitatilor juridice dintr-o colectivitate data, dintr-o unitate de vointa sociala data, pornind de la faptele juridice asa cum sunt ele relevate de realitatea sociala concreta.

2. Specificul si problematica sociologiei juridice

Pentru a putea contura mai precis specificul sociologiei ca stiinta de contact, de granita intre drept si sociologie, este necesar sa pornim de la ideea ca intre cele doua stiinte exista o relatie preferentiala deoarece:

subsistemul juridic are un loc aparte in cadrul sistemului social global, indeplinind o functie reglatorie atat in raport cu acesta cat si in raport cu toate componentele sale;

normele juridice consfintesc, consacra si apara, prin intermediul unor institutii specializate ale statului, normele, relatiile si valorile sociale fundamentale fiind, in acelasi timp, o expresie a acestora si trebuind, prin urmare, sa fie concordante cu ele.

Dreptul si sociologia sunt, desigur, stiinte autonome, intre ele fiind deosebiri in privinta domeniului de investigatie, metodelor de investigatie si finalitatilor specifice, cum ar fi:



daca dreptul studiaza normele, raporturile si institutiile juridice, precum si subiectii de drept cu drepturile, obligatiile si competentele acestora, sociologia studiaza societatea ca totalitate, ca ansamblu coerent, unitar si dinamic al faptelor fenomenelor, relatiilor si proceselor sociale, al grupurilor, colectivitatilor, organizatiilor si institutiilor sociale;

in timp ce dreptul este, prin excelenta, o stiinta deductiva si analitica, extragand din norme, reguli si principii consecintele pe care acestea le implica, sociologia este prioritar o stiinta inductiva care porneste de la investigarea, prin metode specifice, a realitatii sociale concrete, care serveste drept baza pentru formularea de teorii generale explicative;

sociologia analizeaza actiunile sociale ale actorilor sociali, incercand sa desprinda semnificatia acestora, in timp ce dreptul studiaza persoanele care intreprind anumite actiuni, respectiv subiectii de drept;

daca sociologia este preocupata, asa cum am mai aratat, de studiul ansamblului faptelor, proceselor, relatiilor sociale, dreptul, ca disciplina normativa, este interesat doar de acele fapte, relatii sau actiuni sociale care produc efecte juridice;

in timp ce sociologia este preocupata de identificarea si explicarea formelor de sociabilitate, motivatiilor si scopurilor actiunilor individuale, stiinta dreptului este interesata de analiza formei juridice pe care o iau relatiile sociale sau interpersonale;

In acelasi timp, intre cele doua stiinte exista si multiple elemente de convergenta cum ar fi:

a)      stiinta dreptului este, structural, o stiinta unitara, ea reunind atat elementele cu un caracter teoretic-juridic cat si elemente avand un caracter filosofic si sociologic-juridic si altele cu un caracter tehnic-juridic. Stiintele juridice trebuie, prin urmare, sa abordeze, pe langa sistemul juridic propriu-zis, atat realitatile sociale complexe care-l inspira si institutionalizeaza ci si consecintele reglementarilor juridice asupra vietii sociale;

b)      sociologia studiaza actiunile, relatiile si structurile sociale, incercand sa desprinda regularitati si legitati sociale, in timp ce stiintele dreptului isi propun sa traduca tehnic-normativ aceste realitati sub forma unor reglementari juridice.

Sociologia juridica depaseste abordarea „in sine” sau „pura” a dreptului, a normei juridice, abordare ce nu poate raspunde in mod adecvat unor probleme majore ale teoriei si practicii juridice. Ea studiaza mediul social in care fiinteaza dreptul, care influenteaza dreptul si care, la randul sau, este influentat de acesta, permitand, in acelasi timp, utilizarea unor metode si tehnici ale sociologiei in cercetarea fenomenelor juridice.

Ramura specializata a sociologiei care studiaza juridicul din perspectiva sociologica este denumita de catre unii autori sociologie juridica, iar de catre altii sociologia dreptului. Dupa cum sublinia prof. N. Popa, este preferabila denumirea de sociologie juridica din urmatoarele motive:

  1. Sfera juridicului este mai larga decat sfera dreptului (adica a ansamblului de norme instituite si sanctionate de stat), ea cuprinzand intreaga viata sociala a dreptului, adica:

aspecte specifice ale constiintei juridice:

cadrul social de referinta al normelor juridice;

factorii de configurare a dreptului;

atitudinea cetateanului si a functionarului fata de lege;

modul in care se formuleaza dreptul in societate;

efectele sociale ale dreptului;

modul in care se produce modificarea dreptului.

  1. Sociologia juridica este necesar sa defineasca locul juridicului (in sens larg) in cadrul celorlalte dimensiuni ale socialului, sa stabileasca locul si rolul lui in cadrul sistemului social global si interrelatiile dintre subsistemul juridic si cel politic, economic, moral etc.;
  2. Desi dreptul nu poate exista decat in si prin social, iar toate fenomenele juridice sunt, implicit, si fenomene sociale, nu toate fenomenele sociale cu caracter juridic sunt de acelasi tip. Unele dintre ele au un caracter pregnant juridic, fiind denumite fenomene juridice primare (care datorita caracterului lor evident juridic – legi, activitate jurisdictionala etc. – sunt identificate cu dreptul).

Alte fenomene sociale insa contin elemente de drept mai putin sesizabile, sunt mai putin pregnant, evident, juridice, ele constituind asa-numitele fenomene juridice secundare.

A limita studiul sociologic al juridicului la prima categorie de fenomene, ar insemna a accepta limitarea nepermisa a acestuia.

In consecinta, vom spune ca sociologia juridica este acea ramura a sociologiei care abordeaza fenomene juridice ca fenomene sociale specifice, in toata complexitatea, unitatea si diversitatea lor, vizand sa stabileasca locul si rolul subsistemului juridic in structura, organizarea, functionarea si dinamica sistemului social global.

 


Studiind fenomenul juridic in toata complexitatea sa, sociologia juridica este interesata in cercetarea, cu metode si tehnici specifice, a:

relatiilor, normelor si institutiilor juridice sub aspectul determinarii si implicatiilor sociale ale aparitiei, functionarii si modificarii acestora;

modului in care acestea se reflecta in constiinta oamenilor (sub aspectul gradului cunoasterii si valorizarii lor si al atitudinii fata de acestea);

modului de respectare a normelor si reglementarilor juridice si a cauzelor si implicatiilor incalcarii acestora;

specificului normelor, reglementarilor juridice si al raportului acestora cu alte tipuri de norme si reglementari.

3. Functiile sociologiei juridice – particularizare a functiilor sociologiei generale

Sociologia juridica, asemeni altor ramuri ale sociologiei, indeplineste, in esenta, aceleasi functii ca cele ale sociologiei generale.

In analiza acestor functii pornim de la ideea ca sociologia este deopotriva o stiinta teoretica si empirica, avand atat o finalitate cognitiva cat si una practica.

In mod obisnuit sunt considerate ca functii de baza ale sociologiei urmatoarele: functiile descriptiva si explicativa (corespunzatoare nivelului empiric si teoretic al sociologiei si subsumate prioritar finalitatii cognitive a acesteia); functia predictiva (aflata la interferenta finalitatii cognitive si a celei practice) si functiile critica si practic-operationala (subsumate prioritar finalitatii practice a sociologiei).

3.1. Functia expozitiva sau descriptiva

Conform acestei functii, cercetarea sociologica trebuie sa debuteze cu o cat mai completa si sistematica expunere a faptelor, cu o cat mai exacta si cuprinzatoare descriere a realitatii ce se constituie in obiect al investigatiei. Indeplinirea acestei functii se concretizeaza intr-o acumulare de date, de fapte, de informatii suficiente si relevante pentru respectiva realitate. Conditia de baza ce se cere a fi respectata in indeplinirea acestei functii este aceea a completitudinii (a luarii in consideratie a tuturor datelor, faptelor necesare pentru a testa valoarea de adevar a ipotezelor utilizate si a evitarii selectarii arbitrare, strict subiective a acestor date si fapte), dublata de cerinta maximei obiectivitati fata de fapte (evitarea apropierii de fapte cu idei preconcepute, luarea faptelor asa cum sunt ele). Indeplinirea acestei functii, desi obligatorie, nu este si suficienta pentru validarea statutului de stiinta al sociologiei. A ramane la simplul nivel al expunerii si descrierii faptelor, oricat de exhaustiva, coerenta si obiectiva, inseamna a reduce sociologia la sociografie. Prin expunerea faptelor si descrierea lor nu se poate trece de nivelul individualului, particularului, fenomenalului, accidentalului. Or, o autentica cunoastere stiintifica presupune accesul la general, esential, necesar, logic. Pentru a realiza acest lucru, sociologia trebuie sa indeplineasca:

3.2. Functia explicativa, care permite cercetarii sociologice sa inteleaga realitatea sociala, sa identifice mecanismele intime de functionare si schimbare a realitatii sociale, de producere si derulare a faptelor, fenomenelor sociale, a vietii sociale in general, sa desprinda determinarile multiple ce se manifesta la nivelul realitatii sociale si, indeosebi, relatiile cauzale intre variabilele realitatii sociale. Indeplinind aceasta functie, sociologia poate elabora generalizari teoretice de diferite grade, poate dezvolta teorii explicative, poate construi diferite paradigme.

Desigur ca indeplinirea in bune conditii a functiei explicative de catre sociologie este conditionata de indeplinirea adecvata a functiei expozitive avand in vedere faptul, mentionat anterior, ca elaborarea unei teorii sociologice valabile nu este posibila in absenta unui material faptic suficient si de calitate rezultat al cercetarii empirice

3.3. Functia predictiva, prognotica sau previzionala

Sociologia trebuie sa-si propuna ca, pe baza cercetarii atente, aprofundate a realitatii sociale prezente, sa identifice directiile cele mai probabile de evolutie ulterioara a societatii. Acest lucru este atat posibil cat si necesar. Este posibil intrucat prezentul este rezultatul legic, firesc al unor evolutii trecute si, la randul sau, contine in sine, ca potentialitate, ca posibilitate viitorul. Ca atare, studiind trecutul si prezentul, putem identifica tendintele fundamentale de evolutie conturate, stabilite si putem proiecta in viitor aceste tendinte pentru a anticipa, in linii generale, cele mai probabile tendinte de evolutie viitoare.

O asemenea prognoza a evolutiei societatii se poate realiza, afirma unii autori, ca:



a)      prognoza – stare de fapt – efectuata in ipoteza ca nimic neobisnuit nu se va intampla in societate pentru a perturba derularea normala a evolutiei acesteia. O asemenea prognoza se reduce, in ultima instanta, la o simpla extrapolare in viitor a unor tendinte de evolutie conturate cu o anume fermitate;

b)      prognoza – plan – efectuata in ipoteza unor actiuni menite sa modifice, intr-un fel sau altul, cursul normal de evolutie a societatii. Acest tip de prognoza consista, in fond, in incercarea de estimare a efectelor probabile ale unor actiuni menite a schimba cursul de evolutie firesc al societatii.

Utilitatea unor prognoze, proiectii rezida atat in faptul ca pot argumenta utilitatea si chiar necesitatea unor interventii la nivelul realitatii sociale si inutilitatea sau inoportunitatea altora, prin identificarea efectelor potentiale benefice sau indezirabile, cat si in aceea ca ne pot face constienti de unele posibile evolutii viitoare si pot da posibilitatea pregatirii adecvate pentru a nu fi luati prin surprindere sau pentru a contracara evolutii indezirabile. Nu intamplator se afirma ca a sti inseamna a prevedea, iar a prevedea inseamna a putea.

Se poate afirma ca, prin existenta celor doua tipuri de prognoza si prin utilitatea, atat de ordin cognitiv cat si practic-actional a acesteia, functia prognotica se afla la intersectia dintre finalitatea cognitiva si finalitatea practic aplicativa a sociologiei. Finalitatii propriu-zise practic aplicative a sociologiei ii sunt subsumate insa urmatoarele functii:

3. Functia critica

Aceasta functie presupune ca cercetarea sociologica sa nu se rezume la descrierea si explicarea realitatii asa cum este si la descrierea tendintelor sale probabile de evolutie ci sa incerce sa arate cum ar trebui sa fie aceasta realitate sociala. Pentru a face insa acest lucru ea trebuie sa compare realitatea sociala, asa cum se prezinta ea la un moment dat, cu un model normativ al realitatii sociale. In esenta, o asemenea analiza comparativa se reduce la incercarea de surprindere a neimplinirilor, disfunctionalitatilor existente la nivelul realitatii investigate, la realizarea a ceea ce impiedica functionarea si dezvoltarea normala, fireasca a societatii in ansamblul sau, a unor unitati sau grupuri sociale specifice (deficiente de organizare, planificare, structurare, conducere etc., deficiente predominant subiective, posibil de remediat).

Analiza critica a realitatii sociale efectuata de catre sociolgie trebuie sa satisfaca insa doua exigente majore:

a)      sa fie intemeiata – sa fie bazata atat pe o cunoastere temeinica, aprofundata a realitatii sociale respective, ceea ce presupune indeplinirea adecvata a functiilor descriptiva si expozitiva cat si conturarea precisa si in cunostinta de cauza a ceea ce am numit modelul normativ la care aceasta realitate sa fie raportata;

b)      sa fie „constructiva”, sa nu degenereze in criticism, in critica de dragul criticii. Aceasta ar insemna ca cercetarea sociologica n-ar trebui nici sa „inventeze” deficiente, disfunctionalitati, nici sa exagereze amploarea si importanta acestora. Dimpotriva, disfunctionalitatile identificate si reliefate trebuie sa fie reale si corect apreciate, scopul declarat al acestui efort de evidentiere si analiza a acestora fiind acela al contributiei la eliminarea lor, la perfectionarea realitatii sociale investigate, la apropierea ei de modelul normativ conturat.

Rezulta de aici ca, in esenta ei, sociologia autentic stiintifica este o stiinta critica, declarat antiapologetica. Ideea de la care se pleaca este ca ignorarea sau chiar negarea expresa a dereglarilor, disfunctionalitatilor existente la nivelul realitatii sociale investigate este contraproductiva. Ea nu duce la rezolvarea lor ci, dimpotriva, la agravarea lor pana la limite ce pot afecta profund si, adesea, iremediabil respectiva realitate sociala. Ea bareaza practic orice posibilitate de interventie constienta in derularea dezvoltarii sociale pentru introducerea, in timp util, a corectivelor necesare.

Functia critica a sociologiei confera acestei stiinte o certa utilitate sociala dar, in acelasi timp, o poate face relativ putin dezirabila pentru unii factori aflati in pozitii de decizie, purtand responsabilitatea modului de derulare a vietii sociale atat la nivel macrosocial cat si la nivel microsocial.

Analiza critica a realitatii sociale, desi necesara, nu este si suficienta. A ramane la aceasta ar fi comparabil cu situatia in care medicul ar identifica boala pacientului fara a indica si tratamentul acesteia.

Este motivul pentru care, pentru a se dovedi realmente o stiinta cu mare utilitate sociala, sociologia trebuie sa indeplineasca si:

3.5. Functia practic-operationala

Pornind de la analiza critica a realitatii sociale, sociologia trebuie sa-si propuna sa identifice si modalitatile prin care se pot inlatura disfunctionalitatile, dereglarile, neajunsurile constatate, prin care se poate aduce realitatea sociala prezenta la un nivel cat mai apropiat de modelul normativ stabilit. In indeplinirea acestei functii, cercetatorul sociolog ar trebui sa aiba in vedere cel putin urmatoarele:

a)      solutiile propuse trebuie sa fie intemeiate, sa fie rezultatul unei analize atente atat a realitatii sociale prezente cat si a efectelor probabile ale aplicarii acestor solutii asupra realitatii sociale respective;

b)      solutiile propuse sa fie realiste, sa tina cont de condijtiile concret-istorice, de posibilitatile obiective si subiective de aplicare, de constrangerile, limitarile existente, de resursele disponibile, de potentialele lor efecte perturbatoare etc.;

c)      de regula, nu sociologul este factorul de decizie, cel in masura sa hotarasca aplicarea unei solutii sau a unui set de solutii. Din acest motiv, sociologul trebuie sa ofere decidentului nu solutii unice ci variante de solutii, cu argumentare corespunzatoare, cu indicarea a tot ce presupune adoptarea unei solutii sau a alteia si cu exprimarea ordinii de prioritate, din perspectiva sa proprie, a variantelor de solutii propuse;

d)      sociologul este chemat, de regula, sa acorde asistenta tehnica in aplicarea solutiei acceptate de catre factorul de decizie, sa urmareasca efectele acestei aplicari si sa propuna eventualele corectari necesare.

In masura in care sociologia reuseste sa satisfaca aceste cerinte, ea se transforma intr-o adevarata inginerie sociala, cu un rol crescand in societatea moderna, practic in toate domeniile vietii sociale.

La aceste functii s-ar putea adauga, indeosebi in cazul sociologiei juridice, si functia educationala avand in vedere rolul potential considerabil al rezultatelor investigatiei in acest domeniu in realizarea socializarii, in asigurarea conformitatii oamenilor la normele si regulile prevalente in societate.

Toate aceste functii formeaza un tot unitar, ele presupunandu-se si conditionandu-se reciproc.

Utilitatea sociologiei pentru juristi

Sociologia juridica, ramura specializata a sociologiei, are si ea o dubla finalitate: una cognitiva (ea vizeaza cunoasterea fenomenului juridic in integralitatea sa si in interdependentele sale cu sistemul social global si cu alte subsisteme sociale, ca si prospectarea evolutiei acestuia) si una practic operationala (ea putand servi ca instrument de actiune, indeplini o functie de „inginerie sociala”).

Aceasta dubla finalitate ii confera o utilitate deosebita pentru jurist, indiferent in postura in care s-ar afla:

  1. In postura de teoretician al dreptului, sociologia il ajuta pe jurist sa-si inteleaga mai bine obiectul propriu de studiu, sa abordeze fenomenele juridice ca fenomene sociale specifice, fenomene cu determinari si implicatii sociale deosebite;
  2. In postura de creator de drept, de om chemat sa fundamenteze si sa formuleze reglementari juridice, cercetarea sociologica il poate ajuta:

sa identifice conditiile concrete care solicita un anumit tip de reglementari juridice;

sa anticipeze modul cum vor fi receptate respectivele reglementari juridice, in ce masura ele vor fi in consonanta cu interesele oamenilor a caror activitate urmeaza sa o reglementeze;

sa anticipeze efectele probabile ale respectivelor reglementari;

sa cunoasca efectele reale ale unor reglementari juridice intrate in functiune;

sa obtina feed-back-ul necesar pentru modificarea reglementarilor juridice dovedite a fi total sau partial inadecvate.

Creatorul de drept (legiuitorul) ar trebui sa tina cont in mai mare masura de faptul ca reglementarile juridice propuse trebuie nu numai sa fie in consonanta cu niste principii de drept relativ abstracte si permanente, cu alte reglementari juridice deja existente, ci trebuie sa fie adecvate realitatilor concrete in care urmeaza sa functioneze. Pentru aceasta, cercetarea sociologica i-ar putea fi de mare ajutor. S-ar evita astfel, in buna masura, situatiile, deloc rar intalnite, in care reglementari juridice prost gandite, insuficient fundamentate si putin racordate la realitati concrete in permanenta schimbare, pot avea efecte nedorite, uneori catastrofale, fiind sursa de tensiuni sociale si generand, in mod firesc, reactia de incercare permanenta de eludare sau de incalcare a lor.

  1. In postura de practician al dreptului, cercetarea sociologica l-ar putea ajuta pe jurist sa:

identifice gradul de cunoastere a reglementarilor legale de catre cetatean si de catre functionarul public si sa actioneze in consecinta (este adevarat ca nu poate fi invocata drept scuza pentru incalcarea unor reglementari legale necunoasterea acestora, dar, nu mai putin adevarat este faptul ca buna cunoastere a acestor reglementari, ce se poate asigura printr-o buna prezentare si popularizare a lor, este o conditie destul de importanta pentru respectarea lor);

identifice frecventa cu care se produc diferite incalcari ale reglementarilor legale si factorii ce favorizeaza aceste incalcari;

cunoasca mai bine efectele asupra individului, colectivitatii mai restranse sau mai largi si chiar asupra societatii in ansamblul sau ale unui anumit curs al fenomenului infractionalitatii;

faciliteze individualizarea pedepsei, in functie de circumstantele in care s-a produs incalcarea legii, antecedentele celui ce a incalcat legea si consecintele pedepsei asupra individului, familiei acestuia si a colectivitatii;

faca posibila gasirea unor modalitati adecvate de actiune pentru asigurarea respectarii legii, prevenirea incalcarii acesteia si recuperarea sociala a celor sanctionati pentru incalcarea legii.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1440
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site