Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


Notiunea si trasaturile pedepsei

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



Notiunea si trasaturile pedepsei




1. Notiuni generale

Prin dispozitia inscrisa in art. 52 C. pen., legiuitorul Codului penal din 1968 a definit pedeapsa ca o masura de constrangere si, in acelasi timp, ca un mijloc de reeducare a celui condamnat. Din aceasta definitie rezulta ca in dreptul nostru penal pedeapsa are un dublu caracter: unul coercitiv (masura de constrangere) si altul corectiv (mijloc de reeducare), fiecare dintre aceste doua caractere implicand o finalitate distincta.

Pedeapsa se deosebeste de celelalte sanctiuni juridice prin urmatoarele trasaturi esentiale:

a) pedeapsa este o masura de constrangere, deoarece persoana fata de care se aplica este pusa sa sufere, in mod silit, anumite privatiuni sau res­trictii. Ca masura cu caracter coercitiv (represiv), pedeapsa se concretizeaza intr-o anumita privatiune sau restrictie impusa persoanei care a savarsit infractiunea (privare sau restrictie de libertate, de drepturi civice etc.). Pri­va­tiunea sau restrictia si suferinta corespunzatoare pot avea o intensitate dife­ri­ta, in functie de felul, durata sau cuantumul pedepsei. Astfel, in cazul pedep­se­lor privative de libertate, izolarea de societate, indepartarea de familie, supravegherea permanenta, mentinerea sub paza etc. sunt de natura sa pri­cinuiasca condamnatului atat suferinte de ordin moral, cat si de ordin fizic. Suferinta exista chiar si in cazul pedepsei pecuniare (amenda), fiindca si in acest caz infractorul va fi obligat sa suporte privatiuni care ating interesele sale materiale si ii pricinuiesc astfel o suferinta.

b) pedeapsa este un mijloc de reeducare. Cu toate ca pedeapsa este in­totdeauna o masura cu caracter represiv, de natura sa provoace infractorului o anumita suferinta, ea are in mod firesc si un puternic rol si efect educativ, de impiedicare a repetarii conduitei antisociale, de indreptare a condamna­tului, de formare si permanentizare in constiinta acestuia a convingerii ca res­pectarea legii penale este o necesitate. Toate dispozitiile din Codul penal pri­vind regimul si executarea pedepselor sunt astfel concepute incat sa asi­gure reeducarea condamnatilor.

c) pedeapsa este un mijloc de constrangere statala, deoarece nu poate fi aplicata decat de stat in numele societatii. Ca reprezentant al societatii, statul are dreptul si indatorirea de a exercita, prin organele sale specializate, ac­tiunea penala in vederea tragerii la raspundere penala a infractorului, iar in cazul stabilirii vinovatiei, in vederea aplicarii si executarii pedepsei.

d) pedeapsa se aplica numai in cazul comiterii unei infractiuni. Pedeapsa este sanctiunea specifica dreptului penal. Nu exista pedeapsa in general, ci numai pedeapsa ca sanctiune pentru o anumita infractiune. Din punct de vedere conceptual, pedeapsa reprezinta consecinta incalcarii preceptului nor­mei penale.

e) pedeapsa se aplica infractorului, adica nu poate fi aplicata decat celui vinovat de savarsirea unei infractiuni, neexistand deci raspundere penala pen­tru fapta penala a altei persoane. In aceasta trasatura se reflecta carac­terul personal al pedepsei. Nu este pasibil de pedeapsa decat subiectul activ al infractiunii. Fiind legata de persoana infractorului, pedeapsa se stinge in cazul decesului condamnatului inainte de executarea pedepsei, nefiind trans­mi­­sibila.

f) pedeapsa se aplica in scopul prevenirii savarsirii de noi infractiuni. Pe­deapsa constituind mijlocul prin care sunt sanctionate incalcarile legii penale, scopul ei coincide cu scopul acestei legi, anume apararea sociala impotriva infractiunilor. Prin aplicarea si executarea pedepsei nu se urmareste cauza­rea unor suferinte fizice sau injosirea celui condamnat, ci indreptarea sa, pre­venirea savarsirii in viitor de noi infractiuni de catre acesta. Pe de alta parte, prin efectul exemplaritatii sale, pedeapsa serveste si actiunii de preventiune generala.

2. Scopul si functiile pedepsei



In art. 52 C. pen., in teza a doua, alin. (1), se prevede ca scopul pedepsei este prevenirea savarsirii de noi infractiuni. Acest scop decurge din necesita­tea apararii societatii impotriva infractiunilor.

Realizarea scopului pedepsei include atat preventia speciala, adica pre­in­tampinarea savarsirii de noi infractiuni de catre cel condamnat, cat si pre­ventia generala, adica preintampinarea savarsirii de noi infractiuni de catre alte persoane predispuse sa savarseasca fapte penale.

In vederea realizarii scopului sau, pedeapsa indeplineste anumite functii - denumite si scopuri imediate ale pedepsei, si anume:

a) Functia de constrangere sau represiune. Ca masura de constrangere statala, pedeapsa este de neconceput fara cauzarea unei anumite suferinte, fara impunerea unei privatiuni sau restrictii celui condamnat si fara dezapro­barea ce o insoteste. Ea reprezinta echivalentul pe plan sanctionator al gradului de pericol social pe care il prezinta fapta savarsita si faptuitorul ei si de aceea este intotdeauna o masura cu caracter represiv.

Represiunea nu constituie scopul pedepsei, dar ea reprezinta un element deosebit de important pentru eficienta acesteia si, pe langa aceasta, ea tre­buie inclusa in mod necesar in ideea de pedeapsa, fiindca exprima corelatia dintre gravitatea faptei si severitatea sanctiunii. Caracterul represiv al pedep­sei creste sau se diminueaza in functie de gravitatea infractiunii savarsite.

b) Functia de reeducare. Aceasta functie decurge din caracterul de mijloc de reeducare pe care il are pedeapsa. Deoarece constrangerea nu ar putea conduce, ea singura, la realizarea scopului pedepsei, functia de constran­gere trebuie sa se completeze cu functia de reeducare. Numai prin imbinarea acestor doua functii se poate asigura realizarea scopului urmarit de stat prin aplicarea de pedepse fata de infractori.

In dispozitia din alin. (2) al art. 52 C. pen. se arata ca prin executarea pedepsei se urmareste formarea unei atitudini corecte fata de munca, fata de ordinea de drept si fata de regulile de convietuire sociala. Reeducarea tinde deci la prefacerea constiintei condamnatului, la combaterea si lichidarea con­cep­tiilor si deprinderilor antisociale.

In dispozitia art. 52 alin. (2), partea finala, se prevede ca executarea pe­depsei nu trebuie sa cauzeze suferinte fizice si nici sa injoseasca persoana condamnatului. Orice suferinte adaugate celor inerente pedepsei sau expu­ne­rea condamnatului la batjocura altora, la acte de violenta, supunerea per­manenta la munci degradante etc. pot constitui infractiunea de supunere la rele tratamente (art. 267 C. pen.).

Dispozitia din art. 52 C. pen. care interzice suferintele fizice si injosirea condamnatului este profund umanista, fiindca pedeapsa nu urmareste razbu­narea si prigonirea, ci, dimpotriva, reeducarea si indreptarea condamnatului, or aceasta finalitate nu se poate realiza cand omul este injosit si torturat.

c) Functia de exemplaritate. Este o functie adiacenta, care consta in in­fluenta pe care pedeapsa aplicata condamnatului o exercita asupra altor persoane. Exista oameni care se abtin de a savarsi infractiuni nu din convin­gere, ci din teama de pedeapsa. Pedeapsa indeplineste deci si o functie de intimidare a celor ce ar fi ispititi sa comita infractiuni.

Din acest punct de vedere, eficienta pedepsei depinde de aplicarea prompta a pedepsei si deci de inevitabilitatea acesteia. Pentru ca amenin­tarea cu pedeapsa sa actioneze asupra persoanelor nestatornice nu este suficienta, de regula, inasprirea pedepselor, ci este necesara si aplicarea efectiva a acestor pedepse. Eficienta unor pedepse foarte severe poate fi mi­nima atunci cand, practic, ele ar fi rareori aplicate sau aplicate intr-o forma mult atenuata.

d) Functia de eliminare. Aceasta este, de asemenea, o functie adiacenta, care consta in eliminarea temporara sau definitiva a condamnatului din so­cietate. Eliminarea temporara se realizeaza ori de cate ori pedeapsa inchi sorii se executa in locuri de detinere, ceea ce apare necesar in cazul infrac­tiu­nilor cu un grad inalt de pericol social. Eliminarea definitiva a condam­natului din societate nu este posibila decat in cazurile strict prevazute de lege, cand in­fractorului i se aplica pedeapsa detentiunii pe viata. Eliminarea serveste la rea­lizarea preventiei speciale, dar, in egala masura, si la reali­zarea pre­ventiei generale.



3. Categorii de pedepse

Pentru a permite mai buna cunoastere si folosire a pedepselor, stiinta penala a procedat la clasificarea acestora dupa diverse criterii, cum ar fi: dupa obiectul asupra caruia poarta (pedepse corporale, pedepse privative sau restrictive de libertate, pedepse pecuniare, pedepse privative sau restric­tive de drepturi morale); dupa gravitatea lor (pedepse criminale, pedepse co­rectionale si pedepse de simpla politie); dupa durata lor (pedepse perpetue si pedepse temporare); dupa caracterul lor (pedepse politice, pedepse de drept comun si pedepse mixte); dupa importanta si rolul lor (pedepse principale si pedepse secundare) etc.

O lunga perioada din istoria omenirii, din antichitate pana in epoca mo­derna, au predominat pedepsele corporale, adica acelea ce privesc insusi corpul persoanei: mutilarea, infierarea, bataia, pedeapsa cu moartea (care cunostea numeroase forme de executare, cum ar fi spanzurarea, decapi­tarea, arderea de viu, inecarea si altele). In antichitate, inchisoarea servea pentru paza, fara a fi considerata o pedeapsa, insa erau cunoscute si pedep­se privative de liberate, ca de exemplu ocna pe viata sau pe timp marginit.

Codul penal roman din 1936 folosea inca un cadru numeros de pedepse variate prin natura, durata, regimul lor de executare diferit. Toata aceasta gama complicata de pedepse a fost inlaturata prin adoptarea codului penal in vigoare. Consacrand conceptia unitatii ilicitului penal si inlaturand sistemul impartirii pedepselor in crime si delicte, pe de o parte, si in infractiuni de drept comun si politice, pe de alta parte, codul penal din 1968 a determinat implicit si o importanta simplificare a pedepselor.

Astfel, codul in vigoare cuprinde o singura clasificare a pedepselor - in functie de felul in care se aplica si pe baza importantei care se atribuie pe­dep­sei sub raport functional -, anume in pedepse principale si pedepse se­cun­dare sau alaturate.

Pedepsele principale sunt acelea care pot fi stabilite si aplicate singure, in timp ce pedepsele secundare (fie complementare, fie accesorii) apar, dupa caz, ca un adaos (un complement) sau ca un accesoriu al unei pedepse prin­cipale privative de libertate.

4. Cadrul pedepselor in dreptul penal roman

Institutie de baza a dreptului penal, pedeapsa este reglementata in partea generala a Codului penal. In aceasta reglementare, locul principal il ocupa cadrul pedepselor, adica enumerarea categoriilor de pedepse si a felurilor de pedeapsa in cuprinsul aceleiasi categorii.

Cadrul general al pedepselor in vigoare formeaza continutul art. 53
C. pen. Dispozitiile art. 53 C. pen. prevad denumirea fiecarei categorii de pe­depse si a fiecarui fel de pedeapsa, indicand minimul si maximul general al fiecarei pedepse.

Cadrul de pedepse statornicit in cod cuprinde trei categorii de pedepse, diferentiate dupa modul de aplicare, si anume:

1) Pedepse principale: a) detentiunea pe viata; b) inchisoarea de la 15 zile la 30 de ani; c) amenda de la 1.000.000 lei la 500.000.000 lei;

2) Pedepse complementare: a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; b) degradarea militara;

3) Pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi anume prevazute de lege (art. 64 C. pen.).






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1576
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site