Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


Succesiunea testamentara – drept roman

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
REGULI APLICABILE CONTRACTULUI DE SCHIMB
Penitenciare spital
IZVOARELE DE DREPT
Proprietatea comuna pe cote-parti fortata sau perpetua
Procedura extradarii pasive
Notiune, caractere si structura – raport juridic civil
Instigarea
Desfasurarea procesului votarii si stabilirea rezultatului votarii
Prevenirea criminalitatii


Succesiunea testamentara – drept roman

Testamentul este un act de ultima vointa, unilateral formalist si irevocabil, prin care o persoana isi instituie unul sau mai multi mostenitori, in vederea indeplinirii dupa moarte a vointei sale.




Persoana care intocmea un testament trebuia sa aiba capacitatea de a-l intocmi, adica dreptul de a testa (testamenti factio activa) atribut apartinand dispozitiilor de drept public, deoarece privea nu numai interesele familiei, dar si cele ale statului roman prin consecintele pe care le avea asupra circulatiei bunurilor.

In principiu, aveau dreptul de a testa cetatenii romani independenti (sui iuris) fiind lipsiti de acest drept cei carora datorita anumitor deficiente mintale sau inexperientei varstei, le lipsea puterea de discernamant (nebunii, prodigii, impuberii). Acest drept lipsea de asemenea femeilor, deoarece legiuitorul se temea sa nu testeze in favoarea altor persoane decat rudelor agnatice, carora li se cuvenea dupa lege mostenirea. Nu aveau acest drept peregrinii considerati potrivit legilor romane incapabili; sclavii, priviti ca simple lucruri (res) si deci fara capacitate juridica; fii de familie deoarece nu aveau un patrimoniu; ereticii, renegatii – persoane privite cu ostilitate de religia crestina.

Pentru ca o persoana sa poata fi instituita mostenitor, se cerea sa aiba aptitudinea legala corespunzatoare (factio testamenti passiva), adica sa se bucure de asa-zisul commercium, adica dreptul de a dobandi o proprietate si de a deveni debitor si creditor dupa legea romana. Din acest motiv, peregrinii si cei care pierdusera cetatenia romana, urmarea unei condamnari penale, nu puteau fi instituiti ca mostenitori.

In conformitate cu Legea Voconia din anul 169 i.e.n., promulgata sub influenta lui Cato Censorul, nici femeile nu puteau fi instituite mostenitori, pe considerentul ca dobandirea cu titlu gratuit a unei averi ar fi putut contribui si mai mult la raspandirea luxului, care incepuse sa devina obisnuinta in urma cuceririlor romane de la finele republicii. Interdictia viza numai cand testatorul avea o avere de cel putin 100.000 asi.

Nu puteau de asemenea, sa fie instituite ca mostenitori, persoanele incerte, adica acelea despre care testatorul nu putea sa-si faca o idee precisa in momentul intocmirii testamentului (un demn urmas trebuie sa fie, sa existe, pentru a continua pe defunct in administrarea bunurilor). Cu timpul, aceste incapacitati privind persoanele incerte au fost atenuate sau in unele cazuri inlaturate.

Persoana instituita ca mostenitor trebuia sa fie capabila atat in momentul intocmirii testamentului, cat si in momentul mortii testatorului.

In cazul unei succesiuni insolvabile cand pasivul succesoral intrecea activul, mostenitorul instituit nu avea nici un interes sa accepte mostenirea, deoarece urma sa achite din propria lui avere datoriile defunctului, care depaseau activul patrimonial al succesiunii. Asemenea situatii prezentau serioase inconveniente pentru defunct. Refuzul de a primi mostenirea insemna caderea testamentului cu toate dispozitiile cuprinse in el, dintre care unele priveau situatia celor aflati sub puterea sau proprietatea testatorului, ca de pilda, numirea unor tutori pentru copii, dezrobirile de sclavi etc.

Toate asemenea dispozitii ar fi ramas inoperante in cazul in care mostenitorul desemnat prin testament ar fi refuzat succesiunea.

Pe de alta parte, mostenirea ar fi fost vanduta de catre creditori la licitatie publica, ceea ce atragea dupa sine infamia testatorului insolvabil, care desi se va rasfrange doar asupra memoriei celui disparut, nu-i putea totusi ramane indiferenta. Intr-un fel sau altul, familia ar fi resimtit-o.

Pentru a se evita asemenea inconveniente, dreptul roman a ingaduit stapanilor insolvabili sa-si poata institui ca mostenitor, propriul lor sclav. Instrument de achizitie pentru stapan, cat acesta se gasea in viata, sclavul poate deveni la nevoie mostenitorul acestuia, fara a putea refuza succesiunea. Asadar, infamia nu avea sa se rasfranga asupra stapanului, ci asupra sclavului mostenitor, iar dispozitiile cuprinse in testament vor ramane toate in vigoare. Instituindu-se sclavul ca mostenitor, stapanul trebuia sa-i acorde si libertatea, deoarece numai devenind om liber putea obtine succesiunea, pe care asadar nu o putea refuza.

1. Formele testamentului

In conformitate cu vechiul drept civil, existau doua feluri de testamente: unul folosit in timp de pace, altul in vreme de razboi.

In timp de pace, cel ce vrea sa-si intocmeasca un testament putea s-o faca inaintea adunarilor curiate. Aceste adunari se intruneau de doua ori pe an: la 24 martie si 24 mai, fiind convocate (calata) special in acest scop purtau denumirea de comitia calata, iar testamentul intocmit cu aceasta ocazie – testamentum calateo comitius.

Testatorul expunea testamentul in fata adunarilor sus-mentionate, care urmau sa-l confirme sau nu. La inceput, votul adunarilor constituia in fapt o adevarata lege, deoarece prin testamentul respectiv se modificau normele dreptului succesoral in vigoare. In adevar, mostenitorului chemat de lege, testatorul ii substituia un altul ori acest lucru nu se putea realiza decat pe calea unui vot al poporului.

Prin Legea celor XII Table insa, vointa testatorului a fost ridicata la rangul de lege. De atunci, rolul adunarilor populare se schimba, ele nu mai sunt chemate sa-si dea votul, ci doar sa depuna marturie asupra continutului testamentului.

In vreme de razboi, soldatii puteau sa-si intocmeasca testamentul, inainte de a intra in lupta, in fata tovarasilor lor de arme. Este asa-zisul testament intocmit „inaintea ostirii gata de bataie”: „ambele forme de testament prezentau inconveniente”: cea dintai intrucat adunarile respective nu se intruneau decat de doua ori pe an, iar cea de-a doua fiindca nu putea fi practicata decat in caz de razboi. De aceea, practica a inventat o alta forma testamentara, folosind procedeul mancipatiunii. Testatorul transfera patrimoniul sau prin mancipatiune unei terte persoane, numita dobanditor al patrimoniului (familiae emptor), ea urmand sa aduca la indeplinire hotararile de ultima vointa ale testatorului. Noua forma de testament prezenta si ea neajunsuri. Mai intai, testatorul isi instraina patrimoniul inca din timpul vietii sale si daca se insanatosea, nu mai putea sa revoce actul, deoarece mancipatiunea avea efecte definitive. Pe de alta parte, dobanditorul patrimoniului insarcinat cu ducerea la indeplinire a directivelor date de testator, avea o simpla indatorire morala, de la care se putea abate fara consecinte juridice.



Tinand seama de aceste deficiente, practica a perfectionat in continuare forma de testament prin mancipatiune, reducand considerabil rolul dobanditorului patrimoniului (familiae emptor). Acesta devine un simplu executor testamentar, caci esenta testamentului urma sa o constituie de acum inainte declaratia (nuncupatio) testatorului, care avea sa indice persoana mostenitorului, numele unor eventuali tutori pentru copiii sai, eventualele legate, dezrobiri de sclavi etc. Aceasta declaratie la inceput orala, a fost posterior consemnata pe tablite cerate (tabulae testamenti), care erau prezentate cu ocazia indeplinirii ritualului mancipatiunii martorilor pentru a fi autentificate prin punerea de peceti. De data aceasta, familiae emptor devine un fel de executor testamentar, obligat juridiceste sa remita succesiunea veritabilului mostenitor. Aceasta forma de testament a continuat sa existe in toata epoca clasica, ultima mentiune datand intr-un papirus din sec. al IV-lea e. n.

Pretorul a creat un sistem de drept lipsit de formalism, inlaturand formalitatile mancipatiunii si declaratia (nuncupatio) testatorului, precizand ca testamentul pe care si-l intocmeste cineva in scris pe tablite intarite cu pecetile a sapte martori, are deplina eficacitate juridica.

Mostenitorul testamentar pretorian nu avea calitatea de mostenitor (heres) in conformitate cu regulile dreptului civil; de aceea el nu dobandea mostenirea civila (hereditas), ci numai o mostenire pretoriana (bonorum possessio). Practic, se ridica problema conflictului intre un mostenitor civil si unul pretorian. De pilda, mostenitorul legal, dupa dreptul civil, cerea sa i se atribuie lui succesiunea pe care o reclama si succesorul instituit printr-un testament pretorian. La inceput, castig de cauza avea mostenitorul civil, dar dupa rescriptul imparatului Antonius Pius, mostenitorul pretorian avea intaietate, putand paraliza pretentiile adversarului printr-o exceptiune.

Constitutiile imperiale au creat noi forme testamentare care treptat s-au substituit formelor uzitate in perioada clasica: testamentul prin declaratia facuta – inaintea autoritatilor judiciare sau municipale si depus in cancelaria orasului (apud acta conditum), testamentul dat in pastrarea cancelariei imperiale (principi oblatum), testamentul tripartit (tripartitum), numit asa deoarece imprumuta unele reguli din dreptul civil, din dreptul pretorian si din legislatia imperiala, testamentul olograf, scris in intregime de mana testatorului etc.

2. Modalitatile instituirii de mostenitori

Instituirea de mostenitor reprezinta dispozitia fundamentala a oricarui testament si trebuia inscrisa in fruntea testamentului in termeni solemni: „Titius sa fie mostenitor„ (Titius heres esto) sau „dispun ca Titius sa fie mostenitor” (Titius heredem esse iubeo). Aceasta instituire nu se putea face sub un termen nici suspensiv (Titius sa fie mostenitor dupa cinci ani de la moartea mea) si nici extinctiv (Titius sa fie mostenitor pana la calendele lui iulie). Prima instituire nu era admisa, deoarece se producea o discontinuitate in administrarea averii succesorale, intre momentul mortii testatorului si data la care urma sa devina mostenitor Titius; in cel de-al doilea caz instituirea nu era ingaduita, deoarece o veche regula romana prevedea ca succesiunea este perpetua, in sensul ca „cine devine odata mostenitor ramane pentru totdeauna mostenitor” (semel heres, semper heres). Din acelasi motiv nu se admitea ca un mostenitor sa fie instituit sub o conditie extinctiva, de pilda „titius sa fie mostenitor pana cand maevius va fi ales consul” (donec maevius consul fiat). Daca totusi testatorul isi instituia mostenitorul sub una din modalitatile precedente, sanctiunea trebuia sa fie nulitatea respectivului testament. Cu toate acestea, pornindu-se de la ideea ca testatorul odata decedat, nu mai putea sa-si refaca testamentul, juristii romani au interpretat vointa defunctului cu oarecare indulgenta (favor) de asa natura incat sa produca efecte juridice (benigne interpretari). De aceea, ei priveau asemenea modalitati ca fiind nescrise si, in consecinta, instituirea de mostenitori, devenind pura si simpla, ramanea perfect valabila.

Mostenitorul putea fi instituit insa in mod exceptional sub o conditie suspensiva („Titius sa fie mostenitor, daca va absolvi cu succes o scoala de retorica”), deoarece testatorul putea avea serioase motive sa procedeze in acest mod. Pentru creditori insa, starea de incertitudine care plana asupra mostenirii pana la implinirea sau neindeplinirea conditiei, nu era avantajoasa.

Din punct de vedere practic, situatia se complica daca cineva era instituit sub o conditie protestativa negativa, ca de pilda, cand se cerea mostenitorului „sa nu frecventeze scoala filozofica de la Atena” (conditie fireasca pentru un roman retrograd din epoca republicana, care vedea in filozofia greaca „o pierdere de timp”). In asemenea situatii, numai la moartea mostenitorului se va sti daca s-a indeplinit sau nu respectiva conditie. Pentru a evita incertitudinea care rezulta din aceasta situatie, jurisconsultul Q. Mucius Scaevola a inventat urmatorul procedeu: persoana instituita ca mostenitor dadea o cautiune care sa garanteze pentru el ca va respecta conditia pusa de testator, adica „nu va frecventa scoala filozofica de la Atena”. Dand o astfel de cautiune, cel instituit va primi mostenirea ce i-a fost lasata prin testament. Daca posterior dobandirii mostenirii, eredele nu va respecta conditia, va fi obligat sa restituie mostenirea pe care o primise.



3. Pluralitatea de instituiri

Testatorul putea desemna ca mostenitori mai multe persoane, care sa fie chemate la mostenire prin concurs, fie unele in locul celorlalte. In cazul mai multor mostenitori chemati in concurs, testatorul fixa fiecaruia partea sa de succesiune, iar daca omitea sa precizeze cotele ce le reveneau, se prezuma ca mostenitorii au fost instituiti pentru parti egale. Cand unul din mostenitori refuza succesiunea, partea sa revenea celorlalti mostenitori (dreptul de acrescamant).

In cel de-al doilea caz, testatorul instituia un alt mostenitor pentru situatia in care primul nu ar mosteni „Titius sa fie mostenitor; daca Titius nu va fi mostenitor, Maevius sa fie mostenitor”. („Titius heres esto; si Titius heres non erit, Maevius heres esto”). Este asa-zisa substitutie vulgara, deoarece spre deosebire de alte substitutii se intalnea mai des in testamente - care prezinta o deosebita utilitate, prin faptul ca testamentul ramane valabil, chiar daca prima instituire de mostenitor cade, deoarece in locul primului mostenitor urmeaza cel de-al doilea. Pentru o siguranta mai mare, testatorul obisnuia sa numeasca mai multi succesori, substituindu-i unul celuilalt.

O alta substitutie este asa-zisa substitutie pupilara, prin care seful familiei (pater familias) numeste in testamentul sau un mostenitor pentru eventualitatea in care fiul sau ar muri inainte de a ajunge la pubertate, si deci inainte de a-si putea intocmi un testament.

De o veche origine cutumiara, substitutia pupilara permitea capului de familie sa incredinteze bunurile succesorale unei persoane care prezenta mai multe garantii cu privire la exploatarea patrimoniului, decat mostenitorii legali, care ar fi urmat la succesiune in lipsa respectivului testament.

Acelasi scop urmareste Iustinian, cand creeaza asa-zisa substitutie exemplara care, dupa cum rezulta din denumire este facuta dupa exemplul substitutiei pupilare (a exemplum pupillaris substitutionis). In aceasta situatie, ascendentului ii era ingaduit sa intocmeasca un testament in locul si pentru descendentul sau nebun, aflat in imposibilitate de a intocmi un asemenea act.

4. Nulitatea testamentului

Un testament era nul de la inceput (ab initio), daca nu fusesera respectate conditiile de fond sau de forma cerute de lege pentru intocmirea unui asemenea act sau putea fi declarat nul posterior intocmirii lui. Asa se intampla cand testatorul isi intocmea un nou testament (numai ultimul era valabil) sau cand si-l revoca pe cel anterior, fie distrugandu-l, fie, in dreptul lui Iustinian, printr-o declaratie care trebuia sa indeplineasca anumite conditii. In cazul revocarii testamentului, se deschidea succesiunea legala.

Testamentul devenea nul si cand testatorul suferea o capitis deminutio (moarte civila); in cazul in care moartea civila survenea in urma caderii in prizonierat, testamentul nu devenea nul, daca testatorul murea in timpul cand era prizonier, deoarece in virtutea Legii Cornelia, cei decedati in prizonierat erau prezumati morti in momentul caderii in prizonierat si in consecinta, testamentul ramanea valabil.

De asemenea, testamentul era nul, daca testatorului i se nascuse, dupa intocmirea testamentului, un copil legitim deoarece legea cerea sub pedeapsa nulitatii, ca seful de familie sa se pronunte asupra fiecarui copil, fie dezmostenindu-l, fie instituindu-l ca mostenitor.

Evident ca testatorul nu putuse lua nici o atitudine fata de noul sau copil, deoarece in momentul intocmirii testamentului, acesta nu se nascuse inca.

Pentru a evita nulitatea testamentului, s-a admis in epoca imperiala ca testatorul putea institui sau dezmosteni cu anticipatie, copiii ce ar fi survenit dupa confectionarea testamentului, astfel testamentul era salvat.

In fine, testamentul era lipsit de orice efect daca nici unul din cei instituiti ca mostenitori nu acceptase succesiunea.

5. Restrictii privind libertatea de a testa



5.1. Dezmostenirea

Seful familiei (pater familias) era obligat in conformitate cu regulile vechiului drept civil, cand isi intocmea testamentul fie sa instituie ca mostenitori pe descendentii care se aflau in puterea sa si care deveneau la moartea sa independenti (sui iuris), fie sa-i dezmosteneasca. Era vorba de acei descendenti numiti heredes sui. Acestia colaborasera impreuna cu seful familiei la alcatuirea patrimoniului familial si de aceea, dobandisera in fapt anumite drepturi asupra lui; drept urmare, instituirea lor ca mostenitori aparea ca o prelungire a unor drepturi anterioare, iar dezmostenirea ca o adevarata despuiere de un drept care le apartinea.

Dreptul roman nu tagaduia insa, posibilitatea sefului de familie de a-si dezmosteni descendentii heredes sui, deoarece ea se integra printre prerogativele autoritare ale lui pater familias, dar cerea ca dezmostenirea sa se faca expres. Dezmostenirea trebuia sa se faca in termeni solemni: fiii trebuiau sa fie precizati cu numele: „Titius, fiul meu sa fie dezmostenit”. (Titius filius meus exheres esto). Pentru fiice si nepoti, era suficienta o dezmostenire in termeni generali: „ceilalti sa fie dezmosteniti” (ceteri exheredes sunto). In cazul in care testatorul omitea pe vreunul din fiii sai si nu-l dezmostenea in forma ceruta, testamentul era nul si se deschidea mostenirea legala; daca cel omis era o fiica sau un descendent mai indepartat, testatmentul era numai ratificat, acestia urmand sa dobandeasca printr-un drept de acrescamant (ius ad crescendi) o cota parte din succesiune, in concurenta cu ceilalti mostenitori instituiti in respectivul testament.

Pretorul stabilind drept criteriu al impartirii succesiunii rudenia de sange, a extins sfera dezmostenirii si asupra rudelor cognatice, obligand pe testator sa instituie sau sa dezmosteneasca nu numai pe descendentii de sub putere, dar si pe cei emancipati si pe cei dati in adoptiune, cu conditia ca acestia din urma sa nu se mai afle in familia adoptiva. Conform dreptului pretorian, dezmostenirea trebuia sa se faca nominal pentru toti descendentii de sex masculin, pentru cei de sex feminin fiind suficienta una globala. Sanctiunea nerespectarii acestor dispozitii consta in aceea ca persoana omisa putea cere pretorului sa-i atribuie o parte egala cu aceea pe care ar fi dobandit-o ca mostenitor legal (ab intestato). Celelalte dispozitii testamentare ramaneau valabile. Mostenirea pe care cel astfel omis o dobandeste impotriva dispozitiilor testamentare se numeste „mostenire impotriva testamentului” (contra tabulas). Imparatul iustinian confirma in general, regulile dreptului pretorian, dar cere ca dezmostenirea sa fie facuta nominal chiar si pentru fiice.

5.2. Rezerva

Un vechi obicei roman indatora pe testator sa lase cel putin o parte din bunurile sale rudelor apropiate, pornindu-se de la existenta unor indatoriri morale intre membrii familiei. Tribunalul centumvirilor care judeca procesele de mostenire, ingaduia rudelor apropiate, lezate de dispozitiile testamentare, sa atace asemenea testamente ca fiind facute impotriva indatoririlor morale pe care le are testatorul fata de cei apropiati lui (contra offcicium pietatio erga proximos).

Actiunea pe care rudele negratificate o aveau impotriva testamentului se numea „plangerea impotriva testamentului indecent” (querela inofficiosi testamenti); ea putea fi intentata numai de rudele apropiate si numai dupa incuviintarea data de catre instante „de la caz la caz”. In secolul al III-lea, rudele apropiate erau descendentii, ascendentii, fratii si surorile, avand dreptul de a introduce actiunea respectiva in urmatoarele conditii:

- sa nu fi primit partea ce li se cuvenea din mostenire, socotita la un sfert din ceea ce ar fi primit ca mostenitor legal (quarta legitima);

- sa fi fost lipsite in mod injust de cota parte ce li se cuvenea, fapt care urma sa fie apreciat de judecator in mod suveran;

- sa nu existe o alta actiune pentru satisfacerea pretentiilor lor.

In timpul lui Iustinian, cuantumul rezervei a fost stabilit in raport de numarul copiilor testatorului. Pe de alta parte, rezervatarul care nu primise nimic din mostenire, avea posibilitatea ca printr-o actiune sa-si completeze cuantumul legal al rezervei.

Actiunea nu atragea anularea testamentului, rezervatarul era pus in locul mostenitorului instituit, dar era obligat sa execute toate dispozitiile testamentare in limitele cotitatii disponibile.

Acest sistem cu privire la querela nu putea ocroti pe rezervatari decat impotriva actelor de ultima vointa, dar nu si impotriva actelor de donatie incheiate intre vii. Totusi, constitutiile imperiale au extins regulile querelei si asupra donatiilor facute de defunct in timpul vietii sale in dauna mostenitorilor rezervatari. Este asa-numita plangere impotriva donatiei decente (querela inofficiosae donationis).






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 3284
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site