Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Principalele curente in antropologie

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic




Principalele curente in antropologie

Evolutionismul




Inceputurile antropologiei sunt strans legate de contextul evolutionist mai general. Atmosfera de la mijlocul secolului al XIX-lea, in care evolutia biologica era recunoscuta drept o noua mare idee critica, teoriile referitoare la cultura si societate ar fi putut cu greu sa aiba o alta tenta decat cea evolutionista. In sens general, evolutionismul desemneaza, in antropologie o perspectiva teoretica care presupune existenta unei ordini imanente a istoriei umanitatii. Omenirea are o traiectorie istorica unica in care se pot identifica stadiile succesive parcurse si in care se pot descrie legile care guverneaza trecerea de la un stadiu la altul. Diversitatea oamenilor nu este decat aparenta si numerica, ea se dizolva in universalitatea spiritului uman. Salbaticul devine primitivul, fosila vie, care pentru Tylor, Fraser. Durkeim. Levi-Bruhl, reprezinta prima stare a realitatii umane.

Evolutionistii atribuie umanitatii o dezvoltare liniara si unica, toate grupurile umane sunt angajate pe drumuri paralele, din care cu parcurs o parte, mai mare sau mai mica, dar toate in acelasi mod: ca trecere de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la irational la rational. Schemele dezvoltarii umanitatii includ drept stadii: salbaticia, barbaria si civilizatia. Fiecarui stadiu ii este asociata o forma de organizare familiala si sociala. Situarea antropologiei intr-o perspectiva evolutionista, imediat dupa aparitia ideilor evolutioniste la jumatatea secolului al XIX-lea s-a datorat mai multor factori:

Noul curent a fost inventat in Occident, intr-o epoca in care instaurarea societatii industriale ofera acestuia o superioritate tehnologica zdrobitoare fata de restul lumii. Occidentalii erau convinsi ca dezvoltarea civilizatiei si cresterea economica sunt efecte inseperabile ale progresului stiintific si tehnic, si ca, prin urmare, civilizatia lor este superioara tuturor celorlalte.

Datele etnografice disponibile erau atat de bogate, incat nu se mai putea crede, ca in secolele trecute, in existenta unor popoare salbatice, care sa traiasca in stare naturala. Se admitea unitatea genului uman, spiritul omenesc fiind peste tot acelasi si supus acelorasi legi. Diversitatea societatilor era atribuita doar unor intarzieri relative intr-o evolutie care pentru toti are acelasi sens.

Antropologia s-a constituit in contextul unei expansiuni coloniale a Occidentului. Primii antropologi americani au lucrat in „rezervatiile” atribuite popoarelor amerindiene, asa cum primii antropologi europeni au studiat popoarele colonizate de propriile lor tari. De aici evolutionismul a aparut ca o ideologie justificatoare a colonizarii. Intrucat nu se mai putea pretinde ca popoarele colonizate se situeaza sau in afara istoriei sau inaintea istoriei, au fost descrise ca fiind istoriceste intarziate. Desigur nu erau salbatice, dar erau primitive sau arhaice, colonizarea lor nefiind altceva decat o misiune civilizatoare a Occidentului. (ex. comparatie intre America Precolumbiana si Lumea Veche).

Chiar daca am elimina orice conotatie ideologica, notiunea unei evolutii a societatilor si a culturii ramane fara fundamentare stiintifica, simplificatoare si incapabila sa explice realitatea complexa, paradigma evolutionista are o valoare de operare redusa.

Difuzionismul

In contextul in care a aparut, la sfarsitul secolului al XIX-lea difuzionismul a fost initial o critica a teoriei evolutioniste. Evolutionistii credeau ca universalitatea legilor evolutiei explica existenta unor trasaturi comune ale societatilor ajunse in acelasi stadiu de evolutie. In schimb difuzionistii interpretau aceste trasaturi comune ca rezultat al procesului    de difuzare, pornind de la un numar limitat de „forme culturale”. Difuzionismul si-a concentrat interesul teoretic si metodologic asupra problemei transmisiei culturale, a imprumutului cultural, a difuziunii. Ceea ce constata inainte de toate difuzionistii este ideea ca omul ar fi fiinta inventiva. Ideea evolutionistilor potrivit careia trecerea diferitelor societati de la un stadiu la altul se realizeaza prin intermediul inventarii de noi idei. Instrumente, si institutii considerata, de catre difuzionisti, drept absurda. Ei si-au intemeiat teoriile pe faptul incontestabil ca ideile si trasaturile culturale circula, ele sunt transmise de la un continent la altul si se raspandesc in lumea intreaga prin migratii si drumuri comerciale. In consecinta ei afirma ca tehnicile complexe n-au putut fi inventate decat o singura data, ca toate formele diferit pe care le imbraca provin din aceeasi sursa.

Nu trebuie exagerata opozitia dintre difuzionism si evolutionism si curentele de gandire. Chiar daca difuzionismul s-a constituit intr-un curent de gandire autonom, prejudecatile (de gandire) evolutioniste au continuat sa influenteze gandirea multor dintre reprezentantii sai in ciuda dorintei lor de a se delimita de teoria concurenta Principala critica a difuzionismului este absolutizarea principiului difuziunii culturale si transformarea lui in dogma: prin acearta vrand sa demonstreze ca intreaga istorie a unanitatii nu este decat o serie de imprumuturi culturale care pleaca dintr-un numar limitat de centre de cultura.

Functionalismul

Originea functionalismului din antropologie trebuie cautata in conceptiile unor teoreticieni din secolul al XIX-lea, ca H. Spencer si A Compt    care placand de la ideile organiciste, au enuntat principiul identitatii de natura dintre sistemele sociale si cele organice. Pentru ei nu numai ca fenomenele sociale sunt in relatie dar, in plus, insasi existenta lor se explica prin rolul functional pe care il joaca in „organismul social” Conform teoriei functionaliste, cea mai mare parte sau totalitatea comportamentelor si credintelor modelate cultural pot fi explicate prin exigentele functionarii intregului, ele servind deci la perpetuarea sistemului respectiv. Metoda functionalista de cercetate a culturii se intemeiaza pe presupunerea (sistemului respectiv) ca elementele unui sistem socio-cultural sunt interconexate semnificativ si nu pot fi deci studiate decat prin punerea sistematica in contextul in care exista. Doctrina functionalista se bazeaza pe doua postulate:



A     conceperea sistemului socio-cultural ca un intreg organizat si functional.

A     afirmarea caracterului functional si necesar al fiecarui element constitutiv

Nici un element constitutiv intr-un sistem socio-cultural nu exista la intamplare, ci exista pentru ca are un rol de indeplinit in mentinerea ordini sociale. Orice incercare de a studia in mod izolat partile sistemului social a fost apreciata ca neadecvata de functionalisti. Functionalismul concepe functia ca anterioara formei si determinanta. Concluzionand se poate afirma ca interpretarea functionalista a vieti sociale a fost o etapa ce si-a avut rolul ei in geneza unei antropologi stiintifice, dar a accentuat pana la caricatura caracterul functional al fenomenelor sociale. Acesta a dus la neglijarea rolului conflictelor, contradictiilor si efectelor disfunctionale in transformarea sociala si la subestimarea dimensiunii evenimentiale a proceselor istorice

Structuralismul

In antropologie nu constituie, propriu-zis o scoala sau un curent de gandire, el se confunda, practic, cu opera lui C. L. Strauss. In ciuda imensului prestigiu al acestui autor, desi metodele lui de analiza au fost adesea imitate, in fapt, putini antropologi au aderat deplin la pozitiile lui teoretice. Structuralismul promovat de C. L. Strauss poarta numele in literatura de specialitate de structuralism logic. Premisa structuralismului rezida in redefinirea scopului insusi al cercetarii antropologice. Rationamentul este urmatorul: natura culturii nu poate fi descoperita la nivelul individului, ci la cel al inconstientului social. Activitatea inconstienta a mintii impune forme asupra continutului, iar formele sunt fundamental aceeasi pentru toate mintile. Scopul cercetatorului consta, prin urmare in descoperire modelelor constiente care fac din diversele componente ale culturii ansambluri semnificative. Fiinta umana insasi trebuie inteleasa in termenii structurilor invariate si impersonale ale gandirii exprimate in limbaj Sursele gandirii lui structurale sunt: modelul lingvistic structural, psihanaliza si opera lui M. Mauss indeosebi, „Eseu despre dar”

O prezentare elocventa a proiectului structuralist ne-o ofera insusi Levi-Strauss in „Tropice triste”: ansamblul obiceiurilor unui popor este, marcat de un stil; ele formeaza sisteme. „Sunt convins ca numarul acestor sisteme este limitat si ca societatile omenesti ca si indivizii in jocurile, visurile si delirurile lor nu creeaza niciodata in mod absolut, ci aleg anumite combinatii dintr-un repertoriu ideal, care poate fi reconstituit facand inventarul tuturor obiceiurilor observate al tuturor celor imaginate in mituri, ca si a celor evocate de jocurile copiilor si al adultilor, al visurilor oamenilor sanatosi sau bolnavi si al comportarilor psihopatologice, s-ar putea realiza un fel de tabel periodic, ca cel al elementelor chimice, in care obiceiurile reale sau pur si simplu posibile pot fi grupate in familii si in care nu vom avea decat sa le recunoastem pe cele adoptate efectiv de societati”

Asadar pentru a intelege realul, pentru a da seama de faptele observate trebuie elaborate modele. Actorii sociali sunt incapabili sa ni le comunice, ei nu sunt constienti de regulile, principiile care guverneaza viata lor sociala. Sarcina de a construi aceste modele inconstiente revine antropologiei, care spre deosebire de istorie, preocupata de aspectele constiente ale fenomenelor colective trebuie sa cerceteze aspectele inconstiente ale acestora. Demersul lui C. L. Strauss care vizeaza realizarea unui inventar ale posibilitatilor inconstiente, se inscrie in traditia antropologica a cautarii universalelor culturii. El se disociaza de convingerea, devenita si ea traditionala potrivit careia metoda comparatista este calea descoperirii acestora si apreciaza ca este suficient sa selectionezi cele mai semnificative fapte, sa le analizezi intr-o maniera exhaustiva si sa construiesti, pornind de la ele un model care va permite descifrarea tuturor fenomenelor de acelasi ordin.

Tendinte si directii noi in antropologie

Antropologia urbana

S-a constituit ca expresie a includerii in sfera cercetarii antropologice a societatilor moderne. Fondatorii acesteia pot fi considerati membrii Scolii de la Chicago. Aceasta scoala de la inceputul sec. XX, cunoscuta si sub numele de „interactionism simbolic” ofera un exemplu de aplicare riguroasa a metodei etnografice la studiul societatii moderne, metoda ce pastreaza intregul specific: studiul de teren, participare, familiarizare cu universul simbolic al grupului cercetat. Investigatiile din aceasta perspectiva pornesc de la convingerea ca un fenomen nu poate fi cercetat in sine ci el trebuie considerat drept expresie a interactiunilor diferitelor grupuri umane (ex. delicventa trebuie cercetata ca rezultat al interactiunii dintre antreprenorii moralei, devianti si cei ce reprima si constata devianta-conceptul de „ordine negociata”). Denumirea de „interactionism simbolic” reliefeaza importanta componentei simbolice a interactiunii interumane care prevaleaza asupra celei structurale sau functionale.

Termenul de antropologie urbana a inceput sa fie utilizat pe scara larga in anii 60. Antropologia urbana implica: dezvoltarea sistemelor urbane internationale in timp si in spatiu, studiul sistemelor culturale ale asezarilor, impactul structurii citadine asupra comportamentului uman. Interesul crescand al antropologilor pentru fenomene urbane, a fost rezultatul recunoasterii faptului ca obiectul traditional de studiu al cercetarii antropologice a fost, in proportie din ce in ce mai mare, integrat intr-o lume dominata de urban. Interesul antropologilor urbani s-a concentrat asupra migratiei, adaptarii urbane, familiei si rudeniei, saraciei, etnicitatii. Amploarea luata de comunitatile urbane de pe toate continentele, transformarea brutala a peisajelor, coexistenta in acelasi spatiu a unor populatii foarte diferite au antrenat la randul lor, o explozie a temelor antropologiei urbane. Aflandu-se in fata unei realitati sociale caracterizata cel mai adesea prin interconexiune, sincretisme sau hibridare, antropologi se orienteaza spre definirea unui camp de studiu, adica spre identificarea unei serii de fenomene sau de evenimente a caror descriere si analiza sa permita un raspuns la probleme ample.(ex. Cum reusesc marile meciuri de fotbal sa alinieze reflectia asupra inventarii de noi rituri)




Legata de campul de studiu al antropologiei urbane este si problematica minoritatilor urbane. Fenomenul minoritar in mediul urban a fost analizat sub aspectele sale etnice, religioase, sau in termeni de varsta, sex sau clasa sociala. Unele grupuri minoritare se pot identifica prin una singura din aceste caracteristici, in timp ce altele pot combina mai multe, de ex. varsta si sexul, etnia si clasa sociala, etnia si religia etc. Minoritatile urbane s-au dovedit neasimilabile de catre comunitatile traditionale, deoarece ele sunt inserate in societati complexe mult diferite din punct de vedere cultural, economic si politic. Aceasta a dus la inventarea unui nou concept, acela de subcultura. Subcultura desemneaza fenomenele de recuperare culturala in mediul urban, orasul fiind un cadru propice pentru grupare unor indivizi „altfel”, siliti la izolare .

Antropologia feminista

Spre sfarsitul anilor 60 a inceput sa ia amploare in randul stiintelor umane un camp de cercetari inter sau pluridisciplinare, denumite in mod curent „studii feministe” studii facute cu sau despre femei. Mai mult sau mai putin integrate, tolerate sau reprimate in universitati si institute de cercetare, in functie de atitudinea fiecarei tari, studiile feministe si-au manifestat dinamismul prin diverse asociatii, profesionale sau nu, prin conferinte nationale sau internationale, prin colectii, reviste de specialitate.    Impulsul de pornire a acestor lucrari este legat in mod obiectiv de nasterea sau renasterea miscarilor de emancipare a femeilor si impactul acestor miscari. Evidentierea androcentrismului gandirii stiintifice era necesar in antropologie, deoarece reprezenta un discurs produs de un anumit tip de societate Numeroase studii au aratat, ca oricare ar fi domeniile de referinta si orientarile teoretice ale autorilor exista anumite mecanisme de minimalizare a femeilor, atat in strangerea de date cat si in interpretarea acestora:

1. La nivelul observatiei unele activitati ale femeilor fie nu sunt mentionate sau nu sunt descrise, fie sunt subapreciate. (De ex. un studiu global si minutios va indica durata construirii unui adapost. Nu insa si timpul de alaptare si ingrijire a copiilor de catre femei.

2. La nivelul teoretizarii viziunea androcentrica inconstienta, care guverneaza deja spatiile libere din cadrul spatiilor libere din cadrul observatiei, poate fi descoperita prin analiza ambiguitatilor si contradictiilor din interiorul textelor, datorate unor utilizari selective a asupra sexelor.( ex. exista contradictii intre date si concluzii in caracterizarea unei societati ca fiind „pastorala” desi munca agricola a femeilor e recunoscuta ca esentiala)

3. Limbajul serveste si el drept masca pentru marginalizarea femeilor. Terminologiile sau formularile generale au in mod constant un referent masculin ce adesea le face imposibil de aplicat unui subiect feminin. Femeile sunt reduse la „non-vizibilitate”, pe doua planuri: ca actante sociale, chiar ca fiinte umane si ca grup constituit social. Aceasta se coreleaza cu supra-vizibilitatea lor in calitate de fiinta mai naturale decat barbatii. naturalismul ce sustine conceptualizarea femeilor a impiedicat, pe de o parte, analiza sociologica a procreeri si a maternitatii si pe de alta parte analiza economica a muncii femeilor.

Antropologia maritima

Constituirea intr-un domeniu de cercetare specializat a studiului antropologic al comunitatilor stabilite in zonele litorale si traind in principal din resursele marii este de data recenta. Antropologia maritima are sarcina de a da seama de varietate si complexitatea sistemelor tehnice, sociale, simbolice elaborate de populatiile litorale pentru a controla mediul maritm si a-si extrage de aici mijloacele de subzistenta. Disciplina studiaza modul de viata specific oamenilor marii, in contrast cu modul de viata al „pamantenilor”, care, in mod necesar intretin cu acestia relatii stranse, chiar si in cazurile extreme ele societati de adevarati nomazi ai marilor. Societatile maritime specifice sunt tot atat de diverse ca si societatile din interiorul zonei uscate. Din multitudinea de factori ai acestei variabilitati a culturilor litorale se pot distinge:

a. valorizarea pozitiva sau negativa a marii si a aspectelor acesteia.

b .modul de organizare economica si sociala tipic pentru comunitatile de pe malul marii

c .importanta acordata pescuitului in economia de subzistenta

d .caracterul mai mult sau mai putin marcat social si simbolic de activitatile legate de mare

Te nasti pescar in societatile organizate in caste, dar si in societatile in care clanurile de pescari se identifica si se reproduc ca atare. In societatile industrializate poti deveni pescar sau poti renunta la pescuit, dar aceasta alegere, cu caracter aparent „profesional”, este strans legata de mediul de nastere Societatile occidentale ofera numeroase exemple de ambivalenta a relatiilor dintre oamenii litoralului si oamenii din interior ambivalenta se exprima prin endogamia comunitatilor maritime, prin segregarea lor, sau prin disparitiile administrative specifice carora li se pot supune. Aceste practici comporta sens in contextul relatiilor de excludere reciproca si de complementaritate, care definesc cel putin din punct de vedere simbolic lumea oamenilor marii ca o lume aparte.

Antropologie vizuala



Este antropologia ce aduna prin intermediul imaginii informatii despre popoarele trecute si prezente. Formele imaginii sunt multiple si variaza in functie de epoca fiind expresia conditiilor tehnice ale fiecarei perioade. Ele nu inceteaza sa se diversifice incepand din secolul XIX pana in zilele noastre: de la imprimare in lemn la gravare si litografiere, de la desen pana la acuarela si pictura in ulei, de la fotografie la film, la video si la grafica pe calculator. Reprezentarile figurate reflecta pana la un anumit punct stilul si gustul dominant al timpului. Ele reprezinta in acest fel o sursa de informare: asupra obiectului reprezentat si asupra creatorului imagini si a conditiilor istorice.

Antropologia vizuala si antropologia verbala au coexistat timp indelungat fara a se contrazice. Totusi antropologia textului a fost mai rar pusa in discutie decat antropologia imaginii. Valoarea stiintifica a munci documentare cu imaginea este inca serios contestata in cercurile academice chiar si in zilele noastre. Nu exista inca nici o catedra de antropologie vizuala, iar cursurile asupra filmului etnografic sunt foarte rare. Aceasta defavorizare a antropologiei vizuale se intemeiaza pe o idee preconceputa lipsita de fundament, potrivit careia textele scrise poseda o bogatie informationala superioara celei a imaginilor. Documentarea iconografica vizeaza obiectele culturii materiale, unelte, ustensile de menaj si mobilier, arhitectura, imbracaminte, obiecte de arta si obiecte practici religioase dar si imaginea omului insusi. Odata cu reprezentarea relatiilor dintre oameni antropologia vizuala lasa deoparte dimensiunea exclusiv materiala pentru a atinge sfera simbolismului. Si obiectele ne-animate pot avea o forta simbolica pe care forma lor exterioara nu o tradeaza. Se deduce astfel ca antropologia vizuala poate atinge, dincolo de suprafata lucrurilor, o dimensionare semiologica si estetica, munca antropologului cu imaginea situandu-se la granita dintre stiinta si arta.

Antropologia interpretativa

Isi are originea in curentul postmodern american care a transformat antropologia intr-o intreprindere de critica culturala si de lectura intertextuala. Din aceasta perspectiva cultura este definita ca o entitate stilistica si expresiva, ca un sistem simbolic in actiune. Plecand de la ideea ca indigenii produc interpretari ale propriei lor experiente, sarcina antropologului este aceea nu doar modul in care ei dau forma vietii lor, ei si modul in care ei problematizeaza aceasta punere in forma. Abordarile ce pot fi calificate interpretative au punct de pornire anii 70-80. ele se integreaza unei tendinte mai generale de a concepe viata sociala ca organizata in termenii simbolurilor (semne, reprezentari, semnificatii) carora trebuie sa le sesizam sensul si se bazeaza pe supozitia ca fiecare popor intelege si traieste emotii, fapte, evenimente si conduite in conformitate cu schema sa specifica. Scopul este descoperirea acestor scheme si descrierea modului in care gandesc oameni.

Demersul antropologic se intemeiaza dupa cum am spus, pe conceperea culturii ca totalitate a semnificatiilor in termenii carora grupul intelege, gandeste, vorbeste si descrie comportamentul, institutiile, evenimentele si procesele. Cultura are caracter public care transpare in interpretarea actiunilor oamenilor, in discutiile lor, in riturile si comportamentele lor si este, prin urmare, accesibila cercetatorului ca si grupului respectiv. Antropologia interpretativa este una din cele mai populare orientari actuale. Exponentii si sustinatorii sai ii apreciaza rezultatele ca fiind bogate in intuitii umaniste, stimulative, interesante. Ea lanseaza o provocare intelectuala de proportii: combinarea cunoasterii rezultate din ancheta de teren cu cea provenita din teatru, pictura gramatica, literatura, lege, joc. Prin urmare inseamna a participa la „cel mai mare joc”, dar la un joc in care toti castiga dat fiind ca fiecare interpretare poate fi definita drept o interpretare buna.

Oponenti teoriei considera ca o documentare detaliata asupra evenimentelor si circumstantelor a fost continua sa fie piatra de temelie a antropologiei indiferent de cadrul sau teoretic. Dar a prezenta teoria interpretativa cu inclinatia sa semiotica drept singura alternativa la explicatia comparativa, asa numita stiintifica, este fals si tendentios. S-a mai spus despre antropologia interpretativa ca are alura unei barfe despre membrii familiei. Acuzatia cea mai grava a fost ca antropologia interpretativa incearca sa ucida antropologia stiintifica prin faptul ca antropologia interpretativa se incadreaza intr-o paradigma defectuoasa: relativismul epistemologic. Antropologia interpretativa in acord cu relativismul epistemologic, considera ca fiintele umane formate in diferite culturi sunt atat de diferite incat nu se poate vorbi despre unitatea psihica a omenirii. Iar daca nu exista unitate psihica a omenirii, cum este posibil sa interpretezi semnificatii apartinand unor culturi, altele decat cea careia ii apartii?

Antropologia fenomenologica

Este un mod de a face antropologie prin accentuarea studiului constiintei. Antropologia fenomenologica se preocupa de metodele care pot fi utilizate in cercetarea de teren „pentru a patrunde in mintea nativului” si a intelege experienta acestuia. Intuitia directa reprezinta calea cea mai buna de acces la cunoasterea constiintei. Antropologia ne ofera o imagine a gamei complete a experientelor umane si in acelasi timp, sugereaza unele din similitudinile universale ale acestor experiente. Antropologia fenomenologica furnizeaza un laborator intercultural pentru exploatarea acestor structuri universale din interior.

Antropologia reflexiva

Componenta reflexiva a aparut in antropologie in momentul in care cercetatorii au formulat intrebari despre validitatea datelor lor si autenticitatea aspiratiilor lor. Aspectul reflexivitati a ramas in buna masura implicit. Intrebarile: ce cunoastem?, cum comunicam acestea? cum stim ca e valida cunoasterea noastra? Sunt probleme referitoare la reflexivitate aparute explicit numai in ultimele doua decenii in contextul mai general al postmodernismului. La acestea se adauga aspecte referitoare la etica cercetarii stiintifice in general si a celei antropologice in special. Exponentii acestei directii au contribuit la elaborarea unei noi strategi care isi concentreaza interesul asupra relatiei dintre subiect si obiect, dintre antropolog si cultura celuilalt.    Antropologii postmoderni insista asupra naturii construite a oricarei relatari despre cultura si in special a monografiei de teren. Ei isi propun sa experimenteze noi forme de scriere care sa reflecte relatiile dintre autor si obiectul antropologiei. Faptul ca azi informatorul indigen are acces la produsul muncii antropologului si poate sa o conteste este una din marile schimbari.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1678
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site